Pe vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o perioadă în care timp celebritatea ei a fost menţinută de ziarele şi revistele de scandal, precum şi de cărţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.ţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu