Previziunile lui Maniu încep să se adeverească
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu, informat de pregătirile militare ale Mareşalului pentru escaladarea războiului, i-a adus la cunoştinţă marile pagube de care suferă ţara şi care nu se pot repara dacă se continuă starea de război:
- pierderile mari avute de armată în oameni şi materiale;
- inflaţia monetară rezultând din deficitele bugetare şi de acumularea mărcilor germane neîntrebuinţate;
- lipsa alimentară şi de îmbrăcăminte pentru populaţie;
- continua micşorare a producţiei industriale;
- perspective grave pentru recolta anului 1942;
- paralizarea comerţului interior;
- lipsa de transporturi...
Dar nu numai în România se aduceau critici organizării militare. Germanii, după eşecul avut în faţa Moscovei şi în faţa perspectivei reluării ofensivei din primăvara anului 1942, au ridicat şi ei obiecţiuni. De exemplu, generalul von Rundstedt a cerut retragerea trupelor în Polonia şi renunţarea la o campanie ofensivă în URSS, iar generalul Franz Halder a propus rectificarea liniei frontului şi consolidarea lui prin crearea unor unităţi de manevră, spre a respinge orice atac. Dar Hitler nici n-a vrut să audă. Hitler avea nevoie de resurse şi mai ales de petrol pentru continuarea războiu*lui, fiindcă prin întinderea fronturilor şi în Africa, petrolul românesc nu-i mai era suficient.
Ochii lui s-au îndreptat spre Stalingrad, gura fluviului Volga, pentru a tăia aprovizionarea centrului şi nordului Rusiei cu combustibilul din sudul Caspicii, şi în al doilea rând oiectivul atingea Caucazul, cu zăcămintele de petrol de la Baku, lovind pe de o parte în aprovizionarea rusească şi după aceea visând la perspectiva dru*mului spre Irak, cu alungarea englezilor din Orientul Mijlociu şi ajungerea lor la Oceanul Indian, înaintea nereuşitelor încercări sovietice. Dar totul s-a oprit odată cu înfigerea zvasticii la 5633 m pe Elbrus.
Şi pentru atingerea acestor „culmi" trebuia să-şi asigure spatele. In acest sens, între 8 mai şi 4 iulie 1942 s-au depus jertfe foarte mari pentru cucerirea Crimeei şi a Sevastopolului, luând URSS-ului una din cele mai mari baze, împingând-o în colţul Mării Negre, spre Batumi.
Pe 5 aprilie 1942, Hitler definea obiectivele campaniei germane din acel an. In acelaşi timp, pe 4 aprilie, radio Londra dădea un comunicat cu privire la situaţia din România, comunicat pe care Iuliu Maniu l-a considerat de o mare impor*tanţă deoarece:
- se recunoştea că România nu face politica sa externă şi militară potrivit cu interesele şi voinţa ei;
- Marea Britanie şi Statele Unite declarau în mod public că n-au cedat România ca zonă de influenţă URSS.
- în final Anglia cere şi opiniei publice româneşti să lucreze în favoarea puterilor democratice.
Maniu socotea că pe plan politic PNŢ duce o acţiune în măsura îngăduită de împrejurări, fiind o ţară cvasiocupată, iar intervenţiile, protestele, memoriile grupării naţional-ţărăniste trebuiesc socotite ca o reacţie împotriva politicii germanofile a regimului, ele având prin aceasta valoarea unor acte internaţionale. Privind atitudinea României în cercul de prieteni se vede că generalii pe care ne-am putea baza nu se vor mişca decât atunci când balanţa va atârna în mod definitiv de partea engleză.
Partidul Comunist din România încearcă pe 15 aprilie 1942 să înainteze lui Iuliu Maniu un apel pentru crearea unui front comun antihitlerist şi antiantonescian. La această solicitare, Preşedintele PNŢ a răspuns printr-un refuz, deoarece PCR din România nu are independenţă politică, fiind o secţie a Cominternului, care nu-i per*mite orientări în privinţa graniţelor şi le cere să facă declaraţii publice recunoscând graniţele din 1939.
Dovadă că Iuliu Maniu era liderul de necontestat al rezistenţei româneşti o do*vedeşte faptul că toţi se îndreptau spre el, cum o să avem ocazia să constatăm şi cu alţi politicieni. Şi faptul că mareşalul Antonescu i-a oferit puterea dovedeşte acelaşi lucru, dar nu întăreşte afirmaţiile unora, „păi de ce n-a luat puterea când i s-a oferit?" Dar uită că oferta a făcut-o la disperare, şi cel ce o lua trebuia s-o facă sub comandament german, la care fusese supusă ţara de el. Şi el care era adversarul Germaniei, cum ar fi putut-o face? În acelaşi timp, alţi patrioţi se străduiau să obţină condiţii mai bune pentru ţara lor, sau teritoriile lor şi pentru cetăţenii ţării lor.
Să ne amintim de eforturile ce la făcea în acelaşi timp Charles de Gaulle, în con*diţii mai bune, dar totuşi necesare poporului francez. De exemplu, scrisoarea trimisă pe 11 februarie 1942 lui Winston Churchill:
„Dragă domnule prim-ministru.......In situaţia generală creată de intrarea Japoniei în război, importanţa strategică a coloniei franceze Madagascar şi în special a bazei Diego-Suarez a devenit consi*derabilă pentru Oceanul Indian. Or, o foarte mare parte a populaţiei din Madagascar, credincioasă Franţei, este în acelaşi timp şi datorită acestui fapt dornică de a servi cauza aliaţilor...
Comitetul naţional francez este hotărât să procedeze la ralierea Madagascarului, consacrând acestui ţel o parte din forţele împotriva inamicilor comuni şi pentru a face ca resursele sale să participe la efortul de război al aliaţilor..." (Londra, 11 feb. 1942 Charles de Gaulle)"
În spatele pregătirilor militare mai intense ca oricând, viaţa politică îşi avea cuvântul greu de spus şi diplomaţia căuta să găsească mijloacele pentru a câştiga războiul. Încă nu se terminase predarea celor 240.000 de ruşi încercuiţi de germani, prevăzându-se şi pierderea Crimeii, că Molotov a şi ajuns la Washington, pentru a insista asupra dechiderii celui de al doilea front. Churchill, după ce a poposit puţin la Cairo, ca să vadă cum poate limita dezastrul din Nordul Africii, a ajuns la Moscova pe 15 iunie 1942, ca să-l convingă pe Stalin pentru amânarea celui de al doilea front, în schimb oferindu-i o suplimentare a ajutoarelor prin Oceanul îngheţat de Nord şi să-i asigure că s-au luat măsuri de stabilizare, deocamdată, a situaţiei din Pacific, prin numirea lui Mac Arthur în calitate de comandant şef al forţelor aliate.
Cu ocazia vizitei la Washington, Molotov a cerut Preşedintelui USA să se declare război României, Bulgariei şi Ungariei, care nu înţeleseseră să-şi oprească înaintarea aşa cum o făcuse Finlanda. În timp ce era Churchill la Cairo, se primea vestea că nemţii ocupaseră Bir Hakeim, unde luptaseră francezii şi pierduseră 1.109 ostaşi, provocând pierderi germanilor, de trei ori mai mult, făcându-i să dea prin radio următorul comunicat, elaborat de adevăraţi barbari: Francezii albi şi de culoare făcuţi prizonieri la Bir-Hakeim, neaparţinând unei armate regulate, vor suferi rigorile legilor de război şi vor fî executaţi.
Dispoziţia venea din partea celor ce voiau să instaureze o nouă ordine în omenire şi sub comanda cărora ne găseam şi noi. La numai o oră după acest comunicat, prin BBC se lansa în toate limbile înştiinţarea următoare: „Dacă armata germană se dezonorează în aşa măsură, încât să ucidă soldaţii făcuţi prizonieri în timp ce luptau pentru patria lor, generalul de Gaulle face cunoscut că, spre regretul său profund, se va vedea obligat de a-i supune la acelaşi tratament pe prizonierii germani căzuţi în mâinile sale ".
In aceeaşi seară, radio Berlin făcea precizarea:„In privinţa militarilor francezi care au fost capturaţi în luptele de la Bir Hakeim, nu poate fi vorba de nici o neînţelegere. Soldaţii generalului de Gaulle vor fi trataţi ca nişte soldaţi." Şi aşa s-a întâmplat.
Serviciul Secret de Informaţii care-l ţinea în permanenţă sub supraveghere şi-şi avea informatori până în cercul intim al preşedintelui PNŢ, informează printr-o notă din 9 iunie 1942 că Iuliu Maniu a făcut o expunere asupra situaţiei politice prieteni*lor, după datele ce le are şi după analiza lui:
A amintit că între Hitler şi Antonescu va avea loc a doua întâlnire de la începu*tul anului, datorită „gravelor nemulţumiri de ambele părţi", în primul rând că în urma mobilizărilor masive din primăvară, el urma să fie comandantul suprem al trupelor germano-române din sectorul sudic, iar germanii s-ar fi amestecat şi l-ar fi numit comandant al forţelor române pe Iosif Iacobici, pe cel pentru care el modificase limita de vârstă pentru a-l scoate din armată, ca insubordonat la ordinele lui.
Economiceşte situaţia s-ar fi degradat prin intervenţia lui Clodius, care cerea monopolul complet al comerţului nostru extern, „totul ar fi controlat şi dirijat de germani şi ar rupe încă ultimele legături pe care le mai avem cu lumea din afară, punându-ne complet la discreţia Germaniei, care ar lua noi măsuri de restricţie în dezavantajul populaţiei şi al armatei române... pierzându-se astfel complet independenţa noastră economică, precum şi suveranitatea noastră naţională.
„Am unele informaţii, a mai spus Iuliu Maniu, că se manevrează de către germani împotriva dlui vice-preşedinte de Consiliu... Germanii îl susţin pe Cancicov, sperând că ar putea pune mai multă ordine în conducerea afacerilor economice, dar atâta vreme cât germanii vor lua totul, nimeni nu poate face nimic. "
Cât priveşte declaraţia americană, Iuliu Maniu subliniază că „America nu ne declară război, ci ia act de declaraţia de război a României... că se recunoaşte că România se află în situaţiunea de a nu putea proceda potrivit cu voinţa sa, fiind o ţară ocupată de Hitler... "
Cu privire la relaţiile cu liberalii a afirmat: „Nădăjduiesc că voi înfrânge rezistenţa liberală, mă trudesc ca partidul liberal să-şi ia locul său de reprezentant al burgheziei din Vechiul Regat... Eu sunt pentru o viaţă constituţională, întemeiată pe partide, nu poate să existe un singur partid, nici pentru acţiunea internă, nici pentru cea externă... străinătatea trebuie să ştie că acţiunea mea e reprezentată de două partide democratice, cu rădăcini adânci în masele populare... "
Iuliu Maniu, la jumătatea lunii iunie, a avut o audienţă cu Mareşalul Antonescu pentru a discuta problema Ardealului şi a irosirii forţelor ardelene în luptele din Rusia, mai ales acum după încheierea pactului anglo-rus. Această alianţă se semnase la Londra, pe 26 mai 1942, şi era îndreptată împotri*va Germaniei şi a sateliţilor ei şi prevedea că cele două ţări se angajează să nu poarte discuţii cu guvernul hitlerist şi nici cu vreun guvern german care n-ar renunţa la agresiune, să colaboreze după război politic şi economic şi să nu mai participe la nici o coaliţie îndreptată contra celor doi parteneri. Valabilitatea tratatului era de 20 de ani. Iuliu Maniu mai avea acum o satisfacţie, după declaraţia americană care nu ne condamna, pentru că pe 5 iulie 1942, ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden a declarat că situaţia din România va depinde de poporul român şi nu de ceea ce va face guvernul român.
In cadrul reuniunilor dintre prieteni, Iuliu Maniu a criticat atitudinea trădătoare a lui Valeriu Pop, fost ministru şi consilier regal, care a participat la tratativele pentru cedarea Ardealului. Acesta, fiind informat, i-a trimis o scrisoare lui Maniu, prin care încerca să se apere motivând că „eu nu am semnat actul de la Viena şi nici un act în legătură cu acest arbitraj... "
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1144-Previziunile-lui-Maniu-încep-să-se-adeverească
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu, informat de pregătirile militare ale Mareşalului pentru escaladarea războiului, i-a adus la cunoştinţă marile pagube de care suferă ţara şi care nu se pot repara dacă se continuă starea de război:
- pierderile mari avute de armată în oameni şi materiale;
- inflaţia monetară rezultând din deficitele bugetare şi de acumularea mărcilor germane neîntrebuinţate;
- lipsa alimentară şi de îmbrăcăminte pentru populaţie;
- continua micşorare a producţiei industriale;
- perspective grave pentru recolta anului 1942;
- paralizarea comerţului interior;
- lipsa de transporturi...
Dar nu numai în România se aduceau critici organizării militare. Germanii, după eşecul avut în faţa Moscovei şi în faţa perspectivei reluării ofensivei din primăvara anului 1942, au ridicat şi ei obiecţiuni. De exemplu, generalul von Rundstedt a cerut retragerea trupelor în Polonia şi renunţarea la o campanie ofensivă în URSS, iar generalul Franz Halder a propus rectificarea liniei frontului şi consolidarea lui prin crearea unor unităţi de manevră, spre a respinge orice atac. Dar Hitler nici n-a vrut să audă. Hitler avea nevoie de resurse şi mai ales de petrol pentru continuarea războiu*lui, fiindcă prin întinderea fronturilor şi în Africa, petrolul românesc nu-i mai era suficient.
Ochii lui s-au îndreptat spre Stalingrad, gura fluviului Volga, pentru a tăia aprovizionarea centrului şi nordului Rusiei cu combustibilul din sudul Caspicii, şi în al doilea rând oiectivul atingea Caucazul, cu zăcămintele de petrol de la Baku, lovind pe de o parte în aprovizionarea rusească şi după aceea visând la perspectiva dru*mului spre Irak, cu alungarea englezilor din Orientul Mijlociu şi ajungerea lor la Oceanul Indian, înaintea nereuşitelor încercări sovietice. Dar totul s-a oprit odată cu înfigerea zvasticii la 5633 m pe Elbrus.
Şi pentru atingerea acestor „culmi" trebuia să-şi asigure spatele. In acest sens, între 8 mai şi 4 iulie 1942 s-au depus jertfe foarte mari pentru cucerirea Crimeei şi a Sevastopolului, luând URSS-ului una din cele mai mari baze, împingând-o în colţul Mării Negre, spre Batumi.
Pe 5 aprilie 1942, Hitler definea obiectivele campaniei germane din acel an. In acelaşi timp, pe 4 aprilie, radio Londra dădea un comunicat cu privire la situaţia din România, comunicat pe care Iuliu Maniu l-a considerat de o mare impor*tanţă deoarece:
- se recunoştea că România nu face politica sa externă şi militară potrivit cu interesele şi voinţa ei;
- Marea Britanie şi Statele Unite declarau în mod public că n-au cedat România ca zonă de influenţă URSS.
- în final Anglia cere şi opiniei publice româneşti să lucreze în favoarea puterilor democratice.
Maniu socotea că pe plan politic PNŢ duce o acţiune în măsura îngăduită de împrejurări, fiind o ţară cvasiocupată, iar intervenţiile, protestele, memoriile grupării naţional-ţărăniste trebuiesc socotite ca o reacţie împotriva politicii germanofile a regimului, ele având prin aceasta valoarea unor acte internaţionale. Privind atitudinea României în cercul de prieteni se vede că generalii pe care ne-am putea baza nu se vor mişca decât atunci când balanţa va atârna în mod definitiv de partea engleză.
Partidul Comunist din România încearcă pe 15 aprilie 1942 să înainteze lui Iuliu Maniu un apel pentru crearea unui front comun antihitlerist şi antiantonescian. La această solicitare, Preşedintele PNŢ a răspuns printr-un refuz, deoarece PCR din România nu are independenţă politică, fiind o secţie a Cominternului, care nu-i per*mite orientări în privinţa graniţelor şi le cere să facă declaraţii publice recunoscând graniţele din 1939.
Dovadă că Iuliu Maniu era liderul de necontestat al rezistenţei româneşti o do*vedeşte faptul că toţi se îndreptau spre el, cum o să avem ocazia să constatăm şi cu alţi politicieni. Şi faptul că mareşalul Antonescu i-a oferit puterea dovedeşte acelaşi lucru, dar nu întăreşte afirmaţiile unora, „păi de ce n-a luat puterea când i s-a oferit?" Dar uită că oferta a făcut-o la disperare, şi cel ce o lua trebuia s-o facă sub comandament german, la care fusese supusă ţara de el. Şi el care era adversarul Germaniei, cum ar fi putut-o face? În acelaşi timp, alţi patrioţi se străduiau să obţină condiţii mai bune pentru ţara lor, sau teritoriile lor şi pentru cetăţenii ţării lor.
Să ne amintim de eforturile ce la făcea în acelaşi timp Charles de Gaulle, în con*diţii mai bune, dar totuşi necesare poporului francez. De exemplu, scrisoarea trimisă pe 11 februarie 1942 lui Winston Churchill:
„Dragă domnule prim-ministru.......In situaţia generală creată de intrarea Japoniei în război, importanţa strategică a coloniei franceze Madagascar şi în special a bazei Diego-Suarez a devenit consi*derabilă pentru Oceanul Indian. Or, o foarte mare parte a populaţiei din Madagascar, credincioasă Franţei, este în acelaşi timp şi datorită acestui fapt dornică de a servi cauza aliaţilor...
Comitetul naţional francez este hotărât să procedeze la ralierea Madagascarului, consacrând acestui ţel o parte din forţele împotriva inamicilor comuni şi pentru a face ca resursele sale să participe la efortul de război al aliaţilor..." (Londra, 11 feb. 1942 Charles de Gaulle)"
În spatele pregătirilor militare mai intense ca oricând, viaţa politică îşi avea cuvântul greu de spus şi diplomaţia căuta să găsească mijloacele pentru a câştiga războiul. Încă nu se terminase predarea celor 240.000 de ruşi încercuiţi de germani, prevăzându-se şi pierderea Crimeii, că Molotov a şi ajuns la Washington, pentru a insista asupra dechiderii celui de al doilea front. Churchill, după ce a poposit puţin la Cairo, ca să vadă cum poate limita dezastrul din Nordul Africii, a ajuns la Moscova pe 15 iunie 1942, ca să-l convingă pe Stalin pentru amânarea celui de al doilea front, în schimb oferindu-i o suplimentare a ajutoarelor prin Oceanul îngheţat de Nord şi să-i asigure că s-au luat măsuri de stabilizare, deocamdată, a situaţiei din Pacific, prin numirea lui Mac Arthur în calitate de comandant şef al forţelor aliate.
Cu ocazia vizitei la Washington, Molotov a cerut Preşedintelui USA să se declare război României, Bulgariei şi Ungariei, care nu înţeleseseră să-şi oprească înaintarea aşa cum o făcuse Finlanda. În timp ce era Churchill la Cairo, se primea vestea că nemţii ocupaseră Bir Hakeim, unde luptaseră francezii şi pierduseră 1.109 ostaşi, provocând pierderi germanilor, de trei ori mai mult, făcându-i să dea prin radio următorul comunicat, elaborat de adevăraţi barbari: Francezii albi şi de culoare făcuţi prizonieri la Bir-Hakeim, neaparţinând unei armate regulate, vor suferi rigorile legilor de război şi vor fî executaţi.
Dispoziţia venea din partea celor ce voiau să instaureze o nouă ordine în omenire şi sub comanda cărora ne găseam şi noi. La numai o oră după acest comunicat, prin BBC se lansa în toate limbile înştiinţarea următoare: „Dacă armata germană se dezonorează în aşa măsură, încât să ucidă soldaţii făcuţi prizonieri în timp ce luptau pentru patria lor, generalul de Gaulle face cunoscut că, spre regretul său profund, se va vedea obligat de a-i supune la acelaşi tratament pe prizonierii germani căzuţi în mâinile sale ".
In aceeaşi seară, radio Berlin făcea precizarea:„In privinţa militarilor francezi care au fost capturaţi în luptele de la Bir Hakeim, nu poate fi vorba de nici o neînţelegere. Soldaţii generalului de Gaulle vor fi trataţi ca nişte soldaţi." Şi aşa s-a întâmplat.
Serviciul Secret de Informaţii care-l ţinea în permanenţă sub supraveghere şi-şi avea informatori până în cercul intim al preşedintelui PNŢ, informează printr-o notă din 9 iunie 1942 că Iuliu Maniu a făcut o expunere asupra situaţiei politice prieteni*lor, după datele ce le are şi după analiza lui:
A amintit că între Hitler şi Antonescu va avea loc a doua întâlnire de la începu*tul anului, datorită „gravelor nemulţumiri de ambele părţi", în primul rând că în urma mobilizărilor masive din primăvară, el urma să fie comandantul suprem al trupelor germano-române din sectorul sudic, iar germanii s-ar fi amestecat şi l-ar fi numit comandant al forţelor române pe Iosif Iacobici, pe cel pentru care el modificase limita de vârstă pentru a-l scoate din armată, ca insubordonat la ordinele lui.
Economiceşte situaţia s-ar fi degradat prin intervenţia lui Clodius, care cerea monopolul complet al comerţului nostru extern, „totul ar fi controlat şi dirijat de germani şi ar rupe încă ultimele legături pe care le mai avem cu lumea din afară, punându-ne complet la discreţia Germaniei, care ar lua noi măsuri de restricţie în dezavantajul populaţiei şi al armatei române... pierzându-se astfel complet independenţa noastră economică, precum şi suveranitatea noastră naţională.
„Am unele informaţii, a mai spus Iuliu Maniu, că se manevrează de către germani împotriva dlui vice-preşedinte de Consiliu... Germanii îl susţin pe Cancicov, sperând că ar putea pune mai multă ordine în conducerea afacerilor economice, dar atâta vreme cât germanii vor lua totul, nimeni nu poate face nimic. "
Cât priveşte declaraţia americană, Iuliu Maniu subliniază că „America nu ne declară război, ci ia act de declaraţia de război a României... că se recunoaşte că România se află în situaţiunea de a nu putea proceda potrivit cu voinţa sa, fiind o ţară ocupată de Hitler... "
Cu privire la relaţiile cu liberalii a afirmat: „Nădăjduiesc că voi înfrânge rezistenţa liberală, mă trudesc ca partidul liberal să-şi ia locul său de reprezentant al burgheziei din Vechiul Regat... Eu sunt pentru o viaţă constituţională, întemeiată pe partide, nu poate să existe un singur partid, nici pentru acţiunea internă, nici pentru cea externă... străinătatea trebuie să ştie că acţiunea mea e reprezentată de două partide democratice, cu rădăcini adânci în masele populare... "
Iuliu Maniu, la jumătatea lunii iunie, a avut o audienţă cu Mareşalul Antonescu pentru a discuta problema Ardealului şi a irosirii forţelor ardelene în luptele din Rusia, mai ales acum după încheierea pactului anglo-rus. Această alianţă se semnase la Londra, pe 26 mai 1942, şi era îndreptată împotri*va Germaniei şi a sateliţilor ei şi prevedea că cele două ţări se angajează să nu poarte discuţii cu guvernul hitlerist şi nici cu vreun guvern german care n-ar renunţa la agresiune, să colaboreze după război politic şi economic şi să nu mai participe la nici o coaliţie îndreptată contra celor doi parteneri. Valabilitatea tratatului era de 20 de ani. Iuliu Maniu mai avea acum o satisfacţie, după declaraţia americană care nu ne condamna, pentru că pe 5 iulie 1942, ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden a declarat că situaţia din România va depinde de poporul român şi nu de ceea ce va face guvernul român.
In cadrul reuniunilor dintre prieteni, Iuliu Maniu a criticat atitudinea trădătoare a lui Valeriu Pop, fost ministru şi consilier regal, care a participat la tratativele pentru cedarea Ardealului. Acesta, fiind informat, i-a trimis o scrisoare lui Maniu, prin care încerca să se apere motivând că „eu nu am semnat actul de la Viena şi nici un act în legătură cu acest arbitraj... "
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1144-Previziunile-lui-Maniu-încep-să-se-adeverească
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu