Ghe NICA-Blog: Ciuma neagra(3)

duminică, 30 octombrie 2011

Ciuma neagra(3)

Dar galerele genoveze si-au urmat periplul macabru catre sfarsitul anului 1347. Au acostat in Sicilia, de unde ciuma a atins peninsula prin Reggio Calabria. Galerele s-au intors la Geneva, insa au ajuns mai intai la Marsillia, in Franta, care le-a deschis portul la 1 noiembrie. Boala a ravasit apoi fulgerator orasul, cu o violenta rara. O strada unde toti locuitorii sai au murit in cateva saptamani, a luat numele de strada „Rifle Rafle” (Pusca jefuita). Vehiculata de-a lungul cailor comerciale terestre, fluviale si maritime, ciuma a atins Spania, fara indoiala prin porturi de la Languedoc. In acelasi timp, Corsica si Provence au fost atinse inainte de sfarsitul anului. Ea a aparut in Avignon, intersectia Occidentului unde isi avea sediul Papa din 1309, in martie 1348. Sapelanul si medicul Papei Clement al VI-lea, Guy de Chauliac, aduce o marturie esentiala privind venirea ciumei in acest oras si unde a avut sansa de a supravietui. In lucrarea sa majora „Marea chirurgie”, scrisa in 1363, el deplange raul care a atins orasul: „In Avignon, ea a fost de doua feluri: prima a durat doua luni cu febre continue si scuipari de sange, si se murea in trei zile. A doua a fost, in tot restul timpului, de asemenea cu febre continue, ameteli si invinetiri ale partilor interne principale, si se murea in cinci zile.” De la Avignon, ciuma s-a raspandit in toate partile. Intre februarie si mai, la Narbonne, Montpellier, Carcassonne si Toulouse probabil in luna aprilie, urmand Italia, Roma si Florenta, de exemplu, care au fost ravasite de rau.
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;