Juridiceste

JURIDICEȘTE
poezie [ ]
Impertinențe, 1973
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ion Pribeagu

Și veniră din Craiova
Și din Iași, din Roșiori
Toți juriștii, toți maeștrii
Și-ai dreptății slujitori
Unii slabi, cu favorite,
Alții sluți ca Tutankamen
Toți veniră cu tomuri și cu scripte
Să asiste la examen.

Sala-i plină de discipoli
Și celebrități savante
Numai capete ilustre
Și figuri interesante
Când deodată Domn Profesor
Chel și cu priviri absente
S-adresează cu prestanță
Unei nostime studente:
-Cum e termenul juridic,
Zise el zâmbind agale,
Dacă eu aș pune mâna
Sub rochița dumitale?

Fata roșie ca macul
Dup'o scurtă meditare
Îi răspunse:
- Este maestre
Atentatul la pudoare!
Foarte bine! a spus maestrul,
Însă fii bună și spune
Dacă dumneata, mi-ai face
Mie, aceiași chestiune,
Cum juridicește
Denumirea-n trei cuvinte?

Și răspunse domnișoara:
Profanare de morminte!

Unde esti tu,Tepes Doamne

Unde eşti tu, Ţepeş Doamne

de Valeria Mahok

Fir-ar ea democraţie,
După care-am tot râvnit,
Uite, acuma o avem,
Şi lumea a înnebunit,
Nu mai vrem să mai muncim,
Vrem să fim mai libertini,
Vrem bani, dacă-ar fi cu sacul,
Câştigaţi doar cu furatul.

Haos, doamne-, i peste tot,
Se agită parlamentul
El vorbeşte, legi declară,
Dar degeaba, nu-i respectul,
Toată ziua, crime, furturi,
Huligani la drumul mare,
A lăsat tiranul, haos,
Şi-acum, haosu-i mai mare.
Uite, doamne, ce-am ajuns!
Un popor dezordonat,
Unde eşti tu, Ţepeş doamne?
Haide, vino fă curat,
Că mi-e dor de linişte,
De copii râzând în soare,
Nu de hoţi de buzunare,
De nebuni şi beţivi,
Vino Ţepeş pentru noi,
Că ne place omenia,
Şi fă ordine în ţară,
Altfel toţi ne prăpădim.
Că-i vai şi-amar de România,
Ţara noastră, din străbuni.

8 Martie 1991

Sursa:http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=35361

In conditii amiabile am divortat de prostie

În condiţii amiabile am divorţat de Prostie

Am încercat
să
mă-nţeleg
cu
prostia

Într-o vreme
chiar
am copilărit
cu
ea

Aş putea
zice
că
mi-a fost
şi
iubită

Oricum

Am sărutat-o

Şi
i-am admirat
formele
perfecte

Am ezitat

Voiam
să spun

formele mortale

Pentru
că
v-o spun
aşa
ca fapt divers

Moartea

doamnelor
şi
domnilor

e
cea mai mare
prostie
din
Univers

poezie de Costel Zăgan din Poeme infracţionale (20 august 2009)

Prostul (2)

Prostul(2)

nu vorbesc de comoditate,
atunci când morţii stau pe spate.
nu vorbesc de mândrie,
atunci când ne mânjim cu... prostie.

catren de Adrian Hogiu (17 octombrie 2008)

Prostul(1)

Prostul(1)

Prostul nu e prost degeaba.
La deştepţi le strică treaba.
Pe deşteptăciunea lor,
Urcă-n topul proştilor.

poezie de Dumitru Delcă (13 aprilie 2014)

Oda Prostiei

Odă Prostiei

Proştilor s-aveţi noroc
o vecie jumătate
să bateţi pasul pe loc
şi să-naintaţi în spate

O vecie jumătate
o să-i fraieriţi pe toţi
cu mintea voastră în rate
asta de vardişti şi hoţi

O să-i fraieriţi pe toţi
cu înaintări pe loc
dacă vrei şi tu hai poţi
prost să fii de ai noroc

O vecie jumătate
ai s-admiri cerul din spate

poezie de Costel Zăgan

Prostia alesilor neamului (pamflet)

Prostia aleşilor neamului (pamflet)

Există-atâta neghiobie
La guvernanţi şi-n Parlament!...
De-ar fi plătiţi după prostie,
Noi am intra... în faliment.

pamflet de George Budoi din Dicţionarul prostiei, Politică şi politicieni (10

Singuratatea omului

Omar Khayyam – Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Leac pentru tuse

Leac pentru tuse
Ion Pribeagu


Când boarea mişcă frunzele pe ram
Şi colb de bronz pe pajişti risipeşte
La domnul doctor Blatt, intră Avram
Şi se plânge bietul că tuşeşte

- Îmi sparge pieptul doctore şi sudui
Mă încovoi din mijloc şi mă aprind
Mă ţine câte-un ceas şi atât mă zgudui
Că m-apuc de-un pom, îl mişc tuşind.

Mi-am pus bazaleone şi comprese
Pahare şi grăsimi şi iod şi mac
Încă am spasme, şi tot mereu mai rece
Şi nu ştiu singur ce să mă mai fac.

- Uite, îţi prescriu,- îi spune doctorul Blatt
O singură reţină dimineaţa
Una la prânz şi alta pe-nserat
Şi n-ai să mai tuşeşti în toata viaţa

- Iertaţi, domnule doctor, eu ştiam
De la bunicul meu, ce-a stat la ţară,
Cum că reţina-i bună – a spus Avram –
Pardon, scuzaţi, pentru ieşit afară!

-Da, dar Congresul Marei Societăţi
Laringolorg care-n Dresda fuse
A decretat reţinei calităţi
Cu efecte minune pentru tuse.

Aşa că faci precum ţi.am spus! Şi lasă
Că orice fleac e greu la început
Şi poimâine vii la mine, după masă.
Să te consult să văd de ţi-a trecut!

A treia zi la opt de dimineaţă
Când nimeni nu gândea netam-neasam
La doctor, pământiu şi tras la faţă
Ţânându-se de pântec intră Avram.

- Ei cum o duci cu tusea? Ţi-e mai bine?
(Încearcă domnul doctor să glumească)
- Vai, doctore – răspunse Avram -, dar cine
Mai îndrăzneşte acum să mai tuşească...?

Autoportreet

Autoprotret
Ion Pribeagu

Ca un savant din vremuri vechi
Îmi plimb prin cafenele mutra.
Am păr în nas şi în urechi
Şi aduc puţin cu Brahmaputra

Mi-e capul bleg şi lătăreţ,
Picioarele: două prăjine,
Şi-un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!

Deşi sunt tont şi fonf şi slut
Şi am o mască incoloră
De cimpazeu sau de mamut,
Toate femeile m-adoră.

De sunt urât şi nătăfleţ
Şi n-am nici muşchi, nici intestine,
Şi-un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!

Sunt mare cât un năpârstoc
Şi poţi să mă măsori cu cotul,
Din loje nu mai văd de loc
Şi în tramvai mă pierd cu totul

Şi aşa cum sunt un fleculeţ
Încât mă poţi în palmă ţine
Şi-un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!

Acelei care a plecat

Acelei care a plecat
Ion Pribeagu


Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăiţa plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Şi pijamaua ta de crèpe de chine.


Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.


De-atunci, şedem în fiecare seară
În faţa sobei pline de cărbuni
Şi depănăm povestea iar şi iară,
Ca doi prieteni buni.


Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,
O-mbrăţişez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Şi-i mângai fiecare brandenburg.


Şi noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.