Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - C. Ionitoiu (cap-VIII)
-PARTEA III-
Anul 1952
Apariţia partizanilor la Cabana Bâlea s-a răspândit ca fulgerul. Era în vară şi începuseră strângerea alimentelor, cutreierând pe la stâne şi explicând ciobanilor că 20 de grame de brânză de la fiecare oaie nu se cunosc. Şi în plus li se dădeau bonuri semnate "Vulturii Carpaţilor" sau "Rezistenţa Naţională" pentru a fi nu numai justificare, dar şi mijloc de apărare în faţa securităţii.
În vara anului 1952, o grupă de 6-7 partizani au mers la Cabana Bâlea pe care au înconjurat-o şi au oprit excursioniştii din apropiere. Dinăuntru s-a deschis foc de armă. Au reuşit să pătrundă în cabană şi Ion Gavrilă le-a spus: "Spuneţi celor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comunismului, iar acest regat va rămâne liber atâta timp cît ne vor sta capetele pe umeri".
De aici au luat alimentele pentru care au dat bonuri, şi au plecat cu ele încărcate pe nişte măgari. Pe traseu le-au ascuns, şi o parte din hrană au luat-o cu ei. Vestea s-a răspândit imediat peste tot. Ţăranii din regiune, care erau asupriţi cu cotele, au început să prindă curaj. Dar şi Securitatea s-a pus în mişcare. La scurt timp după aceasta, când partizanii s-au întors să ia alimentele ascunse, au întâlnit în munte o coloană de ostaşi. Fiind descoperiţi, au fost nevoiţi să angajeze lupta şi au reuşit să scape cu ajutorul întunericului, strecurându-se prin pădure.
Din munte au coborât: Remus Sofonea şi Ion Ilioiu, care au luat legătura şi cu Olimpiu Borza din Viştea, solicitând sprijin şi asigurarea unor informaţii despre mişcarea trupelor. Informaţiile urmau să fie puse în diferite cutii metalice pe drumurile ce urcau spre munte în direcţia: Viştea de Sus, Drăguş, Olteţ sau Vistişoara şi, la nevoie, când ar fi fost împânzită regiunea, urmau să fie lăsate chiar pe şoseaua naţională între Viştea de Sus şi Olteţ. De asemenea se hotărâse ca depozitarea alimentelor să se facă numai în comuna Vistişoara.
După coborârea din munte a celor doi partizani amintiţi mai sus, s-a organizat o reţea de sprijin formală din Olimpiu Borza, Gheorghe Borza, doctorul Lucian Stanciu, Remus Budac, Vasile Cîrje, părintele Dascălu, învăţătorul Geamănu şi alţii. În acelaşi an au mai fost semnalate ciocniri cu Securitatea, care-i hărţuia, pe Valea Brătilei, spre Cârtişoara şi Arpaş.
Securitatea căuta să distrugă rezistenţa atât prin forţa armatei, cît şi prin alte mijloace. Se spune că au încercat o lovitură în mijlocul lor, prin infiltrarea cu ajutorul unui cunoscut din Vicovul de Jos, anume Vasile Motrescu, care venise cu trei persoane pentru a intra în organizaţia din munte.
Însoţitorii erau Vrabie, Boian şi un căpitan, toţi în civil. Şi iar se spune că luat din scurt de către Ion Gavrilă, Motrescu Vasile a recunoscut că a fost nevoit să-i aducă pe cei trei, care erau agenţi, şi că jos se găsesc trupele de securitate. Nu e lămurit ce s-a petrecut cu cei veniţi, dar despre Motrescu se ştie că a avut un aport la distrugerea organizaţiei de rezistenţă din Bucovina, după care a fost arestat şi a terminat executat de cei pe care îi aservise. Aceeaşi metodă de distrugere în interior a fost utilizată şi în cazul rezistenţei din Munţii Vrancei.
Anul 1953
În acel an Securitatea a încercat altă metodă. Se urmărea ţinerea sub observaţie a celor din munte prin persoanele din sate bănuite că ar fi în cunoştinţă cu mişcările lui. Ţesăturile mergeau până la Sibiu, unde era centrul de acţiune care urmărea distrugerea partizanilor şi avea printre comandanţi pe maiorul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii.
Prin întâmplare, care vom vedea mai târziu că nu a fost o simplă întâmplare, Ovidiu Borza s-a întâlnit cu profesorul loan Grovu, care l-a întrebat ce noutăţi mai are despre partizani, deoarece a pierdut legătura. Nu i-a dar nici o informaţie decât după ce Borza a primit confirmarea celor din munte că Grovu îi ajutase într-adevăr în trecut. Şi prin iunie s-a pomenii vizitat de Grovu, care i-a comunicat că din ziare a luat cunoştinţă că paraşutiştii veniţi din occident să ia legătura cu partizanii au căzut în mâinile Securităţii, în afară de Ilie Rada de care trebuie să se folosească pentru a pleca în străinătate.
Ori Ilie Rada, la data aceea abia scăpat şi rămas singur, urmărea să se salveze din ţară, lucru ce l-a făcut cu mare greutate, nicidecum să mai adune după el pe alţii pentru a-i duce în străinătate. Pe de altă parte, se ştie că trimiterea paraşutiştilor fusese comunicată de spionul englez Kim Philby, direct NKVD-ului, iar acesta Bucureştiului. Şi nu peste mult timp, Securitatea va monta tot o plecare a partizanilor peste frontieră în scopul de a-i prinde. Dar până atunci să mai urmărim unele aspecte din dăruirea acestor partizani pentru salvarea pământului strămoşesc.
În primăvara acestui an avuseseră câteva ciocniri cu Securitatea şi se spune că Ion Gavrilă fusese rănit la picior. Ei îşi schimbau destul de des locurile pentru a-i deruta pe urmăritori. În toamna anului 1953 măsurile de urmărire se înteţiseră. În aceste condiţii a avut loc o ciocnire, din acest grup făcând parte acum, pe lingă Ion Gavrilă şi Remus Sofonea: Ion llioiu. Victor Metea, Ion Novac, Gelu Novac şi Gheorghe Şovăială. În luna noiembrie a avut loc o ciocnire cu un convoi de securitate la coborârea spre Cîrţa şi în timpul hărţuirii s-a pierdut de grup Remus Sofonea, dar s-au regăsit la Arpaş fără nici un alt necaz.
Pentru a arăta măsurile luate de Securitate împotriva partizanilor, amintim că pe lângă trupele speciale din regiunile Piteşti şi Sibiu, care cuprindeau muntele ca într-un cleşte, au mai fost aduşi ostaşi şi din Vrancea, unde fusese lichidat grupul partizanilor, de la Sfântul Gheorghe, din Prahova şi Cluj, plus regimentul l Băneasa. Printre conducătorii acestei vaste operaţii de captare se numărau: Gheorghe Crăciun, Gheorghiu (Comandantul Şcolii de securitate din Sibiu), maiorul Mezei, Iţic Averbuch (comandantul Securităţii din Ploieşti) şi cunoscuţii călăi Ilic Bădica (ajuns general din zugrav, cel ce reuşise să captureze pe cei evadaţi de la minele de plumb), Tericeanu, Staicu (de la miliţie) şi alţii de teapa lor.
Desfăşurarea forţelor Securităţii a fost dispusă în formă de pieptene, urmărindu-se înaintarea pe toate căile de acces spre cetatea de piatră a partizanilor. Intenţia era de a-i izola şi de a-i prinde vii sau morţi, pentru siguranţa de a fi lichidat acest nucleu important de rezistenţă. Satele de la poalele Făgăraşului au fost transformate în baze operaţionale. De aici porneau înarmaţi ca în timp de război, în spatele acestor forţe, călăul Gheorghe Crăciun şi-a organizat o ţesătură de acoperire militară a întregii zone de la Sinea până la defileul Oltului, unde nu se putea intra decât cu autorizaţie specială.
Scopul era de a tăia orice posibilitate de aprovizionare şi informare a partizanilor. De asemenea, Securitatea adunase în jur pe toţi informatorii satelor, care o însoţeau peste tot, având chiar rolul de călăuze. Prin denunţuri reuşiseră să aresteze familiile şi rudele celor din munţi. Listele arestaţilor erau afişate pe panouri, în diferite locuri unde ştiau că pot trece partizanii. Prin acest procedeu urmăreau să distrugă capacitatea morală a acestor luptători. Pe aceste afişe erau trecute metodele de schingiuire a celor arestaţi şi ameninţarea cu moartea a rudelor în caz că cei din munţi nu se vor preda până la o anumită dată.
Anul 1954
În faţa măsurilor luate împotriva lor, partizanii au aplicat tactica împărţirii în două grupe desfăşurate în părţi opuse pentru a avea posibilitatea controlării mişcărilor adversarului şi a se feri de a cădea cu toţii în vreo capcană. Astfel Ion Gavrilă cu Jean Pop, Ion Ilioi, Remus Sofonea şi Gelu Novac au rămas spre apusul masivului Făgăraş, în timp ce grupa cealaltă formată din: Chiujdea, Gheorghe Şovăială, Gheorghe Haşu, Laurian Haşu, Victor Metca şi Ion Novac au ocupat partea răsăriteană a masivului Făgăraş.
În cursul lunii august 1954 grupa lui Ion Gavrilă, nemâncată de două zile urca pe valea Topologului ca să treacă versantul spre Făgăraş. Pe traseu au întâlnit o stână şi împreună cu Sofonea Remus a intrat înăuntru Ion Gavrilă, ceilalţi rămânând să observe împrejurimile. Jean Pop a observat o grupă de ostaşi care înaintau, iar trei ofiţeri se îndreptau spre stână, şi atunci împreună cu Novac au deschis focul strigând la llioiu să fie atent că înconjoară stână. Iată mai departe relatarea lui Ion Gavrilă care se găsea în capcană (publicată în revista 22):
"Soldaţii s-au speriat încurcându-se în fugă unii pe alţii. Ofiţerii au comandat «culcat». Numai că locul in care se aflau soldaţii era plin cu apă, aşa că mişcarea lor a durat. Atunci noi am aruncat cojoacele peste nişte bolovani şi am auzit comanda «foc». O sută de pistoale mitralieră au ţintit cojoacele. Am reuşit să ne îndepărtăm trăgând cu pistoale mici".
În această ciocnire un soldat a murit şi mai mulţi au fost răniţi. Scăpaţi din încercuire, partizanii s-au îndreptat spre nord ajungând într-un loc prăpăstios de pe Negoiul. Drumul era foarte greu din cauza întunericului. Pe drum au întâlnit terenul împânzit de trupe. Cu mare greutate au reuşit să coboare până într-un desiş. Aici au trecut prin momente foarte grele. Iată descrierea lui Ion llioiu care a căzut în mâna lor:
"Cum noi eram răsfiraţi, deodată s-a deschis focul asupra noastră. Ani încercat să ieşim din întuneric, dar ei erau peste tot; 30-40 de ostaşi, iar noi numai patru. Ne-am răsfirat în desiş; eu cu Remus Sofonea ne-am aşezat pe burtă ca să ţinem piept şi ... cine murea ... murea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Când s-a strâns cercul am deschis focul, şi-am tras, şi-am tras, şi-am tras. La un moment dat am sărit în sus şi am strigat: "Remus, vino după mine". Am vrut să traversez o muche. Un securist era deasupra mea, un pic în spate şi într-o parte. A tras şi m-a împuşcat. Am căzut. Cartuşul a intrat pe sub mâna dreaptă, m-a luat pe diagonală, mi-a perforat plămânul în partea de jos, mi-a secţionat ficatul cam 1,5 cm, mi-a perforai coloana şi a ieşit prin stângă, unde a făcut ruptură mare.
Am căzut în cap, arma mi-a picat din mâna. Am crezut că am murit. Dar mi-am revenit. Am dat să scot pistolul, să-l încarc, dar nu am mai avut puterea să trag. Pistolul mi-a alunecat într-o parte şi am leşinat. Când m-am trezit, un ofiţer era călare pe mine şi mă lovea cu pumnii în faţă. Au venit şi alţii şi m-au lovit cu cizmele în spate. M-au întrebat cum mă cheamă; n-am vrut să le spun, mă gândeam că dacă eu am căzut şi securiştii se strânseseră pe mine, pot să-i ajut pe ceilalţi să scape. Au aruncat cu apă pe mine, m-au bandajat peste piept, dar nu mai ştiam prea bine ce se întâmplă cu mine. M-au lăsat în paza unuia şi au plecat după ceilalţi. Spre seară s-au întors. M-au apucat de bocanci şi m-au târât pe coastă vreo 40 de metri. Am crezut că înnebunesc. Târâşul acesta mi-a provocat nişte dureri că nici nu leşinam, nici nu eram cum trebuie. Am crezut că nu se mai termină".
Fotografia lui llioiu, tăiat în timpul operaţiei, a fost răspândită de Securitate prezentându-l ca mort. În acelaşi timp a început acţiunea de convingere a partizanilor în viaţă ca să plece prin bunăvoinţa unor persoane care doresc să-i salveze. Desigur, în condiţiile grele prin care treceau acum, mulţi doreau să scape crezând posibilă plecarea. Numai Ion Gavrilă a refuzat, acesta având un simţ în plus, ceea ce dovedeşte că era un adevărat conducător, cunoscător al perfidiei adversarului.
În aceste condiţii Ion Grovu era "preocupat" de plecarea cât mai urgentă în străinătate a băieţilor din munte. Ion Grovu l-a căutat de câteva ori pe Borza Olimpiu spunându-i că Burlacu a discutat la ambasadele străine despre această plecare şi că Securitatea ştia tot. Aceasta se întâmpla în iarna 1954-1955. Dar în luna martie 1955 Borza Olimpiu a fost arestat la Braşov, anchetat despre partizani şi după o zi şi o noapte a acceptat să dea informaţii despre existenţa lor. De acum înainte va face joc dublu. Nu după mult timp profesorul Grovu i-a trimis un mesaj lui Borza anunţându-l că de Paşti va trece graniţa împreună cu Burlacu, în Grecia.
A doua tactică a arestării partizanilor prin momeala plecării în străinătate funcţiona acum din plin. Se vorbea de un domn Marin din Braşov, care se oferise să înlesnească plecarea partizanilor. Acum apare şi Costică Nicolescu, la Sibiu, prezentat de Grovu ca cel care făcea parte din organizaţia ce se ocupa de trecerea peste frontieră. Şi chiar îi arătă o scrisoare primită de la Salonic din care reieşea nerăbdarea cu care sînt aşteptaţi ceilalţi. Costică Nicolescu înteţise întâlnirile, manifestându-şi nemulţumirea faţă de întârzierea coborârii din munţi a celorlalţi. Borza pretextează că sînt hărţuiţi de Securitate şi este foarte greu să se ia legătura cu ei.
O altă nenorocire vine spre sfârşitul lunii iunie când, într-o ambuscadă, cad răniţi Sofonea Remus şi Haşu Laurian. Ei sînt găsiţi intr-un lan de grâu de către soţii Eleonora şi Victor Şandru, din Viştea, care aduc un bilet de la Sofonea care cerea ajutor. Borza Olimpiu îi aduce acasă şi acţionează pentru salvarea lor.
A fost adus doctorul Lucian Stanciu de la spitalul din Braşov, care i-a îngrijit pe cei doi, lăsând şi medicamentele necesare. Desigur, Securitatea a fost informată de prezenţa celor doi la Viştea, cu toate că Borza a pus pe Sofonea să-i dea o scrisoare ca trimisă din munte prin care să anunţe că nu puteau coborî din cauza mişcărilor de trupe. Borza săptămânal trebuia să dea informaţii Securităţii despre tot ce ştia. Şi într-o zi, întorcându-se de la o astfel de întâlnire, a găsit pe Sofonea mort într-o baltă de sânge şi pe Haşu Laurian, care mai mişca, cu pistolul în mână, iar pe masa se găsea un bilet pe care scria:"Fraţilor, noi am murit. Am socotit că e mai bine pentru noi, pentru voi şi pentru toţi oamenii care au făcut atâtea sacrificii pentru noi". Sofonea a fost îngropat în curte. Se pare că un oarecare Stoica, profesor, ar fi denunţat îngroparea lui Sofonea.
Curios este că şi doctorul Lucian Stanciu fusese prezentat omului "binevoitor" ca un doctor devotat al cauzei rezistenţei îngrijându-se de bolile lor. Acest om "de bine" l-a împins pe doctor pe un drum periculos spunându-i că străinătatea e interesată şi spre a-l sprijini i-au trimis vreo 20 de ceasuri, stilouri şi chiar 500 de dolari, cu rugămintea de a continua, între timp se pregăteau plecările. Costică Nicolescu a pregătit "plecarea" în Turcia a lui Nelu Novac şi Haşu Laurian (care reuşise să se întremeze după moartea lui Sofonea). Borza a primit veşti de la cei plecaţi ajunşi în "străinătate". Al doilea grup format din Chiujdea, Haşu Gheorghe şi Metea Victor au plecat pe acelaşi drum al lui Gestică Nicolescu.
Iarăşi a adus scrisori de la cei plecaţi şi în plus le-a comunicat că în străinătate nu sînt bine primiţi deoarece şi-au părăsit şeful, şi de aici insistenţa de a pleca şi Ion Gavrilă. Spre decepţia Securităţii, Ion Gavrilă nu le-a făcut jocul. În schimb, în toamna anului 1954 a plecat Olimpiu Borza la Bucureşti şi a discutat planul plecării lui în casă la Costică Nicolescu. Plecarea se făcea spre Giurgiu, drum pe care a fost imobilizat şi întors în beciurile Securităţii unde se găseau, de fapt, toţi cei plecaţi mai înainte. Şi în timpul anchetei i s-au pus benzi de magnetofon în care erau înregistrate discuţiile cu loan Grovu, ca şi cele din casa lui Nicolescu din noaptea dinaintea plecării. Jocul dublu s-a terminat printr-o condamnare la moarte şi apoi comutarea în muncă silnică pe viaţă.
După plecarea în "străinătate" a lui Borza, doctorul Lucian Stanciu a primit un bilet din partea lui, prin "binevoitor", ortografiat cu minuscule - lucian conform înţelegerii, că a ajuns cu "bine". La câteva zile după această veste bună, doctorul a primit o telegramă din partea Ministerului Sănătăţii prin care era chemat la Bucureşti. Ajuns în Capitală, pe bulevardul Nicolae Bălcescu a fost aruncat într-un jeep şi s-a trezit la Sibiu anchetat în legătură cu răniţii de la Viştea. În faţa ochilor i s-au pus o parte din cadourile primite din "străinătate" (stilouri, ceasuri şi dolari), insistând să declare cui a dat din ceea ce lipsea.
Doctorul, dându-şi seama că a fost înşelat, a profitat de momentul când anchetatorul a fost chemat la telefon, apoi şi-a tăiat vena jugulară cu lama de ascuţit creioane, lăsată pe birou. Sicriul sigilat a fost dus şi înmormântat cu consemnul de a nu se deschide. Şi alte persoane utilizate în Securitate au fost arestate pentru un motiv sau altul pentru a li se pierde apoi urma ca martori jenanţi.
Ultimii partizani se răspândesc
Şovăială Gheorghe şi Gelu Novac au avut un sfârşit tragic. Hăituiţi din munte au trecut Oltul înot şi s-au dus la un prieten pe Târnave. La întoarcere au ajuns in apropierea comunei Obreja, la vărsarea râului Secaşului în Târnave, dar un paznic de câmp i-a vândut Securităţii, care a înconjurat casa în care erau ascunşi. Gelu Novac a căzut ucis la ieşirea din casă. În schimb, Gheorghe Şovăială rămas cu două arme, a luptat toată noaptea încercând până la ultimul cartuş să iasă din încercuire. După aceea a ieşit in faţa ostaşilor, care l-au împuşcat.
Pop Jean zis Porîmbul, fiind rănit la picior în timpul unei lupte, n-a mai putut să meargă. A fost dus în spate de prietenul său şi până la urmă a rămas să ierneze în 1955-1956 într-un bordei la marginea comunei Columb. În primăvara anului 1956 a luat legătura cu un anume Matei Cristea de prin Pojorta-Lisa, care l-a pus în legătură cu Costică Nicolescu pentru a-l duce în străinătate. Acesta a venit şi s-a întâlnit cu Jean Pop într-o gară din apropiere de Făgăraş, Arpaş sau Viştea. După ce a povestit greutăţile îndurate, mai ales în ultima iarnă, iar celălalt arătându-i scăparea şi viaţa fără teamă a celor plecaţi, la insistenţele lui Costică Nicolescu i-a arătat locul iernării de la Columb.
De acolo au plecat cu trenul spre Braşov sperând că va ajunge şi el în străinătate. Dar în tren i s-au pus cătuşele la mâini şi a ajuns în ghiarele Securităţii, alături de ceilalţi prieteni de luptă. După chinuri îngrozitoare la anchetă, unde au fost aduşi şi cei arestaţi înainte, a fost judecat în luna iulie 1957 pe baza decretului 199/1950, pentru acte de teroare şi constituire de bandă în scop terorist, fiind condamnat la moarte.
Altă grupă de partizani
În anul 1953 situaţia partizanilor devenise foarte grea. Legăturile pentru aprovizionarea lor deveniseră din ce în ce mai dificile, iar arestările se ţineau lanţ prin sate. Se recursese în această situaţie la depozitarea alimentelor prin podurile caselor, de unde partizanii şi Ie ridicau singuri, strecurându-se prin ţesătura de securişti care împânzeau poalele Făgăraşului. Cîndea Ion, originar din comuna Sărata, a coborât pe valea Porumbăcelului şi, prin perdeaua de fagi, a trecut pe firul Săratei, îndreptându-se spre comuna natală. Fiind surprins, s-a angajat în luptă şi ultimul cartuş l-a folosit pentru a nu se lăsa prins viu. Au fost nenumărate astfel de exemple de dăruire pe altarul patriei.
Printre cei fugiţi în munte din acest sector al cotului Oltului, cuprins între Turnu Roşu -Cîrţişoara, au mai fost arestaţi şi condamnaţi: doctorul Alexandru Barbu, Stoica Pavel din Sărata, Voineac Ion din Porumbacu. Din acest lot a făcut parte şi doctorul Constantin Cişmaşu.
Ultimele arestări masive au avut loc în 1954. Sperăm ca supravieţuitorii să ne aducă la cunoştinţă noi date în sprijinul descoperirii tuturor eroilor din Munţii Făgăraşului, unde s-a desfăşurat o adevărată epopee ce urmează să se scrie.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
Apariţia partizanilor la Cabana Bâlea s-a răspândit ca fulgerul. Era în vară şi începuseră strângerea alimentelor, cutreierând pe la stâne şi explicând ciobanilor că 20 de grame de brânză de la fiecare oaie nu se cunosc. Şi în plus li se dădeau bonuri semnate "Vulturii Carpaţilor" sau "Rezistenţa Naţională" pentru a fi nu numai justificare, dar şi mijloc de apărare în faţa securităţii.
În vara anului 1952, o grupă de 6-7 partizani au mers la Cabana Bâlea pe care au înconjurat-o şi au oprit excursioniştii din apropiere. Dinăuntru s-a deschis foc de armă. Au reuşit să pătrundă în cabană şi Ion Gavrilă le-a spus: "Spuneţi celor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comunismului, iar acest regat va rămâne liber atâta timp cît ne vor sta capetele pe umeri".
De aici au luat alimentele pentru care au dat bonuri, şi au plecat cu ele încărcate pe nişte măgari. Pe traseu le-au ascuns, şi o parte din hrană au luat-o cu ei. Vestea s-a răspândit imediat peste tot. Ţăranii din regiune, care erau asupriţi cu cotele, au început să prindă curaj. Dar şi Securitatea s-a pus în mişcare. La scurt timp după aceasta, când partizanii s-au întors să ia alimentele ascunse, au întâlnit în munte o coloană de ostaşi. Fiind descoperiţi, au fost nevoiţi să angajeze lupta şi au reuşit să scape cu ajutorul întunericului, strecurându-se prin pădure.
Din munte au coborât: Remus Sofonea şi Ion Ilioiu, care au luat legătura şi cu Olimpiu Borza din Viştea, solicitând sprijin şi asigurarea unor informaţii despre mişcarea trupelor. Informaţiile urmau să fie puse în diferite cutii metalice pe drumurile ce urcau spre munte în direcţia: Viştea de Sus, Drăguş, Olteţ sau Vistişoara şi, la nevoie, când ar fi fost împânzită regiunea, urmau să fie lăsate chiar pe şoseaua naţională între Viştea de Sus şi Olteţ. De asemenea se hotărâse ca depozitarea alimentelor să se facă numai în comuna Vistişoara.
După coborârea din munte a celor doi partizani amintiţi mai sus, s-a organizat o reţea de sprijin formală din Olimpiu Borza, Gheorghe Borza, doctorul Lucian Stanciu, Remus Budac, Vasile Cîrje, părintele Dascălu, învăţătorul Geamănu şi alţii. În acelaşi an au mai fost semnalate ciocniri cu Securitatea, care-i hărţuia, pe Valea Brătilei, spre Cârtişoara şi Arpaş.
Securitatea căuta să distrugă rezistenţa atât prin forţa armatei, cît şi prin alte mijloace. Se spune că au încercat o lovitură în mijlocul lor, prin infiltrarea cu ajutorul unui cunoscut din Vicovul de Jos, anume Vasile Motrescu, care venise cu trei persoane pentru a intra în organizaţia din munte.
Însoţitorii erau Vrabie, Boian şi un căpitan, toţi în civil. Şi iar se spune că luat din scurt de către Ion Gavrilă, Motrescu Vasile a recunoscut că a fost nevoit să-i aducă pe cei trei, care erau agenţi, şi că jos se găsesc trupele de securitate. Nu e lămurit ce s-a petrecut cu cei veniţi, dar despre Motrescu se ştie că a avut un aport la distrugerea organizaţiei de rezistenţă din Bucovina, după care a fost arestat şi a terminat executat de cei pe care îi aservise. Aceeaşi metodă de distrugere în interior a fost utilizată şi în cazul rezistenţei din Munţii Vrancei.
Anul 1953
În acel an Securitatea a încercat altă metodă. Se urmărea ţinerea sub observaţie a celor din munte prin persoanele din sate bănuite că ar fi în cunoştinţă cu mişcările lui. Ţesăturile mergeau până la Sibiu, unde era centrul de acţiune care urmărea distrugerea partizanilor şi avea printre comandanţi pe maiorul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii.
Prin întâmplare, care vom vedea mai târziu că nu a fost o simplă întâmplare, Ovidiu Borza s-a întâlnit cu profesorul loan Grovu, care l-a întrebat ce noutăţi mai are despre partizani, deoarece a pierdut legătura. Nu i-a dar nici o informaţie decât după ce Borza a primit confirmarea celor din munte că Grovu îi ajutase într-adevăr în trecut. Şi prin iunie s-a pomenii vizitat de Grovu, care i-a comunicat că din ziare a luat cunoştinţă că paraşutiştii veniţi din occident să ia legătura cu partizanii au căzut în mâinile Securităţii, în afară de Ilie Rada de care trebuie să se folosească pentru a pleca în străinătate.
Ori Ilie Rada, la data aceea abia scăpat şi rămas singur, urmărea să se salveze din ţară, lucru ce l-a făcut cu mare greutate, nicidecum să mai adune după el pe alţii pentru a-i duce în străinătate. Pe de altă parte, se ştie că trimiterea paraşutiştilor fusese comunicată de spionul englez Kim Philby, direct NKVD-ului, iar acesta Bucureştiului. Şi nu peste mult timp, Securitatea va monta tot o plecare a partizanilor peste frontieră în scopul de a-i prinde. Dar până atunci să mai urmărim unele aspecte din dăruirea acestor partizani pentru salvarea pământului strămoşesc.
În primăvara acestui an avuseseră câteva ciocniri cu Securitatea şi se spune că Ion Gavrilă fusese rănit la picior. Ei îşi schimbau destul de des locurile pentru a-i deruta pe urmăritori. În toamna anului 1953 măsurile de urmărire se înteţiseră. În aceste condiţii a avut loc o ciocnire, din acest grup făcând parte acum, pe lingă Ion Gavrilă şi Remus Sofonea: Ion llioiu. Victor Metea, Ion Novac, Gelu Novac şi Gheorghe Şovăială. În luna noiembrie a avut loc o ciocnire cu un convoi de securitate la coborârea spre Cîrţa şi în timpul hărţuirii s-a pierdut de grup Remus Sofonea, dar s-au regăsit la Arpaş fără nici un alt necaz.
Pentru a arăta măsurile luate de Securitate împotriva partizanilor, amintim că pe lângă trupele speciale din regiunile Piteşti şi Sibiu, care cuprindeau muntele ca într-un cleşte, au mai fost aduşi ostaşi şi din Vrancea, unde fusese lichidat grupul partizanilor, de la Sfântul Gheorghe, din Prahova şi Cluj, plus regimentul l Băneasa. Printre conducătorii acestei vaste operaţii de captare se numărau: Gheorghe Crăciun, Gheorghiu (Comandantul Şcolii de securitate din Sibiu), maiorul Mezei, Iţic Averbuch (comandantul Securităţii din Ploieşti) şi cunoscuţii călăi Ilic Bădica (ajuns general din zugrav, cel ce reuşise să captureze pe cei evadaţi de la minele de plumb), Tericeanu, Staicu (de la miliţie) şi alţii de teapa lor.
Desfăşurarea forţelor Securităţii a fost dispusă în formă de pieptene, urmărindu-se înaintarea pe toate căile de acces spre cetatea de piatră a partizanilor. Intenţia era de a-i izola şi de a-i prinde vii sau morţi, pentru siguranţa de a fi lichidat acest nucleu important de rezistenţă. Satele de la poalele Făgăraşului au fost transformate în baze operaţionale. De aici porneau înarmaţi ca în timp de război, în spatele acestor forţe, călăul Gheorghe Crăciun şi-a organizat o ţesătură de acoperire militară a întregii zone de la Sinea până la defileul Oltului, unde nu se putea intra decât cu autorizaţie specială.
Scopul era de a tăia orice posibilitate de aprovizionare şi informare a partizanilor. De asemenea, Securitatea adunase în jur pe toţi informatorii satelor, care o însoţeau peste tot, având chiar rolul de călăuze. Prin denunţuri reuşiseră să aresteze familiile şi rudele celor din munţi. Listele arestaţilor erau afişate pe panouri, în diferite locuri unde ştiau că pot trece partizanii. Prin acest procedeu urmăreau să distrugă capacitatea morală a acestor luptători. Pe aceste afişe erau trecute metodele de schingiuire a celor arestaţi şi ameninţarea cu moartea a rudelor în caz că cei din munţi nu se vor preda până la o anumită dată.
Anul 1954
În faţa măsurilor luate împotriva lor, partizanii au aplicat tactica împărţirii în două grupe desfăşurate în părţi opuse pentru a avea posibilitatea controlării mişcărilor adversarului şi a se feri de a cădea cu toţii în vreo capcană. Astfel Ion Gavrilă cu Jean Pop, Ion Ilioi, Remus Sofonea şi Gelu Novac au rămas spre apusul masivului Făgăraş, în timp ce grupa cealaltă formată din: Chiujdea, Gheorghe Şovăială, Gheorghe Haşu, Laurian Haşu, Victor Metca şi Ion Novac au ocupat partea răsăriteană a masivului Făgăraş.
În cursul lunii august 1954 grupa lui Ion Gavrilă, nemâncată de două zile urca pe valea Topologului ca să treacă versantul spre Făgăraş. Pe traseu au întâlnit o stână şi împreună cu Sofonea Remus a intrat înăuntru Ion Gavrilă, ceilalţi rămânând să observe împrejurimile. Jean Pop a observat o grupă de ostaşi care înaintau, iar trei ofiţeri se îndreptau spre stână, şi atunci împreună cu Novac au deschis focul strigând la llioiu să fie atent că înconjoară stână. Iată mai departe relatarea lui Ion Gavrilă care se găsea în capcană (publicată în revista 22):
"Soldaţii s-au speriat încurcându-se în fugă unii pe alţii. Ofiţerii au comandat «culcat». Numai că locul in care se aflau soldaţii era plin cu apă, aşa că mişcarea lor a durat. Atunci noi am aruncat cojoacele peste nişte bolovani şi am auzit comanda «foc». O sută de pistoale mitralieră au ţintit cojoacele. Am reuşit să ne îndepărtăm trăgând cu pistoale mici".
În această ciocnire un soldat a murit şi mai mulţi au fost răniţi. Scăpaţi din încercuire, partizanii s-au îndreptat spre nord ajungând într-un loc prăpăstios de pe Negoiul. Drumul era foarte greu din cauza întunericului. Pe drum au întâlnit terenul împânzit de trupe. Cu mare greutate au reuşit să coboare până într-un desiş. Aici au trecut prin momente foarte grele. Iată descrierea lui Ion llioiu care a căzut în mâna lor:
"Cum noi eram răsfiraţi, deodată s-a deschis focul asupra noastră. Ani încercat să ieşim din întuneric, dar ei erau peste tot; 30-40 de ostaşi, iar noi numai patru. Ne-am răsfirat în desiş; eu cu Remus Sofonea ne-am aşezat pe burtă ca să ţinem piept şi ... cine murea ... murea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Când s-a strâns cercul am deschis focul, şi-am tras, şi-am tras, şi-am tras. La un moment dat am sărit în sus şi am strigat: "Remus, vino după mine". Am vrut să traversez o muche. Un securist era deasupra mea, un pic în spate şi într-o parte. A tras şi m-a împuşcat. Am căzut. Cartuşul a intrat pe sub mâna dreaptă, m-a luat pe diagonală, mi-a perforat plămânul în partea de jos, mi-a secţionat ficatul cam 1,5 cm, mi-a perforai coloana şi a ieşit prin stângă, unde a făcut ruptură mare.
Am căzut în cap, arma mi-a picat din mâna. Am crezut că am murit. Dar mi-am revenit. Am dat să scot pistolul, să-l încarc, dar nu am mai avut puterea să trag. Pistolul mi-a alunecat într-o parte şi am leşinat. Când m-am trezit, un ofiţer era călare pe mine şi mă lovea cu pumnii în faţă. Au venit şi alţii şi m-au lovit cu cizmele în spate. M-au întrebat cum mă cheamă; n-am vrut să le spun, mă gândeam că dacă eu am căzut şi securiştii se strânseseră pe mine, pot să-i ajut pe ceilalţi să scape. Au aruncat cu apă pe mine, m-au bandajat peste piept, dar nu mai ştiam prea bine ce se întâmplă cu mine. M-au lăsat în paza unuia şi au plecat după ceilalţi. Spre seară s-au întors. M-au apucat de bocanci şi m-au târât pe coastă vreo 40 de metri. Am crezut că înnebunesc. Târâşul acesta mi-a provocat nişte dureri că nici nu leşinam, nici nu eram cum trebuie. Am crezut că nu se mai termină".
Fotografia lui llioiu, tăiat în timpul operaţiei, a fost răspândită de Securitate prezentându-l ca mort. În acelaşi timp a început acţiunea de convingere a partizanilor în viaţă ca să plece prin bunăvoinţa unor persoane care doresc să-i salveze. Desigur, în condiţiile grele prin care treceau acum, mulţi doreau să scape crezând posibilă plecarea. Numai Ion Gavrilă a refuzat, acesta având un simţ în plus, ceea ce dovedeşte că era un adevărat conducător, cunoscător al perfidiei adversarului.
În aceste condiţii Ion Grovu era "preocupat" de plecarea cât mai urgentă în străinătate a băieţilor din munte. Ion Grovu l-a căutat de câteva ori pe Borza Olimpiu spunându-i că Burlacu a discutat la ambasadele străine despre această plecare şi că Securitatea ştia tot. Aceasta se întâmpla în iarna 1954-1955. Dar în luna martie 1955 Borza Olimpiu a fost arestat la Braşov, anchetat despre partizani şi după o zi şi o noapte a acceptat să dea informaţii despre existenţa lor. De acum înainte va face joc dublu. Nu după mult timp profesorul Grovu i-a trimis un mesaj lui Borza anunţându-l că de Paşti va trece graniţa împreună cu Burlacu, în Grecia.
A doua tactică a arestării partizanilor prin momeala plecării în străinătate funcţiona acum din plin. Se vorbea de un domn Marin din Braşov, care se oferise să înlesnească plecarea partizanilor. Acum apare şi Costică Nicolescu, la Sibiu, prezentat de Grovu ca cel care făcea parte din organizaţia ce se ocupa de trecerea peste frontieră. Şi chiar îi arătă o scrisoare primită de la Salonic din care reieşea nerăbdarea cu care sînt aşteptaţi ceilalţi. Costică Nicolescu înteţise întâlnirile, manifestându-şi nemulţumirea faţă de întârzierea coborârii din munţi a celorlalţi. Borza pretextează că sînt hărţuiţi de Securitate şi este foarte greu să se ia legătura cu ei.
O altă nenorocire vine spre sfârşitul lunii iunie când, într-o ambuscadă, cad răniţi Sofonea Remus şi Haşu Laurian. Ei sînt găsiţi intr-un lan de grâu de către soţii Eleonora şi Victor Şandru, din Viştea, care aduc un bilet de la Sofonea care cerea ajutor. Borza Olimpiu îi aduce acasă şi acţionează pentru salvarea lor.
A fost adus doctorul Lucian Stanciu de la spitalul din Braşov, care i-a îngrijit pe cei doi, lăsând şi medicamentele necesare. Desigur, Securitatea a fost informată de prezenţa celor doi la Viştea, cu toate că Borza a pus pe Sofonea să-i dea o scrisoare ca trimisă din munte prin care să anunţe că nu puteau coborî din cauza mişcărilor de trupe. Borza săptămânal trebuia să dea informaţii Securităţii despre tot ce ştia. Şi într-o zi, întorcându-se de la o astfel de întâlnire, a găsit pe Sofonea mort într-o baltă de sânge şi pe Haşu Laurian, care mai mişca, cu pistolul în mână, iar pe masa se găsea un bilet pe care scria:"Fraţilor, noi am murit. Am socotit că e mai bine pentru noi, pentru voi şi pentru toţi oamenii care au făcut atâtea sacrificii pentru noi". Sofonea a fost îngropat în curte. Se pare că un oarecare Stoica, profesor, ar fi denunţat îngroparea lui Sofonea.
Curios este că şi doctorul Lucian Stanciu fusese prezentat omului "binevoitor" ca un doctor devotat al cauzei rezistenţei îngrijându-se de bolile lor. Acest om "de bine" l-a împins pe doctor pe un drum periculos spunându-i că străinătatea e interesată şi spre a-l sprijini i-au trimis vreo 20 de ceasuri, stilouri şi chiar 500 de dolari, cu rugămintea de a continua, între timp se pregăteau plecările. Costică Nicolescu a pregătit "plecarea" în Turcia a lui Nelu Novac şi Haşu Laurian (care reuşise să se întremeze după moartea lui Sofonea). Borza a primit veşti de la cei plecaţi ajunşi în "străinătate". Al doilea grup format din Chiujdea, Haşu Gheorghe şi Metea Victor au plecat pe acelaşi drum al lui Gestică Nicolescu.
Iarăşi a adus scrisori de la cei plecaţi şi în plus le-a comunicat că în străinătate nu sînt bine primiţi deoarece şi-au părăsit şeful, şi de aici insistenţa de a pleca şi Ion Gavrilă. Spre decepţia Securităţii, Ion Gavrilă nu le-a făcut jocul. În schimb, în toamna anului 1954 a plecat Olimpiu Borza la Bucureşti şi a discutat planul plecării lui în casă la Costică Nicolescu. Plecarea se făcea spre Giurgiu, drum pe care a fost imobilizat şi întors în beciurile Securităţii unde se găseau, de fapt, toţi cei plecaţi mai înainte. Şi în timpul anchetei i s-au pus benzi de magnetofon în care erau înregistrate discuţiile cu loan Grovu, ca şi cele din casa lui Nicolescu din noaptea dinaintea plecării. Jocul dublu s-a terminat printr-o condamnare la moarte şi apoi comutarea în muncă silnică pe viaţă.
După plecarea în "străinătate" a lui Borza, doctorul Lucian Stanciu a primit un bilet din partea lui, prin "binevoitor", ortografiat cu minuscule - lucian conform înţelegerii, că a ajuns cu "bine". La câteva zile după această veste bună, doctorul a primit o telegramă din partea Ministerului Sănătăţii prin care era chemat la Bucureşti. Ajuns în Capitală, pe bulevardul Nicolae Bălcescu a fost aruncat într-un jeep şi s-a trezit la Sibiu anchetat în legătură cu răniţii de la Viştea. În faţa ochilor i s-au pus o parte din cadourile primite din "străinătate" (stilouri, ceasuri şi dolari), insistând să declare cui a dat din ceea ce lipsea.
Doctorul, dându-şi seama că a fost înşelat, a profitat de momentul când anchetatorul a fost chemat la telefon, apoi şi-a tăiat vena jugulară cu lama de ascuţit creioane, lăsată pe birou. Sicriul sigilat a fost dus şi înmormântat cu consemnul de a nu se deschide. Şi alte persoane utilizate în Securitate au fost arestate pentru un motiv sau altul pentru a li se pierde apoi urma ca martori jenanţi.
Ultimii partizani se răspândesc
Şovăială Gheorghe şi Gelu Novac au avut un sfârşit tragic. Hăituiţi din munte au trecut Oltul înot şi s-au dus la un prieten pe Târnave. La întoarcere au ajuns in apropierea comunei Obreja, la vărsarea râului Secaşului în Târnave, dar un paznic de câmp i-a vândut Securităţii, care a înconjurat casa în care erau ascunşi. Gelu Novac a căzut ucis la ieşirea din casă. În schimb, Gheorghe Şovăială rămas cu două arme, a luptat toată noaptea încercând până la ultimul cartuş să iasă din încercuire. După aceea a ieşit in faţa ostaşilor, care l-au împuşcat.
Pop Jean zis Porîmbul, fiind rănit la picior în timpul unei lupte, n-a mai putut să meargă. A fost dus în spate de prietenul său şi până la urmă a rămas să ierneze în 1955-1956 într-un bordei la marginea comunei Columb. În primăvara anului 1956 a luat legătura cu un anume Matei Cristea de prin Pojorta-Lisa, care l-a pus în legătură cu Costică Nicolescu pentru a-l duce în străinătate. Acesta a venit şi s-a întâlnit cu Jean Pop într-o gară din apropiere de Făgăraş, Arpaş sau Viştea. După ce a povestit greutăţile îndurate, mai ales în ultima iarnă, iar celălalt arătându-i scăparea şi viaţa fără teamă a celor plecaţi, la insistenţele lui Costică Nicolescu i-a arătat locul iernării de la Columb.
De acolo au plecat cu trenul spre Braşov sperând că va ajunge şi el în străinătate. Dar în tren i s-au pus cătuşele la mâini şi a ajuns în ghiarele Securităţii, alături de ceilalţi prieteni de luptă. După chinuri îngrozitoare la anchetă, unde au fost aduşi şi cei arestaţi înainte, a fost judecat în luna iulie 1957 pe baza decretului 199/1950, pentru acte de teroare şi constituire de bandă în scop terorist, fiind condamnat la moarte.
Altă grupă de partizani
În anul 1953 situaţia partizanilor devenise foarte grea. Legăturile pentru aprovizionarea lor deveniseră din ce în ce mai dificile, iar arestările se ţineau lanţ prin sate. Se recursese în această situaţie la depozitarea alimentelor prin podurile caselor, de unde partizanii şi Ie ridicau singuri, strecurându-se prin ţesătura de securişti care împânzeau poalele Făgăraşului. Cîndea Ion, originar din comuna Sărata, a coborât pe valea Porumbăcelului şi, prin perdeaua de fagi, a trecut pe firul Săratei, îndreptându-se spre comuna natală. Fiind surprins, s-a angajat în luptă şi ultimul cartuş l-a folosit pentru a nu se lăsa prins viu. Au fost nenumărate astfel de exemple de dăruire pe altarul patriei.
Printre cei fugiţi în munte din acest sector al cotului Oltului, cuprins între Turnu Roşu -Cîrţişoara, au mai fost arestaţi şi condamnaţi: doctorul Alexandru Barbu, Stoica Pavel din Sărata, Voineac Ion din Porumbacu. Din acest lot a făcut parte şi doctorul Constantin Cişmaşu.
Ultimele arestări masive au avut loc în 1954. Sperăm ca supravieţuitorii să ne aducă la cunoştinţă noi date în sprijinul descoperirii tuturor eroilor din Munţii Făgăraşului, unde s-a desfăşurat o adevărată epopee ce urmează să se scrie.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu