de Cicerone Ionitoiu
Aşezată în calea răutăţilor, la una din marile intersecţii ale Europei, ţara noastră a suportat de manieră permanentă invaziile devastatoare ale hoardelor venite din toate direcţiile, căutând să se căpătuiască prin jaf şi crime. De-a lungul secolelor, greul apărării moştenirii, bază a existenţei lor şi a urmaşilor, 1-a avut ţărănimea, această adevărată "Talpă a Ţării", sortită mereu sacrificiilor. Ei, care dădea producţia şi pentru îndestularea domnilor, nu-i rămăsese decât ochii şi obrazul brăzdat de lacrimi iar pe buză întrebarea şoptită: Până când?
Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, rupsese lanţul ce ştrangula ţărănimea şi crease premisele începerii luptei pentru desăvârşirea unei dreptăţi sociale ce mergea mână-n mână cu instaurarea dreptăţii naţionale pe teritoriul locuit de neamul de plugari din jurul cetăţii carpatine. Şi la această împlinire au fost chemaţi toţi. Ei să-şi verse sângele şi din rodul pământului să se nască oameni adevăraţi. Dar drumul împrospătării era destul de anevoios.
În timp ce această ţărănime plecată de acasă, de la plug, să scape sărmana ţară de turci şi de jug, familiile celor rămaşi acasă sufereau din greu din partea proprietarilor de pământ, fapt ce a făcut pe generalul Cernat, în timpul războiului de independenţă de la '77 să scrie ministrului de război: "Se primesc adesea reclamaţiuni cum că arendaşii sau proprietarii moşiilor execută pe femeile rezerviştilor care sunt chemaţi sub arme, a lucra la munca câmpului în locul soţilor lor. Această procedare într-un timp când fiecare cetăţean trebuie sa contribuie pentru îmbunătăţirea soartei familiilor soldaţilor chemaţi la apărarea tării, supun la cunoştinţa d-voastră, rugându-vă să binevoiţi a lua măsurile ce le veţi crede mai nimerite nu numai ca familiile soldaţilor să fie cât se poate de menajate dar şi câmpul lor să fie lucrat."
După ce înscrisese pagini de glorie la Plevna şi câştigase independenţa, Mihai Eminescu scrie cu durere: "Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi... Ţăranul în genere este foarte sărac pentru că produce pentru sine foarte puţin şi astfel se hrăneşte rău, mai mult din cauza lipsei; aşa fiind, populaţia de la ţară descreşte mereu. În starea aceasta economică, ţăranul este dat pe mâna unei administraţii stupide, corupte şi brutale care, în loc să-i îngrijească de interese să-l ajute a-şi îmbunătăţi soarta şi să-l ocrotească, îl prigoneşte, îl jefuieşte şi-l maltratează."
În aceste condiţii, dându-şi seama că pentru dreptatea satelor trebuie să lupţi ca şi pe front, mai ales că eşti o forţă înlănţuită de o minoritate înverşunată şi represivă, dascălii satelor au aprins flacără speranţei în sufletele celor obidiţi. Astfel prin echipe culturale-săteşti, apoi prin organizarea primelor "Asociaţii ţărăneşti" pentru cumpărarea moşiilor puse în vânzare, ţăranul român a fost condus spre titlul de proprietate al pământului răscumpărat prin istovitoare trudă şi sânge.
Întreaga operă socială care se plămădeşte, este o adevărată revoluţie, dar o revoluţie paşnică. Încurajată, stimulată, animată şi sprijinită teoretic şi practic de Marele Spiru Haret, un adevărat părinte al ţărănimii. Lupta pentru pământ a fost grea, şi cu toată greutatea şi piedicile puse a reuşit ţăranul învăţător Constantin Dobrescu Argeş să fie ales la Colegiul III cu o mare majoritate tulburând atmosfera socială, chiar să incomodeze spiritul retrograd al latifundiarilor şi arendaşilor care puseseră stăpânire pe Camera deputaţilor, împotrivindu-se atât proprietăţii oligarhice, cât şi a celor ce vânturau ideia acaparării avuţiilor de către Stat. Ceea ce însemna tirania cea mai odioasă, fie exercitată de o minoritate de latifundiari, fie o alta de nechemaţi cocoţaţi la conducere, şi combătând legiferarea constrângerii forţate a ţăranilor în executarea învoielilor agricole. Const. Dobrescu-Argeş şi-a atras duşmănia de moarte din partea guvernului.
La remarca lui Const. Dobrescu-Argeş că folosirea forţei împotriva celor ce au făcut cu sudoarea muncii lor să îngraşe şi să rodească pământurile stăpânilor, va duce la lăsarea în paragină a terenurilor, un deputat al stăpânirii a spus că "dacă ţăranii refuză să muncească, ei merita să piară." Atunci vocea învăţătorului ţăran a răsunat ca un avertisment dat celor vinovaţi de starea de mizerie a ţărănimii ce devenise din ce în ce mai greu de suportat: "Numai gândind nimicirea stării ţărăneşti, se săvârşeşte în faţa lui Dumnezeu, a oamenilor şi a istoriei, cea mai cumplită crimă de trădare naţională; pentru încercarea de înfăptuire a unui atare gând, nu se găsesc în vorbirea noastră cuvinte potrivite, de înfierare, fiindcă nimeni, până astăzi nu şi-a închipuit că ar fi cu putinţă o faptă atât de monstruoasă."
Dar ţărănimea se trezise la viaţă, începuse să vadă că are un rol principal în viaţa statului şi că fără aportul ei nu poate exista bunăstarea stăpânilor.
Glasul pământului cere solidaritate
"Talpa Ţării" călcată în picioare începe să se mişte şi de data aceasta să calce ea conacele în 1907. Situaţia devenise disperată şi vecinii se temeau să nu se întindă şi la ei. Germania şi Austria au oferit trupe pentru a face "ordine". Regele Carol ameninţa cu abdicarea în cazul în care trupele austriece ar fi călcat teritoriul românesc.
Spiru Haret apreciase cu puţin înainte de răscoala ţăranilor că lăcomia arendaşilor era principala cauză care menţinea sărăcia ţăranilor şi precizase: "Clasa agricultorilor, care dă impozitul de sânge şi o aşa de mare parte din cel de bani, este ruinata şi redusă la neputinţa de a mai trăi, prin învoielile cămătăreşti care o robesc pe viaţă faţă de proprietarii pământului... o întreagă clasă a societăţii este în pericol de a pieri, pentru că nu este în stare să se apere de exploatarea câtorva... Este neîndoios că ţăranii, pentru care pământul e o chestie de viaţă şi de moarte, vor şti să-l apere cu cea mai din urmă energie, aşa cum noi nu-l ştim şi nu putem să-l apărăm. Este dar o chestie naţională şi de prim ordin."
Învinuit de instigator, de către P.P. Carp în Parlament, Spiru Haret i-a răspuns printr-o scrisoare pe 1 Martie 1912: "Vă declar că am instigat şi înainte de 1907 şi după 1907, că instig şi astăzi atât pe cât pot şi voi instiga atât cât voi mai avea zile. Am instigat şi voi instiga pentru scoaterea ţărănimii din întuneric, neştiinţă şi sărăcie, pentru scoaterea ei de sub robia străinilor şi a cămătarilor, a acelora a căror parte o luaţi d-voastră prin încurajarea trusturilor, prin persecutarea băncilor populare şi a chestiilor săteşti. Instig pentru ca masa celor dezmoşteniţi de soartă, de intriga timpurilor şi de oligarhiea fără suflet să se ridice şi ei în rândul oamenilor."
La început de secol, pe plaiurile muscelene a apărut figura luminoasă a lui Ion Mihalache care îşi asumă rolul de apostol al satelor. Dându-şi seama că o primenire nu poate veni decât de jos în sus şi cu oameni care să nu fie chinuiţi de foame, a urmărit să facă din şcoală un centru spiritual-educativ, în mijlocul bordeielor, unde se plămădea conştiinţa demnităţii de om,. Conştiinţa că ei, ţăranii, reprezintă o forţă principală, a fost canalizată de învăţătorii şi preoţii satelor, adevăraţii fii ai frământatei glii strămoşeşti, care au încercat organizarea lor într-un partid, organizarea fiind singurul mijloc de a crea o voinţă colectivă, a nevoii crescânde de acţiune politică în apărarea intereselor în faţa problemei existentei lor ca fiinţe umane creatoare de valori permanente sau a rămânerii în continuare ca roboţi ai clasei conducătoare.
Dacă până acum ţăranii erau folosiţi ca o masă de manevră în obţinerea voturilor împotriva lor, de acum înainte devin proprietari de drepturi pe care caută să şi le valorifice prin reprezentanţii lor autentici. Începe lupta organizată între proprietarii de drept şi cei nefireşti care-i biciuiseră si-i exploataseră prin fel de fel de intermediari şi cămătari.
Din nou Ţăranul este chemat să-şi verse sângele
În faţa Europei angajate în lupta ce va duce la destrămarea imperiilor absolutiste, problema ţărănească din România se amână. Şi de această dată când existenţa statului a fost ameninţată, ţăranul român şi-a pus în joc viaţa pentru ca să-şi salveze pământul fiind convins că mâine va fi al lui. Prin aceasta dovedea maturitatea judecăţii lui şi puterea de a răbda. Împreună cu aceşti ţărani, Ion Mihalache devenit "domnul locotenent" a mers în mijlocul lor, luptând împreună şi pornind pe drumul bejeniei. Îndurând greutăţile retragerii şi refugiului, căutând să vină în ajutorul celor bolnavi de holeră sau tifos, căutând să-i îmbărbăteze şi să-i facă să creadă în ziua de mâine, care trebuia să aducă pentru clasa oropsită mai multă dreptate şi omenie.
Acolo, în Moldova neîncăpătoare pentru neamul românesc, în acel an crucial 1917 a văzut pe Regele Ţării apropiindu-se de ţară, dându-şi seama că e singura speranţă ce poate scoate pe duşman din ţară şi de sub nucul de la Răcăciuni adresându-se cămăşilor albe, în ziua de Miercuri 22 Martie, a spus: "Vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, Vă spun Eu, Regele Vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, aţi câştigat totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele Vostru voi fi întâiul de a da Pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului..."
Deoarece această promisiune regală a produs un adevărat cutremur în rândurile oamenilor politici care căutau să zădărnicească împlinirea unor drepturi mai vechi decât stăpânirea lor peste moşiile ce nu le aparţineau de drept, a făcut, pe Rege ca să dea un "ORDIN DE ZI", în ziua praznicului Sfântului Gheorghe 1917 prin care să precizeze: "...Eu, ca unul care mă găsesc în Scaunul de Domnie al lui Ştefan cel Mare voi fi cel dintâi care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Ţării. În acelaşi timp urmărind pilda lui Ştefan Vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă odată făgăduiala Mea ca Rege că, precum după biruinţele Lui se întindea praznic pentru viteji şi ei erau ridicaţi la rândul fruntaşilor, astfel, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea României Noi şi mai mari pe care o vom înfăptui împreună."
Şi cele două reforme au fost aprobate: Reforma agrară şi Votul universal.
Cu toate sacrificiile extraordinare ale armatei române, trădarea Rusiei pe front ne-a adus prejudicii extraordinare. În aceea situaţie dramatică Regele şi-a definit poziţia de neuitat: "Hotărârea mea în această privinţă este irevocabilă. Cât timp va rămâne liber un petec de pământ al teritoriului naţional, Eu Voi rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat şi un drapel român, Eu voi rămâne alături de ei, oricare ar trebui să-mi fie soarta..."
Armata română a renăscut ca pasărea phoenix atrăgând admiraţia străinilor. Armata de ţărani, încurajată de generalul Eremia Grigorescu cu "Pe aici nu se trece" a luptat vitejeşte, în cămaşă şi izmană, timp de peste două săptămâni în triunghiul morţii, reuşind să dea peste cap trupele germane.
Iobagi în propria lor Ţară
Ţăranii din Transilvania trăiau sub nemiloasă asuprire, într-un conglomerat în plină efervescenţă, din care 17 naţionalităţi ce trimeteau până la poarta împăratului un singur cuvânt: LIBERTATE. Acolo la Viena unde Horea şi Memorandiştii nu avuseseră ecou, moţii au făcut să răsune vocea şi pasul cadenţat în ritmul lui "DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE" ce înlocuise valsul Dunării albastre. Prin solidaritatea lor au mers la Desfacerea totală unindu-se cu Ţara, prin Adunarea de la Alba Iulia unde Iuliu Maniu a rostit cuvinte înălţătoare auzite în capitalele Europei: "Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare... Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţi luminate a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune a ţăranului român care este pătura socială cea mai puternică a neamului. Reforma agrară este menită să potenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. . . " Cu aceste gânduri de dreptate, pline de adevăr, fraţii din Transilvania veneau însufleţiţi în întâmpinarea Declaraţiei regale de la Răcăciuni .
Românii uniţi cu fraţii lor de peste Carpaţi se vedeau cu toţii ajunşi vecini cu o altă dezordine socială şi mai retrogradă - cea comunistă - ieşită din anarhia instaurată la răsărit de Nistru. Vecinătatea Rusiei bolşevizate şi înecate în sânge a fost izvorul tuturor nenorocirilor pentru România şi după aceea pentru restul omenirii unde au încercat să infiltreze marxismul, teorie despre care Lenin spunea că "nu avea decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument..."
Această perspectivă sumbră este relatată în discuţia dintre Giovanni Papini (ziarist şi scriitor) şi I. V . Lenin care spunea: "...Străinii şi imbecilii cred ca aici s-a făcut ceva nou. Eroare de burghez orb! Bolşevicii n-au făcut decât să adopte regimul instaurat de ţari, dezvoltându-l, singurul, singurul regim care convine poporului rus. Nu pot fi guvernate o sută de mii de brute fără bâtă, fără spionaj, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, consilii de război, munci forţate şi torturi. Noi nu am făcut decât să schimbăm clasa care îşi întemeia heghemonia pe acest sistem; unde odinioară erau şaizeci de mii de nobili şi poate patruzeci de mii de mari birocraţi - cu totul o sută de mii de indivizi - astăzi suntem cam două milioane de proletari şi de comunişti. Este un progres, un mare progres, dat fiind că privilegiaţii sunt acum de zece ori mai numeroşi; dar rămân 98% de populaţie care n-a câştigat nimic din acest schimb. Fiţi convins ca ea n-a câştigat nimic şi este tocmai ceea ce ne trebuie, ceea ce doresc eu, si ceea ce este absolut inevitabil ... Oamenii sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuie dominaţi de un sălbatic fără scrupule aşa cum sunt eu. Restul nu este decât trăncăneală, literatură, filozofie şi alte muzici pentru uzul nerozilor. Ori, dat fiind că sălbaticii sunt asemeni criminalilor, idealul suprem al oricărui guvern trebuie ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea CATORGA ţaristă este ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă reflectaţi, veţi vedea că viaţa de penitenciar este cea care convine cel mai bine clasei de mijloc.
Nemaifiind liberi, ei sunt, finalmente, scutiţi de riscurile şi necazurile pe care le au oamenii responsabili şi în imposibilitatea de a mai face rău. Abia intrat în închisoare, un om trebuie să ducă, silit, o viaţă de nevinovat. Încolo el nu are, nici griji, nici preocupări, de vreme ce există oameni să gândească şi să poruncească în locul lui; lucrează cu trupul dar îşi odihneşte mintea. Şi ştie că în fiecare zi, chiar dacă nu lucrează, chiar dacă e bolnav, va avea ce mânca şi unde dormi fără grijile pe care le are omul liber. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă cetate de forţă. Şi să nu credeţi că egoismul mă face să vorbesc: cu un asemenea sistem, cei mai robiţi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi subalterni lor... Si dacă el şi cei 2% din zeloşii lui colaboratori au reuşit să transforme Rusia într-un câmp de lagăre de muncă forţată, să urmărim ce a răspuns Lenin şi la întrebarea ce ne preocupa:"Si ţăranii?"
"Îi detest pe ţărani(răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de oroare), îl detest pe mujicul idealizat de acest Occidental ramolit care este Turgheniev şi de acest faun convertit care este ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ceea ce detest; trecutul, credinţa, ereziile, mania religioasă, munca manuală. Îi suport şi-i măgulesc, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispăruţi pe toţi, până la ultimul. Un electrician, pentru mine, face cât o sută de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, a se trăi prin mijlocirea alimentelor produse de maşini în câteva minute, în laboratoarele noastre de chimie şi vom putea în sfârşit să masacrăm specia ţărănească, devenită astfel inutilă. Ei se vor face lucrători sau vor crăpa. Traiul în natură este o ruşine demnă de epoca preistorică.
Să vă intre bine în cap, că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat, el este o invenţie a trândavilor de Greci sau a găunoşilor de Nemţi. Cel care rezistă va fi suprimat ca a tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu credeţi că sunt crud. Toate aceste împuşcături şi spânzurători care se fac din ordinul meu mă plictisesc. Urăsc victimele mai ales pentru că ele mă silesc să le omor. Dar nu pot să fac altfel. Visez să fiu directorul general al unui penitenciar model, al unei ocne paşnice şi bine ţinute. Dar, ca în toate închisorile se găsesc şi nesupuşi, neliniştiţi, oameni care au stupida nostalgie a vechilor ideologii şi mitologii omicide. Toţi aceia vor fi suprimaţi. Nu pot să îngădui câtorva mii de bolnavi să compromită fericirea viitoare a multor milioane de oameni.."
Războiul orientului impotriva occidentului
În acest război premeditat, care se poate traduce şi ca al barbariei contra civilizaţiei, România nu greşim să zicem că a fost prima victimă. Pe traseu, prin infiltrări au urmărit destabilizarea vecinilor cu elemente perverse şi marginale. Socio-comuniştilor trimişi în ţara noastră le-a cerut să popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul întregit cu atâtea jertfe. După ce V.I. Lenin în eseul intitulat "Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" socotea România, după Unirea din 1918, printre statele imperialiste din Europa, iar în Conferinţa Federaţiei comuniste balcanice de la Berlin, din 1924, s-a pus direct în discuţie dezmembrarea României.
In rezoluţiile celui de al V-lea Congres al Cominternului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia "Despre chestiunile naţionale în Europa centrală şi în Balcani", acceptase menţionarea următoarelor: "După Pacea de la Versailles au apărut(...) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi şi constituind focare de oprimare naţională şi reacţiune socială" cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări. In paragraful II al acestei rezoluţii, la Chestiunea Ucraineană, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.
Chestiunea maghiară, din capitolul VIII al rezoluţiei preciza: "Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat..." Si pentru că era vizat tot teritoriul României, prefigurând înţelegerea Stalin - Hitler (23 August 1939) şi cotropirea teritoriilor româneşti din 1940, la capitolul IX al sus-zisei rezoluţii, "Problema Transilvaniei şi Dobrogei", se indica: "Congresul aprobă punerea de către Partidul comunist din România a lozincilor separării statale a Transilvaniei şi Dobrogei din componenţa României, în regiuni independente . . .".
Acestea nu au rămas simple indicaţii ci s-au transformat în acţiuni concrete urmărindu-se provocarea de revolte, greve şi chiar atentate, de către agenţii comunişti infiltraţi în România şi care cu concursul agenţilor interni (puţini la număr) şi plătiţi de internaţionala comunistă, urmăreau să servească scopurile expansioniste ale URSS-ului care de secole era preocupată, sub tot felul de pretexte mincinoase, să cucerească Peninsula Balcanică, pentru a-şi croi drum la Marea Mediterană prin Bosfor şi Dardanele. Şi pentru atingerea acestui scop şi-au găsit iude nu numai printre mercenarii pregătiţi în şcolile teroriste şi de dezinformare ale KGB-ului, dar şi printre românii din România.
Politica internă a vecinului nostru a servit drept model nenorocirii noastre naţionale timp de o jumătate de secol. Rusia, ţară eminamente agricolă, în proporţie de circa 85% formată din ţărani, care era condusă de un regim autocrat, a fost antrenată în primul război mondial alături de Franţa şi Anglia, participând cu circa 10 milioane de soldaţi ţărani. Această armată după 3 ani de război a fost lăsată în voia sorţii de o conducere ce-şi pierduse raţiunea guvernării depinzând de furnizorii străini. In timp ce în ţară situaţia era dezastruoasă din cauza lipsurilor generalizate împletite cu inflaţia, frontul cu răniţii neîngrijiţi şi foametea ce-şi arătase colţii a fost lăsată la discreţia unor ofiţeri ce-i desconsiderau pe cei în subordine, folosind violenţele duse la extrem, a permis instaurarea unei anarhii ce a dus la prăbuşire. Scopul era pacea şi întoarcerea acasă pentru a împărţi pământul după gurile ce le aveau de hrănit.
Aceeaşi anarhie domnea şi în capitala Rusiei unde în disputele ce aveau loc a apărut în 3 Aprilie 1917 o mână de oameni cinici, veniţi într-un vagon blindat din occident, în frunte cu I.V. Lenin. Minciuna, teroarea , furtul libertăţilor şi proprietăţilor au pus bazele imperiului răului, trecând peste milioane de cadavre în scopul de a stăpâni pe vecie imoralitatea şi injustiţia. Războiul armat ce dusese la desfiinţarea statelor imperialiste şi crearea statelor naţionale, a avut drept consecinţă izbucnirea războiului civil în Rusia care va naşte cea mai cruntă teroare dezlănţuită pe plan intern şi apoi exportată în toate direcţiile, spre toate continentele.
Cei veniţi în vagonul blindat declaraseră de la început că războiul civil nu cunoaşte legi scrise, nu există tribunale pentru duşmani, cine scoate sabia va muri de sabie, instaurându-se o luptă pe viaţă şi pe moarte în care dacă tu nu omori, vei fi omorât. Delaţiunea, minciuna, furtul şi crima le întâlneai la tot pasul. După terminarea distrugerii adversarului trebuia să-ţi inventezi alt adversar fiindcă lupta nu trebuie încetată, vigilenţa trebuie să fie permanentă şi peste tot, din familie, dacă aceasta se va mai numi familie, până în vârful statului, zi şi noapte, până-n vecii vecilor. Ura unora împotriva altora trebuia cultivată şi pe ea se baza stăpânirea mulţimii. Promisiunile se făceau dar nu se respectau, rămâneau vorbe în vânt. Primul adversar şi cel mai temut era ţărănimea, ca număr şi ca forţă ce asigura hrana conducătorilor care se înmulţeau permanent, până în cele mai îndepărtate unghere din ţară. Ţărănimea trebuia stăpânită.
Dacă la început li s-a spus "mâncati şi beţi că totul este al vostru", la scurt timp li s-a luat acest tot, care devenea bunul conducerii statului şi-1 dirija după cum voia el prin conducătorii pe care-i şi-i pusese. Şi cine va îndrăzni să critice sau să facă cea mai mică propagandă contra regimului sovietic va fi închis în lagăre de muncă şi nu numai atât. Se striga că e timpul să se termine cu slăbiciunile şi sentimentalismul. Aşa a luat naştere teroarea roşie născută din ura conducătorilor bolşevici contra opozanţilor, care trebuiau exterminaţi. Sfera noţiunii de opozant era foarte largă şi în ea putea intra oricine.
Lichidarea a început pe 13 August 1918 la Petrograd cu executarea a 1300 duşmani. Intr-o noapte s-au săpat 3 gropi mari şi câte 400 la marginea fiecăreia şi-n gropi a fost executat, unul după altul. Represiunea a început în mijlocul clasei muncitoare în numele căreia bolşevicii au luat puterea şi care muncitori nemulţumiţi s-au revoltat trecând la grevă. Venind Lenin şi Zenoviev să-i liniştească au fost opriţi cu lozincile:"Jos comuniştii, jos evreii, jos comisarii". La uzinele Putilov au intervenit detaşamentele Ceka pe care le-au luat cu asalt, arestând 900 de muncitori şi executând 200 dintre ei.
Pe 9 August 1918 Lenin a ordonat închiderea în lagăre de muncă forţată a chiaburilor, preoţilor, membrilor armatei albe, membrilor partidelor de opoziţie, a reprezentanţilor presei, a celor ce erau denunţaţi ca periculoşi regimului. După sfârşitul anului 1920 când s-a terminat războiul civil cu armata albă, s-a trecut din anul următor cu războiul contra ţărănimii, dar în acelaşi timp nu erau neglijate nici celelalte categorii, nici chiar muncitorii.
Intre 1921-1923 a avut loc prima fază a "războiului" contra ţărănimii:
- rechizitiile şi cotele la mai toate cerealele şi produsele animaliere.
- dezertorii care mişunau prin sate şi păduri, care se cifrau la 300.000 erau împuşcaţi unde îi prindeau, iar familiile luate ca ostateci.
- s-a ridicat totul de la ţărani lăsându-li-se câte 16 kg grâu şi 24 kg cartofi de persoană, pe an, nici a 10-a parte din minimum de existenţă.
- s-au produs răscoale ţărăneşti. S-a tras în plin făcându-se zeci de mii de victime şi deportări.
- au fost arse sate
După 1923 până în 1927 s-a făcut o pauză în lupta împotriva ţărănimii, timp în care au avut libertatea de a se folosi de munca lor şi chiar să-şi valorifice produsele excedentare pe piaţă. Toleranţa funcţionării mecanismului de piaţă făcea să se simtă o ameliorare. In această perioadă de relaxare s-a observat o generalizare a alcoolismului care a cuprins şi aparatul judiciar şi administrativ. Paralel s-a generalizat şi corupţia care a cuprins păturile conducătoare. In această "recreaţie" au fost lupte interne de partid fiind excluşi dintre conducători Trotski şi Zinoviev cu adepţii lor. După această "curăţire" din partid, staliniştii au hotărât în 1928 să rupă armistiţiul cu societatea şi să reînceapă răfuiala cu ţărănimea socotită inamicul principal din cauza căderii catastrofale a colectării produselor agricole în ciuda unei recolte bune.
Primul plan cincinal şi colectivizarea
Începutul noului val de represiune s-a născut pe 14 Ianuarie 1928. Biroul politic al partidului printr-o circulară cerea autorităţilor locale să oprească specula ţăranilor şi vânzarea pe piaţă a produselor ce au dezorganizat politica preţurilor. Detaşamente militare au plecat pe teren pentru înlocuirea administraţiilor locale care manifestaseră delăsare în strângerea cotelor şi împreună cu ţăranii săraci să percheziţioneze şi să ridice alimentele, promiţându-se un sfert din ce se va găsi celor ce denunţau.
Stalin calificase atitudinea ţăranilor drept "grevă" şi le-a declarat război necruţător urmărind controlul întregii agriculturi şi a producătorilor. La sate au început încăierările care vor degenera în curând în revolte. Deportările, de asemenea, au început şi ţăranii dispăreau în necunoscut dacă nu cumva erau executaţi pe drum. In cursul anului 1928 au fost condamnaţi un număr de 909.000 ţărani sub diferite pretexte, de la sabotori până la adversari ai regimului. In cadrul primului plan cincinal s-a programat colonizarea a 350.000 Kmp din taigaua rusească siberiană prin deschiaburirea şi deportarea ţăranilor ce se opuneau măsurilor regimului, la care se adăugau vârstnicii. Colectivizarea s-a anunţat în luna iunie 1929 având ca obiectiv trecerea a 13.000.000 de gospodării la acest sistem. Satele au fost invadate de activişti de partid, studenţi şi militari.
Reacţiunea ţăranilor a fost promptă şi sângeroasă. Până la sfârşitul lui 1929 au avut loc circa 1.300 revolte în care s-au apărat cu înverşunare folosind furcile şi topoarele. In acest an au fost arestaţi 1.178.000 ţărani. Stalin a anunţat la sfârşitul acestui an dispariţia chiaburilor cu familii, cu tot ce aveau. Dar interpretarea era lăsată la discreţia organelor locale ceea ce a dus la abuzuri şi răzbunări.Până la sfârşitul anului 1930 se decretase colectivizarea totală a Caucazului şi a terenurilor din regiunea Volga de mijloc, urmând în continuare a celorlalte regiuni agricole.
Colectivizarea mergea mână-n mână cu deportarea. Cei ce erau trimişi spre Marea Albă sau în Siberia li se confisca absolut totul, chiar şi îmbrăcămintea şi încălţămintea plecând «numai în cămaşa şi izmana spre locuri unde erau aruncaţi să muncească sub cerul liber, fără mâncare sau adăpost.
In anul 1930-1931 au fost deportaţi 1.800.000 de ţărani, dintre ei murind sute de mii pe drum.
Accentul s-a pus în continuare asupra Ucrainei, grânarul Rusiei, unde s-au produs scene îngrozitoare prin foametea dirijată din ordinul lui Stalin pentru a pedepsi pe ţărani. Confruntarea era pe viaţă şi pe moarte. Peste 14.000 de revolte, manifestări urmate de încăierări în care foloseau ca arme furca şi toporul s-au soldat cu moartea, rănirea şi bătaia a circa 1.500 de funcţionari, dar şi cu 800 revolte înăbuşite în sânge, şi unele sate arse.
Femeile au avut un rol important fiind folosite în prima linie a rezistenţei în speranţa că nu vor fi supuse represiunii şi în unele locuri comitete improvizate de ţărani au luat în mână conducerea satelor pentru câteva ore sau cel mult câteva zile în alte locuri. Ţăranii au început să părăsească satele şi să asalteze oraşele pentru a găsi mâncare. Foametea a fost însoţită de tifos care a început să secere. La Harcov se înregistrau până la 250 morţi pe zi. Pe ziduri apăruseră afişe ce anunţau: "A-ţi mânca copilul este un act barbar". Se înregistraseră acte de canibalism. Morţii erau găsiţi fără ficat. Acesta era luat şi făcut pateu ce se vindea pe piaţă. Poliţia politică cu ajutorul armatei făcuseră baraje şi izgoneau ţăranii din oraşe. Aceştia la plecare îşi abandonau copii pe care nu aveau cu ce să-i hrănească.
Intr-un an Harcovul a avut 120.000 de morţi, iar Ucraina cel puţin 4 milioane. Cincinalul cu politica de colectivizare a făcut peste 6 milioane de morţi în afară de milioanele de deportaţi cu sutele de mii de morţi în lagăre. Politica de exterminare a continuat şi după marea foamete. Intre 1934-1941 au fost deportaţi în Siberia circa 7.000.000 de oameni ce au plătit un tribut greu morţii din cauza muncii forţate în condiţii barbare. Acest genocid s-a purtat de către Stalin împotriva tuturor, chiar şi a celor ce-i fuseseră apropiaţi "tovarăşi de drum." A urmărit înlocuirea birocraţiei civile şi militare cu tineri formaţi după 1930 în spirit Stalinist. In această fază, Nichita Hrusciov a arestat în Ucraina 106.000 duşmani ai regimului dintre care cea mai mare parte au fost executaţi. Din cei 200 membrii ai Comitetului Central Ucrainean au supravieţuit numai 3 (trei). Aceste fapte de neimaginat pentru o minte omenească s-au petrecut la vecinul nostru de la răsărit de care ne despărţea Nistru de când ne ştim în istorie, şi pe care l-au mai trecut de 10 ori zadarnic, încercând să ne ocupe.
Interesele marilor puteri calcă în picioare morala şi drepturile legitime ale popoarelor
Pe 23 AUG 1939 doi călăi, Stalin şi Hitler au abandonat cu perfidie uzanţele diplomatice în curs de desfăşurare cu democraţiile occidentale şi au împărţit Europa după bunul lor plac, împingând omenirea spre cel de al doilea război mondial. Prin aceasta împărţire şi România a fost jefuita furându-i-se teritorii şi populaţie, marea majoritate fiind ţăranii din Basarabia, şi Bucovina. Cifrele sunt zguduitoare. La masacrele săvârşite înaintea intrării în vigoare a retragerii din 28 Iunie 1940(în Chişinău, Bălţi, Tighina, Orhei, Cetatea Albă şi altele), se adaugă până la 13 Iunie 1941 un număr de 3470 familii, din care sute au fost omorâte pe plaiurile strămoşeşti, iar alte mii de la Sverdlovsk, până în străfundurile Siberiei. Numai după o săptămână s-au descoperit probele bestialităţii comuniste din Basarabia, în 1941. Dacă acest genocid, prin răpire şi deportare a unei populaţii în vederea exterminării se făcuse pe ascuns, în seara de 2 Aprilie 1944, ministrul de externe al URSS, Molotov, declara la radio Moscova că: "nu urmăreşte anexarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România..."
Povestea noastră cu Rusia şi armata rusească merge de mult şi ea s-a bazat pe minciună, jaf şi crime, victimele apropiate fiind ţăranii şi agoniseala lor. După declaraţia solemnă din seara de 2 Aprile 1944 a urmat realitatea crudă- impunerea unui regim de ocupaţie şi aservire în judeţele Suceava, Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc, în prima etapă. Imediat au schimbat funcţionarii locului cu elemente străine ce nu cunoşteau nici limba şi care au trecut la jafuri organizate sub pretextul rechiziţiilor făcute din ordinul ocupantului. Pe lângă măsurile administrative, ţăranului bucovinean i s-a impus schimbarea cailor bătrâni şi bolnavi din dotarea rusă cu cai sănătoşi şi bine întreţinuţi de gospodarii obcinelor. Aceasta scurt timp la început, după care s-a trecut la luarea cu forţa, fără a mai achita contravaloarea.
După cercetările făcute de Cătălin HUŢU în arhivele prefecturilor din Bucovina reţinem câteva date:
De la locuitorii judeţului Câmpulungului Moldovenesc, între Aprilie 1944 şi Iunie 1945 au luat cu japca un număr de 2.390 bovine, 1.462 capete cabaline, 11.621 capete ovine şi 1.328 capete porcine; Din judeţul Rădăuţi ,reclamaţiile locuitorilor menţionează ridicarea a 5.858 capete bovine, l.536 capete cabaline, 16.887 ovine, 11.616 capete porcine şi 1.155 de păsări. Valoarea animalelor
rechiziţionate din judeţul Suceava se ridică la 54.025.019 lei, iar în dolari 21.610 la cursul 1944 Noiembrie.
Ruşii treceau Nistrul şi intrau în Europa însoţiţi de minciuna, delaţiune, abuzuri, teroare, crimă ... şi cozi de topor. Cine se opunea era socotit "fascist" şi autohtonii erau etichetaţi de reacţionari, bandiţi şi alte epitete înjositoare şi ameninţaţi cu moartea. Fapt concret, din Arhiva Prefecturii Rădăuţi: "Cetăţenei Ileana Ungureanu din Rădăuţi, în ziua de 4 Mai 1944, soldaţii sovietici turmentaţi i-au luat calul din câmp. Unul din soldaţi vorbea româneşte, ameninţând-o că o împuşcă."
Grija cea de toate zilele a "eliberatorului"...
Pe lângă instaurarea domniei jafului, au trecut la furtul trecutului şi instaurarea creştinească (o propovăduiau necreştinii) a iertării, sau mai precis a dezinformării adusă de specialişti şcoliţi la Moscova, precum M.Roller, braţ la braţ cu autohtoni ca Barbu Câmpina şi mulţi alţii, împinşi mereu spre Academie, filială a Kremlinului, fiindcă tot ai noştri au zis că "lumina vine de la răsărit". De multe ori amănuntele arată grozăviile săvârşite cu bună ştiinţă de cei îndoctrinaţi de marxismul ştiinţific ca bază a oportuniştilor ce se lansau asupra unui popor mutilat trupeşte pentru a-i da lovitura de graţie.
Şi acum, ca pe vremuri, Lucreţiu Pătrăşcanu se zbate să ajungă la "Înalta Poartă", să fie primul care să îngenunche, dar să ridice dorinţa partidului comunist, din România "de a limita influenţa exercitată de Maniu şi Brătianu, care se situează pe poziţii ostile faţa de Uniunea Sovietică, şi rămânând adversari ai apartenenţei Basarabiei la Uniunea Sovietică.." În delaţiunea făcuta acolo lui A.I. Vâsinski îi mai precizează: "Trebuie să vă previn că între delegaţii români sosiţi se face simţită opinia conform căreia guvernul sovietic intenţionează să formuleze condiţii mai grele în raport cu cele înaintate mareşalului Antonescu. Intre delegaţi se află, de exemplu, Popp, o creatură a lui Maniu, care exprimă exact orientarea şi opiniile lui Maniu. Acest Popp a iniţiat o discuţie împotriva semnării armistiţiului şi pentru reîntoarcerea delegaţiei în ţară..."
La întoarcerea de la Moscova, având spatele acoperit, Lucreţiu Pătrăşcanu în Consiliul de Miniştrii a început să acuze conducătorii partidelor tradiţionale româneşti că au cultivat panica la intrarea armatelor sovietice. Riposta a fost promptă şi la obiect. Printre altele s-a spus: "România avea o încredere tradiţională... Povestea noastră cu Rusia si armata rusească nu începe de ieri, ci merge de ani... Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne aşezăm viitorul..." Ori "Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat, oficial şi în coversaţiunile particulare pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o tară duşmană, ca o armată de ocupaţie... şi nu pot sta de vorbă cu oamenii politici, ci numai cu militari, fiindcă sunt într-o ţară străină, care este ocupată milităriceşte." Iar românii cum puteau face manifestări de dragoste şi de amiciţie când ei făceau numai acte de duşmănie. "Când însăşi conducerea supremă şi Comandamentul Suprem militar si când unităţile organizate ruseşti fac acte inadmisibile... când au pus mâna pe toate vasele noastre... când sate de ale noastre sunt aprinse, când se prăpădesc averi de miliarde... când comandamentul sau trupele organizate merg prin sate si scot pe oameni afară din casele lor şi îi aruncă afară în timp de noapte... iar noi să facem osanale de dragoste şi de prietenie ?"
Poporul român intrase în sclavie, iar armata, adică ţăranii căci ei o formau, luptau cot la cot cu armata roşie (care le pângărea satele de acasă, făcând sacrificii enorme în oameni si materiale. La această nenorocire s-a adăugat şi aceia a "cozilor de topor" care invadaseră satele şi incitau la reforma agrară, în timp ce promisiunea cu răsplata cu pământ se făcuse luptătorilor.
Aşternerea uitării peste declaraţia lui Molotov
Politica rusească rămânea neschimbată de cucerire prin forţă de noi teritorii şi de sclavizarea populaţiei. In faţa abuzurilor crescânde, Regele s-a văzut nevoit să înainteze un Memoriu (24 Ian. 1945) Preşedintelui Statelor Unite subliniind nerespectarea declaraţiei de neamestec în România: "...In realitate, un astfel de amestec are loc fie nemijlocit, fie prin intermediul Partidului comunist Român, care este direct condus de Moscova în aproape orice domeniu al activităţii naţionale si în ceea ce priveşte propaganda si informarea opiniei publice.
"...instalarea unei administraţii improvizate a fost asistată de armata sovietică, iar în alte părţi (Constanţa, Brăila, Galaţi) a colaborat la numirea membrilor partidului comunist în fruntea autorităţilor.
"întreaga noastră flota acţionează sub pavilion sovietic si cu echipaje sovietice....
"cazul prizonierilor români capturaţi după 23 august e şi mai grav... nu mai puţin de 6.000 ofiţeri si mai mult de 150.000 soldaţi au fost internaţi în lagăre si trimişi peste Prut...
"în Transilvania după forţarea retragerii administraţiei româneşti s-a instaurat haosul... frontiera stabilită la Trianon nu există, nu există o graniţă păzită de vameşi sau grăniceri".
...In anumite părţi ale ţării (în Dobrogea şi, în special, pe malul Mării Negre, pe Dunăre, în regiuni învecinate cu graniţa iugoslavă, etc.) administraţia română n-a reuşit să se instaleze din cauza dificultăţilor reale create de elemente ale armatei sovietice. . . "
Nu putem trece peste starea haotică instaurată fără a aminti şi de crimele săvârşite permanent, la sate si oraşe, de soldaţii sovietici, de jafurile si violurile însoţite de crime...Vinovaţi erau făcuţi românii, autorităţile, cărora li se reduseseră efectivele de asigurarea ordinii... Şantajul rus, efectuat de Vâşinschi asupra oamenilor politici a făcut pe unii să se alinieze în spatele opresorului, în timp ce Stalin i-a ordonat lui Gheorghiu-Dej să-l elimine pe Iuliu Maniu din viaţa politică şi imediat să treacă la împărţirea pământurilor.
Deoarece Primul ministru, generalul Nicolae Rădescu, căuta să ţină demnitatea românească, să reintroducă ordinea şi să apere dreptatea socială prin amânarea reformei agrare până la întoarcerea ostaşilor de pe front (primii îndreptăţiţi a fi împroprietăriţi), Vîşinschi a trecut la acţiunea de înlocuire a lui. De la Moscova a adus un comando de 8 terorişti conduşi de un Bogdenco, a scos patrule de NKVD-işti şi tancurile în Bucureşti şi ducându-se la Rege a bătut cu pumnul în masă strigând: Yalta sunt eu. Detaliile se cunosc... Şi România în fapt a intrat în sistemul sovietic pe care 1-a urmat cu străşnicie, adică a devenit o anexă a comunismului.
CARTEA ALBĂ A SECURITĂŢII 195/111/Agentura Muntenia Rezidenţa Călăraşi/Notă nr.178 13 martie 1945/
Chiar în ziua în care dr. Petru Groza a fost însărcinat cu formarea guvernului, prefectul judeţului Ialomiţa, C.Niculescu, a şi dat ordine telefonice tuturor primarilor F.N.D., în comunele unde au fost instalaţi, ca, imediat, cu cei care voiesc a primi pământ de la boieri, să procedeze la împărţirea moşiilor după bunul plac, fără nici o formalitate, fără nici o asistenţă din partea vreunei autorităţi, prin măsurarea cu sfoara.
Până în prezent, de pe teritoriul judeţului Ialomiţa au fost împărţite următoarele moşii: în comuna Căzăneşti, moşiile Cantacuzino, Radu Sava, colonel Borse şi Minculescu; în comuna Dragalina, moşiile Harlin, 360 ha expropriate, şi Bolomei; în comuna Independenţa, moşia Jean Bădulescu, 200 ha; în comuna Borduşelu, moşiile Dumitru Popescu şi Elena Poenaru; în comuna Radu Negru, moşiile Vasile Afenduli, 115 ha, şi Măicănesele; în comuna Dragalina s-au mai împărţit următoarele moşii: Nicolae Manolescu, 98 ha, Baloianu, 52 ha, moşia Ana Suter, 85 ha şi moşia Lepădatu, 270 ha; în comuna Tonea, moşiile: Nicu Ştreang, 55 ha, ing.Pelian, 75 ha şi Aurelian Bentoiu, 150 ha; în comunele Cocora şi Colelia, moşiile: Mavrocordat Ghica, 250 ha şi Paraschiva Butu, 245 ha.
Impărţirea s-a făcut între puţinii membrii F.N.D. de pe raza acelor comune, oameni care nu au nici un fel de mijloc de a lucra acest pământ şi, chiar dacă au mai avut câteva pogoane, le-au avut în parte, astfel că au şi început unii să-şi negocieze pământurile pe care le-au primit în urma acestor împărţiri. Se semnalează un caz de pe moşia Jean Bădulescu, din comuna Independenţa, unde, după ce locuitorii şi-au împărţit pământul, călcând şi stricând cea mai mare parte din semănăturile de toamnă, moşierul, venit la faţa locului, a tratat cu aceşti locuitori, preluând de la unii pământurile sub formă de arendă. În unele comune a intrat panica şi ţăranii se duc la primăriile locale, retrocedând pământurile, cu rugămintea de a fi şterşi definitiv de pe acele liste, căci, cândva, regimul se va schimba şi vor fi şi ei prigoniţi, ca şi legionarii.
După ce s-a făcut parcelarea pământului din raza comunei Rosetti, au venit la faţa locului şi câţiva bătrâni, care, după câteva zicale româneşti şi sfaturi bătrâneşti, au convins pe acei locuitori, care au venit în acel scop, anulând această împărţire şi gonind pe primar şi pe ceilalţi consilieri comunali.
- A.S.R.I., Fond "D", dosar nr.4 204, f. 184./1945 - G E N O C I D
LA cinci luni după jocul procentelor făcut pe spatele poporului român şi cu o lună înainte de a-şi da sufletul, Franklin D. Roosevelt primea pe 8 Martie 1945 de la Winston Churchil o telegramă prin care se spunea: "...Sunt convins ca dv. ca şi mine, veţi fi atât de contrariat de recentele evenimente din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi prin declaraţii înşelătoare un guvern comunist minoritar ..."
Şi România ajunsese la discreţia Rusiei.
Tot în acest an 1945, în rechizitorul de la Nurenberg, Francois de Menthon, procurorul general francez, subliniind dimensiunea ideologică a acestor crime, spunea: "îmi propun să demonstrez că fără excepţie criminalitatea organizată rezultată din ceea ce îmi voi permite să numesc crimă contra spiritului, vreau să zic dintr-o doctrină care neagă toate valorile spirituale, raţionale sau morale, asupra cărora popoarele au încercat de milenii să progreseze condiţia umană, urmăreşte (acum să arunce umanitatea nu în barbaria naturală şi sălbatică a popoarelor primitive, dar într-o barbarie demonică fiind conştientă ea însăşi şi folosind toate mijloacele materiale puse la îndemână de ştiinţa contemporană la dispoziţia omului...
Aceste crime comise deliberat au dus la exterminarea a milioane, de oameni nevinovaţi în omenire, sau după cum vom vedea la sute de mii la Români. Acesta a fost un genocid şi în sfera acestei noţiuni intră asasinate de persoane sau de grup, exterminare prin foame, frig sau muncă forţată, ducerea în sclavie lipsiţi de cele mai elementare condiţii de viaţă (de hrană, apă şi chiar aer...), deportările comise împotriva populaţiei civile şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale, religioase. Anul 1945 a fost şi anul când după acel 6 Martie s-a generalizat genocidul regional cum era până atunci (asupra Basarabie) la întreaga ţară, după modelul sovietic dar cu instrumente româneşti dirijate de "eliberatori".
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0006]
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu