Politica sub amenintare
de Cicerone Ionitoiu
În această nouă fază vine la rând Nicolae lorga care primeşte o scrisoare cu următorul cuprins: „Domnule lorga, în drumul spre guvernarea României, Partidul Totul pentru Ţară nu se mai împiedică de nici o persoană, oricine să fie si oricât de sus pusă. Acţiunea d-voastră contra «Partidului Totul pentru Ţară» este îndreptată si contra Ţării, căci ţara şi-a pus nădejdea în acest partid. Pentru aceasta vă considerăm un Trădător. Vă prevenim să vă astâmpăraţi. Contrar, echipa morţii nr. 12 din laşi îşi va îndeplini misiunea cu care a fost însărcinată, adică suprimarea D-voastră". Echipa morţii nr. 12
Se agita la drumul mare problema naţională cu pistolul şi ciomagul. Metoda naţională agresivă, explozivă, revanşardă, bazată pe ideea de rasă, îşi găsise adepţi şi-n ţara noastră, care-şi luaseră ca model gândirile străine sufletului românesc.
Ion Mihalache s-a adresat atunci, în 1936, tineretului naţional ţărănesc spunând printre altele: „Războiul a adus în toate ţările o accentuare a ideii şi conştiinţei naţionale. Era firesc. Războiul mondial a însemnat triumful principiului naţionalităţilor; fiecare naţiune în statul ei naţional.
Este necesar, pentru afirmarea şi întărirea Statului ei naţional, o puternică afirmare a conştiinţei naţionale. Conştiinţa noastră naţională, naţionalismul nostru, nu pot fi inspirate şi imitate după naţionalismul imperialist german sau italian. Sufletul ţărănesc, nu poate dori războiul gata de a ne sfărâma hotarele şi de a ne trece prin foc şi sabie. Este de mirare că se găsesc Români care să se bucure de spiritul războinic al Germaniei şi care să se inspire de la tendinţele naţionalismului german...
Cu totul alta trebuie să fie direcţia naţionalismului românesc. Ea nu poate fi decât în sensul consolidării hotarelor fi al colaborării întregii suflări întru consolidarea internă a Statului românesc naţional. Nu un naţionalism distructiv, ci un naţionalism constructiv... A ridica ţărănimea printr-un întreg program de reforme, economiceşte, fiziceşte si sufleteşte, este esenţialul mijloc serios de a ridica românismul.
... Statele dominate în trecut au asuprit pe români si mai ales pe ţărani si au favorizat elemente de alte naţionalităţi. Dorim acum, sub statul românesc, egalitate si dreptate... Nu e bună o politică de ură si prigoană din partea populaţiei româneşti contra populaţiei minoritare, ci de angrenare a minoritarilor în politica partidelor româneşti împărţindu-se si ei în aceste partide pe baze de programe economice si sociale, în cadrul ideii Statului român...
Problema evreiască nu poate fi rezolvată nici prin «Numerus valahicus», nici prin expulzarea în Madagascar cum propune dl. Cuza, fiindcă Madagascarul nu e al d-lui Cuza, ci al Franţei care nu vrea să i-l dea!... De altfel, dl. Cuza a adăugat la Cameră, că e pentru expulzare dacă... vor voi şi celelalte ţări! Dar dacă nu vor voi? Nu e serioasă discuţia în acest chip. Nici prin spargerea de capete, spargere de geamuri, scandaluri continue. Toate măsurile pozitive sunt mai bune: a înarma populaţia românească cu virtuţi constructive, statul stându-i în ajutor.
La Borşa - târguşor evreiesc din Maramureş -antisemiţii au aplicat «naţionalismul» lor distructiv: au dat foc satului, acum câţiva ani, şi a ars până-n temelii. Au ars casele, dar populaţia evreiască a rămas înstărită şi cu case de zid ca la oraşe, refăcute din subscripţia evreilor din toată lumea.
În satul vecin, Vişeul de Sus, am aplicat noi naţionalismul constructiv. Pădurile statului erau devastate de firmele evreieşti... După o cercetare a mea la faţa locului, am introdus exploatarea în Regie de stat, cu ţărani maramureşeni.Poftiţi acum pe Valea Râului din Maramureş şi veţi vedea românizare model.
A pune foc ţării şi a nu aduce o soluţie pozitivă este o crimă naţională. Datele problemei naţionale trebuiesc examinate, nu numai pe planul etic, ci şi economic, cultural, politic etc. Izvorul şi nădejdea rămân însă tot acolo jos, în adâncurile naţiei, în ţărănime... cu însuşi frământarea maselor, cu consultarea lor, cu metoda democraţiei ţărăneşti organizate."
Iuliu Maniu, în aceeaşi perioadă, se angrenase în lupta pentru răsturnarea guvernului şi a camarilei, urmărind să deschidă „ochii şi urechile regelui" asupra relelor ce se petrec în ţară din cauza celor nechemaţi ce mişună în culoarele palatului.
Această atitudine l-a deranjat nu numai pe rege, dar şi pe Ion Mihalache care urmărea să aducă Partidul Naţional-Ţărănesc la putere printr-o atitudine conciliatoare în faţa capriciilor domneşti. Maniu, convins de eşecul acestei tactici, pentru a nu i se reproşa că a făcut să eşueze tactica, a plecat la Bădăcin, convins că şi de această dată are dreptate.
Paralel cu deschiderea drumului spre o dictatură personală în ţara prin manevrele lui Gută Tătarăscu, asistăm şi pe plan extern la manifestarea făţişă a dictaturii germane la care se ataşază şi Italia, în primul moment, pentru revizuirea statutului militar în vederea sporirii înarmărilor Ungariei, Bulgariei şi Austriei. Hitler nesocoteşte „Tratatul de la Versailles" anunţând serviciul militar obligatoriu şi general, constituirea aviaţiei proprii şi pregătirea condiţiilor pentru „alipirea" Austriei. Toate acestea constituiau în acelaşi timp o încurajare a Italiei care a şi trecut la acţiune prin atacarea Abisiniei, pe data de 5 octombrie 1935. în acest conflict, Ungaria a fost dublă câştigătoare, pe plan politic, prin ajutorarea Italiei cu grâul şi petrolul românesc (furnizat în ducerea războiului), iar pe plan economic câştiga din diferenţa preţurilor acestor mărfuri.
Politica externă dusă de Nicolae Titulescu care urmărea o apropiere de URSS prin încheierea unui pact de asistenţă mutuală a produs furtună în viaţa politică internă, unde, primul-ministru, Gută Tătărăscu, a început să-şi manifeste nemulţumirea, la sugestia lui Carol al-II-lea, faţă de ministrul de externe. Gheorghe Brătianu, după întoarcerea din Germania, a atacat guvernul în cameră, cerând explicaţii cu privire la apropierea de URSS, socotind că era bine să se schimbe orientarea politicii externe a României în funcţie de succesele lui Hitler şi a creşterii mişcării de dreapta.
Germania, şi ea, se lansase într-o campanie împotriva lui Titulescu, mergând până la ameninţarea cu suprimarea făcută de ambasadorul lui Hitler la Paris - Roland Koester - care a declarat că ţara lui înţelege să înlăture din cale pe cei ce se împotrivesc expansiunii ei în Europa, printre ei aflându-se şi N. Titulescu „aliat credincios al Parisului şi Londrei".
Devenise clar cine urmărea scopuri politice prin vărsare de sânge. Şi admiratori îşi găsiseră în ţările vizate ca intrând „în spaţiul vital"!
Nu ne vom mai mira când vom afla că, la data de 21 februarie 1936, la Vălenii de Munte. Legionarii şi cuziştii au făcut parastas lui N. Iorga, în bătaie de joc, găsindu-se chiar preoţi ca să oficieze. Aceasta avea loc după ce în Camera Deputaţilor, Nichifor Robu (fruntaş cuzist) se adresase deputatului Petre Andrei: „Pentru dumneavoastră ciomagul este prea puţin... gloanţele vă trebuie, vă spun eu". Acţiunile revanşarde ale lui Hitler erau secondate şi pe plan internaţional de agitaţii ale grupărilor ce-l simpatizau şi chiar de încurajări de acţiuni armate în alte părţi. Astfel, Spania, care, începând din februarie 1936 era confruntată cu manifestaţii violente între adepţii generalului Franco şi agitaţiile comuniste de a pune mâna pe putere, şi-a trimis un general care să discute cu Hitler situaţia din Peninsula Iberică.
Nu numai că a făcut doar promisiuni de susţinere a cauzei anticomuniste, dar Hitler a trecut la acţiuni de mână forte, în contra neputincioasei „Societăţi a naţiunilor" nesocotind tratatele de limitare a înarmărilor. Pe 6 martie 1936 a ocupat Rhenania şi a doua zi de la tribuna „reichstagului" a tunat ameninţător că împotriva asigurărilor pacifiste pe care le-a făcut, Franţa a răspuns cu încheierea unei alianţe militare cu URSS-ul, pe care o califică drept o violare a pactului rhenan.
În contextul acestei agitaţii belicoase începută cu conflictul italo-abisinian în Africa, continuată cu războiul civil din Spania, s-a concretizat axa Roma-Berlin din octombrie 1936 prin care Musolini îşi manifestase interesul din zona Mediteranei, recunoscându-i-se lui Hitler influenţa asupra regiunilor dunărene, socotite până atunci ca domenii rezervate Romei. Şi nu numai atât, înainte de încheierea anului, pe 5 noiembrie 1936, Germania a semnat pactul „anticomintern" cu Japonia.
Cadrul general revanşard al nerecunoaşterilor hotărârilor luate după încheierea primului război mondial fusese înfăptuit, urmărindu-se acţiunea pentru o nouă ordine „multilaterală" în politica „spaţiului vital".
Ecourile acestei „perturbări" atât din răsărit, cât şi din centrul Europei, s-au transformat în agitaţii din ce în ce mai violente, în România, conducând la drama din 1940, în prima fază, şi apoi la dezastrul ce a urmat după 1944, în faza a doua.
La începutul anului 1936, în luna februarie, au avut loc în România două alegeri parţiale, în judeţul Hunedoara unde a candidat Ghiţă Pop (din partea naţional-ţărăniştilor) având ca adversar pe S. Dragomir (din partea naţional-creştinilor) şi în judeţul Mehedinţi unde s-au înfruntat dr. Nicolae Lupu (naţional-ţărănist) cu Octavian Goga (naţional-creştin).
A fost o luptă electorală rar întâlnită unde se confruntau două concepţii de politică externă, cea alături de democraţiile occidentale ce întregiseră România şi consfinţiseră pacea prin Tratatul de la Versailles şi cea revanşardă, a unei noi ordini preconizate de puterile totalitare şi care trecuseră la acţiune.
Partidul Naţional Ţărănesc, protagonistul acestei lupte electorale, angajat cu programul său închinat realizării statului naţional-ţărănesc şi prin care se prevedea: regim democratic, constituţional şi parlamentar; combaterea oricăror tendinţe dictatoriale sau fasciste sub orice formă; încetarea persecuţiilor politice şi amnistierea tuturor celor condamnaţi sau urmăriţi pentru apărarea libertăţilor publice şi democratice; lupta împotriva modificării Constituţiei şi sens reacţionar; interzicerea formaţiunilor paramilitare şi a înarmării lor; libertatea presei şi a întrunirilor; combaterea cenzurii şi a stării de asediu; dreptul de organizare politică, profesională, sindicală, culturală a tuturor claselor muncitoare; lupta contra războiului şi menţinerea păcii prin întărirea actualelor tratate de pace şi de alianţe tradiţionale...
Partidul Naţional Ţărănesc nu a făcut nici un cartel cu comuniştii. S-a dus o luptă de coalizare a tuturor forţelor democratice, accentuându-se că este nevoie de mobilizarea tuturor pentru înfrângerea ofensivei fasciste. Partidul Naţional-Ţărănesc propusese o luptă comună pentru salvarea naţiunii pe baza unei platforme democratice. Ghiţă Pop, candidatul de la Hunedoara a precizat: „Cartelul are un caracter electoral local pentru alegerea parţială din judeţul Hunedoara şi primeşte cu mulţumire concursul amical şi politic al grupărilor locale, ale Partidului Social Democrat, dornice de un climat de sinceră democraţie...".
Partidul advers, „Naţional-Creştin", prin ziarul cuzist „Apărarea naţională", venea cu precizarea că alegerile parţiale nu sunt alegeri obişnuite, ci de rezultatul lor depinde „orientarea viitoare a politicii româneşti".
În campania electorală din judeţul Mehedinţi, Octavian Goga şi-a adus peste 2 000 de partizani înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme, utilizând teroarea, violenţa şi ameninţările împotriva alegătorilor, sub privirile complice ale reprezentanţilor puterii tătărăsciene. Nicolae Lupu, în parlament, spunea că „aveai impresia că nu eşti în România, ci la Nurnberg. Oraşul (Tr.-Severin) era invadat de o miliţie, de o armată în regulă, disciplinată, îmbrăcată în cămăşi albastre, unii partizani, alţii mercenari."
Rezultatul a adus câştig de cauză la Mehedinţi, lui N. Lupu cu 31 339 contra 17 935 pentru Goga, iar la Hunedoara a câştigat Gh. Pop cu 31 900 contra 17 300 obţinute de Silviu Dragomir.
Atitudinea împotriva imixtiunii germane fusese subliniată şi de Ion Mihalache care la începutul campaniei electorale spusese: „Nu pot să-mi dau seama cum vor unii tineri să meargă alături de Germania, când orice minte clară ştie că Germania urmăreşte spargerea tratatelor şi a graniţelor prin război"; iar N. Lupu, printre altele, declarase şi el pe 16 ianuarie 1936: „... propaganda germană se desfăşoară cu neruşinare în faţa noastră, ca si cum am fi uitat si morţii noştri, si marii mutilaţi de război şi suferinţele campaniei şi durerile ocupaţiei inamice...Români, nu îngăduiţi să fâlfâie, sub pretextul unui fals naţionalism, - steagul cu crucea încârligată al Germaniei duşmane peste cimitirele noastre de război, peste morţii noştri din ultimul război mondial", aşa era apelul cu care-şi încheiase N. Lupu declaraţiile.
I-am amintit deocamdată pe aceştia fiindcă, după cum vom vedea au primit scrisori de ameninţare cu moartea, peste trei luni.
O dată cu ivirea colţului ierbii din România, pe 20 martie 1936, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, preşedintele Partidului „Totul pentru Ţară" a trimis două scrisori de ameninţare cu moartea, una lui Virgil Madgearu şi alta lui Armand Călinescu. Alte scrisori vor urma.
Pe 1 aprilie 1936, înainte de deschiderea Congresului studenţilor legionari (3-5 aprilie), s-a încercat asasinarea rectorului Traian Bratu, de la Iaşi, care, împreună cu alţii, se împotrivise acestei adunări, printre care şi Ministrul Instrucţiei, Constantin Angelescu. Congresul de la Tg.-Mureş a fost acceptat de guvernul Tătărăscu care a dat dispoziţie ca Ion Inculeţ să dea aprobarea iar Richard Franasovici să pună la dispoziţie 15 vagoane gratuit. Sprijinul material a venit şi din partea regelui Carol al-II-lea, care a dat suma de 100 000 din „caseta personală" lui Gheorghe Furdui, şeful studenţimii legionare. La desfăşurarea congresului legionar au participat şi 3 tineri din partea tineretului hitlerist.
Caracterul congresului a fost politic, prezentându-se ca o demonstraţie de forţă legionară împotriva adversarilor, constituindu-se, cu această ocazie, zece echipe ale morţii sub conducerea generalului Zizi Cantacuzino, ce urmau să suprime oamenii politici antifascişti, printre adversari numărându-se: Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Florian Ştefănescu-Goangă, Traian Bratu, Virgil Madgearu, Nicolae lorga, Mihai Ralea, Armând Călinescu, Victor Iamandi.
Studenţilor li s-a interzis, prin acest congres, să se înscrie în Partidul Naţional-Ţărănesc şi naţional liberal
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/888-Politica-sub-ameninţare
de Cicerone Ionitoiu
În această nouă fază vine la rând Nicolae lorga care primeşte o scrisoare cu următorul cuprins: „Domnule lorga, în drumul spre guvernarea României, Partidul Totul pentru Ţară nu se mai împiedică de nici o persoană, oricine să fie si oricât de sus pusă. Acţiunea d-voastră contra «Partidului Totul pentru Ţară» este îndreptată si contra Ţării, căci ţara şi-a pus nădejdea în acest partid. Pentru aceasta vă considerăm un Trădător. Vă prevenim să vă astâmpăraţi. Contrar, echipa morţii nr. 12 din laşi îşi va îndeplini misiunea cu care a fost însărcinată, adică suprimarea D-voastră". Echipa morţii nr. 12
Se agita la drumul mare problema naţională cu pistolul şi ciomagul. Metoda naţională agresivă, explozivă, revanşardă, bazată pe ideea de rasă, îşi găsise adepţi şi-n ţara noastră, care-şi luaseră ca model gândirile străine sufletului românesc.
Ion Mihalache s-a adresat atunci, în 1936, tineretului naţional ţărănesc spunând printre altele: „Războiul a adus în toate ţările o accentuare a ideii şi conştiinţei naţionale. Era firesc. Războiul mondial a însemnat triumful principiului naţionalităţilor; fiecare naţiune în statul ei naţional.
Este necesar, pentru afirmarea şi întărirea Statului ei naţional, o puternică afirmare a conştiinţei naţionale. Conştiinţa noastră naţională, naţionalismul nostru, nu pot fi inspirate şi imitate după naţionalismul imperialist german sau italian. Sufletul ţărănesc, nu poate dori războiul gata de a ne sfărâma hotarele şi de a ne trece prin foc şi sabie. Este de mirare că se găsesc Români care să se bucure de spiritul războinic al Germaniei şi care să se inspire de la tendinţele naţionalismului german...
Cu totul alta trebuie să fie direcţia naţionalismului românesc. Ea nu poate fi decât în sensul consolidării hotarelor fi al colaborării întregii suflări întru consolidarea internă a Statului românesc naţional. Nu un naţionalism distructiv, ci un naţionalism constructiv... A ridica ţărănimea printr-un întreg program de reforme, economiceşte, fiziceşte si sufleteşte, este esenţialul mijloc serios de a ridica românismul.
... Statele dominate în trecut au asuprit pe români si mai ales pe ţărani si au favorizat elemente de alte naţionalităţi. Dorim acum, sub statul românesc, egalitate si dreptate... Nu e bună o politică de ură si prigoană din partea populaţiei româneşti contra populaţiei minoritare, ci de angrenare a minoritarilor în politica partidelor româneşti împărţindu-se si ei în aceste partide pe baze de programe economice si sociale, în cadrul ideii Statului român...
Problema evreiască nu poate fi rezolvată nici prin «Numerus valahicus», nici prin expulzarea în Madagascar cum propune dl. Cuza, fiindcă Madagascarul nu e al d-lui Cuza, ci al Franţei care nu vrea să i-l dea!... De altfel, dl. Cuza a adăugat la Cameră, că e pentru expulzare dacă... vor voi şi celelalte ţări! Dar dacă nu vor voi? Nu e serioasă discuţia în acest chip. Nici prin spargerea de capete, spargere de geamuri, scandaluri continue. Toate măsurile pozitive sunt mai bune: a înarma populaţia românească cu virtuţi constructive, statul stându-i în ajutor.
La Borşa - târguşor evreiesc din Maramureş -antisemiţii au aplicat «naţionalismul» lor distructiv: au dat foc satului, acum câţiva ani, şi a ars până-n temelii. Au ars casele, dar populaţia evreiască a rămas înstărită şi cu case de zid ca la oraşe, refăcute din subscripţia evreilor din toată lumea.
În satul vecin, Vişeul de Sus, am aplicat noi naţionalismul constructiv. Pădurile statului erau devastate de firmele evreieşti... După o cercetare a mea la faţa locului, am introdus exploatarea în Regie de stat, cu ţărani maramureşeni.Poftiţi acum pe Valea Râului din Maramureş şi veţi vedea românizare model.
A pune foc ţării şi a nu aduce o soluţie pozitivă este o crimă naţională. Datele problemei naţionale trebuiesc examinate, nu numai pe planul etic, ci şi economic, cultural, politic etc. Izvorul şi nădejdea rămân însă tot acolo jos, în adâncurile naţiei, în ţărănime... cu însuşi frământarea maselor, cu consultarea lor, cu metoda democraţiei ţărăneşti organizate."
Iuliu Maniu, în aceeaşi perioadă, se angrenase în lupta pentru răsturnarea guvernului şi a camarilei, urmărind să deschidă „ochii şi urechile regelui" asupra relelor ce se petrec în ţară din cauza celor nechemaţi ce mişună în culoarele palatului.
Această atitudine l-a deranjat nu numai pe rege, dar şi pe Ion Mihalache care urmărea să aducă Partidul Naţional-Ţărănesc la putere printr-o atitudine conciliatoare în faţa capriciilor domneşti. Maniu, convins de eşecul acestei tactici, pentru a nu i se reproşa că a făcut să eşueze tactica, a plecat la Bădăcin, convins că şi de această dată are dreptate.
Paralel cu deschiderea drumului spre o dictatură personală în ţara prin manevrele lui Gută Tătarăscu, asistăm şi pe plan extern la manifestarea făţişă a dictaturii germane la care se ataşază şi Italia, în primul moment, pentru revizuirea statutului militar în vederea sporirii înarmărilor Ungariei, Bulgariei şi Austriei. Hitler nesocoteşte „Tratatul de la Versailles" anunţând serviciul militar obligatoriu şi general, constituirea aviaţiei proprii şi pregătirea condiţiilor pentru „alipirea" Austriei. Toate acestea constituiau în acelaşi timp o încurajare a Italiei care a şi trecut la acţiune prin atacarea Abisiniei, pe data de 5 octombrie 1935. în acest conflict, Ungaria a fost dublă câştigătoare, pe plan politic, prin ajutorarea Italiei cu grâul şi petrolul românesc (furnizat în ducerea războiului), iar pe plan economic câştiga din diferenţa preţurilor acestor mărfuri.
Politica externă dusă de Nicolae Titulescu care urmărea o apropiere de URSS prin încheierea unui pact de asistenţă mutuală a produs furtună în viaţa politică internă, unde, primul-ministru, Gută Tătărăscu, a început să-şi manifeste nemulţumirea, la sugestia lui Carol al-II-lea, faţă de ministrul de externe. Gheorghe Brătianu, după întoarcerea din Germania, a atacat guvernul în cameră, cerând explicaţii cu privire la apropierea de URSS, socotind că era bine să se schimbe orientarea politicii externe a României în funcţie de succesele lui Hitler şi a creşterii mişcării de dreapta.
Germania, şi ea, se lansase într-o campanie împotriva lui Titulescu, mergând până la ameninţarea cu suprimarea făcută de ambasadorul lui Hitler la Paris - Roland Koester - care a declarat că ţara lui înţelege să înlăture din cale pe cei ce se împotrivesc expansiunii ei în Europa, printre ei aflându-se şi N. Titulescu „aliat credincios al Parisului şi Londrei".
Devenise clar cine urmărea scopuri politice prin vărsare de sânge. Şi admiratori îşi găsiseră în ţările vizate ca intrând „în spaţiul vital"!
Nu ne vom mai mira când vom afla că, la data de 21 februarie 1936, la Vălenii de Munte. Legionarii şi cuziştii au făcut parastas lui N. Iorga, în bătaie de joc, găsindu-se chiar preoţi ca să oficieze. Aceasta avea loc după ce în Camera Deputaţilor, Nichifor Robu (fruntaş cuzist) se adresase deputatului Petre Andrei: „Pentru dumneavoastră ciomagul este prea puţin... gloanţele vă trebuie, vă spun eu". Acţiunile revanşarde ale lui Hitler erau secondate şi pe plan internaţional de agitaţii ale grupărilor ce-l simpatizau şi chiar de încurajări de acţiuni armate în alte părţi. Astfel, Spania, care, începând din februarie 1936 era confruntată cu manifestaţii violente între adepţii generalului Franco şi agitaţiile comuniste de a pune mâna pe putere, şi-a trimis un general care să discute cu Hitler situaţia din Peninsula Iberică.
Nu numai că a făcut doar promisiuni de susţinere a cauzei anticomuniste, dar Hitler a trecut la acţiuni de mână forte, în contra neputincioasei „Societăţi a naţiunilor" nesocotind tratatele de limitare a înarmărilor. Pe 6 martie 1936 a ocupat Rhenania şi a doua zi de la tribuna „reichstagului" a tunat ameninţător că împotriva asigurărilor pacifiste pe care le-a făcut, Franţa a răspuns cu încheierea unei alianţe militare cu URSS-ul, pe care o califică drept o violare a pactului rhenan.
În contextul acestei agitaţii belicoase începută cu conflictul italo-abisinian în Africa, continuată cu războiul civil din Spania, s-a concretizat axa Roma-Berlin din octombrie 1936 prin care Musolini îşi manifestase interesul din zona Mediteranei, recunoscându-i-se lui Hitler influenţa asupra regiunilor dunărene, socotite până atunci ca domenii rezervate Romei. Şi nu numai atât, înainte de încheierea anului, pe 5 noiembrie 1936, Germania a semnat pactul „anticomintern" cu Japonia.
Cadrul general revanşard al nerecunoaşterilor hotărârilor luate după încheierea primului război mondial fusese înfăptuit, urmărindu-se acţiunea pentru o nouă ordine „multilaterală" în politica „spaţiului vital".
Ecourile acestei „perturbări" atât din răsărit, cât şi din centrul Europei, s-au transformat în agitaţii din ce în ce mai violente, în România, conducând la drama din 1940, în prima fază, şi apoi la dezastrul ce a urmat după 1944, în faza a doua.
La începutul anului 1936, în luna februarie, au avut loc în România două alegeri parţiale, în judeţul Hunedoara unde a candidat Ghiţă Pop (din partea naţional-ţărăniştilor) având ca adversar pe S. Dragomir (din partea naţional-creştinilor) şi în judeţul Mehedinţi unde s-au înfruntat dr. Nicolae Lupu (naţional-ţărănist) cu Octavian Goga (naţional-creştin).
A fost o luptă electorală rar întâlnită unde se confruntau două concepţii de politică externă, cea alături de democraţiile occidentale ce întregiseră România şi consfinţiseră pacea prin Tratatul de la Versailles şi cea revanşardă, a unei noi ordini preconizate de puterile totalitare şi care trecuseră la acţiune.
Partidul Naţional Ţărănesc, protagonistul acestei lupte electorale, angajat cu programul său închinat realizării statului naţional-ţărănesc şi prin care se prevedea: regim democratic, constituţional şi parlamentar; combaterea oricăror tendinţe dictatoriale sau fasciste sub orice formă; încetarea persecuţiilor politice şi amnistierea tuturor celor condamnaţi sau urmăriţi pentru apărarea libertăţilor publice şi democratice; lupta împotriva modificării Constituţiei şi sens reacţionar; interzicerea formaţiunilor paramilitare şi a înarmării lor; libertatea presei şi a întrunirilor; combaterea cenzurii şi a stării de asediu; dreptul de organizare politică, profesională, sindicală, culturală a tuturor claselor muncitoare; lupta contra războiului şi menţinerea păcii prin întărirea actualelor tratate de pace şi de alianţe tradiţionale...
Partidul Naţional Ţărănesc nu a făcut nici un cartel cu comuniştii. S-a dus o luptă de coalizare a tuturor forţelor democratice, accentuându-se că este nevoie de mobilizarea tuturor pentru înfrângerea ofensivei fasciste. Partidul Naţional-Ţărănesc propusese o luptă comună pentru salvarea naţiunii pe baza unei platforme democratice. Ghiţă Pop, candidatul de la Hunedoara a precizat: „Cartelul are un caracter electoral local pentru alegerea parţială din judeţul Hunedoara şi primeşte cu mulţumire concursul amical şi politic al grupărilor locale, ale Partidului Social Democrat, dornice de un climat de sinceră democraţie...".
Partidul advers, „Naţional-Creştin", prin ziarul cuzist „Apărarea naţională", venea cu precizarea că alegerile parţiale nu sunt alegeri obişnuite, ci de rezultatul lor depinde „orientarea viitoare a politicii româneşti".
În campania electorală din judeţul Mehedinţi, Octavian Goga şi-a adus peste 2 000 de partizani înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme, utilizând teroarea, violenţa şi ameninţările împotriva alegătorilor, sub privirile complice ale reprezentanţilor puterii tătărăsciene. Nicolae Lupu, în parlament, spunea că „aveai impresia că nu eşti în România, ci la Nurnberg. Oraşul (Tr.-Severin) era invadat de o miliţie, de o armată în regulă, disciplinată, îmbrăcată în cămăşi albastre, unii partizani, alţii mercenari."
Rezultatul a adus câştig de cauză la Mehedinţi, lui N. Lupu cu 31 339 contra 17 935 pentru Goga, iar la Hunedoara a câştigat Gh. Pop cu 31 900 contra 17 300 obţinute de Silviu Dragomir.
Atitudinea împotriva imixtiunii germane fusese subliniată şi de Ion Mihalache care la începutul campaniei electorale spusese: „Nu pot să-mi dau seama cum vor unii tineri să meargă alături de Germania, când orice minte clară ştie că Germania urmăreşte spargerea tratatelor şi a graniţelor prin război"; iar N. Lupu, printre altele, declarase şi el pe 16 ianuarie 1936: „... propaganda germană se desfăşoară cu neruşinare în faţa noastră, ca si cum am fi uitat si morţii noştri, si marii mutilaţi de război şi suferinţele campaniei şi durerile ocupaţiei inamice...Români, nu îngăduiţi să fâlfâie, sub pretextul unui fals naţionalism, - steagul cu crucea încârligată al Germaniei duşmane peste cimitirele noastre de război, peste morţii noştri din ultimul război mondial", aşa era apelul cu care-şi încheiase N. Lupu declaraţiile.
I-am amintit deocamdată pe aceştia fiindcă, după cum vom vedea au primit scrisori de ameninţare cu moartea, peste trei luni.
O dată cu ivirea colţului ierbii din România, pe 20 martie 1936, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, preşedintele Partidului „Totul pentru Ţară" a trimis două scrisori de ameninţare cu moartea, una lui Virgil Madgearu şi alta lui Armand Călinescu. Alte scrisori vor urma.
Pe 1 aprilie 1936, înainte de deschiderea Congresului studenţilor legionari (3-5 aprilie), s-a încercat asasinarea rectorului Traian Bratu, de la Iaşi, care, împreună cu alţii, se împotrivise acestei adunări, printre care şi Ministrul Instrucţiei, Constantin Angelescu. Congresul de la Tg.-Mureş a fost acceptat de guvernul Tătărăscu care a dat dispoziţie ca Ion Inculeţ să dea aprobarea iar Richard Franasovici să pună la dispoziţie 15 vagoane gratuit. Sprijinul material a venit şi din partea regelui Carol al-II-lea, care a dat suma de 100 000 din „caseta personală" lui Gheorghe Furdui, şeful studenţimii legionare. La desfăşurarea congresului legionar au participat şi 3 tineri din partea tineretului hitlerist.
Caracterul congresului a fost politic, prezentându-se ca o demonstraţie de forţă legionară împotriva adversarilor, constituindu-se, cu această ocazie, zece echipe ale morţii sub conducerea generalului Zizi Cantacuzino, ce urmau să suprime oamenii politici antifascişti, printre adversari numărându-se: Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Florian Ştefănescu-Goangă, Traian Bratu, Virgil Madgearu, Nicolae lorga, Mihai Ralea, Armând Călinescu, Victor Iamandi.
Studenţilor li s-a interzis, prin acest congres, să se înscrie în Partidul Naţional-Ţărănesc şi naţional liberal
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/888-Politica-sub-ameninţare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu