Ghe NICA-Blog: Othello si Desdemona

miercuri, 25 mai 2011

Othello si Desdemona

Povestea de dragoste dintre Othello si Desdemona apare in tragedia scrisa de William Shakespeare in 1603. Actiunea tragediei se invarte in jurul celor patru personaje principale: Othello si sotia sa Desdemona, Cassio si cel mai bun prieten al sau, Iago.

Maurul Othello se casatoreste cu Desdemona si devine guvernatorul Venetiei. Din invidie, Iago, prietenul si subalternul sau, pune la cale un plan care sa distruga fericirea conjugala a viteazului maur.

Folosindu-se de trucuri mici, de interpretari gresite si de ambiguitati, diabolicul Iago il convinge pe Othello ca frumoasa Desdemona i-a fost infidela, s-a lasat sedusa de ofiterul Cassio, ce cauta o avansare in post. Sotia lui Iago, Emilia, gaseste o batista apartinand Desdemonei pe care o da sotului sau. Acesta o duce in camera lui Cassio si ii intareste convingerile generalului despre tradarea la care este supus. Ca in toate tragediile lui Shakespeare, destinul este nemilos si adevarul nu iese la iveala cand trebuie. Orbit de gelozie, Othello o asfixiaza noaptea pe Desdemona care era nevinovata.

Afland adevarul de la Emilia care ii da totodata in vileag planurile lui Iago, Othello se injunghie cu pumnalul sau. Iago o omoara pe Emilia. In final, Cassio devine noul conducator al Ciprului, iar Iago este retinut, torturat si probabil executat.

Datorita temelor complexe: rasism, iubirea, gelozia, tradarea, povestea de iubire dintre Othello si Desdemona este edificatoare pentru lumea de azi, ramanand mereu in actualitate.
Dupa:inrtferente.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;