-PRELUATA din:Rex Histrianorum-
Timp de aproape 12 ani (1946-1958), luptătorii anticomunişti retraşi în susţinuţi de populaţia satelor din împrejurimi, au rezistat eroic atacurilor trupelor de Securitate. In această luptă au fost implicaţi zeci de mii de oameni. Majoritatea au căzut în luptă sau au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor, care îi ajutau şi îi aprovizionau cu alimente, cînd nu au fost executaţi, au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.
Autorul, Cicerone loniţoiu, a memorat evenimente, nume, localităţi şi întîmplări, apoi, după mulţi ani, le-a consemnat aşa cum i-au fost povestite de cei pe care i-a întîlnit în închisori şi lagăre. In ultimii ani, cu ocazia călătoriilor făcute în ţară, le-a completat cu noi date încredinţate de supravieţuitori. Timpul nu i-a îngăduit o stilizare mai îngrijită, nici o sistematizare mai adecvată a materialului strîns. Imprejurările au făcut posibile eventuale erori asupra denumirii unor localităţi, a numelor unor persoane şi chiar a modului cum şi-au pierdut viaţa. Vom fi recunoscători cititorilor care, în cunoştinţă de cauză, ne vor semnala eventualele inadvertenţe, pentru a fi corectate într-o ediţie ulterioară. Desigur, cele relatate în această carte nu reprezintă decît o mică pane din epopeea rezistenţei armate anticomuniste din munţii României. Dar, aşa cum a scris marele Alexandr Soljeniţîn, ca să cunoşti gustul apei de mare nu e nevoie să bei toată marea, este de ajuns şi o sorbitură.
PREFAŢĂ
Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a fost generală şi a început imediat după aşa-zisa eliberare. Ea a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici si de uneltele lor. Aceste fărădelegi au durat peste patruzeci de ani. Poporul român nu a acceptat niciodată să colaboreze cu dictatura. S-au găsit si trădători, aşa cum au fost peste tot. Soarta lor este pecetluită si nimeni nu le poate schimba denumirea.
România a cunoscut si lupta de partizani - acea luptă armată care timp de peste un deceniu a cuprins întreg teritoriul şi a hărţuit autorităţile vîndute intereselor străine. Am încercat să prezint unele episoade ale acestei lupte, care trebuie să rămînă în istoria poporului român, deoarece am cunoscut această luptă în mod direct, fiind unul dintre aceia care au simţit în ceafă ţeava pistolului sovietic şi au fost călcaţi în picioare de uneltele ocupantului vremelnic.
Fugărit, am dormit sub clar de lună la adăpostul pădurii, avînd drept pernă cetina de brad, iar pe vreme de furtună piatra rece a grotei carpatine. I-am cunoscut pe unii din martirii acestei lupte de partizani, care s-au înfrăţit cu moartea, muşcînd ţărîna, seceraţi de gloanţe sub zidul onoarei româneşti. Ei au făcut parte dintr-o generaţie fără tinereţe. Ei şi-au dat viaţa încredinţaţi că viitorul nu va fi prezentul pe care îl trăiau. Cu migală am adunat faptă lîngă faptă, nume lingă nume, ca să refac o lume de eroi adevăraţi şi de martiri.
Dumnezeu ne-a învrednicii să avem o istorie cu mulţi martiri, pe care noi trebuie să-i cinstim. Alţii nu o vor face. Săpaţi-le adînc numele în inimă şi în piatră! Scrieţi-l în veşnici !
Celor ce n-au auzit geamătul poporului român, celor ce n-au văzut copiii smulşi de la sînul mamei şi sîngele nevinovat curgînd pentru dreptate, străinilor care se-ntreabă ce-am făcut, să le oferim dovezile pe care nici un vecin nu le poate prezenta la proporţiile epopeii noastre şi, purtîndu-i de mînă, să le arătăm că pămîntul nostru-i plin de oseminte de la munte pînă la mare, din bordei pînă-n palat, şi pretutindeni întîlneşti copii ce nu şi-au cunoscut părinţii sau mame cărora li s-au uscat ochii de jalea aşteptării.
Cicerone Ioniţoiu
ELIBERAREA A ÎNSEMNAT JEFUIREA ŞI DEZORGANIZAREA ŢĂRII - Cicerone IONIŢOIU
În spatele frontului se întorceau, în "furgonetele sovietice", cei o sută sau două de comunişti ce-şi găsiseră adăpost sub pulpana lui Stalin. După aceşti trădători ai intereselor româneşti şi-a făcut apariţia o lume necunoscută locurilor, cu graiul stricat, fără ocupaţie precisă, care a împânzit Ţara de Sus şi Ţara de Jos a scumpei noastre Moldove. Se urmărea crearea unei stări de anarhie şi instaurarea unei administraţii cu oameni străini de acele locuri, care nu ţineau cont de legile ţării noastre.
România se găsea într-o situaţie disperată.
Prim-ministrul de atunci, generalul Rădescu, a declarat în faţa naţiunii : "Ne-am găsit la un moment dat în situaţia de a fi şterşi de pe hartă ca stat independent. Am scăpat graţie înţelepciunii şi curajului tânărului nostru Rege".
Iuliu Maniu, în acele momente grele pentru ţară, a subliniat: "Trebuie să accentuez gestul Majestăţii sale Regele, care a luat în această chestiune partea leului, fiindcă prin cuvântul său, hotărât, a pus la dispoziţia acestei acţiuni întregul său aparat militar şi civil. Desigur, fiecare am riscat ceva în această operaţiune, dar Majestatea Sa Regele a riscat cel mai mult, a riscat dinastia, tronul, şi şi-a riscat chiar viaţa".
Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul infimei minorităţi comuniste puse în slujba Moscovei, se erija în apărător al intereselor sovietice şi, de pe poziţia de "procuror" pe care şi-o asumase, acuza de întindere în încheierea armistiţiului. O făcea după întoarcerea de la Moscova.
Iuliu Maniu a ţinut să lămurească situaţia, subliniind că nu e de vină România: "Domnul Buzeşti ştia că am precizat anumite modalităţi şi nu ni s-a răspuns din partea Aliaţilor şapte săptămîni, după care s-a spus: "Faceţi dumneavoastră după puterea dumneavoastră proprie, că noi nu putem face nimic" şi s-a făcut pe putere proprie...
Am fost într-o situaţie groaznică, tragică. Vedeam că nu puteam întârzia lucrurile. Şi nu aveam nici un ajutor de nicăieri. Şi a trebuit să găsim momentul cel mai potrivit, pe câtă vreme nici de la Italia, nici de Ia Franţa nu au cerut să facă acţiuni pe puteri proprii, ci au cerut să facă acţiuni când erau Aliaţii acolo, cu forţele lor. Noi am făcut cu puteri proprii riscând viaţa, existenţa, dinastia şi tot bunul pe care îl are România".
Şi tot în Consiliul de Miniştri a făcut unele precizări care lămuresc situaţia dramatică din acea perioadă: "Ţin să constat că textul armistiţiului nu corespunde cu acele conversaţiuni şi acele încheieri pe care emisarii noştri ia Cairo le-au convenit cu reprezentanţii Aliaţi... constat că Aliaţii nu şi-au respectat înţelegerile.
Baza acestor condiţiuni era fixată în şase puncte care conţineau anumite asigurări foarte preţioase pentru România... am fost de credinţa că aceste stipulaţiuni vor fi respectate, dar ceea ce am stabilit la Cairo nu s-a respectat de domnii de la Moscova..
Armistiţiul în multe privinţe se prezintă ca o capitulaţiune...",
Pentru a putea analiza cauzele care au generat nemulţumirile poporului român, manifestate prin rezistenţa armată şi revoltele generalizate pe întreg teritoriul ţării, nu aveam decât să reţinem acuzaţia fruntaşului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu adresată reprezentanţilor politici şi poporului român "care n-a ştiut să se comporte bine cu Armata Roşie eliberatoare": "Timp de ani de zile s-a dus cea mai ticăloasă propagandă... s-a făcut din prezenţa Armatei Roşii un lucru de oroare: copiii vor fi spintecaţi, femeile vor fi siluite, sate şi oraşe vor fi distruse...tot ce mintea omenească imagina ca grozăvie a fost înfăţişat ca perspectivă a prezenţei Armatei Roşii.
S-a creat în poporul român o stare de panică ce a facilitat excesele, şi nu le-a împiedicat.. Mă adresez în special domnului Maniu şi domnului Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Liberal, deoarece cuvântul d-lui Maniu şi d-lui D. Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvint nu s-a spus... în cazul când conducerea partidelor politice burgheze nu va avea înţelegerea momentului politic actual, România îşi va pierde neatârnarea". Pătrăşcanu aducea acest cuvânt de ordine de la Moscova.
In aceste momente de tragedie naţională, membrii guvernului au fost solidari în faţa diversiunii comuniste, iar demnitatea românească şi-a găsit un apărător strălucit în Iuliu Maniu:
„Invinuirea nu este întemeiată. S-a făcut tot ce s-a putut face. Adevărat este că nu s-a putut face tot ceea ce se dorea să facem. Din ce cauză? Din cauza armatei sovietice. Domnul Pătrăşcanu să-şi dea seama de situaţia extrem de gravă în faţa opiniei publice româneşti. Noi am militat pentru această politică, în scris şi cu vorbirea, ca să înlăturăm acea părere care exista, potrivnică Naţiunilor Unite, determinată de prezenţa Rusiei Sovietice, în care România avea o neîncredere, să zicem tradiţională... Ş i am militat, prin toate mijloacele posibile, ca să producem un sentiment de linişte în opinia noastră. Astfel, am arătat că nu e de prevăzut o agresiune duşmănoasă din partea Sovietelor dacă noi vom avea o politică prietenească faţă de ele.
Am produs un sentiment de linişte şi înainte de a fi sosit armatele ruseşti.. Eu eram decis să fac toate gesturile primitoare ca să arăt armatei sovietice că suntem cu toată încrederea faţă de ea şi că o primim ca pe o aliată, ca pe o tovarăşă de luptă.
Ce s-a întâmplat, însă ?
S-a întâmplat mai mult decât spunea domnul Pătrăşcanu. Conducătorii armatei sovietice au declarat, atât oficial, cât şi în conversaţiile particulare pe care le-au avut, că vin în România ca într-o ţară duşmană, ca o armată de ocupaţie. Va să zică, vedeţi, o atitudine ofensatoare, nu numai contrară lucrurilor noastre interioare, nu numai contrară atmosferei pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bunăvoinţa, ci contrară celor mai elementare reguli de bună-cuviinţă.
Nu putem noi, ca guvern al României până azi libere, vedea cum ministrul nostru de Război, ministrul de Interne şi ministrul Comerţului şi al Industriei nu sunt primiţi de un general rus şi sunt ţinuţi cu ceasurile. In faţa acestei atitudini a lor nu puteam face noi manifestări de dragoste şi de amiciţie, când ei ne ofensau şi îşi manifestau în mod evident chiar duşmănia. A trebuit să facem cea mai mare sforţare, morală şi politică, domnul Brătianu şi eu, nu ştiu dacă şi domnul Titel Petrescu, ca să nu scăpăm cumva un cuvânt de indignare, care ştim că ar produce mari pagube intereselor româneşti.
In afară de aceasta, dacă ar fi fost aşa cum spunea dl Pătrăşcanu, că au fost excese din partea anumitor soldaţi ruşi, fiindcă orice armată din lume are astfel de elemente fără conştiinţă, n-aş fi spus nimic. Dar când însăşi conducerea supremă şi Comandamentul Suprem Militar şi unităţile organizate ruseşti fac astfel de acte inadmisibile, atunci ce puteam face noi ? Lasă că la toate protestele pe care le puteam prezenta până în ultimul moment, răspunsul era că sunt în ţară ocupată, că suntem ţară fără armistiţiu şi că, prin urmare, ei respectă punct cu punct legile militare...
Ştiţi cum au pus mâna pe toate vasele noastre şi au făcut unele acte până acolo incit un amiral a trebuit să se împuşte din cauza acelor umilinţe. Ei bine, în asemenea condiţii, cum poţi dumneata aştepta ca noi să aducem osanale de dragoste şi de prietenie, să facem manifestări de prietenie ? Am fost fericit că m-am putut stăpâni şi că dl. Brătianu s-a putut stăpâni, şi că lumea românească şi ceilalţi domni miniştri s-au putut de asemenea stăpâni ca să nu facem nici un accent de revoltă şi nemulţumire.
Câte sate de ale noastre sunt aprinse ? Când se prăpădesc averi de miliarde, când Comandamentul Militar Rus nu primeşte pe membrii guvernului şi evacuează sate întregi, ce vrei dumneata să facem ? Manifestări de amor, dragoste şi iubire ? Dar dvs. vă daţi seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea ministrului de Interne, ca să meargă comandantul militar rus sau unităţile militare, nu particulari şi soldaţi ruşi, ci comandantul sau trupele organizate să meargă prin sate şi să scoată pe oameni din casele lor şi să-i arunce afară, în timp de noapte !
Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi şi lumea românească trebuie să ne aşezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condiţiilor de viitor, trebuie să o coordonăm cu necesităţile politice, şi până ia un punct, care se poate, am şi făcut-o...Dar un lucru putem şi noi pretinde: ca, după aceste întâmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie şi explozii de osanale şi iubire faţă de armata pe care vrem s-o servim, dar care ne ofensează.
Mai adaug şi un alt motiv : că noi nu ne-am născut ieri. Povestea noastră cu Rusia şi cu armata rusească şi Aliaţii ei nu începe de ieri sau de alaltăieri, ci merge de ani. Şi să nu uitaţi că noi, prin marii noştri patrioţi care s-au dus în străinătate ca sa lucreze în acest sens, prin emisarii noştri care au discutat cu reprezentanţii Sovietelor, Angliei şi Americii, am precizat anumite condiţiuni clare, care nu puteau să fie discutabile, şi care au stabilit anumite lucruri ce nu se pot pretinde false.
Şi atunci, vă rog, mă trezesc aici cu o armată care vine în ţară duşmană şi care nu ştie nimic de treaba aceasta; vine ca o armată de ocupaţie, nu ca soldaţi particulari, cum aţi spus dvs., ci ca unităţi organizate şi comandate face lucruri de acestea.
Am închis ochii şi am înghiţit. Eu multe înghit, n-aveţi idee câte pot să înghit când trebuie să fie în interesul ţării noastre. Am făcut declaraţii cinstite şi am avut toată înţelegerea domnului ministru de Externe, care ştie cum am făcut aceste declaraţii. Nu mi se poate pretinde ca eu să spun: «Te salut, domnule ocupant al nostru» atunci când lumii întregi, începând de la rege şi până la ultimul om cu care am vorbit, i-am spus că am condiţiuni liniştitoare de la Aliaţi, iar armata aceasta vine şi face ceea ce a făcut".
Modul cum se comportau trupele sovietice pe teritoriul României depăşea orice înţelegere, iar cuvintele de jaf, pradă, barbarie calificau actele săvârşite de ele pe oriunde treceau. Oamenii erau răpiţi în vagoanele de vite ce se îndreptau spre Rusia. Ostaşii care depuseseră armele conform Mesajului Regal ("Nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetarea războiului cu Naţiunile Unite... Ele ne-au asigurat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne") erau duşi cu forţa în lagărele de exterminare sovietice. Pe urmele lor erau trimişi germanii şi basarabenii din România.
Iuliu Maniu, adresându-se autorităţilor sovietice în legătură cu această problemă, a scris : "Potrivit condiţiunilor armistiţiului, soldaţii români care au depus armele după 24 august, ora 4 a.m., nu sînt consideraţi prizonieri de război. Aceste trupe urmau însă să fie predate guvernului român şi în acest sens au fost realizate o serie de înţelegeri între autorităţile române şi delegaţia sovietică, în Comisia de armistiţiu.
Cu toate acestea, când generalul român care fusese însărcinat cu primirea acestor trupe (potrivit acordului convenit) s-a dus în zonă, a fost informat că 20.000 din aceşti soldaţi fuseseră transportaţi dincolo de Prut. Ulterior delegaţia sovietică a declarat că aceste trupe, întrucât nu mai sînt în România, nu mai pot face obiectul predării... Nepredarea acestor trupe a creat emoţie în întreaga ţară, iar transportarea lor în teritoriul sovietic a provocat o adâncă tristeţe familiilor acestora".
O situaţie dureroasă există şi în legătură cu Basarabia şi Bucovina de Nord, cu acei fraţi care au avut atât de mult de suferit din cauza Rusiei şi continuau să poarte jugul asupririi, deşi Aliaţii se angajaseră în război pentru a restabili statele în hotarele lor şi a garanta fiecărui popor dreptul de a-şi alege forma de guvernământ dorită. Refuzul comunistului Lucreţiu Pătraşcanu de a accepta discutarea acestei probleme "de stat" era în vederile stăpânului de la Kremlin, care, în anul 1943, declarase că nu mai discută statutul Basarabiei decât atunci când Statele Unite vor consimţi să discute statutul Californiei.
Cum la aceasta n-ar fi putut nici să se gândească Roosevelt, sovieticii au mers şi mai departe, decretând repatrierea oricărei persoane care a părăsit teritoriul rus după anul 1917. In acest timp (1944), mii de persoane străine locurilor îşi făceau apariţia. Veneau de aiurea; numai Stalin le ştia urma. Aceştia complotau împotriva ţării pe al cărui teritoriu se instalaseră ca la ei acasă; îşi organizau o administraţie proprie. Oficialităţile locale şi legale erau arestate şi izgonite. Se urmărea crearea unei stări de anarhie în ţara Moldovei.
Se vorbea de constituirea unei aşa-zise republici a Bacăului. Dacă aici, în sud, se petreceau astfel de fapte anarhice, cu cât mergeai spre nord aveai impresia că te găseşti într-o "gubernie" ale cărei treburi erau dirijate de Moscova.
Cei nou veniţi şi aliaţii lor fără de căpătâi erau înarmaţi cu armament confiscat de la nemţi. Erau instruiţi, după care cutreierau Moldova, terorizând populaţia. Sub pretextul rechiziţiei au fost luate de la populaţie: tractoare, trăsuri, care, boi, distrugându-se astfel şi inventarul agricol.
Ruşii urmăreau să dizolve armata română, care încerca să instaureze ordinea în spatele frontului, şi să o înlocuiască cu una după modelul sovietic. Cu toate eforturile guvernului român de a obţine trupe pentru asigurarea liniştii, i-au fost lăsate doar trei divizii cu câte trei mii de oameni fiecare. Era o parodie de armată, în acest timp, circa optzeci de mii de dezertori sovietici cutreierau ţara, constituind un element turbulent care îngrozea populaţia. Dinu Brătianu a declarat în Consiliul de Miniştri : "La Ştefăneşti, lângă mine, au fost împuşcaţi trei ruşi fiindcă se duceau să violeze fete".
Iuliu Maniu a făcut cunoscut lui Vişinski următoarele, referitor la situaţia din Moldova : " Deşi au trecut două luni de la semnarea armistiţiului şi deşi armistiţiul prevede ca administraţia românească să fie reinstalată în întreg teritoriul românesc , cu excepţia unei zone de 50-100 km în spatele frontului, în Moldova autorităţile române au putut doar parţial să o facă. Există cazuri când funcţionarii trimişi în Moldova fie că au fost obligaţi să se întoarcă înainte de a ajunge la destinaţie, fie că au fost împiedicaţi de autorităţile militare sovietice să-şi intre în atribuţii, în acelaşi timp s-au primit informaţii că în diferite regiuni din această provincie au fost operate unele deportări".
Jaful şi abuzurile se instalaseră peste tot. Cine se opunea era tratat drept fascist. Delaţiunea începuse să se extindă. Răzbunările erau la ordinea zilei. "Eliberatorii sovietici" încărcau şi cărau tot ce găseau. Totul li se cuvenea, totul era al lor! Pentru a se face faţă cerinţelor nesăţioasei Rusii, s-a trecut la construirea unei căi ferate cu ecartament lărgit, pe liniile principale, între Ungheni-Buhăieşti şi Ungheni-Adjud, corespunzător ecartamentului liniilor ferate ruseşti.
Astfel, pe lângă bunurile noastre, începuseră să se scurgă, zi şi noapte, bunurile unei jumătăţi de Europă "eliberată". Toate căile ferate erau ticsite. Liniile secundare din Moldova erau paralizate. Garnituri de 50-60 de vagoane, închise sau platforme, se scurgeau prin Ghimeş-Palanca, înghesuindu-se pe Valea Trotuşului, ocupând liniile de garare din staţii. Trenurile erau însoţite de câte un vagon de clasă cu 8-10 ruşi înarmaţi, care asigurau transportul prăzii. Uneori, din cauza aglomeraţiei, staţionarea prin gări dura câteva zile. Atunci "eliberatorii" se năpusteau prin casele oamenilor, pe care le goleau de băutură, de mâncare şi de tot ce credeau că le este folositor. Oamenii păgubiţi de pe traseu, de la Asău, Comăneşti, Dărmăneşti, Tîrgu Ocna, au început să reacţioneze. Aşa a luat fiinţă o primă formă de rezistentă şi de ripostă împotriva celui ce se dovedea a fi invadator. Se organizau câte 3-4 persoane şi doar îi auzeai: "Hai să-i pedepsim pe rusnaci".
La jaful făcut de ruşi se răspundea cu atac înarmat. Tinerii, mai ales, înarmaţi cu câte o daltă solidă şi un ciocan greu în servietă şi cu un pistol în buzunar, se strecurau în vagoane şi-n mersul trenului distrugeau tot ce se putea: aparate de precizie, ceasuri de control, glisiere, lanţuri de trans*misie, într-un cuvânt scoteau din uz multe lucruri prădate din Europa Şi pornite pe drumul Rusiei. Trenurile erau încărcate cu de toate, lucruri vechi şi lucruri noi, luate de peste tot sub titlul de despăgubire de război: lighene, paturi, pălării, utilaje, roţi de bicicletă, cerneluri, suluri de hârtie, truse cu scule, veselă, covoare, scaune de tot felul, maşini de cusut, lustre, stofe, acordeoane, costume, rochii, lenjerie, fierăstraie, nasturi, frânghii, oboaie, coteţe cu găini, gâşte, porci, colivii cu canari, piane, tobe, pantofi, tablouri, maşini de tuns, toate aruncate de-a valma.
Au fost cazuri când oamenii decişi să riposteze au dat peste ruşi beţi. I-au dezarmat şi i-au bătut bine, drept pedeapsă pentru furturile săvârşite prin sate. Pe un rus, de exemplu, care se mai ţinea pe picioare, l-au obligat să ducă în spate butoiaşul de ţuică la locul de unde îl furase. Şi în acest fel, lumea îşi procura arme şi grenade, pregătindu-se să se apere împotriva acestor creaturi sălbatice. Timp de doi ani, ruşii au furat tot ce le-a picat în mână.
România a ajuns de nerecunoscut. Neliniştea domnea peste tot, foametea-şi arăta colţii în Moldova. Tifosul, semnul cruntei mizerii, începuse să apară, iar "patrioţii" înarmaţi îşi făceau de cap sub oblăduirea "Comisiei Aliate de Control" care reprezenta de fapt numai Rusia. Ceilalţi "doi", reprezentanţii Angliei şi S.U.A., căutau sa nu-i supere pe noii democraţi ai Europei. Asistau la fărădelegile săvârşite în numele coaliţiei antihitleriste şi îşi spuneau părerea numai verbal, în scris o făceau către Washington şi Londra.
In această situaţie, Iuliu Maniu l-a întrebat pe Burton Barry, reprezentantul S.U.A, dacă America şi Anglia doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, adăugind totodată că, dacă se intenţiona abandonarea ei, aveau obligaţia s-o spună.
Burton Barry, în raportul înaintat, spunea: "Departamentul ştie foarte bine că Maniu s-a distins ca un curajos campion al acţiunilor şi sentimentelor pro- aliate din România, chiar şi în zilele sumbre ale dictaturii. El are un număr de adepţi politici în ţară şi eu cred că respectul pe care-l au toţi românii pentru el umbreşte pe acela avut de oricare alt român.
Pentru ceea ce a fost el şi pentru ceea ce este, pare important ca el să fie ferit să alunece spre a împărtăşi convingerea generală că dizolvarea statului român este în curs în prezent. Având în vedere cele de mai sus, sunt de părere că orice mesaj de care Maniu ar putea lua cunoştinţă ar fi oportun".
Reprezentantul Angliei, viceamiralul Stevenson, relata că şi Regele se temea că poate fi dus în Rusia în orice moment. Regina mamă i-a făcut remarca plină de demnitate:
"Ceea ce ţi se poate întâmpla cel mai rău este să fii pus la zid şi împuşcat, şi dacă aceasta se va întâmpla, îţi vei fi făcut, cel puţin, datoria faţă de ţară şi nimeni în lume nu poate face mai mult. Poporului român însă i-a rămas ultimul cuvânt. Fiii lui se vor bate, pe viaţă şi pe moarte, cu ce vor avea: cu furci şi coase, cu grenade şi pistoale. Se vor bate pe străzi, pe uliţe, până şi în creierul munţilor."
Au murit cu arma în mină sau executaţi la zidul onoarei, dar n-au acceptat colaborarea cu duşmanii neamului. Comuniştii erau huligani şi asasini.
O parte din muncitori au fost scoşi din producţie; bine plătiţi şi constituiţi în echipe de şoc, ei cutreierau satele noaptea, în jeepuri provenite din ajutorul dat Rusiei pentru "eliberarea Europei". Asaltul se dădea mai ales asupra sudului Moldovei. Se încerca să se creeze o stare de anarhie în această regiune pentru a putea fi înghiţită mai uşor. In acelaşi timp se urmărea formarea unei miliţii populare cu un efectiv de 100.000 de comunişti. Muncitorii scoşi din fabrici erau antrenaţi de instructori sovietici, sub acoperirea pompoasei denumiri de "apărare patriotică", şi formau o reţea ce acoperea întreaga ţară.
Starea haotică în care fusese adusă ţara este relatată de primul ministru de atunci, general de armată Nicolae Rădescu: "Timp de trei luni, cât a durat guvernarea mea, trupele sovietice s-au dedat la jafuri şi omorârea oamenilor la întâmplare. In fiecare zi, eram obişnuit să primesc rapoarte asupra furturilor şi asasinatelor săvârşite timp de 24 de ore. Nici un membru sovietic al Comisiei Aliate de control, nici reprezentanţii diplomatici sovietici n-au luat în considerare numeroasele mele plângeri; în loc să se ia măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele ruseşti, aceleaşi autorităţi sovietice pretindeau ca Ministerul de Interne să ordone executarea oricărui român care ar încerca să se apere în cazul că ar fi atacat de soldaţi ruşi."
Paralel cu această teroare, membrii comunişti organizau, sub privirile binevoitoare ale autorităţilor sovietice, bande de huligani pe care ei înşişi le conduceau în atacurile împotriva autorităţilor... Trupele sovietice împiedicau armata română şi poliţia să impună respectarea legii. La Constanţa au fost instalate mitraliere în jurul cazărmii, şi comandantul sovietic de acolo a dat ordin ca armata şi forţele de poliţie să fie consemnate pentru a nu împiedica pe comunişti să ocupe prefectura. Comuniştii au început să pună mâna pe sindicate şi să le transforme în masă de manevră în vederea instaurării dictaturii.
Pentru a exemplifica crearea acestei stări de anarhie, amintesc de situaţia de la întreprinderea Creditul Carbonifer din Comăneşti, care a dat un mare număr de huligani angajaţi de partidul comunist în vederea dezorganizării societăţii şi semănării groazei în lumea cinstită. Inarmate cu săculeţe de 40-50 de cm lungime şi cu un diametru de 5 era, confecţionate din pânză tare şi pline cu nisip, echipele formate din 3-4 huligani - "muncitori", intrau noaptea în casele oamenilor şi începeau să-i bată cu aceste "arme", înlocuitoarele bastoanelor de cauciuc. Era o metodă de a nu lăsa urme, dar leziunile interne erau mult mai grave. Câte 4-5 echipe de acest fel terorizau peste noapte un întreg cartier.
Dezlănţuirea instinctelor animalice ale noilor membri ai partidului comunist se îndrepta mai ales asupra membrilor şi simpatizanţilor partidelor de opoziţie. Răzbunările sau denunţurile duceau la schingiuirea adversarilor personali sau ai regimului. Impotriva acestor derbedei, ajutaţi de multe ori şi de ostaşi sovietici, oamenii au reacţionat şi mulţi au fost sancţionaţi. Aceşti huligani au devenit cadrele Siguranţei Statului, după 6 martie 1945, care a luat ulterior numele de Securitate şi, în această situaţie oficială, au săvârşit fărădelegi ce nu se pot uita.
Văile Oituzului, Caşinului, Aslăului sau Tazlăului gemeau de durere. Cele petrecute aici, ca de altfel pe tot cuprinsul ţării, vor genera mişcarea de rezistenţă. Veţi vedea că peste tot se vor găsi elemente hotărâte să riposteze şi să pedepsească pe cei vânduţi elementelor ruseşti. Gemetele poporului român nu au fost insă auzite în lumea liberă.
Studenţii îşi spun cuvântul
Incă din primul trimestru al anului 1946, guvernul comunist a dovedit că nu are de gând să respecte angajamentele internaţionale. Conform hotărârii de la Moscova, reprezentanţii celor două partide de opoziţie, prezenţi în guvern, nu puteau face altceva decât să protesteze împotriva opresiunii, abuzurilor de tot felul şi a crimelor premeditate. O lecţie dată guvernului a venit din partea studenţilor, care, cu ocazia zilei de 10 mai 1946, au manifestat pentru libertate, în toate centrele universitare. La Bucureşti, guvernul a organizat sărbătoarea zilei Independenţei în Piaţa Victoriei.
Studenţii şi-au dat întâlnire la Statuia lui Mihai Viteazul, de unde s-au îndreptat spre Piaţa Palatului Regal, pentru a sublinia contribuţia Coroanei la actul de independenţă naţională din 1877. Regele nu şi-a făcut apariţia. Centrul Capitalei vuia de dorinţa de libertate, strigată din piepturile a mii de tineri. Această studenţime, păstrătoare a tradiţiilor româneşti şi garanţia continuităţii peste veacuri a independenţei şi demnităţii naţionale, s-a îndreptat, prin strada Clemenceau, spre Piaţa Victoriei. Coloana era foarte mare şi creştea în spirit de înfrăţire cu populaţia, care arunca flori şi se ataşa trup şi suflet manifestaţiei ce treptat, treptat a prins conturul unei demonstraţii de masă.
Spre a se evita o ciocnire cu "patrioţii" regimului comunist, studenţii s-au îndreptat spre Statuia Aviatorilor, de unde, alergând, au pornit în direcţia tribunei oficiale, trecând peste maşinile care încercau să bareze drumul. Şoseaua Jianu vuia de strigătul: "Libertate pentru ţara subjugată". Nimeni şi nimic n-a mai putut opri această masă de oameni pusă în mişcare de un singur cuvânt: "Libertate". Ajunsă în faţa tribunei, mulţimea s-a oprit, strigând o lozincă ce a făcut să se înnegrească feţele membrilor guvernului: "Jos guvernul Groza!".
Regele Mihai a asistat la scena penibilă în care se găsea guvernul şi a plecat la Palat. Cei din tribună nu puteau să dispară prea repede. Protocolul îi ţinea pe loc, în timp ce urechile li se împuiaseră cu cuvântul "Libertate" dorită de o ţară întreagă. Odată tribuna golită, studenţii au plecat din nou spre Palat. Dar şi Siguranţa, dezmeticindu-se, a pornit la vînătoare arestând pe cine găsea şi putea. Ministrul de Interne a hotărât ca studenţimea naţional-ţărănistă să fie făcută răspunzătoare de această manifestaţie antiguvernamentală.
Pe data de 18 mai a fost emis un mandat de arestare împotriva mea, a doctorului Marcel Rădulescu, a lui Victor Novac, de la Academia Comercială, şi Vladimir Mihail, de la Facultatea de Drept, socotiţi ca organizatori. Cei peste 20 de tineri arestaţi au suferit chinuri îngrozitoare. Fiind informaţi de ce se întâmplă cu cei arestaţi şi cercul strângându-se în jurul nostru, am fost nevoiţi să luăm calea codrului. Pe data de 22 iunie s-a publicat sentinţa prin care eram condamnaţi la câte doi ani de închisoare.
Masivul Piatra Craiului ne-a servit drept prim adăpost. Aici am mângâiat puşca-mitralieră Beretta şi am mînuit Parabellumul, Steyerul, Browningul sau bijuteria Walter. Ele ne dădeau un plus de siguranţă şi cu ele ne procuram vânatul de care aveam nevoie. Aici, în ţara de piatră, ne-am amenajat pitoreasca ascunzătoare "Cabana Ascunsă" de pe spinarea Gălbenoasei, loc ce-şi merita pe drept cuvânt numele.
Tot prin aceste ţinuturi am depistat şi câteva mii de peşteri necesare ca rezerve, temporare. Aici am trăit ascunşi în cele două zile de aplicaţii ale Şcolii de subofiţeri de jandarmi. Acest colţ minunat al naturii l-am răscolit în toate sensurile, pentru a-i pătrunde toate intimităţile. Cercetarea poziţiilor din jurul prăpăstiilor, cabanelor Admira şi SKV, precum şi din jurul grotelor Turnurilor, ne scosese la iveală o serie de noutăţi în folosirea terenului, cât şi în depistarea locurilor prielnice vânatului.
De aici descindeam în campania electorală cu alte identităţi. Unul se numea Chindriş, din Maramureş, altul Vasilescu, din Prahova, iar în mine se îngemănau Jean Dumitraşcu din Constanţa şi Eugen Radeş din Braşov. Bineînţeles că toate actele erau complete, inclusiv livrete militare sau certificate de naştere cu sigiliile şi semnăturile oficiale ale celor care le eliberaseră. Personal, un rând de acte îl aveam asupra mea, iar altul, de schimb, la Bucureşti.
Pe aceste meleaguri au mai trecut şi alţi fugăriţi care au găsit adăpost şi ajutor. Dar, ca peste tot, şi aici s-a găsit o iudă care a denunţat. Fusese adus de Puiu Beldeanu. Desigur, acesta nu-şi dăduse seama că avea de a face cu un neom. In iulie 1947, jandarmi străini de această regiune au reuşit să aresteze trei persoane şi să distrugă unele obiective ce fuseseră amenajate.
A rămas de pomină scena identificării lui Chindriş la Ministerul de Interne, după arestare. Anchetatorul l-a întrebat:
-Cum te cheamă ?
-Chindriş, răspunde sigur de el (doar avea şi acte!). -Nu e adevărat, minţi, nu te cheamă aşa. -Ba Chindriş mă cheamă, doar aveţi şi actele.
-Nu te cheamă Chindriş, cum nu mă cheamă pe mine Popescu. Minţi din nou, vrei să-ţi spun eu cum te cheamă ?
- Spune, răspunse Chindriş plin de el.
-Te cheamă Victor Novac.
-Dar pe tine cum te cheamă ? întrebă revoltat Chindriş
Pe mine mă cheamă Bulz.
Păi dacă pe tine te cheamă Bulz, atunci şi pe mine mă cheamă Victor Novac" ...
De abia atunci şi-a dat seama că iuda ii spusese numele adevărat, doar trăise cu el în munţi peste şase luni, iar Bulz, călăul Bulz, ne fusese coleg de cămin şi de facultate, ceva mai mare ca vârstă. Ordinele Ministerului de Interne din anul 1946 deveniseră drastice. Opoziţia trebuia împiedicată cu orice preţ să-şi desfăşoare campania electorală. Elementele active urmau să fie lichidate. Depistarea acestora se făcea cu ajutorul agenţilor infiltraţi în rândurile partidelor de opoziţie. Pentru ilustrare prezentăm două documente strict secrete ale Partidului Comunist:
I. Partidul Comunist Român. Secretariatul General N r. 3/456 S.S.
Către responsabilul de...Trebuie să luaţi măsurile necesare pentru extinderea propagandei aşa cum a fost decisă de P.C.R. Şefii de echipă care au fost infiltraţi în grupările reacţionare urmează să-şi intensifice activitatea provocând disensiuni printre membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu. Totdeauna trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute.
Munca trebuie îndeplinită de aşa natură ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, dar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă contra membrilor influenţi ai reacţiunii.
Secretari generali: ss. Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca
II. Nu trebuie permis nici unui reacţionar să închidă calea P.C.R.
Comitetul Central P.C.R. - Strict confidenţial Nr.4.573/23.11.1946 - Secretarilor responsabili ai P.C.R. din regiunea...
Urmare a deciziei Comitetului Central al P.C.R. de a constitui o gardă înarmată, de încredere, vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate: Garda înarmată, de încredere, trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii:
De preferinţă necăsătorit; Să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de. infanterie; Să fi dat dovadă că este un om de încredere; Să fie gata să îndeplinească orice misiune.
Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: Pentru un scurt timp poliţia se va abţine de la orice activitate de securitate permiţând hoţilor să fure bunurile cetăţenilor. Lumina străzilor trebuie neglijată în aşa fel ca cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor, în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate; Aceste gărzi trebuie formate ţinând cont de prevederile paragrafului menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului; Trebuie sa se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesul partidului; Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru a autoriza atât dispoziţiunile pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţa populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţă.
Secretar general: ss. Gh. Gheorghiu-Dej
Sursa:universulromanesc.com
Documente preluate din: http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Timp de aproape 12 ani (1946-1958), luptătorii anticomunişti retraşi în susţinuţi de populaţia satelor din împrejurimi, au rezistat eroic atacurilor trupelor de Securitate. In această luptă au fost implicaţi zeci de mii de oameni. Majoritatea au căzut în luptă sau au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor, care îi ajutau şi îi aprovizionau cu alimente, cînd nu au fost executaţi, au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.
Autorul, Cicerone loniţoiu, a memorat evenimente, nume, localităţi şi întîmplări, apoi, după mulţi ani, le-a consemnat aşa cum i-au fost povestite de cei pe care i-a întîlnit în închisori şi lagăre. In ultimii ani, cu ocazia călătoriilor făcute în ţară, le-a completat cu noi date încredinţate de supravieţuitori. Timpul nu i-a îngăduit o stilizare mai îngrijită, nici o sistematizare mai adecvată a materialului strîns. Imprejurările au făcut posibile eventuale erori asupra denumirii unor localităţi, a numelor unor persoane şi chiar a modului cum şi-au pierdut viaţa. Vom fi recunoscători cititorilor care, în cunoştinţă de cauză, ne vor semnala eventualele inadvertenţe, pentru a fi corectate într-o ediţie ulterioară. Desigur, cele relatate în această carte nu reprezintă decît o mică pane din epopeea rezistenţei armate anticomuniste din munţii României. Dar, aşa cum a scris marele Alexandr Soljeniţîn, ca să cunoşti gustul apei de mare nu e nevoie să bei toată marea, este de ajuns şi o sorbitură.
PREFAŢĂ
Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a fost generală şi a început imediat după aşa-zisa eliberare. Ea a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici si de uneltele lor. Aceste fărădelegi au durat peste patruzeci de ani. Poporul român nu a acceptat niciodată să colaboreze cu dictatura. S-au găsit si trădători, aşa cum au fost peste tot. Soarta lor este pecetluită si nimeni nu le poate schimba denumirea.
România a cunoscut si lupta de partizani - acea luptă armată care timp de peste un deceniu a cuprins întreg teritoriul şi a hărţuit autorităţile vîndute intereselor străine. Am încercat să prezint unele episoade ale acestei lupte, care trebuie să rămînă în istoria poporului român, deoarece am cunoscut această luptă în mod direct, fiind unul dintre aceia care au simţit în ceafă ţeava pistolului sovietic şi au fost călcaţi în picioare de uneltele ocupantului vremelnic.
Fugărit, am dormit sub clar de lună la adăpostul pădurii, avînd drept pernă cetina de brad, iar pe vreme de furtună piatra rece a grotei carpatine. I-am cunoscut pe unii din martirii acestei lupte de partizani, care s-au înfrăţit cu moartea, muşcînd ţărîna, seceraţi de gloanţe sub zidul onoarei româneşti. Ei au făcut parte dintr-o generaţie fără tinereţe. Ei şi-au dat viaţa încredinţaţi că viitorul nu va fi prezentul pe care îl trăiau. Cu migală am adunat faptă lîngă faptă, nume lingă nume, ca să refac o lume de eroi adevăraţi şi de martiri.
Dumnezeu ne-a învrednicii să avem o istorie cu mulţi martiri, pe care noi trebuie să-i cinstim. Alţii nu o vor face. Săpaţi-le adînc numele în inimă şi în piatră! Scrieţi-l în veşnici !
Celor ce n-au auzit geamătul poporului român, celor ce n-au văzut copiii smulşi de la sînul mamei şi sîngele nevinovat curgînd pentru dreptate, străinilor care se-ntreabă ce-am făcut, să le oferim dovezile pe care nici un vecin nu le poate prezenta la proporţiile epopeii noastre şi, purtîndu-i de mînă, să le arătăm că pămîntul nostru-i plin de oseminte de la munte pînă la mare, din bordei pînă-n palat, şi pretutindeni întîlneşti copii ce nu şi-au cunoscut părinţii sau mame cărora li s-au uscat ochii de jalea aşteptării.
Cicerone Ioniţoiu
ELIBERAREA A ÎNSEMNAT JEFUIREA ŞI DEZORGANIZAREA ŢĂRII - Cicerone IONIŢOIU
În spatele frontului se întorceau, în "furgonetele sovietice", cei o sută sau două de comunişti ce-şi găsiseră adăpost sub pulpana lui Stalin. După aceşti trădători ai intereselor româneşti şi-a făcut apariţia o lume necunoscută locurilor, cu graiul stricat, fără ocupaţie precisă, care a împânzit Ţara de Sus şi Ţara de Jos a scumpei noastre Moldove. Se urmărea crearea unei stări de anarhie şi instaurarea unei administraţii cu oameni străini de acele locuri, care nu ţineau cont de legile ţării noastre.
România se găsea într-o situaţie disperată.
Prim-ministrul de atunci, generalul Rădescu, a declarat în faţa naţiunii : "Ne-am găsit la un moment dat în situaţia de a fi şterşi de pe hartă ca stat independent. Am scăpat graţie înţelepciunii şi curajului tânărului nostru Rege".
Iuliu Maniu, în acele momente grele pentru ţară, a subliniat: "Trebuie să accentuez gestul Majestăţii sale Regele, care a luat în această chestiune partea leului, fiindcă prin cuvântul său, hotărât, a pus la dispoziţia acestei acţiuni întregul său aparat militar şi civil. Desigur, fiecare am riscat ceva în această operaţiune, dar Majestatea Sa Regele a riscat cel mai mult, a riscat dinastia, tronul, şi şi-a riscat chiar viaţa".
Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul infimei minorităţi comuniste puse în slujba Moscovei, se erija în apărător al intereselor sovietice şi, de pe poziţia de "procuror" pe care şi-o asumase, acuza de întindere în încheierea armistiţiului. O făcea după întoarcerea de la Moscova.
Iuliu Maniu a ţinut să lămurească situaţia, subliniind că nu e de vină România: "Domnul Buzeşti ştia că am precizat anumite modalităţi şi nu ni s-a răspuns din partea Aliaţilor şapte săptămîni, după care s-a spus: "Faceţi dumneavoastră după puterea dumneavoastră proprie, că noi nu putem face nimic" şi s-a făcut pe putere proprie...
Am fost într-o situaţie groaznică, tragică. Vedeam că nu puteam întârzia lucrurile. Şi nu aveam nici un ajutor de nicăieri. Şi a trebuit să găsim momentul cel mai potrivit, pe câtă vreme nici de la Italia, nici de Ia Franţa nu au cerut să facă acţiuni pe puteri proprii, ci au cerut să facă acţiuni când erau Aliaţii acolo, cu forţele lor. Noi am făcut cu puteri proprii riscând viaţa, existenţa, dinastia şi tot bunul pe care îl are România".
Şi tot în Consiliul de Miniştri a făcut unele precizări care lămuresc situaţia dramatică din acea perioadă: "Ţin să constat că textul armistiţiului nu corespunde cu acele conversaţiuni şi acele încheieri pe care emisarii noştri ia Cairo le-au convenit cu reprezentanţii Aliaţi... constat că Aliaţii nu şi-au respectat înţelegerile.
Baza acestor condiţiuni era fixată în şase puncte care conţineau anumite asigurări foarte preţioase pentru România... am fost de credinţa că aceste stipulaţiuni vor fi respectate, dar ceea ce am stabilit la Cairo nu s-a respectat de domnii de la Moscova..
Armistiţiul în multe privinţe se prezintă ca o capitulaţiune...",
Pentru a putea analiza cauzele care au generat nemulţumirile poporului român, manifestate prin rezistenţa armată şi revoltele generalizate pe întreg teritoriul ţării, nu aveam decât să reţinem acuzaţia fruntaşului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu adresată reprezentanţilor politici şi poporului român "care n-a ştiut să se comporte bine cu Armata Roşie eliberatoare": "Timp de ani de zile s-a dus cea mai ticăloasă propagandă... s-a făcut din prezenţa Armatei Roşii un lucru de oroare: copiii vor fi spintecaţi, femeile vor fi siluite, sate şi oraşe vor fi distruse...tot ce mintea omenească imagina ca grozăvie a fost înfăţişat ca perspectivă a prezenţei Armatei Roşii.
S-a creat în poporul român o stare de panică ce a facilitat excesele, şi nu le-a împiedicat.. Mă adresez în special domnului Maniu şi domnului Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Liberal, deoarece cuvântul d-lui Maniu şi d-lui D. Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvint nu s-a spus... în cazul când conducerea partidelor politice burgheze nu va avea înţelegerea momentului politic actual, România îşi va pierde neatârnarea". Pătrăşcanu aducea acest cuvânt de ordine de la Moscova.
In aceste momente de tragedie naţională, membrii guvernului au fost solidari în faţa diversiunii comuniste, iar demnitatea românească şi-a găsit un apărător strălucit în Iuliu Maniu:
„Invinuirea nu este întemeiată. S-a făcut tot ce s-a putut face. Adevărat este că nu s-a putut face tot ceea ce se dorea să facem. Din ce cauză? Din cauza armatei sovietice. Domnul Pătrăşcanu să-şi dea seama de situaţia extrem de gravă în faţa opiniei publice româneşti. Noi am militat pentru această politică, în scris şi cu vorbirea, ca să înlăturăm acea părere care exista, potrivnică Naţiunilor Unite, determinată de prezenţa Rusiei Sovietice, în care România avea o neîncredere, să zicem tradiţională... Ş i am militat, prin toate mijloacele posibile, ca să producem un sentiment de linişte în opinia noastră. Astfel, am arătat că nu e de prevăzut o agresiune duşmănoasă din partea Sovietelor dacă noi vom avea o politică prietenească faţă de ele.
Am produs un sentiment de linişte şi înainte de a fi sosit armatele ruseşti.. Eu eram decis să fac toate gesturile primitoare ca să arăt armatei sovietice că suntem cu toată încrederea faţă de ea şi că o primim ca pe o aliată, ca pe o tovarăşă de luptă.
Ce s-a întâmplat, însă ?
S-a întâmplat mai mult decât spunea domnul Pătrăşcanu. Conducătorii armatei sovietice au declarat, atât oficial, cât şi în conversaţiile particulare pe care le-au avut, că vin în România ca într-o ţară duşmană, ca o armată de ocupaţie. Va să zică, vedeţi, o atitudine ofensatoare, nu numai contrară lucrurilor noastre interioare, nu numai contrară atmosferei pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bunăvoinţa, ci contrară celor mai elementare reguli de bună-cuviinţă.
Nu putem noi, ca guvern al României până azi libere, vedea cum ministrul nostru de Război, ministrul de Interne şi ministrul Comerţului şi al Industriei nu sunt primiţi de un general rus şi sunt ţinuţi cu ceasurile. In faţa acestei atitudini a lor nu puteam face noi manifestări de dragoste şi de amiciţie, când ei ne ofensau şi îşi manifestau în mod evident chiar duşmănia. A trebuit să facem cea mai mare sforţare, morală şi politică, domnul Brătianu şi eu, nu ştiu dacă şi domnul Titel Petrescu, ca să nu scăpăm cumva un cuvânt de indignare, care ştim că ar produce mari pagube intereselor româneşti.
In afară de aceasta, dacă ar fi fost aşa cum spunea dl Pătrăşcanu, că au fost excese din partea anumitor soldaţi ruşi, fiindcă orice armată din lume are astfel de elemente fără conştiinţă, n-aş fi spus nimic. Dar când însăşi conducerea supremă şi Comandamentul Suprem Militar şi unităţile organizate ruseşti fac astfel de acte inadmisibile, atunci ce puteam face noi ? Lasă că la toate protestele pe care le puteam prezenta până în ultimul moment, răspunsul era că sunt în ţară ocupată, că suntem ţară fără armistiţiu şi că, prin urmare, ei respectă punct cu punct legile militare...
Ştiţi cum au pus mâna pe toate vasele noastre şi au făcut unele acte până acolo incit un amiral a trebuit să se împuşte din cauza acelor umilinţe. Ei bine, în asemenea condiţii, cum poţi dumneata aştepta ca noi să aducem osanale de dragoste şi de prietenie, să facem manifestări de prietenie ? Am fost fericit că m-am putut stăpâni şi că dl. Brătianu s-a putut stăpâni, şi că lumea românească şi ceilalţi domni miniştri s-au putut de asemenea stăpâni ca să nu facem nici un accent de revoltă şi nemulţumire.
Câte sate de ale noastre sunt aprinse ? Când se prăpădesc averi de miliarde, când Comandamentul Militar Rus nu primeşte pe membrii guvernului şi evacuează sate întregi, ce vrei dumneata să facem ? Manifestări de amor, dragoste şi iubire ? Dar dvs. vă daţi seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea ministrului de Interne, ca să meargă comandantul militar rus sau unităţile militare, nu particulari şi soldaţi ruşi, ci comandantul sau trupele organizate să meargă prin sate şi să scoată pe oameni din casele lor şi să-i arunce afară, în timp de noapte !
Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi şi lumea românească trebuie să ne aşezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condiţiilor de viitor, trebuie să o coordonăm cu necesităţile politice, şi până ia un punct, care se poate, am şi făcut-o...Dar un lucru putem şi noi pretinde: ca, după aceste întâmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie şi explozii de osanale şi iubire faţă de armata pe care vrem s-o servim, dar care ne ofensează.
Mai adaug şi un alt motiv : că noi nu ne-am născut ieri. Povestea noastră cu Rusia şi cu armata rusească şi Aliaţii ei nu începe de ieri sau de alaltăieri, ci merge de ani. Şi să nu uitaţi că noi, prin marii noştri patrioţi care s-au dus în străinătate ca sa lucreze în acest sens, prin emisarii noştri care au discutat cu reprezentanţii Sovietelor, Angliei şi Americii, am precizat anumite condiţiuni clare, care nu puteau să fie discutabile, şi care au stabilit anumite lucruri ce nu se pot pretinde false.
Şi atunci, vă rog, mă trezesc aici cu o armată care vine în ţară duşmană şi care nu ştie nimic de treaba aceasta; vine ca o armată de ocupaţie, nu ca soldaţi particulari, cum aţi spus dvs., ci ca unităţi organizate şi comandate face lucruri de acestea.
Am închis ochii şi am înghiţit. Eu multe înghit, n-aveţi idee câte pot să înghit când trebuie să fie în interesul ţării noastre. Am făcut declaraţii cinstite şi am avut toată înţelegerea domnului ministru de Externe, care ştie cum am făcut aceste declaraţii. Nu mi se poate pretinde ca eu să spun: «Te salut, domnule ocupant al nostru» atunci când lumii întregi, începând de la rege şi până la ultimul om cu care am vorbit, i-am spus că am condiţiuni liniştitoare de la Aliaţi, iar armata aceasta vine şi face ceea ce a făcut".
Modul cum se comportau trupele sovietice pe teritoriul României depăşea orice înţelegere, iar cuvintele de jaf, pradă, barbarie calificau actele săvârşite de ele pe oriunde treceau. Oamenii erau răpiţi în vagoanele de vite ce se îndreptau spre Rusia. Ostaşii care depuseseră armele conform Mesajului Regal ("Nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetarea războiului cu Naţiunile Unite... Ele ne-au asigurat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne") erau duşi cu forţa în lagărele de exterminare sovietice. Pe urmele lor erau trimişi germanii şi basarabenii din România.
Iuliu Maniu, adresându-se autorităţilor sovietice în legătură cu această problemă, a scris : "Potrivit condiţiunilor armistiţiului, soldaţii români care au depus armele după 24 august, ora 4 a.m., nu sînt consideraţi prizonieri de război. Aceste trupe urmau însă să fie predate guvernului român şi în acest sens au fost realizate o serie de înţelegeri între autorităţile române şi delegaţia sovietică, în Comisia de armistiţiu.
Cu toate acestea, când generalul român care fusese însărcinat cu primirea acestor trupe (potrivit acordului convenit) s-a dus în zonă, a fost informat că 20.000 din aceşti soldaţi fuseseră transportaţi dincolo de Prut. Ulterior delegaţia sovietică a declarat că aceste trupe, întrucât nu mai sînt în România, nu mai pot face obiectul predării... Nepredarea acestor trupe a creat emoţie în întreaga ţară, iar transportarea lor în teritoriul sovietic a provocat o adâncă tristeţe familiilor acestora".
O situaţie dureroasă există şi în legătură cu Basarabia şi Bucovina de Nord, cu acei fraţi care au avut atât de mult de suferit din cauza Rusiei şi continuau să poarte jugul asupririi, deşi Aliaţii se angajaseră în război pentru a restabili statele în hotarele lor şi a garanta fiecărui popor dreptul de a-şi alege forma de guvernământ dorită. Refuzul comunistului Lucreţiu Pătraşcanu de a accepta discutarea acestei probleme "de stat" era în vederile stăpânului de la Kremlin, care, în anul 1943, declarase că nu mai discută statutul Basarabiei decât atunci când Statele Unite vor consimţi să discute statutul Californiei.
Cum la aceasta n-ar fi putut nici să se gândească Roosevelt, sovieticii au mers şi mai departe, decretând repatrierea oricărei persoane care a părăsit teritoriul rus după anul 1917. In acest timp (1944), mii de persoane străine locurilor îşi făceau apariţia. Veneau de aiurea; numai Stalin le ştia urma. Aceştia complotau împotriva ţării pe al cărui teritoriu se instalaseră ca la ei acasă; îşi organizau o administraţie proprie. Oficialităţile locale şi legale erau arestate şi izgonite. Se urmărea crearea unei stări de anarhie în ţara Moldovei.
Se vorbea de constituirea unei aşa-zise republici a Bacăului. Dacă aici, în sud, se petreceau astfel de fapte anarhice, cu cât mergeai spre nord aveai impresia că te găseşti într-o "gubernie" ale cărei treburi erau dirijate de Moscova.
Cei nou veniţi şi aliaţii lor fără de căpătâi erau înarmaţi cu armament confiscat de la nemţi. Erau instruiţi, după care cutreierau Moldova, terorizând populaţia. Sub pretextul rechiziţiei au fost luate de la populaţie: tractoare, trăsuri, care, boi, distrugându-se astfel şi inventarul agricol.
Ruşii urmăreau să dizolve armata română, care încerca să instaureze ordinea în spatele frontului, şi să o înlocuiască cu una după modelul sovietic. Cu toate eforturile guvernului român de a obţine trupe pentru asigurarea liniştii, i-au fost lăsate doar trei divizii cu câte trei mii de oameni fiecare. Era o parodie de armată, în acest timp, circa optzeci de mii de dezertori sovietici cutreierau ţara, constituind un element turbulent care îngrozea populaţia. Dinu Brătianu a declarat în Consiliul de Miniştri : "La Ştefăneşti, lângă mine, au fost împuşcaţi trei ruşi fiindcă se duceau să violeze fete".
Iuliu Maniu a făcut cunoscut lui Vişinski următoarele, referitor la situaţia din Moldova : " Deşi au trecut două luni de la semnarea armistiţiului şi deşi armistiţiul prevede ca administraţia românească să fie reinstalată în întreg teritoriul românesc , cu excepţia unei zone de 50-100 km în spatele frontului, în Moldova autorităţile române au putut doar parţial să o facă. Există cazuri când funcţionarii trimişi în Moldova fie că au fost obligaţi să se întoarcă înainte de a ajunge la destinaţie, fie că au fost împiedicaţi de autorităţile militare sovietice să-şi intre în atribuţii, în acelaşi timp s-au primit informaţii că în diferite regiuni din această provincie au fost operate unele deportări".
Jaful şi abuzurile se instalaseră peste tot. Cine se opunea era tratat drept fascist. Delaţiunea începuse să se extindă. Răzbunările erau la ordinea zilei. "Eliberatorii sovietici" încărcau şi cărau tot ce găseau. Totul li se cuvenea, totul era al lor! Pentru a se face faţă cerinţelor nesăţioasei Rusii, s-a trecut la construirea unei căi ferate cu ecartament lărgit, pe liniile principale, între Ungheni-Buhăieşti şi Ungheni-Adjud, corespunzător ecartamentului liniilor ferate ruseşti.
Astfel, pe lângă bunurile noastre, începuseră să se scurgă, zi şi noapte, bunurile unei jumătăţi de Europă "eliberată". Toate căile ferate erau ticsite. Liniile secundare din Moldova erau paralizate. Garnituri de 50-60 de vagoane, închise sau platforme, se scurgeau prin Ghimeş-Palanca, înghesuindu-se pe Valea Trotuşului, ocupând liniile de garare din staţii. Trenurile erau însoţite de câte un vagon de clasă cu 8-10 ruşi înarmaţi, care asigurau transportul prăzii. Uneori, din cauza aglomeraţiei, staţionarea prin gări dura câteva zile. Atunci "eliberatorii" se năpusteau prin casele oamenilor, pe care le goleau de băutură, de mâncare şi de tot ce credeau că le este folositor. Oamenii păgubiţi de pe traseu, de la Asău, Comăneşti, Dărmăneşti, Tîrgu Ocna, au început să reacţioneze. Aşa a luat fiinţă o primă formă de rezistentă şi de ripostă împotriva celui ce se dovedea a fi invadator. Se organizau câte 3-4 persoane şi doar îi auzeai: "Hai să-i pedepsim pe rusnaci".
La jaful făcut de ruşi se răspundea cu atac înarmat. Tinerii, mai ales, înarmaţi cu câte o daltă solidă şi un ciocan greu în servietă şi cu un pistol în buzunar, se strecurau în vagoane şi-n mersul trenului distrugeau tot ce se putea: aparate de precizie, ceasuri de control, glisiere, lanţuri de trans*misie, într-un cuvânt scoteau din uz multe lucruri prădate din Europa Şi pornite pe drumul Rusiei. Trenurile erau încărcate cu de toate, lucruri vechi şi lucruri noi, luate de peste tot sub titlul de despăgubire de război: lighene, paturi, pălării, utilaje, roţi de bicicletă, cerneluri, suluri de hârtie, truse cu scule, veselă, covoare, scaune de tot felul, maşini de cusut, lustre, stofe, acordeoane, costume, rochii, lenjerie, fierăstraie, nasturi, frânghii, oboaie, coteţe cu găini, gâşte, porci, colivii cu canari, piane, tobe, pantofi, tablouri, maşini de tuns, toate aruncate de-a valma.
Au fost cazuri când oamenii decişi să riposteze au dat peste ruşi beţi. I-au dezarmat şi i-au bătut bine, drept pedeapsă pentru furturile săvârşite prin sate. Pe un rus, de exemplu, care se mai ţinea pe picioare, l-au obligat să ducă în spate butoiaşul de ţuică la locul de unde îl furase. Şi în acest fel, lumea îşi procura arme şi grenade, pregătindu-se să se apere împotriva acestor creaturi sălbatice. Timp de doi ani, ruşii au furat tot ce le-a picat în mână.
România a ajuns de nerecunoscut. Neliniştea domnea peste tot, foametea-şi arăta colţii în Moldova. Tifosul, semnul cruntei mizerii, începuse să apară, iar "patrioţii" înarmaţi îşi făceau de cap sub oblăduirea "Comisiei Aliate de Control" care reprezenta de fapt numai Rusia. Ceilalţi "doi", reprezentanţii Angliei şi S.U.A., căutau sa nu-i supere pe noii democraţi ai Europei. Asistau la fărădelegile săvârşite în numele coaliţiei antihitleriste şi îşi spuneau părerea numai verbal, în scris o făceau către Washington şi Londra.
In această situaţie, Iuliu Maniu l-a întrebat pe Burton Barry, reprezentantul S.U.A, dacă America şi Anglia doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, adăugind totodată că, dacă se intenţiona abandonarea ei, aveau obligaţia s-o spună.
Burton Barry, în raportul înaintat, spunea: "Departamentul ştie foarte bine că Maniu s-a distins ca un curajos campion al acţiunilor şi sentimentelor pro- aliate din România, chiar şi în zilele sumbre ale dictaturii. El are un număr de adepţi politici în ţară şi eu cred că respectul pe care-l au toţi românii pentru el umbreşte pe acela avut de oricare alt român.
Pentru ceea ce a fost el şi pentru ceea ce este, pare important ca el să fie ferit să alunece spre a împărtăşi convingerea generală că dizolvarea statului român este în curs în prezent. Având în vedere cele de mai sus, sunt de părere că orice mesaj de care Maniu ar putea lua cunoştinţă ar fi oportun".
Reprezentantul Angliei, viceamiralul Stevenson, relata că şi Regele se temea că poate fi dus în Rusia în orice moment. Regina mamă i-a făcut remarca plină de demnitate:
"Ceea ce ţi se poate întâmpla cel mai rău este să fii pus la zid şi împuşcat, şi dacă aceasta se va întâmpla, îţi vei fi făcut, cel puţin, datoria faţă de ţară şi nimeni în lume nu poate face mai mult. Poporului român însă i-a rămas ultimul cuvânt. Fiii lui se vor bate, pe viaţă şi pe moarte, cu ce vor avea: cu furci şi coase, cu grenade şi pistoale. Se vor bate pe străzi, pe uliţe, până şi în creierul munţilor."
Au murit cu arma în mină sau executaţi la zidul onoarei, dar n-au acceptat colaborarea cu duşmanii neamului. Comuniştii erau huligani şi asasini.
O parte din muncitori au fost scoşi din producţie; bine plătiţi şi constituiţi în echipe de şoc, ei cutreierau satele noaptea, în jeepuri provenite din ajutorul dat Rusiei pentru "eliberarea Europei". Asaltul se dădea mai ales asupra sudului Moldovei. Se încerca să se creeze o stare de anarhie în această regiune pentru a putea fi înghiţită mai uşor. In acelaşi timp se urmărea formarea unei miliţii populare cu un efectiv de 100.000 de comunişti. Muncitorii scoşi din fabrici erau antrenaţi de instructori sovietici, sub acoperirea pompoasei denumiri de "apărare patriotică", şi formau o reţea ce acoperea întreaga ţară.
Starea haotică în care fusese adusă ţara este relatată de primul ministru de atunci, general de armată Nicolae Rădescu: "Timp de trei luni, cât a durat guvernarea mea, trupele sovietice s-au dedat la jafuri şi omorârea oamenilor la întâmplare. In fiecare zi, eram obişnuit să primesc rapoarte asupra furturilor şi asasinatelor săvârşite timp de 24 de ore. Nici un membru sovietic al Comisiei Aliate de control, nici reprezentanţii diplomatici sovietici n-au luat în considerare numeroasele mele plângeri; în loc să se ia măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele ruseşti, aceleaşi autorităţi sovietice pretindeau ca Ministerul de Interne să ordone executarea oricărui român care ar încerca să se apere în cazul că ar fi atacat de soldaţi ruşi."
Paralel cu această teroare, membrii comunişti organizau, sub privirile binevoitoare ale autorităţilor sovietice, bande de huligani pe care ei înşişi le conduceau în atacurile împotriva autorităţilor... Trupele sovietice împiedicau armata română şi poliţia să impună respectarea legii. La Constanţa au fost instalate mitraliere în jurul cazărmii, şi comandantul sovietic de acolo a dat ordin ca armata şi forţele de poliţie să fie consemnate pentru a nu împiedica pe comunişti să ocupe prefectura. Comuniştii au început să pună mâna pe sindicate şi să le transforme în masă de manevră în vederea instaurării dictaturii.
Pentru a exemplifica crearea acestei stări de anarhie, amintesc de situaţia de la întreprinderea Creditul Carbonifer din Comăneşti, care a dat un mare număr de huligani angajaţi de partidul comunist în vederea dezorganizării societăţii şi semănării groazei în lumea cinstită. Inarmate cu săculeţe de 40-50 de cm lungime şi cu un diametru de 5 era, confecţionate din pânză tare şi pline cu nisip, echipele formate din 3-4 huligani - "muncitori", intrau noaptea în casele oamenilor şi începeau să-i bată cu aceste "arme", înlocuitoarele bastoanelor de cauciuc. Era o metodă de a nu lăsa urme, dar leziunile interne erau mult mai grave. Câte 4-5 echipe de acest fel terorizau peste noapte un întreg cartier.
Dezlănţuirea instinctelor animalice ale noilor membri ai partidului comunist se îndrepta mai ales asupra membrilor şi simpatizanţilor partidelor de opoziţie. Răzbunările sau denunţurile duceau la schingiuirea adversarilor personali sau ai regimului. Impotriva acestor derbedei, ajutaţi de multe ori şi de ostaşi sovietici, oamenii au reacţionat şi mulţi au fost sancţionaţi. Aceşti huligani au devenit cadrele Siguranţei Statului, după 6 martie 1945, care a luat ulterior numele de Securitate şi, în această situaţie oficială, au săvârşit fărădelegi ce nu se pot uita.
Văile Oituzului, Caşinului, Aslăului sau Tazlăului gemeau de durere. Cele petrecute aici, ca de altfel pe tot cuprinsul ţării, vor genera mişcarea de rezistenţă. Veţi vedea că peste tot se vor găsi elemente hotărâte să riposteze şi să pedepsească pe cei vânduţi elementelor ruseşti. Gemetele poporului român nu au fost insă auzite în lumea liberă.
Studenţii îşi spun cuvântul
Incă din primul trimestru al anului 1946, guvernul comunist a dovedit că nu are de gând să respecte angajamentele internaţionale. Conform hotărârii de la Moscova, reprezentanţii celor două partide de opoziţie, prezenţi în guvern, nu puteau face altceva decât să protesteze împotriva opresiunii, abuzurilor de tot felul şi a crimelor premeditate. O lecţie dată guvernului a venit din partea studenţilor, care, cu ocazia zilei de 10 mai 1946, au manifestat pentru libertate, în toate centrele universitare. La Bucureşti, guvernul a organizat sărbătoarea zilei Independenţei în Piaţa Victoriei.
Studenţii şi-au dat întâlnire la Statuia lui Mihai Viteazul, de unde s-au îndreptat spre Piaţa Palatului Regal, pentru a sublinia contribuţia Coroanei la actul de independenţă naţională din 1877. Regele nu şi-a făcut apariţia. Centrul Capitalei vuia de dorinţa de libertate, strigată din piepturile a mii de tineri. Această studenţime, păstrătoare a tradiţiilor româneşti şi garanţia continuităţii peste veacuri a independenţei şi demnităţii naţionale, s-a îndreptat, prin strada Clemenceau, spre Piaţa Victoriei. Coloana era foarte mare şi creştea în spirit de înfrăţire cu populaţia, care arunca flori şi se ataşa trup şi suflet manifestaţiei ce treptat, treptat a prins conturul unei demonstraţii de masă.
Spre a se evita o ciocnire cu "patrioţii" regimului comunist, studenţii s-au îndreptat spre Statuia Aviatorilor, de unde, alergând, au pornit în direcţia tribunei oficiale, trecând peste maşinile care încercau să bareze drumul. Şoseaua Jianu vuia de strigătul: "Libertate pentru ţara subjugată". Nimeni şi nimic n-a mai putut opri această masă de oameni pusă în mişcare de un singur cuvânt: "Libertate". Ajunsă în faţa tribunei, mulţimea s-a oprit, strigând o lozincă ce a făcut să se înnegrească feţele membrilor guvernului: "Jos guvernul Groza!".
Regele Mihai a asistat la scena penibilă în care se găsea guvernul şi a plecat la Palat. Cei din tribună nu puteau să dispară prea repede. Protocolul îi ţinea pe loc, în timp ce urechile li se împuiaseră cu cuvântul "Libertate" dorită de o ţară întreagă. Odată tribuna golită, studenţii au plecat din nou spre Palat. Dar şi Siguranţa, dezmeticindu-se, a pornit la vînătoare arestând pe cine găsea şi putea. Ministrul de Interne a hotărât ca studenţimea naţional-ţărănistă să fie făcută răspunzătoare de această manifestaţie antiguvernamentală.
Pe data de 18 mai a fost emis un mandat de arestare împotriva mea, a doctorului Marcel Rădulescu, a lui Victor Novac, de la Academia Comercială, şi Vladimir Mihail, de la Facultatea de Drept, socotiţi ca organizatori. Cei peste 20 de tineri arestaţi au suferit chinuri îngrozitoare. Fiind informaţi de ce se întâmplă cu cei arestaţi şi cercul strângându-se în jurul nostru, am fost nevoiţi să luăm calea codrului. Pe data de 22 iunie s-a publicat sentinţa prin care eram condamnaţi la câte doi ani de închisoare.
Masivul Piatra Craiului ne-a servit drept prim adăpost. Aici am mângâiat puşca-mitralieră Beretta şi am mînuit Parabellumul, Steyerul, Browningul sau bijuteria Walter. Ele ne dădeau un plus de siguranţă şi cu ele ne procuram vânatul de care aveam nevoie. Aici, în ţara de piatră, ne-am amenajat pitoreasca ascunzătoare "Cabana Ascunsă" de pe spinarea Gălbenoasei, loc ce-şi merita pe drept cuvânt numele.
Tot prin aceste ţinuturi am depistat şi câteva mii de peşteri necesare ca rezerve, temporare. Aici am trăit ascunşi în cele două zile de aplicaţii ale Şcolii de subofiţeri de jandarmi. Acest colţ minunat al naturii l-am răscolit în toate sensurile, pentru a-i pătrunde toate intimităţile. Cercetarea poziţiilor din jurul prăpăstiilor, cabanelor Admira şi SKV, precum şi din jurul grotelor Turnurilor, ne scosese la iveală o serie de noutăţi în folosirea terenului, cât şi în depistarea locurilor prielnice vânatului.
De aici descindeam în campania electorală cu alte identităţi. Unul se numea Chindriş, din Maramureş, altul Vasilescu, din Prahova, iar în mine se îngemănau Jean Dumitraşcu din Constanţa şi Eugen Radeş din Braşov. Bineînţeles că toate actele erau complete, inclusiv livrete militare sau certificate de naştere cu sigiliile şi semnăturile oficiale ale celor care le eliberaseră. Personal, un rând de acte îl aveam asupra mea, iar altul, de schimb, la Bucureşti.
Pe aceste meleaguri au mai trecut şi alţi fugăriţi care au găsit adăpost şi ajutor. Dar, ca peste tot, şi aici s-a găsit o iudă care a denunţat. Fusese adus de Puiu Beldeanu. Desigur, acesta nu-şi dăduse seama că avea de a face cu un neom. In iulie 1947, jandarmi străini de această regiune au reuşit să aresteze trei persoane şi să distrugă unele obiective ce fuseseră amenajate.
A rămas de pomină scena identificării lui Chindriş la Ministerul de Interne, după arestare. Anchetatorul l-a întrebat:
-Cum te cheamă ?
-Chindriş, răspunde sigur de el (doar avea şi acte!). -Nu e adevărat, minţi, nu te cheamă aşa. -Ba Chindriş mă cheamă, doar aveţi şi actele.
-Nu te cheamă Chindriş, cum nu mă cheamă pe mine Popescu. Minţi din nou, vrei să-ţi spun eu cum te cheamă ?
- Spune, răspunse Chindriş plin de el.
-Te cheamă Victor Novac.
-Dar pe tine cum te cheamă ? întrebă revoltat Chindriş
Pe mine mă cheamă Bulz.
Păi dacă pe tine te cheamă Bulz, atunci şi pe mine mă cheamă Victor Novac" ...
De abia atunci şi-a dat seama că iuda ii spusese numele adevărat, doar trăise cu el în munţi peste şase luni, iar Bulz, călăul Bulz, ne fusese coleg de cămin şi de facultate, ceva mai mare ca vârstă. Ordinele Ministerului de Interne din anul 1946 deveniseră drastice. Opoziţia trebuia împiedicată cu orice preţ să-şi desfăşoare campania electorală. Elementele active urmau să fie lichidate. Depistarea acestora se făcea cu ajutorul agenţilor infiltraţi în rândurile partidelor de opoziţie. Pentru ilustrare prezentăm două documente strict secrete ale Partidului Comunist:
I. Partidul Comunist Român. Secretariatul General N r. 3/456 S.S.
Către responsabilul de...Trebuie să luaţi măsurile necesare pentru extinderea propagandei aşa cum a fost decisă de P.C.R. Şefii de echipă care au fost infiltraţi în grupările reacţionare urmează să-şi intensifice activitatea provocând disensiuni printre membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu. Totdeauna trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute.
Munca trebuie îndeplinită de aşa natură ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, dar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă contra membrilor influenţi ai reacţiunii.
Secretari generali: ss. Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca
II. Nu trebuie permis nici unui reacţionar să închidă calea P.C.R.
Comitetul Central P.C.R. - Strict confidenţial Nr.4.573/23.11.1946 - Secretarilor responsabili ai P.C.R. din regiunea...
Urmare a deciziei Comitetului Central al P.C.R. de a constitui o gardă înarmată, de încredere, vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate: Garda înarmată, de încredere, trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii:
De preferinţă necăsătorit; Să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de. infanterie; Să fi dat dovadă că este un om de încredere; Să fie gata să îndeplinească orice misiune.
Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: Pentru un scurt timp poliţia se va abţine de la orice activitate de securitate permiţând hoţilor să fure bunurile cetăţenilor. Lumina străzilor trebuie neglijată în aşa fel ca cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor, în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate; Aceste gărzi trebuie formate ţinând cont de prevederile paragrafului menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului; Trebuie sa se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesul partidului; Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru a autoriza atât dispoziţiunile pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţa populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţă.
Secretar general: ss. Gh. Gheorghiu-Dej
Sursa:universulromanesc.com
Documente preluate din: http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu