Batalia de la Stalingrad – decimarea trupelor române la cotul Donului
de Cicerone Ionitoiu
8 noiembrie 1942 nu a dus la căderea mult trâmbiţată de către Hitler a Stalingradului. Dar „Torţa" Aliaţilor s-a aprins pe coasta marocană, de către generalul american Patton şi în aceeaşi zi de Şf. Mihail şi Gavriil, la Alger, de generalul englez Ryder, deschizând cel de-al doilea front. Peste două zile, al treilea grup de debarcare a avut loc la Oran. Ţinta tuturor era spre Tunisia, pentru a face joncţiunea cu forţele lui Montgomery, ce se găseau în Libia şi a tăia aprovizionarea nemţilor ce se mai găseau pe coasta africană.
Scopul urmărit era ca să poată invada Europa prin sud. Germanii au încercat pe 9 noiembrie să se infiltreze în Tunisia, spre a acoperi şi ajuta trupele lui Rommel. Hitler a trimis o scrisoare Mareşalului Petain, anunţându-l că pe 12 noiembrie zona Franţei de sud va fi ocupată, iar pe 19 noiembrie a hotărât să pună mâna pe flota franceză ce se găsea în portul Toulon. Când pe 27 noiembrie trupele germane au invadat portul n-au mai avut pe ce pune mâna pentru că amiralii de Laborde şi Maequis deja dăduseră ordinul de a scufunda navele.
Nenorocirile Axei încep să se ţină lanţ. Pe 19 noiembrie a început ofensiva sovietică în zona Stalingrad, reuşind să taie legătura între armata a 6-a germană şi a 3-a românească, reuşind să încercuiască 5 divizii româneşti din grupul generalului Lascăr. Situaţia era foarte gravă şi generalul-colonel von Paulus, împreună cu statul lui major au cerut lui Hitler încuviinţarea de a se retrage pe 22 noiembrie. A doua zi au fost încercuiţi şi 330.000 de oameni au căzut în capcană. Pe 24 noiembrie, tot Hitler a hotărât să rămână să lupte şi vor fi aprovizionaţi cu avioanele, paralel cu o acţiunea de depresurare. Haosul şi debandada începuseră să se instaureze.
Pe 25 noiembrie 1942, şeful Statului Major al Armatei a 3-a române, col. C. Eftimiu, trimitea către Misiunea militară germană o Notă din care extragem:„Ofiţerii şi soldaţii Corpului VI de armată care se retrăgeau prin Kalaci n-au primit timp de 4-5 zile nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale... "
Situaţia pe front devenise foarte critică şi alarmantă, încât Mareşalul Antonescu, în seara de 3 decembrie 1942, a trimis o telegramă cifrată generalului Şteflea: „Cunoaştem şi situaţia Armatei a II-a. Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă, fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor, că încrederea mea în ei a rămas neschimbată, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţie şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre. La judecarea cea mai sumbră a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea...
Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu fruntea nepătată...Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivitaţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului.
Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine princi*palul vinovat pentru că, deşi de mai multe ori i-am atras atenţia în scris şi verbal asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul doi pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandantului Superior. In faţa acestor răspunderi, un om loial trebuia să aibă curajul să refuze a trimite Armatei a 3-a ordinul ofensator şi nemeritat, al unui general german...
Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 de km, fără suficiente tunuri anticar, fără organizaţii defensive complete, fără mine, cu slabe reţele de sârmă şi fără rezerve totale de 1-2 companii şi când armata este atacată de cele mai grele tancuri şi este lipsită total de aportul aviaţiei, de intervenţia rezervelor promise şi când rămâne fără muniţii după primele ceasuri ale dezlănţuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fi insultată de nimeni pe acest pământ... Voi arăta Fiihrerului, după trecerea momentului critic şi după consolidarea frontului pe care o sper, însă nu sunt sigur, adevărata situaţie în care au fost puse bravele noastre trupe şi sunt sigur că vom avea reparaţia cuvenită...Mareşal Antonescu "
În plină ofensivă rusească, tensiunea între conducătorii armatei a 3-a şi a 4-a române devenise mare şi este importantă scrisoarea generalului Ilie Şteflea adresată feldmareşalului von Manstein, în ziua de 5 decembrie: „Excelenţă ......Primesc zilnic extrem de multe informaţii din care rezultă că atât Comandamentele, cât şi ofiţerii şi trupa sunt trataţi cu desconsideraţie şi uneori chiar cu dispreţ de către comandamentele şi ostaşii germani, pe motiv că n-au luptat cu bravură şi au creat astfel trupelor germane o situaţie critică. Unele comandamente române au fost puse în situaţii umilitoare, astfel:
- La armata a 3-a Statul Major a fost înlocuit cu un stat major german;
- De asemenea, Armata a 3-a a primit comanda a două grupări germane formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţie, iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane;
-Au fost ofiţeri cărora li s-au smuls revolverele de la centură..." După ce arată greutăţile, lipsurile cauzate de neaprovizionarea din partea ger*mană şi sacrificiile armatei, recurgându-se chiar la lipsa alimentelor ostaşilor ro*mâni, generalul Ilie Şteflea cere să se pună capăt acestor atitudini discriminatorii ce vor influenţa moralul diviziilor ce sunt în lupte grele cu inamicul.
Hitler a luat hotărârea declanşării operaţiunii „Viscolul de iarnă" şi a adus la comanda acestei acţiuni pe feldmareşalul Erich von Manstein ca să elibereze din încercuire trupele generalului von Paulus, începând în acelaşi timp aprovizionarea cu alimente şi materiale, cu aviaţia, în medie 100 tone pe zi, până la 16 ianuarie 1943. în timp ce feldmareşalul von Manstein urmărea printr-un coridor să ajungă la scoaterea lor din încercuire, Hitler nu era de acord, ci voia ca trupele lui von Paulus să rămână pe loc şi cei veniţi să întărească rezistenţa armatei germane la Stalingrad. Dar ruşii, care continuau întărirea încercuirii, au prins într-o pungă, pe 11 de*cembrie, armata a 8-a italiană, care a avut pierderi de 100.000 de oameni. Timpul nefavorabil şi presiunea rusească au îngreunat condiţiile celor rămaşi încercuiţi, iar ultimatumul sovietic de a se preda pe 8 ianuarie 1943 a fost refuzat, din cauza ordinului lui Hitler „de a se lupta până la ultimul cartuş".
Pe 14 ianuarie 1943 şi poziţiile ungare au fost străpunse şi au căzut cu această ocazie 147.971 morţi, răniţi şi prizonieri. Rezistenţa celor încercuiţi a fost înfrântă şi începând de pe 26 ianuarie s-au predat, iar pe 31 ianuarie, von Paulus avansat cu o zi înainte la gradul de feldmareşal, s-a predat cu întregul lui stat major de 24 generali. Pe data de 2 februarie armata germană se predase; 2.800 de ofiţeri cu 92.000 ostaşi au luat drumul lagărelor siberiene de muncă forţată. În acest timp s-a trecut la retragerea trupelor din Caucaz şi Hitler s-a decis pe 18 februarie să declare război total. Faza militară era depăşită de raţionamente politice şi mai ales de hotărârea Aliaţilor, aşa cum o declaraseră, de a merge până la nimicirea nazismului.
În România prevederile lui Iuliu Maniu se dovedeau realiste, că Hitler va pierde războiul. Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era simbolul nu numai al rezistenţei naţionale pe care o făcuse împotriva tuturor dictaturilor, dar devenise şi simbolul salvării ţării. Toţi oamenii politici necompromişi sau compromişi căutau să se agate de el. Ghiţă Pop, secretarul PNŢ, a făcut cunoscut reprezentanţilor partidului comunist din România că problema revenirii la graniţele din 1939 are un rol decisiv pentru Partidul Naţional-Ţărănesc.
În vară, pe 12 august 1942, Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu au trimis un memoriu Mareşalului Antonescu, cerându-i retragerea trupelor de pe front spre a fi folosite la nevoie pentru îndeplinirea obiectivelor fireşti naţionale, mai ales când guvernul englez, căruia noi i-am declarat război, nu recunoaşte Dictatul de la Viena, pe când „aliaţii" actuali, care sunt autorii arbitrajului, îl consideră în vigoare.
C.I.C. Brătianu, preocupat de soarta ţării atât pe plan intern, din cauza dezorganizării economice, cât şi pe plan militar extern datorită condiţiilor din ce în ce mai grele cauzate de distanţa de ţară şi o proastă aprovizionare, s-a adresat Mareşalului Antonescu pe 24 septembrie spunându-i:
„.. .Armata română nu mai contează ca armată naţională pentru apărarea frontierelor ţării. Ea este încadrată în armata germană la 1.000 km de ţară şi băgată mereu în primele rânduri. Pentru ce ne impuneţi toate aceste sacrificii?... Ce asigurări puteţi avea că Germania ne va da Ardealul, pe care l-a dat Ungurilor prin arbitrajul de la Viena ? Până astăzi se pare că ea pregăteşte autonomia întregului Ardeal, dacă Ungurii nu-l vor cuceri, în ce situaţie vom fi şi în cazul în care Germania nu va câştiga războiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne învrăjbi cu Anglia şi Statele Unite... în loc de a asculta apelurile ce v-am făcut, aţi trimis aproape toată armata noastră în interiorul Rusiei... "
Este posibil ca C.I.C. Brătianu să fi fost determinat să trimită această scrisoare şi de faptul că unele persoane foste în anturajul lui Carol II fuseseră îndemnate să încerce a acţiona şi ele în această perioadă tulbure. Serviciul Secret de Informaţii fusese sesizat că se luase contact cu Gheorghe Tătărăscu, Alexandru Vaida-Voievod şi Mihail Ghelmegeanu, pentru pregătirea terenului unei eventuale guvernări cu ele*mente politice, între care să fie folosiţi şi cei doi Antoneşti, în speranţa că poate spre sfârşitul anului se va ivi nevoia unui guvern colorat politic. Totul era să nu piardă ocazia foştii oportunişti.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1145-Batalia-de-la-Stalingrad-decimarea-trupelor-romane-la-cotul-Donului
de Cicerone Ionitoiu
8 noiembrie 1942 nu a dus la căderea mult trâmbiţată de către Hitler a Stalingradului. Dar „Torţa" Aliaţilor s-a aprins pe coasta marocană, de către generalul american Patton şi în aceeaşi zi de Şf. Mihail şi Gavriil, la Alger, de generalul englez Ryder, deschizând cel de-al doilea front. Peste două zile, al treilea grup de debarcare a avut loc la Oran. Ţinta tuturor era spre Tunisia, pentru a face joncţiunea cu forţele lui Montgomery, ce se găseau în Libia şi a tăia aprovizionarea nemţilor ce se mai găseau pe coasta africană.
Scopul urmărit era ca să poată invada Europa prin sud. Germanii au încercat pe 9 noiembrie să se infiltreze în Tunisia, spre a acoperi şi ajuta trupele lui Rommel. Hitler a trimis o scrisoare Mareşalului Petain, anunţându-l că pe 12 noiembrie zona Franţei de sud va fi ocupată, iar pe 19 noiembrie a hotărât să pună mâna pe flota franceză ce se găsea în portul Toulon. Când pe 27 noiembrie trupele germane au invadat portul n-au mai avut pe ce pune mâna pentru că amiralii de Laborde şi Maequis deja dăduseră ordinul de a scufunda navele.
Nenorocirile Axei încep să se ţină lanţ. Pe 19 noiembrie a început ofensiva sovietică în zona Stalingrad, reuşind să taie legătura între armata a 6-a germană şi a 3-a românească, reuşind să încercuiască 5 divizii româneşti din grupul generalului Lascăr. Situaţia era foarte gravă şi generalul-colonel von Paulus, împreună cu statul lui major au cerut lui Hitler încuviinţarea de a se retrage pe 22 noiembrie. A doua zi au fost încercuiţi şi 330.000 de oameni au căzut în capcană. Pe 24 noiembrie, tot Hitler a hotărât să rămână să lupte şi vor fi aprovizionaţi cu avioanele, paralel cu o acţiunea de depresurare. Haosul şi debandada începuseră să se instaureze.
Pe 25 noiembrie 1942, şeful Statului Major al Armatei a 3-a române, col. C. Eftimiu, trimitea către Misiunea militară germană o Notă din care extragem:„Ofiţerii şi soldaţii Corpului VI de armată care se retrăgeau prin Kalaci n-au primit timp de 4-5 zile nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale... "
Situaţia pe front devenise foarte critică şi alarmantă, încât Mareşalul Antonescu, în seara de 3 decembrie 1942, a trimis o telegramă cifrată generalului Şteflea: „Cunoaştem şi situaţia Armatei a II-a. Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă, fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor, că încrederea mea în ei a rămas neschimbată, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţie şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre. La judecarea cea mai sumbră a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea...
Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu fruntea nepătată...Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivitaţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului.
Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine princi*palul vinovat pentru că, deşi de mai multe ori i-am atras atenţia în scris şi verbal asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul doi pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandantului Superior. In faţa acestor răspunderi, un om loial trebuia să aibă curajul să refuze a trimite Armatei a 3-a ordinul ofensator şi nemeritat, al unui general german...
Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 de km, fără suficiente tunuri anticar, fără organizaţii defensive complete, fără mine, cu slabe reţele de sârmă şi fără rezerve totale de 1-2 companii şi când armata este atacată de cele mai grele tancuri şi este lipsită total de aportul aviaţiei, de intervenţia rezervelor promise şi când rămâne fără muniţii după primele ceasuri ale dezlănţuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fi insultată de nimeni pe acest pământ... Voi arăta Fiihrerului, după trecerea momentului critic şi după consolidarea frontului pe care o sper, însă nu sunt sigur, adevărata situaţie în care au fost puse bravele noastre trupe şi sunt sigur că vom avea reparaţia cuvenită...Mareşal Antonescu "
În plină ofensivă rusească, tensiunea între conducătorii armatei a 3-a şi a 4-a române devenise mare şi este importantă scrisoarea generalului Ilie Şteflea adresată feldmareşalului von Manstein, în ziua de 5 decembrie: „Excelenţă ......Primesc zilnic extrem de multe informaţii din care rezultă că atât Comandamentele, cât şi ofiţerii şi trupa sunt trataţi cu desconsideraţie şi uneori chiar cu dispreţ de către comandamentele şi ostaşii germani, pe motiv că n-au luptat cu bravură şi au creat astfel trupelor germane o situaţie critică. Unele comandamente române au fost puse în situaţii umilitoare, astfel:
- La armata a 3-a Statul Major a fost înlocuit cu un stat major german;
- De asemenea, Armata a 3-a a primit comanda a două grupări germane formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţie, iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane;
-Au fost ofiţeri cărora li s-au smuls revolverele de la centură..." După ce arată greutăţile, lipsurile cauzate de neaprovizionarea din partea ger*mană şi sacrificiile armatei, recurgându-se chiar la lipsa alimentelor ostaşilor ro*mâni, generalul Ilie Şteflea cere să se pună capăt acestor atitudini discriminatorii ce vor influenţa moralul diviziilor ce sunt în lupte grele cu inamicul.
Hitler a luat hotărârea declanşării operaţiunii „Viscolul de iarnă" şi a adus la comanda acestei acţiuni pe feldmareşalul Erich von Manstein ca să elibereze din încercuire trupele generalului von Paulus, începând în acelaşi timp aprovizionarea cu alimente şi materiale, cu aviaţia, în medie 100 tone pe zi, până la 16 ianuarie 1943. în timp ce feldmareşalul von Manstein urmărea printr-un coridor să ajungă la scoaterea lor din încercuire, Hitler nu era de acord, ci voia ca trupele lui von Paulus să rămână pe loc şi cei veniţi să întărească rezistenţa armatei germane la Stalingrad. Dar ruşii, care continuau întărirea încercuirii, au prins într-o pungă, pe 11 de*cembrie, armata a 8-a italiană, care a avut pierderi de 100.000 de oameni. Timpul nefavorabil şi presiunea rusească au îngreunat condiţiile celor rămaşi încercuiţi, iar ultimatumul sovietic de a se preda pe 8 ianuarie 1943 a fost refuzat, din cauza ordinului lui Hitler „de a se lupta până la ultimul cartuş".
Pe 14 ianuarie 1943 şi poziţiile ungare au fost străpunse şi au căzut cu această ocazie 147.971 morţi, răniţi şi prizonieri. Rezistenţa celor încercuiţi a fost înfrântă şi începând de pe 26 ianuarie s-au predat, iar pe 31 ianuarie, von Paulus avansat cu o zi înainte la gradul de feldmareşal, s-a predat cu întregul lui stat major de 24 generali. Pe data de 2 februarie armata germană se predase; 2.800 de ofiţeri cu 92.000 ostaşi au luat drumul lagărelor siberiene de muncă forţată. În acest timp s-a trecut la retragerea trupelor din Caucaz şi Hitler s-a decis pe 18 februarie să declare război total. Faza militară era depăşită de raţionamente politice şi mai ales de hotărârea Aliaţilor, aşa cum o declaraseră, de a merge până la nimicirea nazismului.
În România prevederile lui Iuliu Maniu se dovedeau realiste, că Hitler va pierde războiul. Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era simbolul nu numai al rezistenţei naţionale pe care o făcuse împotriva tuturor dictaturilor, dar devenise şi simbolul salvării ţării. Toţi oamenii politici necompromişi sau compromişi căutau să se agate de el. Ghiţă Pop, secretarul PNŢ, a făcut cunoscut reprezentanţilor partidului comunist din România că problema revenirii la graniţele din 1939 are un rol decisiv pentru Partidul Naţional-Ţărănesc.
În vară, pe 12 august 1942, Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu au trimis un memoriu Mareşalului Antonescu, cerându-i retragerea trupelor de pe front spre a fi folosite la nevoie pentru îndeplinirea obiectivelor fireşti naţionale, mai ales când guvernul englez, căruia noi i-am declarat război, nu recunoaşte Dictatul de la Viena, pe când „aliaţii" actuali, care sunt autorii arbitrajului, îl consideră în vigoare.
C.I.C. Brătianu, preocupat de soarta ţării atât pe plan intern, din cauza dezorganizării economice, cât şi pe plan militar extern datorită condiţiilor din ce în ce mai grele cauzate de distanţa de ţară şi o proastă aprovizionare, s-a adresat Mareşalului Antonescu pe 24 septembrie spunându-i:
„.. .Armata română nu mai contează ca armată naţională pentru apărarea frontierelor ţării. Ea este încadrată în armata germană la 1.000 km de ţară şi băgată mereu în primele rânduri. Pentru ce ne impuneţi toate aceste sacrificii?... Ce asigurări puteţi avea că Germania ne va da Ardealul, pe care l-a dat Ungurilor prin arbitrajul de la Viena ? Până astăzi se pare că ea pregăteşte autonomia întregului Ardeal, dacă Ungurii nu-l vor cuceri, în ce situaţie vom fi şi în cazul în care Germania nu va câştiga războiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne învrăjbi cu Anglia şi Statele Unite... în loc de a asculta apelurile ce v-am făcut, aţi trimis aproape toată armata noastră în interiorul Rusiei... "
Este posibil ca C.I.C. Brătianu să fi fost determinat să trimită această scrisoare şi de faptul că unele persoane foste în anturajul lui Carol II fuseseră îndemnate să încerce a acţiona şi ele în această perioadă tulbure. Serviciul Secret de Informaţii fusese sesizat că se luase contact cu Gheorghe Tătărăscu, Alexandru Vaida-Voievod şi Mihail Ghelmegeanu, pentru pregătirea terenului unei eventuale guvernări cu ele*mente politice, între care să fie folosiţi şi cei doi Antoneşti, în speranţa că poate spre sfârşitul anului se va ivi nevoia unui guvern colorat politic. Totul era să nu piardă ocazia foştii oportunişti.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1145-Batalia-de-la-Stalingrad-decimarea-trupelor-romane-la-cotul-Donului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu