În Siberia se găseşte mai multă armată românească decât în ţară
de Cicerone Ionitoiu
Regele Mihai-I- a găsit prilejul de a se solidariza cu opoziţia şi năzuinţele poporului român, în dorinţa de a se pune capăt războiului pentru interese străine şi de a se câştiga pacea. Pe data de 1 ianuarie 1943, cu ocazia urărilor aduse de corpul diplomatic, Regele a răspuns decanului Corpului diplomatic, nunţiului apostolic Andrea Cassulo, în următorii termeni: „Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc gândurile mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin s-o asigur că nici o dată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţa în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie." Această dorinţă regală exprimată în faţa reprezentanţilor străini a şocat pe Mareşal, care a părăsit sala tronului, cu gândul de a-l pune la punct pe îndrăzneţul Rege. Şi ocazia i s-a ivit pe data de 7 ianuarie, de ziua numelui său, când la felicitările guvernului, a răspuns: „. ..Să fiţi siguri că nu voi ceda lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să se aşeze acolo unde cere dreptatea. "
Continuând să pedepsească pe cel ce a pus la cale cele petrecute pe 1 ianuarie la palat, a găsit vinovat pe mareşalul Curţii regale, Ion Mocsony-Stârcea, ordonând să fie trimis pe front. Regele a ripostat şi s-a ajuns în faţa Curţii Supreme, care a hotărât menţinerea lui Ion Mocsony ca maestru de ceremonii la palatul regal. Mareşalul nu s-a lăsat şi a adus pe generalul C. Sănătescu de pe front, pe 10 martie 1943, impunându-l ca şef al Casei Militare al Majestăţii Sale, nebănuind că Regele sugerase dorinţa de a-l avea pe general. Era clar că între Casa regală şi Mareşal se dezvolta un conflict ce mocnea de mai mult timp şi care se va sfârşi la 23 august 1944.
Urările Nunţiului apostolic şi ale Regelui Mihai erau în spiritul realităţii, pentru că în aceeaşi zi de 1 ianuarie 1943, japonezii au fost forţaţi să evacueze „iadul verde" al insulei Guadalcanal, cel mai avansat punct unde ajunseseră cu un an înainte şi de atunci trupele nipone vor merge numai în retragere, aşa cum de altfel făceau şi trupele Axei din Europa şi Africa de nord. Începutul anului 1943 îl găseşte pe Iuliu Maniu în plină acţiune de salvare a ţării, fiind informat pe de o parte de nenorocirile ce se petrec pe front cu trupele româneşti încercuite sau cele lipsite de muniţie şi hrană pe întinsul stepei ruseşti, iar pe de altă parte informat de hotărârea Aliaţilor de a nu accepta decât capitularea necondiţionată a celor socotiţi sateliţii Axei. Acestea l-au făcut să se adreseze lui Eduard Beneş, aflat în exil, pe 2 ianuarie 1943, ca să intervină pe lângă Stalin pentru condiţii acceptabile de armistiţiu. Spre sfârşitul lunii primea încunoştiinţarea că Stalin ar fi de acord să trateze cu opoziţia, în cazul când aceasta acceptă frontiera din iunie 1940.
Dat fiind că Sfântul Ion era la început de an, fruntaşii PNŢ, Iuliu Maniu, Mihai Popovici, Nicolae Penescu au mers pentru trei zile la Dobreşti, ca invitaţi ai lui Ion Mihalache. Acestui pretext de sărbătorire i s-au adăugat motivele reale ale discuţi*ilor politice grave, ce erau la ordinea de zi. Toţi erau de acord că victoria Aliaţilor va fi incontestabilă. în schimb, sacrificiile României pentru a se ataşa Naţiunilor Unite vor fi foarte mari şi teama lui Maniu era ca nu cumva Ungaria să se desprindă de Axă înaintea noastră şi să se ataşeze Angliei şi Americii.
Şi gândirea lui Iuliu Maniu era adevărată, pentru că guvernul maghiar condus de Kâllay Miklos începuse tatonări prin Istanbul şi Vatican, cu agenţii anglo-americani, în timp ce Mihai Antonescu încerca să ia şi el legătura cu Budapesta. Acest lucru se va realiza în iunie 1943, când primul ministru ungur s-a adresat lui Bethlen Istvăn, fost preşedinte al Consiliului de miniştri ungar, pentru a găsi o persoană spre a se deplasa la Bucureşti. Bethlen Istvan, care la rândul său fusese contactat de Iuliu Maniu, l-a propus pe Bănffy Miklos (fost ministru de externe şi deputat în parlamentul maghiar). Ajuns la Bucureşti, după cum vom vedea, a avut convorbiri cu G.G.Mironescu, delegat de Mihai Antonescu, dar prieten politic al lui Iuliu Maniu.
Dar la Dobreşti, timp de trei zile, fruntaşii PNŢ au discutat şi situaţia unui gu*vern care să limiteze colaborarea cu Germania, şi eventualitatea unui război civil care, dacă s-ar produce înainte de debarcarea aliaţilor în Balcani, va fi urmat de o ocupaţie germană. Nemţii erau cu ochii aţintiţi pe Iuliu Maniu. La sugestia lor, în decembrie, se trecuse şi la arestarea unor fruntaşi PNŢ, nu numai a legionarilor şi din informaţiile venite prin ministrul Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck, se urmărea suprimarea şefului opoziţiei române de către Boehme, ataşatul de poliţie de pe lângă Legaţia Reichului de la Bucureşti.
Începutul anului 1943 era sumbru pentru puterile Axei, iar România trecea prin dificultăţi economice, atât în interior cât şi pe front, pentru aprovizionarea trupelor, fapt ce dusese la multe conflicte între ostaşii celor două ţări, conflicte ce ajunseseră până la urechile lui Hitler. Acesta îl invitase pe Antonescu încă din decembrie, pen*tru o discuţie hotărâtoare în vederea declanşării campaniei de primăvară. Venirea la Berlin fusese amânată ba din cauza bolii mareşalului, ba din cauza fugii lui Sima, fugă pe care Antonescu o socotea ca un şantaj, sprijinită de unele cercuri conducătoare hitleriste, şi de ce să nu spunem că-i era teamă şi de o arestare.
Timp de trei zile, 10-12 ianuarie 1943, s-au purtat discuţii între cele două delegaţii, reuşindu-se ca nemţii să dea 30 de tone de aur, contravaloarea a 84 de milioane de mărci, pentru finanţarea Wehrmanchtului din România, nu înainte de a se aduce reproşuri că România livrează petrolul, care este un dar al cerului, contra materiale de război germane, în care s-a înmagazinat muncă, în loc ca guvernul român să supună populaţia unei poveri grele pentru a-şi rezolva problemele economice şi politice interne. Româ*nia se angaja printre altele să sporească livrările petrolifere la 4 milioane de tone şi să continue războiul cu toate forţele alături de Germania, până la victoria finală.
Cu toate aceste garanţii solemne între delegaţii, în acelaşi timp începuse atacul final al ruşilor împotriva celor încercuiţi la Stalingrad, iar cei 760.000 de nemţi din Caucaz începuseră retragerea. Peste stepa rusească se aşternuse un viscol puternic, venit din nord şi îngheţase totul, iar drumurile erau întroienite. în aceste condiţii se retrăgeau spre ţară resturile armatei a 3-a şi a 4-a, bineînţeles pe jos, fără hrană asigurată, fără îmbrăcămintea necesară în acele locuri, mai mult, fiecare pe cont propriu, în speranţa că vor ajunge acasă. Cele 1.000 de trenuri care îi mânase spre răsărit dispăruseră.
Fraţii de arme puseseră mâna pe ultimul strop de benzină al românilor şi acolo unde mai lăsaseră câte o maşină pentru aprovizionare şi aceasta stătea imobilizată. Se reedita retragerea lui Napoleon din Rusia. Radio Londra anunţa că în Siberia se găseşte mai multă armată românească decât în ţară. Soarta României încercase s-o joace Hitler şi Antonescu, prin angajarea ei totală într-un război care era pierdut. In aceeaşi zi pe 12 ianuarie se despărţeau cei din capitala Germaniei, în aceeaşi zi reprezentanţii Aliaţilor - Churchill şi Roosevelt plecau şi ei să se întâlnească la Casablanca, unde pe lângă asaltul împotriva Europei de Sud, prin Italia, se hotăra şi soarta sateliţilor Germaniei, printre care şi România: capitulare necondiţionată la care s-au mai adus pe parcurs unele precizări, adică cererea de capitulare trebuie înaintată şi URSS.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1147-În-Siberia-se-găseşte-mai-multă-armată-românească-decât-în-ţară
de Cicerone Ionitoiu
Regele Mihai-I- a găsit prilejul de a se solidariza cu opoziţia şi năzuinţele poporului român, în dorinţa de a se pune capăt războiului pentru interese străine şi de a se câştiga pacea. Pe data de 1 ianuarie 1943, cu ocazia urărilor aduse de corpul diplomatic, Regele a răspuns decanului Corpului diplomatic, nunţiului apostolic Andrea Cassulo, în următorii termeni: „Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc gândurile mele celor exprimate de Excelenţa Voastră şi ţin s-o asigur că nici o dată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţa în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie." Această dorinţă regală exprimată în faţa reprezentanţilor străini a şocat pe Mareşal, care a părăsit sala tronului, cu gândul de a-l pune la punct pe îndrăzneţul Rege. Şi ocazia i s-a ivit pe data de 7 ianuarie, de ziua numelui său, când la felicitările guvernului, a răspuns: „. ..Să fiţi siguri că nu voi ceda lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să se aşeze acolo unde cere dreptatea. "
Continuând să pedepsească pe cel ce a pus la cale cele petrecute pe 1 ianuarie la palat, a găsit vinovat pe mareşalul Curţii regale, Ion Mocsony-Stârcea, ordonând să fie trimis pe front. Regele a ripostat şi s-a ajuns în faţa Curţii Supreme, care a hotărât menţinerea lui Ion Mocsony ca maestru de ceremonii la palatul regal. Mareşalul nu s-a lăsat şi a adus pe generalul C. Sănătescu de pe front, pe 10 martie 1943, impunându-l ca şef al Casei Militare al Majestăţii Sale, nebănuind că Regele sugerase dorinţa de a-l avea pe general. Era clar că între Casa regală şi Mareşal se dezvolta un conflict ce mocnea de mai mult timp şi care se va sfârşi la 23 august 1944.
Urările Nunţiului apostolic şi ale Regelui Mihai erau în spiritul realităţii, pentru că în aceeaşi zi de 1 ianuarie 1943, japonezii au fost forţaţi să evacueze „iadul verde" al insulei Guadalcanal, cel mai avansat punct unde ajunseseră cu un an înainte şi de atunci trupele nipone vor merge numai în retragere, aşa cum de altfel făceau şi trupele Axei din Europa şi Africa de nord. Începutul anului 1943 îl găseşte pe Iuliu Maniu în plină acţiune de salvare a ţării, fiind informat pe de o parte de nenorocirile ce se petrec pe front cu trupele româneşti încercuite sau cele lipsite de muniţie şi hrană pe întinsul stepei ruseşti, iar pe de altă parte informat de hotărârea Aliaţilor de a nu accepta decât capitularea necondiţionată a celor socotiţi sateliţii Axei. Acestea l-au făcut să se adreseze lui Eduard Beneş, aflat în exil, pe 2 ianuarie 1943, ca să intervină pe lângă Stalin pentru condiţii acceptabile de armistiţiu. Spre sfârşitul lunii primea încunoştiinţarea că Stalin ar fi de acord să trateze cu opoziţia, în cazul când aceasta acceptă frontiera din iunie 1940.
Dat fiind că Sfântul Ion era la început de an, fruntaşii PNŢ, Iuliu Maniu, Mihai Popovici, Nicolae Penescu au mers pentru trei zile la Dobreşti, ca invitaţi ai lui Ion Mihalache. Acestui pretext de sărbătorire i s-au adăugat motivele reale ale discuţi*ilor politice grave, ce erau la ordinea de zi. Toţi erau de acord că victoria Aliaţilor va fi incontestabilă. în schimb, sacrificiile României pentru a se ataşa Naţiunilor Unite vor fi foarte mari şi teama lui Maniu era ca nu cumva Ungaria să se desprindă de Axă înaintea noastră şi să se ataşeze Angliei şi Americii.
Şi gândirea lui Iuliu Maniu era adevărată, pentru că guvernul maghiar condus de Kâllay Miklos începuse tatonări prin Istanbul şi Vatican, cu agenţii anglo-americani, în timp ce Mihai Antonescu încerca să ia şi el legătura cu Budapesta. Acest lucru se va realiza în iunie 1943, când primul ministru ungur s-a adresat lui Bethlen Istvăn, fost preşedinte al Consiliului de miniştri ungar, pentru a găsi o persoană spre a se deplasa la Bucureşti. Bethlen Istvan, care la rândul său fusese contactat de Iuliu Maniu, l-a propus pe Bănffy Miklos (fost ministru de externe şi deputat în parlamentul maghiar). Ajuns la Bucureşti, după cum vom vedea, a avut convorbiri cu G.G.Mironescu, delegat de Mihai Antonescu, dar prieten politic al lui Iuliu Maniu.
Dar la Dobreşti, timp de trei zile, fruntaşii PNŢ au discutat şi situaţia unui gu*vern care să limiteze colaborarea cu Germania, şi eventualitatea unui război civil care, dacă s-ar produce înainte de debarcarea aliaţilor în Balcani, va fi urmat de o ocupaţie germană. Nemţii erau cu ochii aţintiţi pe Iuliu Maniu. La sugestia lor, în decembrie, se trecuse şi la arestarea unor fruntaşi PNŢ, nu numai a legionarilor şi din informaţiile venite prin ministrul Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck, se urmărea suprimarea şefului opoziţiei române de către Boehme, ataşatul de poliţie de pe lângă Legaţia Reichului de la Bucureşti.
Începutul anului 1943 era sumbru pentru puterile Axei, iar România trecea prin dificultăţi economice, atât în interior cât şi pe front, pentru aprovizionarea trupelor, fapt ce dusese la multe conflicte între ostaşii celor două ţări, conflicte ce ajunseseră până la urechile lui Hitler. Acesta îl invitase pe Antonescu încă din decembrie, pen*tru o discuţie hotărâtoare în vederea declanşării campaniei de primăvară. Venirea la Berlin fusese amânată ba din cauza bolii mareşalului, ba din cauza fugii lui Sima, fugă pe care Antonescu o socotea ca un şantaj, sprijinită de unele cercuri conducătoare hitleriste, şi de ce să nu spunem că-i era teamă şi de o arestare.
Timp de trei zile, 10-12 ianuarie 1943, s-au purtat discuţii între cele două delegaţii, reuşindu-se ca nemţii să dea 30 de tone de aur, contravaloarea a 84 de milioane de mărci, pentru finanţarea Wehrmanchtului din România, nu înainte de a se aduce reproşuri că România livrează petrolul, care este un dar al cerului, contra materiale de război germane, în care s-a înmagazinat muncă, în loc ca guvernul român să supună populaţia unei poveri grele pentru a-şi rezolva problemele economice şi politice interne. Româ*nia se angaja printre altele să sporească livrările petrolifere la 4 milioane de tone şi să continue războiul cu toate forţele alături de Germania, până la victoria finală.
Cu toate aceste garanţii solemne între delegaţii, în acelaşi timp începuse atacul final al ruşilor împotriva celor încercuiţi la Stalingrad, iar cei 760.000 de nemţi din Caucaz începuseră retragerea. Peste stepa rusească se aşternuse un viscol puternic, venit din nord şi îngheţase totul, iar drumurile erau întroienite. în aceste condiţii se retrăgeau spre ţară resturile armatei a 3-a şi a 4-a, bineînţeles pe jos, fără hrană asigurată, fără îmbrăcămintea necesară în acele locuri, mai mult, fiecare pe cont propriu, în speranţa că vor ajunge acasă. Cele 1.000 de trenuri care îi mânase spre răsărit dispăruseră.
Fraţii de arme puseseră mâna pe ultimul strop de benzină al românilor şi acolo unde mai lăsaseră câte o maşină pentru aprovizionare şi aceasta stătea imobilizată. Se reedita retragerea lui Napoleon din Rusia. Radio Londra anunţa că în Siberia se găseşte mai multă armată românească decât în ţară. Soarta României încercase s-o joace Hitler şi Antonescu, prin angajarea ei totală într-un război care era pierdut. In aceeaşi zi pe 12 ianuarie se despărţeau cei din capitala Germaniei, în aceeaşi zi reprezentanţii Aliaţilor - Churchill şi Roosevelt plecau şi ei să se întâlnească la Casablanca, unde pe lângă asaltul împotriva Europei de Sud, prin Italia, se hotăra şi soarta sateliţilor Germaniei, printre care şi România: capitulare necondiţionată la care s-au mai adus pe parcurs unele precizări, adică cererea de capitulare trebuie înaintată şi URSS.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1147-În-Siberia-se-găseşte-mai-multă-armată-românească-decât-în-ţară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu