Germania, nu consideră oportun a mai figura ca semnatar al arbitrajului de la Viena
de Cicerone Ionitoiu
„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortyste. Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-l înfricoşeze, să-l umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare. Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni.
Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: „În două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortyst, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi. A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teo*logi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan" şi s-a retras în reşedinţă."
Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile. Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor", începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat incorpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept.
Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei. Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal.
Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ion Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag...
Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U". Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune. La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut", după care a trecut în capul mesei.
Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?"
Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal."
„ - Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;"
După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini. Intr-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.
Era o manifestaţie extraordinară pentru fraţii chinuiţi sub jugul maghiar. La Teatrul Naţional s-a oprit coloana şi printre vorbitori s-a remarcat Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului" şi alţi fruntaşi ardeleni, printre ei, Ghiţă Pop, Anton Ionel Mureşanu...„A venit timpul să înceteze suferinţa fraţilor noştri de sub jug străin. Să mergem cu toţii să cerem Mareşalului să se întoarcă cu trupele, aşa cum a promis şi să ne elibereze ţara de duşmani..."
Iuliu Maniu care fusese plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă şi în comitetul de conducere al PNŢ s-a hotărât ca lumea să-şi manifeste, cu mic cu mare, sentimentele cu cei în suferinţă. Aşa se explica mulţimea care dubla numărul studenţilor care iniţiaseră acest protest. Ajunsă în Piaţa Victoriei, coloana şi-a manifestat sentimentele de solidaritate, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi în faţa consulatului german, din apropierea Academiei Comerciale, unde tot timpul cât a trecut coloana s-a strigat numai „Jos dictatul de la Viena ". În entuziasmul din Piaţa Victoriei, la balconul Preşedinţiei a apărut Ion Antonescu, care a salutat. I s-a răspuns cu „ Vrem Ardealul imediat."
Partidul Naţional-Ţărănesc îşi continua activitatea şi căuta pe toate căile să convingă guvernul că a sosit timpul să rupă dependenţa faţă de germani. Pe 2 martie, Lupu şi Mihalache fuseseră primiţi separat, în audienţă de Mihai Antonescu, iar pe 3 martie au relatat biroului de conducere părerea Mareşalului că pe frontul de răsărit nu e vorba de o înfrângere, ci „ de o tactică a lui Hitler care umăreşte să sperie, pe de o parte pe englezi, cu o prea mare victorie sovietică, iar pe de alta, să-şi rezerve armata în vederea unei eventuale debarcări anglo-americane în Franţa. Noi suntem convinşi că odată strivită forţa de debarcare anglo-americană, chestiunea frontului de răsărit e ca şi rezolvată... armata germană va lichida Rusia Sovietică în mai puţin de două luni..." (Ică Antonescu făcuse nişte declaraţii de crasă inconştienţă, deoarece la data aceea anglo-americanii cuceriseră muntele Casino, deschizându-se drumul spre Roma, 1.500 de avioane bombardaseră Berlinul iar toate centrele indu*striale şi vitale din vest fuseseră „măcinate", pe când Jukov care preluase comanda frontului de răsărit începuse asaltul împotriva Odesei, Pericop, Nicolaev...)
Cu acea ocazie Ică Antonescu (Mihai n.n.) le-a spus (din partea Mareşalului) lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu că roagă pe domnul Maniu „să fie înţelegător şi să nu-i facă dificultăţi, acum când ţara este ameninţată de mari primejdii, întrucât el este decis să le înfrunte cu orice preţ, alături de nemţi, aliaţi loiali şi buni prieteni ai ţării noastre."
Era clar că Antoneştii făceau o politică duplicitară, căutând să câştige timp, mai ales că acţiunea lor de a produce confuzie prin angajarea de discuţii prooccidentale, pe alte canale, era cunoscută cel puţin de Iuliu Maniu. Nicolae Lupu i-a spus lui Mihai Antonescu că„Mareşalul face o imensă greşeală luând drept realitate toate iluziile lui Hitler care, în fanatismul lui orb antrenează naţiunea germană la o tragedie nemaicunoscută în istoria lumii."
Iuliu Maniu după ce a ascultat discuţiile cu Mihai Antonescu, s-a referit la gravitatea problemei ungare: „Ungurii fac mari sforţări să se înţeleagă cu anglo-americanii, peste capul nemţilor, riscând chiar un război cu ei, dacă li se oferă Transilvania."
Mihai Popovici aflase prin Malaxa nişte lucruri de la Killinger şi Clodius, adăugând celor spuse de Maniu, că nemţii sunt la curent cu manevrele maghiare şi că „mare lucru dacă ei nu vor ocupa Ungaria, pentru a împiedica defecţiunea ei. "
In această primăvară, Statele Unite au lansat asupra Europei vestitele „fortăreţe zburătoare", începând cu bombardamentul din 4 martie efectuat asupra Berlinului. Aceste fortăreţe purtau 3 tone de bombe pe o distanţă de 3.200 de km şi au aruncat asupra Europei 640.000 de tone de bombe. Escadrilele de bombardament erau însoţite de avioane de vânătoare, care aveau o rază lungă de acţiune şi o puternică forţă de foc, tunuri de 30mm şi numeroase mitraliere... Cu toate pierderile suferite în raiduri, de exemplu pe 28 ianuarie 1944, din 683 de fortăreţe au fost doborâte 43, iar pe 15 februarie, tot asupra Berlinului, din 891 de fortăreţe au căzut 42, cu toate acestea producţia americană era în plină creştere, având în vedere operaţiunile în curs de desfăşurare pe tot globul. Pe 6 martie, deasupra Berlinului au zburat 1.500 de avioane.
Ruşii, după ce atacaseră spre Odessa şi Nikolaev, unde presiunea asupra nemţilor creştea, au început ofensiva şi în centrul frontului, spre mlaştinile Prippetului, în timp ce au ocupat cap de pod peste Bug, la Moghilev, pe 18 martie. Finlanda care era în tratative prin dna Kollontai la Stockholm, a refuzat condiţiile de armistiţiu pe care le-a găsit nesatisfăcătoare. Câteodată sunt nişte coincidenţe bizare. Când Barbu Ştirbei ajungea la Cairo pentru a prezenta propunerile lui Iuliu Maniu, pe 17 martie, Killinger l-a vizitat pe Antonescu şi l-a asigurat că Berlinul cunoaşte manevrele ungureşti care în curând vor fi curmate.
Sâmbătă seara, pe 18 martie, Maniu cedând în faţa prietenilor a acceptat să meargă în audienţă la Mareşal, unde timp de o oră şi jumătate au discutat situaţia gravă în care a ajuns ţara. Iuliu Maniu era însoţit de Ion Mihalache şi a cerut formarea unui guvern naţional sub conducerea lui Antonescu, cu concursul partidelor din opoziţie, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea ţării. Cu tonul lui arogant, Antonescu a răspuns că n-are nevoie de sfaturi, că el îşi asumă riscurile şi este convins că foarte curând se vor petrece evenimente ce vor dovedi că merităm să fim leali nemţilor. A lăsat să se înţeleagă că puterea militară a ruşilor le creează mari probleme anglo-americanilor cu aprovizionarea, în timp ce Hitler cu cele 300 de divizii în rezervă, nu va pierde războiul...„Din contră, Churchill tremură de frica unei debarcări germane în Anglia, mai mult decât în toamna anului 1940." Iuliu Maniu, după ce a ascultat aberaţiile, a răspuns: „Hitler se înşeală amar şi duce Reichul german la un dezastru nemaiîntâlnit în istoria lui, iar noi ne sinucidem pur şi simplu, dacă ne lăsăm înşelaţi de un fanatic inconştient."
Ion Mihalache a cerut să nu se retragă autorităţile româneşti din faţa armatei sovietice, din Basarabia şi Bucovina, la care Antonescu a răspuns: „Fac exact ce mi-au recomandat şi nemţii, întrucât autorităţile statului nostru n-au ce trata cu bolşevicii, cu care trebuie să ducem un război total."
Iuliu Maniu decepţionat de atitudinea lui Antonescu i-a mai spus înainte de plecare:„ Vă luaţi o mare şi gravă răspundere pe care să n-o regretaţi într-o zi; noi ne-am făcut datoria căutând să vă deschidem ochii; nu ne mai rămâne decât o singură speranţă, să găsim înţelegere pentru interesele ţării la Majestatea Sa Regele." „Faceţi ce vreţi". Şi cei doi fruntaşi ai PNŢ au plecat, fără să-i mai dea mâna Mareşalului.
Ceea ce îl făcuse pe Antonescu să fie aşa de sigur pe el, erau informaţiile furnizate de Killinger în legătură cu Ungaria şi care s-au confirmat pe 19 martie, prin ocuparea ţării, în timp ce Regentul se găsea invitat la Cartierul General al Fuhrerului. Guvernul ungar fusese demis şi trupele germane intraseră în ţară, supraveghind toată administraţia internă şi externă. Sigur că acum Antonescu nu-şi mai simţea spatele ameninţat şi socotea că pentru a doua oară nemţii îl salvaseră: cu legionarii în 1941 şi acum cu ungurii. Hitler avea tot dreptul să-i ceară să meargă în războiul total, fiindcă nu mai este ameninţat şi imediat l-a chemat la Kalessheim, ca şi pe Horty, pe 23 martie.
Last edited by Cicerone Ionitoiu; 18-02-11 at 09:07 AM.
Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1159-Germania-nu-consideră-oportun-a-mai-figura-ca-semnatar-al-arbitrajului-de-la-Viena
de Cicerone Ionitoiu
„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortyste. Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-l înfricoşeze, să-l umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare. Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni.
Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: „În două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortyst, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi. A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teo*logi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan" şi s-a retras în reşedinţă."
Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile. Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor", începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat incorpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept.
Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei. Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal.
Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ion Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag...
Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U". Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune. La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut", după care a trecut în capul mesei.
Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?"
Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal."
„ - Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;"
După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini. Intr-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.
Era o manifestaţie extraordinară pentru fraţii chinuiţi sub jugul maghiar. La Teatrul Naţional s-a oprit coloana şi printre vorbitori s-a remarcat Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului" şi alţi fruntaşi ardeleni, printre ei, Ghiţă Pop, Anton Ionel Mureşanu...„A venit timpul să înceteze suferinţa fraţilor noştri de sub jug străin. Să mergem cu toţii să cerem Mareşalului să se întoarcă cu trupele, aşa cum a promis şi să ne elibereze ţara de duşmani..."
Iuliu Maniu care fusese plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă şi în comitetul de conducere al PNŢ s-a hotărât ca lumea să-şi manifeste, cu mic cu mare, sentimentele cu cei în suferinţă. Aşa se explica mulţimea care dubla numărul studenţilor care iniţiaseră acest protest. Ajunsă în Piaţa Victoriei, coloana şi-a manifestat sentimentele de solidaritate, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi în faţa consulatului german, din apropierea Academiei Comerciale, unde tot timpul cât a trecut coloana s-a strigat numai „Jos dictatul de la Viena ". În entuziasmul din Piaţa Victoriei, la balconul Preşedinţiei a apărut Ion Antonescu, care a salutat. I s-a răspuns cu „ Vrem Ardealul imediat."
Partidul Naţional-Ţărănesc îşi continua activitatea şi căuta pe toate căile să convingă guvernul că a sosit timpul să rupă dependenţa faţă de germani. Pe 2 martie, Lupu şi Mihalache fuseseră primiţi separat, în audienţă de Mihai Antonescu, iar pe 3 martie au relatat biroului de conducere părerea Mareşalului că pe frontul de răsărit nu e vorba de o înfrângere, ci „ de o tactică a lui Hitler care umăreşte să sperie, pe de o parte pe englezi, cu o prea mare victorie sovietică, iar pe de alta, să-şi rezerve armata în vederea unei eventuale debarcări anglo-americane în Franţa. Noi suntem convinşi că odată strivită forţa de debarcare anglo-americană, chestiunea frontului de răsărit e ca şi rezolvată... armata germană va lichida Rusia Sovietică în mai puţin de două luni..." (Ică Antonescu făcuse nişte declaraţii de crasă inconştienţă, deoarece la data aceea anglo-americanii cuceriseră muntele Casino, deschizându-se drumul spre Roma, 1.500 de avioane bombardaseră Berlinul iar toate centrele indu*striale şi vitale din vest fuseseră „măcinate", pe când Jukov care preluase comanda frontului de răsărit începuse asaltul împotriva Odesei, Pericop, Nicolaev...)
Cu acea ocazie Ică Antonescu (Mihai n.n.) le-a spus (din partea Mareşalului) lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu că roagă pe domnul Maniu „să fie înţelegător şi să nu-i facă dificultăţi, acum când ţara este ameninţată de mari primejdii, întrucât el este decis să le înfrunte cu orice preţ, alături de nemţi, aliaţi loiali şi buni prieteni ai ţării noastre."
Era clar că Antoneştii făceau o politică duplicitară, căutând să câştige timp, mai ales că acţiunea lor de a produce confuzie prin angajarea de discuţii prooccidentale, pe alte canale, era cunoscută cel puţin de Iuliu Maniu. Nicolae Lupu i-a spus lui Mihai Antonescu că„Mareşalul face o imensă greşeală luând drept realitate toate iluziile lui Hitler care, în fanatismul lui orb antrenează naţiunea germană la o tragedie nemaicunoscută în istoria lumii."
Iuliu Maniu după ce a ascultat discuţiile cu Mihai Antonescu, s-a referit la gravitatea problemei ungare: „Ungurii fac mari sforţări să se înţeleagă cu anglo-americanii, peste capul nemţilor, riscând chiar un război cu ei, dacă li se oferă Transilvania."
Mihai Popovici aflase prin Malaxa nişte lucruri de la Killinger şi Clodius, adăugând celor spuse de Maniu, că nemţii sunt la curent cu manevrele maghiare şi că „mare lucru dacă ei nu vor ocupa Ungaria, pentru a împiedica defecţiunea ei. "
In această primăvară, Statele Unite au lansat asupra Europei vestitele „fortăreţe zburătoare", începând cu bombardamentul din 4 martie efectuat asupra Berlinului. Aceste fortăreţe purtau 3 tone de bombe pe o distanţă de 3.200 de km şi au aruncat asupra Europei 640.000 de tone de bombe. Escadrilele de bombardament erau însoţite de avioane de vânătoare, care aveau o rază lungă de acţiune şi o puternică forţă de foc, tunuri de 30mm şi numeroase mitraliere... Cu toate pierderile suferite în raiduri, de exemplu pe 28 ianuarie 1944, din 683 de fortăreţe au fost doborâte 43, iar pe 15 februarie, tot asupra Berlinului, din 891 de fortăreţe au căzut 42, cu toate acestea producţia americană era în plină creştere, având în vedere operaţiunile în curs de desfăşurare pe tot globul. Pe 6 martie, deasupra Berlinului au zburat 1.500 de avioane.
Ruşii, după ce atacaseră spre Odessa şi Nikolaev, unde presiunea asupra nemţilor creştea, au început ofensiva şi în centrul frontului, spre mlaştinile Prippetului, în timp ce au ocupat cap de pod peste Bug, la Moghilev, pe 18 martie. Finlanda care era în tratative prin dna Kollontai la Stockholm, a refuzat condiţiile de armistiţiu pe care le-a găsit nesatisfăcătoare. Câteodată sunt nişte coincidenţe bizare. Când Barbu Ştirbei ajungea la Cairo pentru a prezenta propunerile lui Iuliu Maniu, pe 17 martie, Killinger l-a vizitat pe Antonescu şi l-a asigurat că Berlinul cunoaşte manevrele ungureşti care în curând vor fi curmate.
Sâmbătă seara, pe 18 martie, Maniu cedând în faţa prietenilor a acceptat să meargă în audienţă la Mareşal, unde timp de o oră şi jumătate au discutat situaţia gravă în care a ajuns ţara. Iuliu Maniu era însoţit de Ion Mihalache şi a cerut formarea unui guvern naţional sub conducerea lui Antonescu, cu concursul partidelor din opoziţie, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea ţării. Cu tonul lui arogant, Antonescu a răspuns că n-are nevoie de sfaturi, că el îşi asumă riscurile şi este convins că foarte curând se vor petrece evenimente ce vor dovedi că merităm să fim leali nemţilor. A lăsat să se înţeleagă că puterea militară a ruşilor le creează mari probleme anglo-americanilor cu aprovizionarea, în timp ce Hitler cu cele 300 de divizii în rezervă, nu va pierde războiul...„Din contră, Churchill tremură de frica unei debarcări germane în Anglia, mai mult decât în toamna anului 1940." Iuliu Maniu, după ce a ascultat aberaţiile, a răspuns: „Hitler se înşeală amar şi duce Reichul german la un dezastru nemaiîntâlnit în istoria lui, iar noi ne sinucidem pur şi simplu, dacă ne lăsăm înşelaţi de un fanatic inconştient."
Ion Mihalache a cerut să nu se retragă autorităţile româneşti din faţa armatei sovietice, din Basarabia şi Bucovina, la care Antonescu a răspuns: „Fac exact ce mi-au recomandat şi nemţii, întrucât autorităţile statului nostru n-au ce trata cu bolşevicii, cu care trebuie să ducem un război total."
Iuliu Maniu decepţionat de atitudinea lui Antonescu i-a mai spus înainte de plecare:„ Vă luaţi o mare şi gravă răspundere pe care să n-o regretaţi într-o zi; noi ne-am făcut datoria căutând să vă deschidem ochii; nu ne mai rămâne decât o singură speranţă, să găsim înţelegere pentru interesele ţării la Majestatea Sa Regele." „Faceţi ce vreţi". Şi cei doi fruntaşi ai PNŢ au plecat, fără să-i mai dea mâna Mareşalului.
Ceea ce îl făcuse pe Antonescu să fie aşa de sigur pe el, erau informaţiile furnizate de Killinger în legătură cu Ungaria şi care s-au confirmat pe 19 martie, prin ocuparea ţării, în timp ce Regentul se găsea invitat la Cartierul General al Fuhrerului. Guvernul ungar fusese demis şi trupele germane intraseră în ţară, supraveghind toată administraţia internă şi externă. Sigur că acum Antonescu nu-şi mai simţea spatele ameninţat şi socotea că pentru a doua oară nemţii îl salvaseră: cu legionarii în 1941 şi acum cu ungurii. Hitler avea tot dreptul să-i ceară să meargă în războiul total, fiindcă nu mai este ameninţat şi imediat l-a chemat la Kalessheim, ca şi pe Horty, pe 23 martie.
Last edited by Cicerone Ionitoiu; 18-02-11 at 09:07 AM.
Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1159-Germania-nu-consideră-oportun-a-mai-figura-ca-semnatar-al-arbitrajului-de-la-Viena
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu