vineri, 18 ianuarie 2013

Rezistenta din Muntii Fagarasului-I-(1946-1958) Partea II

PRELUAT din Rex Histrianorum
Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - C. Ionitoiu (cap-VIII)
-Partea II-
Reorganizarea

După această grea lovitură, supravieţuitorii au hotărât să se împartă în patru echipe pentru a putea trece mai uşor iarna care era foarte aproape: Ion Gavrilă, Ilioiu Ion şi Sofonea Remus. Chiujdea Ion, Şovăială Gheorghe şi Novac Ion. Haşu Andrei, Haşu Gheorghe şi Haşu Laurian, care au trăit în bordei. Metea Victor, care s-a unit cu Pîrîu Ion zis Porîmbu. In luna decembrie 1950, Porîmbu a venit la unchiul lui, Cornea Dumitru, din comuna Ueni.
Se zice că Ghizdavu Ion, comunist notoriu, ar fi trădat. Casa unchiului Cernea Dumitru a fost înconjurată de Securitate care l-a somat pe Porîmbu să se predea, dar acesta a refuzat. Securitatea I-a obligat pe Cornea, bătrân la circa 80 de ani, să meargă în faţă cu lampa, în acest timp s-a auzit o voce: "Unchiule, dă-te la o parte că trag". Şi Porîmbu a deschis foc de armă doborând câţiva securişti.
Atunci, securiştii au adus pe mama lui şi au pus-o în faţă ca să-l roage să se predea pentru ca să nu-i împuşte pe bătrâni. Nu a acceptat şi a spus că dacă e să moară, el moare pentru Dumnezeu şi Ţară. Lupta a durat toată noaptea. Când n-a mai avut posibilitatea să lupte, terminându-şi cartuşele, s*a sinucis cu ultimul glonte.
Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae, după ce au scăpat din încercuirea din noaptea de 13/14 noiembrie, au plecat în Banat ca să facă un nou grup de rezistenţă, îmbrăcaţi cu cioareci, ca ţăranii, au trecut prin Timişoara, pe la căpitanul Mazilu, unchiul lui Ion. Acesta i-a sfătuit să se predea, că poate nu-i omoară, sau să treacă în Iugoslavia. Au plecat de aici în comuna Pădureni, din judeţul Timiş, unde tatăl lui Mazilu fusese căpitan de jandarmi şi unde cunoştea pe băiatul notarului din sat. Câteva zile au stat pe la ţărani şi apoi la Moraru Traian, unde s-au întâlnit cu băiatul notarului care i-a trădat.
In aceeaşi noapte casa a fost înconjurată de Securitate care i-a somat să se predea. Ei au refuzat şi au deschis lupta. Un plutonier major a fost împuşcat. Ceilalţi au luat casa cu asalt şi cei doi au fost sfârtecaţi de vii cu baionetele. Moraru Traian, care i-a găzduit, a fost condamnat la moarte şi a fost executat Ia Jilava.
In munţii Făgăraş rezistenţa a continuat. Turiştii mergeau în continuare pe munte şi bineînţeles Securitatea infiltra în rândurile lor, sau pe la cabane, grupuri mici, înarmate, pentru a observa şi la nevoie acţiona. Un turist participant la o excursie în Munţii Făgăraşului povestea că în 1951, cu ocazia zilei de 1 Mai, când erau trei zile libere, muncitorii din Sibiu au organizat o excursie la munte. Circa 60 de persoane, în majoritate de la "Independenţa - Sibiu", au plecat din Sebeş-Olt şi au trecut, plini de voioşie, pe lângă troiţa de la răspântia drumului spre Racoviţa, urcând de-a lungul pârâului Moaşa Sebeşului.
Au trecut şi de pârâul Corbul, şi de Occa, lăsând în urmă cabana forestieră de la pârâul Secuiului. După ce au depăşit stâna Groape, au făcut un scurt popas. Regrupaţi, au plecat la drum. După scurt timp, au fost opriţi într-o poieniţă de patru oameni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi înarmaţi, care au cerut ca organizatorii să iasă în afară. Preşedintele sindicatului şi secretarul organizaţiei de bază au fost luaţi la o parte şi întrebaţi care sunt membrii partidului comunist care sunt cu ei. Doi dintre partizani, după ce le ceruseră numele, s-au înapoiat şi au cerut ca toţi membrii de partid să iasă în afară.
Nimeni nu a mişcat.
Le-a cerut a doua oară să iasă în afară. Acelaşi rezultat. Atunci, cu lista în mână s-a mai făcut o ultimă încercare: Cine iese acum afară dintre membrii de partid nu va avea nimic de suferit. Deci toţi comuniştii să facă trei paşi în faţă. Au ieşit vreo 5-6 persoane. Veniţi mai în faţă, s-a auzit vocea unuia cu mustăcioară şi corp atletic. Acum, voi care aţi reuşit să fiţi sinceri, spuneţi şi pe ceilalţi care îşi ascund ingrata calitate de comunist, începeţi şi chemaţi-i afară, dacă nu, veţi avea aceeaşi soartă cu ei.
Şi într-adevăr au început să-i strige: "Hai Grecule, ieşi şi tu Szabo, şi tu lanoş, şi tu Apel, şi tu Marcovici, şi tu, şi tu...", şi aşa în total vreo zece comunişti care tremurau ca varga. Iar acum voi, ăştia care nu aţi ieşit de la început şi v-aţi ascuns, veniţi încoace, mai în faţă. Întorceţi-vă spre ceilalţi tovarăşi şi mâncaţi-vă carnetele de partid. S-au executat fără murmur...
Şi acum ziceţi: "Cine o fi ca noi, ca noi să păţească", încă o dată, să audă toţi şi să le spună tuturor, pe unde vor merge, că nimeni nu va scăpa nepedepsit pentru trădarea neamului românesc. Ceilalţi au fost invitaţi să pună grămadă bani şi alimente dacă au cu ei. Cu noi au de furcă numai membrii de partid deveniţi uneltele Moscovei, precum şi cei ce asupresc lumea. După aceea cei patru partizani le-au spus că sunt liberi şi le-au atras atenţia membrilor de partid să nu facă rău oamenilor ca să nu-i aştepte o soartă tragică. Muntele i-a primit pe partizani, iar cale-ntoarsă au luat-o comuniştii care veniseră să se distreze de ziua muncii fiindcă de Paşti fuseseră ocupaţi cu producţia.
Au mai fost întâlniri intre turişti şi partizani, dar nu s-au produs incidente. Chiar unii veneau mai des cu alimente peste cele necesare pentru a se simţi în libertate, nesupravegheaţi de vigilenţa omului de partid şi pentru a contribui cu ceva la continuarea luptei pe care unii avuseseră curajul s-o înceapă pentru a se scăpa de ticăloşii ce distrugeau zi de zi temelia statului.
Aici, în această ţară a culmilor alpine, unde numai ochii de vultur străjuiau, se instalase conducerea grupului de partizani, care era permanent în mişcare spre a deruta pe urmăritorii care-şi făceau tot mai des cale, câteodată şi fără-ntoarcere. Printre locurile colindate de aceşti "crai ai munţilor" se vorbea despre: stânele din Valea Sîmbetei, de pe Valea Mare, podul Giurgiului, Podragului, valea Serbotei şi a Cocoriciului, culmea Racoviceanu, Vânătoarea lui Buleanu, Lăiţa şi Lăiţel, Gălăşescul şi Gârdoman, pe sub Paltin înspre Argeş şi Topolg, pe la Capra, Bâlea şi Negoiul, pe creste pe unde numai floarea de colţ şi piciorul de capră neagră se mai putea agăţa.
Aceşti feciori înfrăţiţi cu suferinţa ţării deveniseră fiii naturii, pe care au îndrăgit-o cu toate capriciile ei şi de la care sperau că îi va păzi, deschizându-le toate secretele de ocrotire şi supravieţuire. Desigur, sub supravegherea lor intrau şi casele de vânătoare ce le serveau uneori si ca adăpost, şi ca bază de aprovizionare.
În izolarea care se părea că îi copleşeşte, partizanii erau însă la curent cu viaţa satelor şi chiar cu cea internaţională. Vestea condamnării şi executării celor din munţii Banatului, conduşi de Uţă, Domăşneanu şi Spiru Blănaru, le umpluse inimile de durere şi au trecut la răspândirea unor manifeste pe care le-au conceput acolo, în liniştea muntelui.
Noi dureri pentru partizani, în anul 1951
În noaptea de 23/24 noiembrie, pe valea ce se lăsa din munte spre satul Lisa, prin brădet, cobora cu atenţie Dumitru-Mitru Moldovan al lui Bambu. Mergea să ia alimentele pe care tatăl său, Vasile Bambu, i le adusese la locul convenit. Dar la marginea satului a fost somat, în întuneric, să se predea. A refuzat şi a încercat să se salveze, făcându-se una cu pământul, în drumul de întoarcere, prin şanţul ce traversa calea spre munte.
Dar o rafală de gloanţe l-a lovit în picior şi stomac, doborându-l. Mitru mai fusese arestat la 17 ani pentru sprijinirea partizanilor şi de abia se eliberase de la "Canalul morţii". Imediat, în 1950, nedreptăţile ce domneau în ţară îi îndreptaseră paşii tot spre munte, singura speranţă de supravieţuire. A fost luat dintr-o baltă de sânge şi dus la spital, unde a început întâi chinuirea, în loc să se treacă la operarea celor 7 perforaţii intestinale ce i s-au găsit. Barbaria a fost şi mai cruntă când, imediat după ce a fost ciopârţit şi cusut, au continuat să-l chinuie acolo, în spital.
A fost bătut peste rană ca să vorbească despre ceilalţi rămaşi în munte. Vestea torturării a ajuns la urechile tatălui, care a luat legătura cu doctorul rugându-l să-l otrăvească pe fecior pentru a nu trăda pe ceilalţi. Doctorul nu a făcut-o, dar nici Mitru Moldovan n-a spus nici un cuvânt despre oamenii muntelui.
După ce a fost condamnat la moarte i s-a comutat pedeapsa în 25 de ani şi a luat, din nou, drumul "Canalului morţii". Chinuit prin închisori, Mitru a rămas un mare caracter, fiind prezent in greva foamei din 9 martie 1954, de Ia Poarta Albă, când se încerca salvarea bătrânilor muribunzi din cauza muncii forţate de exterminare de la acel blestemat canal. Şi i-a fost dat lui Mitru Moldovan să treacă printr-o nouă anchetă foarte dură după arestarea partizanilor atraşi in cursa plecării spre "lumea liberă".
Tatăl lui, Vasile Moldovan al lui Bambu, a luat drumul codrilor fiind arestat în iunie 1952. După condamnare, a murit în lagărul de exterminare de la Periprava. În iarna anului 1951 a căzut în luptă şi Andrei Haşu, în casa lui Ramba Gheorghe din comuna Voivodeni. Ceilalţi prieteni de luptă au fost nevoiţi să-şi schimbe gazdele trecând Oltul înot pe timp de noapte: Ion Gavrilă, Gheorghe Şovăială, Ion Ilioiu, Victor Metea şi Remus Sofonea. Au avut noroc că s-au întâlnit cu turişti care le-au dat haine şi alimente. Tot din acel an datează şi condamnarea la moarte, în lipsă, a lui Ion Gavrilă.
Sursa:universulromanesc.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu