PRELUAT din Rex Histrianorum
Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-VIII-)
-PARTEA I-
Intre 1948 şi 1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brîncoveanu să aducă lumină şi mângâierea sufletească norodului trudit sub jug străin. Şi aşa cum el cu toţi ai lui pieriseră sub iataganele turceşti, tot aşanoul Jude al acestor ţinuturi de munte, eliberate de teamă, cu greu a reuşit să se salveze în timp ce toţi voinicii adunaţi în jurul lui pentru nobila misiune de a salva glia şi fiinţa naţională au căzut doborâţi de gloanţele trădătorilor ajunşi în slujba secerii şi ciocanului. Kremlinul, acest bastion al crimei dirijate în scopul înrobirii oamenilor, şi-a revărsat veninul peste suflarea cinstită a plaiurilor noastre instaurând epoca de distrugere.
Amprenta lăsată în decurs de peste 4 decenii de cruntă teroare şi perversiune socială face ca azi acţiunea întreprinsă de acei viteji între viteji, care şi-au dăruit viaţa pentru binele semenilor, să apară şi mai măreaţă, aşa cum a fost în realitate. De aceea încercarea lor de a stârpi răul din rădăcină, de a azvârli pe luda din mijlocul nostru, a fost privită cu admiraţie şi respect de toţi care auzeau de prezenţa partizanilor în apropierea lor.
Nevoia unei redresări morale, a unei treziri a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi dreptăţii sociale, se făcea simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi, începând de la Fântâniţa Crăiesei până la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean. Aici, din acest ţinut de viaţă nealterată, partizanii au căutat să facă curăţenie, azvârlind acele uscături decăzute din demnitatea omenească. După ce au fost avertizaţi să nu facă rău, să le respecte munca şi agoniseala, numai după aceea le-au arătat impostorilor refractari că există o lege nescrisă, mai presus de fărădelegile lor.
Au fost sancţiuni prompte împotriva celor ce furau drepturile strămoşeşti. Solidaritatea oamenilor a fost unanimă şi pe aceste locuri de baştină ale poporului român. De aceea drumul închisorilor de exterminare comuniste va fi presărat cu cadavrele ţăranilor şi ciobanilor din Avrig, Arpaş, Breaza, Cârtişoara, Dejani, Drăguşi, Lisa, Mindra, Porumbacu. Pe aceste ţinuturi carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor condusă de Ion Gavrilă. La rândul lor, sătenii făceau totul pentru a-i sprijini, trimiţându-le alimente, haine şi muniţii. Intre ei se făcuse o sudură şi se crease un serviciu care-i informa de tot ce se petrecea prin sate şi despre mişcările trupelor. Stânele, cabanele şi peşterile deveniseră locuri de unde se puteau alimenta şi unde îşi puteau depozita cele trebuincioase. In această ţară a culmilor alpine, unde numai ochii de vultur străjuiau, se instalase conducerea grupului de partizani.
Istoricul acestei mişcări de partizani
In anul 1948 elevul Mogoş Ion, din comuna Toderiţa, împreună cu un grup de profesori şi colegi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş au înfiinţat o organizaţie de luptă împotriva abuzurilor comuniste ce se făceau din ce în ce mai simţite la sate. Printre cei descoperiţi şi arestaţi se aflau: profesorii Ursu Romulus (fost membru P.N.Ţ., care a murit în temniţă), Bucur (de limba română), Novac Mihai (de matematică) şi elevii Mogoş Ion (iniţiator, devenit o figură legendară în luptele din munţi), Mazilu Nicolae, Roşea Victor, Sofonea Remus, Ilioiu Ion, Socol Silviu, Scorei Ion, Glăjar Ion, Zota Gheorghe, Bărsan Gheorghe, Pica Ion-Victor şi alţii.
După un an, Mogoş Ion şi Pica lon-Victor s-au eliberat din închisoare şi în august s-au reîntâlnit. Cu această ocazie au pus bazele organizaţiei anticomuniste la care au aderat imediat Nicolae Mazilu şi Ion Roşea, din comuna Rîuşor, în căsuţa căruia s-a expus planul de acţiune al grupului. Cu aceeaşi ocazie s-a căzut de acord ca să se regrupeze cu toţi colegii lor de liceu ieşiţi din închisoare. Până în luna octombrie erau deja cooptaţi în organizaţie 10 elevi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş şi alţi tineri, în număr de 20, din comunele Toderiţa, Mîndra, Ileni şi Rîuşor.
Ion Mogoş urmărea să se treacă la acţiune şi să se facă depozite de arme şi alimente în munţi. Scopul era de asemeni de a pedepsi pe cei ce deposedau pe ţărani de avutul lor, făcându-i să se teamă de o pedeapsă măsurată după gravitatea faptelor săvârşite şi după dreptatea nescrisă, dar cerută de tradiţia locurilor. In toamna anului 1949 Ion Mogoş a plecat prin satele de sub munte, cu un tractor de tăiat lemne, urmărind să găsească gazde de sprijin şi ajutoare alimentare în caz de retragere în munţi.
Intre primii care militează pe aceeaşi linie cu Ion Mogoş se numără tinerii: Ion-Victor Pica (din Toderiţa), Ion Roşca (din Rîuşor), Ion Sasu, Ion Coman (din Ileni), Toma Blebea (din Ileni), Simion Ghizdaru (din Ileni), Dorel Cornea (din Ileni) şi Ion Pică (din Rîuşor),. După arestare, acesta din urmă s-a compromis la închisoarea din Gherla, în afară de aceşti elevi, se mai găseau prezenţi în organizaţie o serie de ţărani: Toma Pîrău, Nicolae Comşulea şi Constantin Roşea (din comuna Ileni); Pita Ion (senior), din Rîuşor; Cornel Vlad, Octavian Vlad, Octavian Balaban, Ion Balaban, Cornel Mija (toţi din Toderiţa); Ion Chichernea, din comuna Grid. Iarna anului 1949 a fost petrecută de Ion Mogoş la Reşiţa, unde îi era deportată familia. De acolo a revenit în primăvara anului 1950. In acelaşi timp s-a întors de la închisoare şi Nicolae Mazilu. Acesta era originar din comuna Leu şi împreună au trecut la acţiune. In primăvara următoare cei doi au avut o ciocnire cu şeful de miliţie din comuna Ileni, pe care l-au împuşcat în plămâni, dar a scăpat cu viaţă.
Inarmarea acestor tineri, deveniţi partizani în slujba salvării neamului subjugat şi umilit, a fost făcută cu concursul următorilor: Ion Cîrlig, plutonier activ în armată; Traian Monea, locotenent activ, originar din comuna Veneţia, care le-a procurat arme şi echipament militar. Fiind descoperit, a fost condamnat la moarte în luna august 1951 şi, comutându-i-se pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, a trecut până în 1964 prin temniţe; Partenie Comşa, plutonier în armată, care le-a furnizat arme şi echipament şi le-a înlesnit intrarea într-un depozit militar la 2 km de Braşov, de unde, după ce au imobilizat paza, partizanii au ridicat muniţie şi armament. Printre primii care au dat asistenţă medicală şi au donat medicamente s-a numărat doctorul Ion Halmaghi din comuna Comana. Numărul lor va creşte pe parcursul anilor de luptă şi rezistenţă din munţi, ani trăiţi în condiţii similare cu cele din război.
Gazdele partizanilor
Locuitorii satelor înşirate pe coasta Făgăraşului au înţeles de la început necesitatea acordării găzduirii şi alimentării celor ce se retrăgeau în munte, în această acţiune cunoscută sub numele de "partizanii de pe versantul nordic al Făgăraşului" au fost arestaţi mii de români, în marea lor majoritate ţărani. Iată câteva nume ale gazdelor din comunele situate in zona respectivă: Din comuna Rîuşor. Pica Vaier, Metea Toma, Pica lon - senior, Roşea Constantin zis Milogu, Roşea Miron, Pop Gheorghe, Tîrîu Toma, Pop Ion, Roşea Matei, Marcu Vichente, Pop Zahiu, Comşulea Aron şi alţii. Din comuna Ileni: Barbu Toma, Barbu Ion, Cornea Dumitru, Cornea Maria, Ghizdavu Dumitru, Milea Ion şi alţii. Din comuna Mîndra: Dan Ion, Socaciu Traian, Zară Ilie şi alţii. Din comuna Pîrîu: Boanfă Ion (învăţător), Cerbu Ion, Monciulea Petre (învăţător), Noară Nicolae şi alţii. Din comuna Iaşi: Iară Ion, Lupu Aurel, Mareş Ion, Peptea Gheorghe şi alţii.
Ţăranii încep să fiarbă
Când in 1946 începuseră "domnii" să vină şi să fixeze cotele la sate, în comuna Ileni tocmai se întorcea tânărul Pîrîu Toma, zis Porîmbu, de la câmp, cu izmenele prăfuite şi coasa pe umăr. Zvonul nemulţumirii ce colinda satul i-a îndreptat paşii spre sala primăriei, unde pe scară li se explica, celor ce trudeau din zi în noapte, cum să muncească mai mult pentru a da statului cantităţi mai mari de produse, pentru că avea mare nevoie.
După ce a ascultat liniştit sfaturile, care sunt uşor de dat, Porîmbu s-a urcat şi el să spună câteva cuvinte domnilor. Tinerii au fost atenţi ca nimeni să nu poată fugi pentru a anunţa jandarmii. Porîmbu le-a spus să nu mai calce pe la ei şi să anunţe şi pe cei mari, care i-au trimis, că dacă au nevoie de cote să şi le facă singuri, iar dacă nu se astâmpără şi revin, să ştie că nu se vor mai întoarce să raporteze ce-au realizat.
După această scurtă punere la punct care a dat curaj sătenilor, Toma Porimbu a plecat înarmt în munte, unde, de unul singur, a stat timp de doi ani. Acolo, in liniştea codrilor, îşi descărca sufletul în cântece şi poezii care au început să circule pe la şezătorile satelor de pe coasta Făgăraşului. După doi ani a fost chemat la armată, de unde s-a întors de sărbătorile Paştelui din 1950. Cu toate că era bolnav (avea un subicter), a luat din nou calea codrului.
Românii se înfrăţesc cu muntele
Cei ce nu puteau suporta jugul asupritor al veneticilor luaseră drumul codrului, iar zvonurile despre prezenţa lor acolo se făcuseră auzite şi chiar simţite. lon-Victor Pica, elevul din Todiriţa, după ieşirea din temniţă luase legătura, prin mătuşa lui, Ghizdavu Maria din Ileni, cu Socol Silviu, băiatul preotului greco-catolic din comuna Berivoi, băiat care era fugit în munte din 1948. Aflând că Mogoş şi Mazilu intraseră in munte, Ion Pica şi-a îndreptat paşii spre ei, însetat de libertate şi de apa cristalină de izvor.
Asistăm acum la reunirea a două grupe de luptători: Cea iniţiată de Mogoş Ion, Pica Ion-Victor şi Mazilu Nicolae, ce avea legături strânse cu elevii liceului "Negru Vodă" din Făgăraş. Grupa celor urmăriţi de Securitate şi fugiţi în munte după 1948, strânşi în jurul lui Ion Gavrilă, cunoscut sub numele de Moşu.
Ion Gavrilă era originar din comuna Netotu, din judeţul Făgăraş. Fusese student la Facultatea de Agronomie din Cluj şi scăpase nearestat după 15 mai 1948. Totuşi în 1949 a fost condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică, în acel an are loc intrarea în munte a celor care până în 1956 vor da atâta de lucru Securităţii.
Printre ei se numărau, în afară de Ion Gavrilă care era recunoscut unanim ca şeful lor, următorii: Ilioiu Ion (fost elev, trecut prin temniţă); Sofonea Remus din comuna Drăguş; Arsu Gheorghe din Rîuşor, care din 1947 era fugit cu barda la brâu prin munte; Radeş Virgil, student la Politehnica din Timişoara, urmărit din 1949; Gheorghe Şovăială, originar din comuna Berivoi, muncitor la Astra din Braşov; Ion Chiujdea, student la Ştiinţe Naturale - Cluj, originar din comuna Berivoi; Novac Ion, elev din comuna Berivoi, urmărit de Securitate din toamna anului 1948; Mogoş Ion; Pica lon-Victor; Mazilu Nicoiae; Novac Petre, fugit în munte din 1951, după fiul lui; Pop Jean, pădurar din Lisa; Haşu Laurian, originar din comuna Breaza, student la Cluj, urmărit din 1950;
Haşu Andrei, elev la liceul industrial, urmărit din 1949; Cîlţea Cornel din comuna Şonea; Cornea Marcel, student la Far*macie, din comuna Sinea; Novac Gelu, fiul profesorului de matematică din Făgăraş; Haşu Gheorghe, ţăran, fratele lui Andrei; Malgan Mihai, student la Facultatea de medicină din Cluj, urmărit din anul 1949; Ramba Gheorghe, originar din comuna Voivodeni; Moldovan Dumitru-Bambu, tânăr ţăran din comuna Lisa, care mai fusese odată condamnat; Moldovan Vasile, tatăl lui Dumitru, ajuns în munte ca să lupte alături de fiul său care a fost arestat şi a murit la Periprava; Bărcuţ Ion, ţăran care acţiona singur prin părţile Felmerului, având legături cu oamenii lui Ion Gavrilă; Pîrîu Toma, zis Porîmbu, care refuzase să se mai întoarcă la armată, şi încă mulţi alţii.
Viata în munte
Problemele principale erau cele ale alimentaţiei şi ale adăpostului. La început s-a încercat folosirea corturilor, dar această soluţie nu a putut fi conţinută din cauza expunerii la descoperire fiindcă poterele Securităţii s-au pus în mişcare de îndată ce au auzit de constituirea grupurilor de partizani. Rămâneau să se folosească stânele, uneori cabanele de vânătoare izolate, peşterile şi de multe ori chiar gazdele din sate, la care se adăposteau în fânare, grajduri, sure de paie, totul ales pentru a feri gazda de implicaţii in caz de luarea urmei lor.
Desigur, alimentele se obţineau de la oamenii din sate, de la stâne, cooperative şi chiar de la cabane. Celor care erau salariaţi li se dădeau, în schimb, bonuri de justificare că ceea ce se luase, şi care de fapt, de multe ori era dat de bunăvoie, era în folosul partizanilor. Deci, căutau ca ciobanii şi cabanierii să fie feriţi de bănuiala colaborării. De foarte multe ori alimentele erau procurate chiar de la turişti, care le ofereau cu drag, dându-şi seama că în felul acesta contribuie şi ei la solidaritatea naţională împotriva ticăloşilor care ne aserviseră ţară prin forţă.
Problema conservării devenise grea după ce în peşteri au avut surpriza cu urşii, care nu se mulţumeau numai să mănânce, ci să răspândească în afara peşterilor zdrenţele îmbrăcămintei sfâşiate sau chiar resturi de alimente. Aceasta putea duce la depistarea adăposturilor. A trebuit să se treacă la îngroparea alimentelor în diferite locuri, deoarece tactica de supravieţuire era de a trăi în permanentă mişcare pentru a deruta pe urmăritori. Iarna atenţia trebuia să fie şi mai mare din cauza urmelor pe zăpadă.
Trecerea la acţiune
Când în satul Todiriţa s-a înfiinţat cu forţa colectivul, tractoarele au fost răsturnate în râpă. Securitatea a început să acţioneze împotriva partizanilor folosind tot felul de metode, chiar infiltrarea de informatori în mijlocul lor, care se prezentau ca turişti nevinovaţi. Prin iulie 1950, plutonierii de securitate Băiş, Bîrsan şi Paler Emil au plecat ca turişti pe Valea Sîmbetei îndreptându-se spre muntele Gălăşescu Mare unde au fost prinşi de oamenii din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu cu concursul ciobanului Gheorghe din Muscel. Intre ei era şi o femeie. După ce şi-au mâncat carnetele de partid au fost ucişi.
Doi studenţi din Aluniş-Olt (Duminică Ion şi Slanciu Nicolae) au lucrat ca angajaţi cu acte false în oraşul Victoria, unde s-au ocupat şi de organizarea unui grup de tineri şi elevi din comunele Olteţ şi Rucăr: Laluţiu Ion, Cîrje Octavian, Greavu Nicolae, Monea Ion, Surdu Vasile şi alţii. In anul 1950, Duminică şi Stanciu au fugit în munte. Se pare că au fost infiltraţi în acelaşi timp începuse războiul din Coreea şi speranţele creşteau în rândul celor din munte, aşteptându-se începerea unei acţiuni.
Securitatea a fost şi ea alertată şi a intrat în acţiune, prima ofensivă desfăşurându-se în munţi, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie. Mai multe sate au fost încercuite. Informatorii semnalaseră prezenţa partizanilor veniţi din munte. Satul Rîuşor a fost teatrul unor lupte serioase. Acolo se găseau 5 persoane în casa lui Pică Vaier. Arsu Gheorghe, care era de pază, i-a alertat şi a scăpat cu toate că s-a tras după el. Socol Silviu s-a luptat cu locotenentul de securitate Vlad, reuşind să scape şi să fugă până în comuna Todiriţa unde, frânt de oboseală, s-a ascuns în pivniţa lui Dusa Dumitru şi a adormit.
Descoperit de Securitate care-l urmărea, a reînceput lupta cu călăul Vlad. Când era gata să-l răpună, au sărit soldaţii şi l-au lovit cu patul puştii până ce Socol Silviu a căzut în nesimţire. După aceea l-au înfăşurat în frânghii şi l-au dus la Securitate. Un anume Crama, învăţătorul din sat, s-a dus la ofiţerii de securitate aflaţi la Todiriţa şi desfăcându-şi cravata le-a oferit-o ca să-l lege pe Dusa Dumitru, gazda unde se ascunsese Socol, spunând că este un duşman al poporului.
Şovăială Gheorghe a fugit spre munte şi a scăpat neprins. La fel a scăpat şi Ion Novac. In schimb a fost prins Arsu Gheorghe, după ce a fost urmărit, fiind apoi trimis legat la Securitate, unde a fost chinuit crunt în anchetă. Gelu Naum, care se alia şi el în casă în acel timp, a reuşit să se strecoare în şura vecinului, unde şi-a făcut un culcuş adânc. Toată familia lui Pica Vaier a fost arestată, inclusiv două fete şi băiatul. Ion-Vaier Pica a fost anunţat de Boer Constantin şi i-a dus mâncare lui Gelu Naum reuşind să-l scoată din ascunzătoare după o zi şi o noapte. Cu acea ocazie i-a dat o pelerină de ploaie şi o armă ca să se poată apăra.
Tot în noaptea de 13/14 noiembrie a fost prins Duminică Ion, în casă la Cqşulea Aron, iar Slanciu a fost găsit la Făgăraş. In comuna Mîndra au avut loc lupte cu Securitatea toată noaptea. Acolo se găseau Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae. Amândoi au reuşit să scape din încercuire. Drama s-a petrecut în comuna Pîrîu, în casa învăţătorului Pridon Ion, unde dormeau Cornea Marcel şi Radeş Virgil. Securitatea l-a obligat pe învăţător să meargă cu lampaşu ca să controleze prin grajduri. Cornea Marcel, care dormea la marginea patului, a fost împuşcat, iar Radeş Virgil, legat, a luat drumul Securităţii, învăţătorul Ion Pridon a fost şi el arestat, condamnat la moarte şi a sfârşit la Jilava.
Pe data de 16 noiembrie 1950 a fost arestat lon-Valer Pica. Intre 14 şi 16 noiembrie, au fost ridicate de la casele lor cam 30 de persoane din fiecare comună. Toţi arestaţii s-au găsit îngrămădiţi la Securitatea din Făgăraş, în fosta casă a lui Giurga. Acolo căpitanul Stoica, fără o mână, a început schingiuirea lor. Pe lângă faptul că erau puşi la şocuri electrice, pe piept li se punea o scândură în care se da cu un baros pentru a li se provoca leziuni şi hemoragii interne.
Această arestare de anvergură se zice că a fost rezultatul unei trădări, fiindcă altfel nu se puteau produce, în mai multe comune, acţiuni precise şi simultane. Se zice că un elev, Sabin Cornea, din comuna Grid, era informatorul Securităţii, furnizând numele gazdelor. De asemenea Duminică Ion avea carnetul cu o parte din gazde.
Sursa:universulromanesc.com
Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-VIII-)
-PARTEA I-
Intre 1948 şi 1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brîncoveanu să aducă lumină şi mângâierea sufletească norodului trudit sub jug străin. Şi aşa cum el cu toţi ai lui pieriseră sub iataganele turceşti, tot aşanoul Jude al acestor ţinuturi de munte, eliberate de teamă, cu greu a reuşit să se salveze în timp ce toţi voinicii adunaţi în jurul lui pentru nobila misiune de a salva glia şi fiinţa naţională au căzut doborâţi de gloanţele trădătorilor ajunşi în slujba secerii şi ciocanului. Kremlinul, acest bastion al crimei dirijate în scopul înrobirii oamenilor, şi-a revărsat veninul peste suflarea cinstită a plaiurilor noastre instaurând epoca de distrugere.
Amprenta lăsată în decurs de peste 4 decenii de cruntă teroare şi perversiune socială face ca azi acţiunea întreprinsă de acei viteji între viteji, care şi-au dăruit viaţa pentru binele semenilor, să apară şi mai măreaţă, aşa cum a fost în realitate. De aceea încercarea lor de a stârpi răul din rădăcină, de a azvârli pe luda din mijlocul nostru, a fost privită cu admiraţie şi respect de toţi care auzeau de prezenţa partizanilor în apropierea lor.
Nevoia unei redresări morale, a unei treziri a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi dreptăţii sociale, se făcea simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi, începând de la Fântâniţa Crăiesei până la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean. Aici, din acest ţinut de viaţă nealterată, partizanii au căutat să facă curăţenie, azvârlind acele uscături decăzute din demnitatea omenească. După ce au fost avertizaţi să nu facă rău, să le respecte munca şi agoniseala, numai după aceea le-au arătat impostorilor refractari că există o lege nescrisă, mai presus de fărădelegile lor.
Au fost sancţiuni prompte împotriva celor ce furau drepturile strămoşeşti. Solidaritatea oamenilor a fost unanimă şi pe aceste locuri de baştină ale poporului român. De aceea drumul închisorilor de exterminare comuniste va fi presărat cu cadavrele ţăranilor şi ciobanilor din Avrig, Arpaş, Breaza, Cârtişoara, Dejani, Drăguşi, Lisa, Mindra, Porumbacu. Pe aceste ţinuturi carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor condusă de Ion Gavrilă. La rândul lor, sătenii făceau totul pentru a-i sprijini, trimiţându-le alimente, haine şi muniţii. Intre ei se făcuse o sudură şi se crease un serviciu care-i informa de tot ce se petrecea prin sate şi despre mişcările trupelor. Stânele, cabanele şi peşterile deveniseră locuri de unde se puteau alimenta şi unde îşi puteau depozita cele trebuincioase. In această ţară a culmilor alpine, unde numai ochii de vultur străjuiau, se instalase conducerea grupului de partizani.
Istoricul acestei mişcări de partizani
In anul 1948 elevul Mogoş Ion, din comuna Toderiţa, împreună cu un grup de profesori şi colegi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş au înfiinţat o organizaţie de luptă împotriva abuzurilor comuniste ce se făceau din ce în ce mai simţite la sate. Printre cei descoperiţi şi arestaţi se aflau: profesorii Ursu Romulus (fost membru P.N.Ţ., care a murit în temniţă), Bucur (de limba română), Novac Mihai (de matematică) şi elevii Mogoş Ion (iniţiator, devenit o figură legendară în luptele din munţi), Mazilu Nicolae, Roşea Victor, Sofonea Remus, Ilioiu Ion, Socol Silviu, Scorei Ion, Glăjar Ion, Zota Gheorghe, Bărsan Gheorghe, Pica Ion-Victor şi alţii.
După un an, Mogoş Ion şi Pica lon-Victor s-au eliberat din închisoare şi în august s-au reîntâlnit. Cu această ocazie au pus bazele organizaţiei anticomuniste la care au aderat imediat Nicolae Mazilu şi Ion Roşea, din comuna Rîuşor, în căsuţa căruia s-a expus planul de acţiune al grupului. Cu aceeaşi ocazie s-a căzut de acord ca să se regrupeze cu toţi colegii lor de liceu ieşiţi din închisoare. Până în luna octombrie erau deja cooptaţi în organizaţie 10 elevi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş şi alţi tineri, în număr de 20, din comunele Toderiţa, Mîndra, Ileni şi Rîuşor.
Ion Mogoş urmărea să se treacă la acţiune şi să se facă depozite de arme şi alimente în munţi. Scopul era de asemeni de a pedepsi pe cei ce deposedau pe ţărani de avutul lor, făcându-i să se teamă de o pedeapsă măsurată după gravitatea faptelor săvârşite şi după dreptatea nescrisă, dar cerută de tradiţia locurilor. In toamna anului 1949 Ion Mogoş a plecat prin satele de sub munte, cu un tractor de tăiat lemne, urmărind să găsească gazde de sprijin şi ajutoare alimentare în caz de retragere în munţi.
Intre primii care militează pe aceeaşi linie cu Ion Mogoş se numără tinerii: Ion-Victor Pica (din Toderiţa), Ion Roşca (din Rîuşor), Ion Sasu, Ion Coman (din Ileni), Toma Blebea (din Ileni), Simion Ghizdaru (din Ileni), Dorel Cornea (din Ileni) şi Ion Pică (din Rîuşor),. După arestare, acesta din urmă s-a compromis la închisoarea din Gherla, în afară de aceşti elevi, se mai găseau prezenţi în organizaţie o serie de ţărani: Toma Pîrău, Nicolae Comşulea şi Constantin Roşea (din comuna Ileni); Pita Ion (senior), din Rîuşor; Cornel Vlad, Octavian Vlad, Octavian Balaban, Ion Balaban, Cornel Mija (toţi din Toderiţa); Ion Chichernea, din comuna Grid. Iarna anului 1949 a fost petrecută de Ion Mogoş la Reşiţa, unde îi era deportată familia. De acolo a revenit în primăvara anului 1950. In acelaşi timp s-a întors de la închisoare şi Nicolae Mazilu. Acesta era originar din comuna Leu şi împreună au trecut la acţiune. In primăvara următoare cei doi au avut o ciocnire cu şeful de miliţie din comuna Ileni, pe care l-au împuşcat în plămâni, dar a scăpat cu viaţă.
Inarmarea acestor tineri, deveniţi partizani în slujba salvării neamului subjugat şi umilit, a fost făcută cu concursul următorilor: Ion Cîrlig, plutonier activ în armată; Traian Monea, locotenent activ, originar din comuna Veneţia, care le-a procurat arme şi echipament militar. Fiind descoperit, a fost condamnat la moarte în luna august 1951 şi, comutându-i-se pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, a trecut până în 1964 prin temniţe; Partenie Comşa, plutonier în armată, care le-a furnizat arme şi echipament şi le-a înlesnit intrarea într-un depozit militar la 2 km de Braşov, de unde, după ce au imobilizat paza, partizanii au ridicat muniţie şi armament. Printre primii care au dat asistenţă medicală şi au donat medicamente s-a numărat doctorul Ion Halmaghi din comuna Comana. Numărul lor va creşte pe parcursul anilor de luptă şi rezistenţă din munţi, ani trăiţi în condiţii similare cu cele din război.
Gazdele partizanilor
Locuitorii satelor înşirate pe coasta Făgăraşului au înţeles de la început necesitatea acordării găzduirii şi alimentării celor ce se retrăgeau în munte, în această acţiune cunoscută sub numele de "partizanii de pe versantul nordic al Făgăraşului" au fost arestaţi mii de români, în marea lor majoritate ţărani. Iată câteva nume ale gazdelor din comunele situate in zona respectivă: Din comuna Rîuşor. Pica Vaier, Metea Toma, Pica lon - senior, Roşea Constantin zis Milogu, Roşea Miron, Pop Gheorghe, Tîrîu Toma, Pop Ion, Roşea Matei, Marcu Vichente, Pop Zahiu, Comşulea Aron şi alţii. Din comuna Ileni: Barbu Toma, Barbu Ion, Cornea Dumitru, Cornea Maria, Ghizdavu Dumitru, Milea Ion şi alţii. Din comuna Mîndra: Dan Ion, Socaciu Traian, Zară Ilie şi alţii. Din comuna Pîrîu: Boanfă Ion (învăţător), Cerbu Ion, Monciulea Petre (învăţător), Noară Nicolae şi alţii. Din comuna Iaşi: Iară Ion, Lupu Aurel, Mareş Ion, Peptea Gheorghe şi alţii.
Ţăranii încep să fiarbă
Când in 1946 începuseră "domnii" să vină şi să fixeze cotele la sate, în comuna Ileni tocmai se întorcea tânărul Pîrîu Toma, zis Porîmbu, de la câmp, cu izmenele prăfuite şi coasa pe umăr. Zvonul nemulţumirii ce colinda satul i-a îndreptat paşii spre sala primăriei, unde pe scară li se explica, celor ce trudeau din zi în noapte, cum să muncească mai mult pentru a da statului cantităţi mai mari de produse, pentru că avea mare nevoie.
După ce a ascultat liniştit sfaturile, care sunt uşor de dat, Porîmbu s-a urcat şi el să spună câteva cuvinte domnilor. Tinerii au fost atenţi ca nimeni să nu poată fugi pentru a anunţa jandarmii. Porîmbu le-a spus să nu mai calce pe la ei şi să anunţe şi pe cei mari, care i-au trimis, că dacă au nevoie de cote să şi le facă singuri, iar dacă nu se astâmpără şi revin, să ştie că nu se vor mai întoarce să raporteze ce-au realizat.
După această scurtă punere la punct care a dat curaj sătenilor, Toma Porimbu a plecat înarmt în munte, unde, de unul singur, a stat timp de doi ani. Acolo, in liniştea codrilor, îşi descărca sufletul în cântece şi poezii care au început să circule pe la şezătorile satelor de pe coasta Făgăraşului. După doi ani a fost chemat la armată, de unde s-a întors de sărbătorile Paştelui din 1950. Cu toate că era bolnav (avea un subicter), a luat din nou calea codrului.
Românii se înfrăţesc cu muntele
Cei ce nu puteau suporta jugul asupritor al veneticilor luaseră drumul codrului, iar zvonurile despre prezenţa lor acolo se făcuseră auzite şi chiar simţite. lon-Victor Pica, elevul din Todiriţa, după ieşirea din temniţă luase legătura, prin mătuşa lui, Ghizdavu Maria din Ileni, cu Socol Silviu, băiatul preotului greco-catolic din comuna Berivoi, băiat care era fugit în munte din 1948. Aflând că Mogoş şi Mazilu intraseră in munte, Ion Pica şi-a îndreptat paşii spre ei, însetat de libertate şi de apa cristalină de izvor.
Asistăm acum la reunirea a două grupe de luptători: Cea iniţiată de Mogoş Ion, Pica Ion-Victor şi Mazilu Nicolae, ce avea legături strânse cu elevii liceului "Negru Vodă" din Făgăraş. Grupa celor urmăriţi de Securitate şi fugiţi în munte după 1948, strânşi în jurul lui Ion Gavrilă, cunoscut sub numele de Moşu.
Ion Gavrilă era originar din comuna Netotu, din judeţul Făgăraş. Fusese student la Facultatea de Agronomie din Cluj şi scăpase nearestat după 15 mai 1948. Totuşi în 1949 a fost condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică, în acel an are loc intrarea în munte a celor care până în 1956 vor da atâta de lucru Securităţii.
Printre ei se numărau, în afară de Ion Gavrilă care era recunoscut unanim ca şeful lor, următorii: Ilioiu Ion (fost elev, trecut prin temniţă); Sofonea Remus din comuna Drăguş; Arsu Gheorghe din Rîuşor, care din 1947 era fugit cu barda la brâu prin munte; Radeş Virgil, student la Politehnica din Timişoara, urmărit din 1949; Gheorghe Şovăială, originar din comuna Berivoi, muncitor la Astra din Braşov; Ion Chiujdea, student la Ştiinţe Naturale - Cluj, originar din comuna Berivoi; Novac Ion, elev din comuna Berivoi, urmărit de Securitate din toamna anului 1948; Mogoş Ion; Pica lon-Victor; Mazilu Nicoiae; Novac Petre, fugit în munte din 1951, după fiul lui; Pop Jean, pădurar din Lisa; Haşu Laurian, originar din comuna Breaza, student la Cluj, urmărit din 1950;
Haşu Andrei, elev la liceul industrial, urmărit din 1949; Cîlţea Cornel din comuna Şonea; Cornea Marcel, student la Far*macie, din comuna Sinea; Novac Gelu, fiul profesorului de matematică din Făgăraş; Haşu Gheorghe, ţăran, fratele lui Andrei; Malgan Mihai, student la Facultatea de medicină din Cluj, urmărit din anul 1949; Ramba Gheorghe, originar din comuna Voivodeni; Moldovan Dumitru-Bambu, tânăr ţăran din comuna Lisa, care mai fusese odată condamnat; Moldovan Vasile, tatăl lui Dumitru, ajuns în munte ca să lupte alături de fiul său care a fost arestat şi a murit la Periprava; Bărcuţ Ion, ţăran care acţiona singur prin părţile Felmerului, având legături cu oamenii lui Ion Gavrilă; Pîrîu Toma, zis Porîmbu, care refuzase să se mai întoarcă la armată, şi încă mulţi alţii.
Viata în munte
Problemele principale erau cele ale alimentaţiei şi ale adăpostului. La început s-a încercat folosirea corturilor, dar această soluţie nu a putut fi conţinută din cauza expunerii la descoperire fiindcă poterele Securităţii s-au pus în mişcare de îndată ce au auzit de constituirea grupurilor de partizani. Rămâneau să se folosească stânele, uneori cabanele de vânătoare izolate, peşterile şi de multe ori chiar gazdele din sate, la care se adăposteau în fânare, grajduri, sure de paie, totul ales pentru a feri gazda de implicaţii in caz de luarea urmei lor.
Desigur, alimentele se obţineau de la oamenii din sate, de la stâne, cooperative şi chiar de la cabane. Celor care erau salariaţi li se dădeau, în schimb, bonuri de justificare că ceea ce se luase, şi care de fapt, de multe ori era dat de bunăvoie, era în folosul partizanilor. Deci, căutau ca ciobanii şi cabanierii să fie feriţi de bănuiala colaborării. De foarte multe ori alimentele erau procurate chiar de la turişti, care le ofereau cu drag, dându-şi seama că în felul acesta contribuie şi ei la solidaritatea naţională împotriva ticăloşilor care ne aserviseră ţară prin forţă.
Problema conservării devenise grea după ce în peşteri au avut surpriza cu urşii, care nu se mulţumeau numai să mănânce, ci să răspândească în afara peşterilor zdrenţele îmbrăcămintei sfâşiate sau chiar resturi de alimente. Aceasta putea duce la depistarea adăposturilor. A trebuit să se treacă la îngroparea alimentelor în diferite locuri, deoarece tactica de supravieţuire era de a trăi în permanentă mişcare pentru a deruta pe urmăritori. Iarna atenţia trebuia să fie şi mai mare din cauza urmelor pe zăpadă.
Trecerea la acţiune
Când în satul Todiriţa s-a înfiinţat cu forţa colectivul, tractoarele au fost răsturnate în râpă. Securitatea a început să acţioneze împotriva partizanilor folosind tot felul de metode, chiar infiltrarea de informatori în mijlocul lor, care se prezentau ca turişti nevinovaţi. Prin iulie 1950, plutonierii de securitate Băiş, Bîrsan şi Paler Emil au plecat ca turişti pe Valea Sîmbetei îndreptându-se spre muntele Gălăşescu Mare unde au fost prinşi de oamenii din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu cu concursul ciobanului Gheorghe din Muscel. Intre ei era şi o femeie. După ce şi-au mâncat carnetele de partid au fost ucişi.
Doi studenţi din Aluniş-Olt (Duminică Ion şi Slanciu Nicolae) au lucrat ca angajaţi cu acte false în oraşul Victoria, unde s-au ocupat şi de organizarea unui grup de tineri şi elevi din comunele Olteţ şi Rucăr: Laluţiu Ion, Cîrje Octavian, Greavu Nicolae, Monea Ion, Surdu Vasile şi alţii. In anul 1950, Duminică şi Stanciu au fugit în munte. Se pare că au fost infiltraţi în acelaşi timp începuse războiul din Coreea şi speranţele creşteau în rândul celor din munte, aşteptându-se începerea unei acţiuni.
Securitatea a fost şi ea alertată şi a intrat în acţiune, prima ofensivă desfăşurându-se în munţi, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie. Mai multe sate au fost încercuite. Informatorii semnalaseră prezenţa partizanilor veniţi din munte. Satul Rîuşor a fost teatrul unor lupte serioase. Acolo se găseau 5 persoane în casa lui Pică Vaier. Arsu Gheorghe, care era de pază, i-a alertat şi a scăpat cu toate că s-a tras după el. Socol Silviu s-a luptat cu locotenentul de securitate Vlad, reuşind să scape şi să fugă până în comuna Todiriţa unde, frânt de oboseală, s-a ascuns în pivniţa lui Dusa Dumitru şi a adormit.
Descoperit de Securitate care-l urmărea, a reînceput lupta cu călăul Vlad. Când era gata să-l răpună, au sărit soldaţii şi l-au lovit cu patul puştii până ce Socol Silviu a căzut în nesimţire. După aceea l-au înfăşurat în frânghii şi l-au dus la Securitate. Un anume Crama, învăţătorul din sat, s-a dus la ofiţerii de securitate aflaţi la Todiriţa şi desfăcându-şi cravata le-a oferit-o ca să-l lege pe Dusa Dumitru, gazda unde se ascunsese Socol, spunând că este un duşman al poporului.
Şovăială Gheorghe a fugit spre munte şi a scăpat neprins. La fel a scăpat şi Ion Novac. In schimb a fost prins Arsu Gheorghe, după ce a fost urmărit, fiind apoi trimis legat la Securitate, unde a fost chinuit crunt în anchetă. Gelu Naum, care se alia şi el în casă în acel timp, a reuşit să se strecoare în şura vecinului, unde şi-a făcut un culcuş adânc. Toată familia lui Pica Vaier a fost arestată, inclusiv două fete şi băiatul. Ion-Vaier Pica a fost anunţat de Boer Constantin şi i-a dus mâncare lui Gelu Naum reuşind să-l scoată din ascunzătoare după o zi şi o noapte. Cu acea ocazie i-a dat o pelerină de ploaie şi o armă ca să se poată apăra.
Tot în noaptea de 13/14 noiembrie a fost prins Duminică Ion, în casă la Cqşulea Aron, iar Slanciu a fost găsit la Făgăraş. In comuna Mîndra au avut loc lupte cu Securitatea toată noaptea. Acolo se găseau Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae. Amândoi au reuşit să scape din încercuire. Drama s-a petrecut în comuna Pîrîu, în casa învăţătorului Pridon Ion, unde dormeau Cornea Marcel şi Radeş Virgil. Securitatea l-a obligat pe învăţător să meargă cu lampaşu ca să controleze prin grajduri. Cornea Marcel, care dormea la marginea patului, a fost împuşcat, iar Radeş Virgil, legat, a luat drumul Securităţii, învăţătorul Ion Pridon a fost şi el arestat, condamnat la moarte şi a sfârşit la Jilava.
Pe data de 16 noiembrie 1950 a fost arestat lon-Valer Pica. Intre 14 şi 16 noiembrie, au fost ridicate de la casele lor cam 30 de persoane din fiecare comună. Toţi arestaţii s-au găsit îngrămădiţi la Securitatea din Făgăraş, în fosta casă a lui Giurga. Acolo căpitanul Stoica, fără o mână, a început schingiuirea lor. Pe lângă faptul că erau puşi la şocuri electrice, pe piept li se punea o scândură în care se da cu un baros pentru a li se provoca leziuni şi hemoragii interne.
Această arestare de anvergură se zice că a fost rezultatul unei trădări, fiindcă altfel nu se puteau produce, în mai multe comune, acţiuni precise şi simultane. Se zice că un elev, Sabin Cornea, din comuna Grid, era informatorul Securităţii, furnizând numele gazdelor. De asemenea Duminică Ion avea carnetul cu o parte din gazde.
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu