Vraja cu lumanare pentru pierderea greutatii

Ai nevoie de: o lumanare alba, una albastra si una galbena. Aprinde-le in fata oglinzii si spune aceasta invocatie:
“Mai usoara, mai subtire, asa cum spun: Fa-mi marimea potrivita chiar in aceasta zi!”
Dupa ce ai terminat invocatia, toarna ceara din lumanari intr-un pahar mic cu un nou fitil repeta aceasta vraja zilnic, pana cand lumanarea s-a refacut. Arde noua lumanare pana cand se stinge singura sau o stinge vantul. Cand te simti supraponderala di nou, aprinde lumanarea si las-o sa se stinga singura.

Vraja de izgonire a datoriei

Materiale: pergament sul, de 2 toli latime si cat de lung vrei, un creion negru, o lumanare purpurie, ulei de care vrei, esenta de care vrei.
Curata si consacra toate materialele cu cele 4 elemente (pamant, aer, foc si apa).
Fa o lista cu toate datoriile pe pergament. Deseneaza o stea cu cinci colturi de izgonire pe spatele pergamentului. Graveaza o stea de izgonire pe lumanare. Pune sulul de pergament in suportul de lumanare, apoi fixeaza strans deasupra lumanarea. Gandeste-te la izgonirea datoriilor tale. Gandeste-te la sentimentul de fericire si usurare cand datoriile vor fi izgonite.
Aprinde lumanarea. Du lumanarea in partea de est si roaga Silfii sa trimita mesajul de izgonire a datoriilor in Univers, intr-un mod sigur si protector si cere ca prosperitatea sa se intoarca la tine in acelasi fel. Pune lumanarea inapoi pe altar si, cu propriile cuvinte, roag-o pe Juno sa alunge datoria si sa o inlocuiasca cu energie prospera.
Lasa lumanarea sa arda complet. Hartia va loa foc, asa ca ai grija ce tip de suport de lumanare folosesti (sticla se va sparge), iar suportul sa se afle pe o suprafata rezistenta la foc. In timp ce arde lumanarea, concentreaza-te asupra izgonirii datoriilor, sentimentelor tale de usurare si fericire si asupra viitoarei prosperitati.

Imparatul Valerian

Imparatul Valerian – 260 AD

Cum a murit: folosit pe post de scaunel pentru picioare dupa care jupuit

In timpul dezastruoasei domnii a lui Valerian I, imperiul de vest decazuse fara sanse de a redeveni ceea ce fusese candva. In 260 AD, Valerian a fost infrant la Batalia de la Edessa si a fost luat prizonier de catre regele persan Shapur I. Pentru a-l umili pe imparat, Shapur l-a folosit pe post de scaunel pentru picioare. Cand acesta s-a plictisit, a ordonat ca Valerian sa fie jupuit iar pielea lui sa fie impanata si asezata in unul dintre uriasele temple persane.

Evangheliile gnostice 1

Termenul de evanghelii gnostice se refera la o colectie de scrieri privitoare la invatamintele lui Isus, scrise in majoritate in secolul al II-lea al erei noastre. Desi nu se incadreaza in canoanele bisericesti, acestea au starnit de-a lungul timpului interesul oamenilor de stiinta, cei care au adoptat si adaptat aceste invataturi neoficiale vietii lor cotidiene, de multe ori in detrimentul celor canonice. Andrew Bernhard subliniaza intr-una din cartile sale despre evangheliile non-canonice faptul ca acestea contin invataturile lui Isus, repovestirea lor sau episoade din viata acestuia.

Evangheliile “cunoasterii”

Repudiate de o mare parte a crestinilor si negasindu-si locul in randul scriiturilor bisericesti oficiale, invataturile gnostice au fost incadrate ca fiind scrieri aprocrife ale Noului Testament. Succesul de care se bucura acestea in ultimii ani se datoreaza unor controverse religioase, pornite in majoritate de la romanul lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci. Popularitatea neasteptata pe care romanul a avut-o, si mai ales, controversele aprige care s-au nascut in urma publicarii lui, au trezit interesul publicului pentru acest domeniu. Romanului i-au urmat o serie de documentare si chiar filme de fictiune, menite sa pastreze viu interesul pasionatilor de acest subiect. Brusc, evangheliile gnostice au intrat in atentia publicului larg, facandu-si o intrare demna de interes pe scena vietii religioase.
Numele acestor evanghelii au fost inspirate din termenul grecesc “gnosis”, care inseamna “cunoastere”, si care a dat numele unui curent aparut in filozofie in timpurile pre-crestine. In tot acest timp, idei proprii gnosticismului grecesc s-au impletit cu cele ale crestinismului timpuriu. Prin urmare, termenul de “gnosticism crestin” a ajuns sa reprezinte o comunitate crestina timpurie, care credea ca salvarea sufletului inseamna renuntarea la lumea materiala prin intermediul revelatiei. Conform acestora, raspunsurile la intrebarile de natura spirituala ar trebui cautate inauntrul fiintei, nu in exteriorul ei.
Evangheliile gnostice cuprind un numar mare de invataturi, care dateaza din perioade diferite si care au fost identificate in mai multe locatii. Descoperirea lor succesiva a oferit de fiecare data noi informatii si a facut posibila aparitia unor noi perspective asupra religiei dar au fost, in acelasi timp, si motiv de dezbateri in randul teologilor, cercetatorilor si istoricilor. Majoritatea acestor documente au fost gasite accidental, unele dintre ele fiind conservate aproape in totalitate, altele fiind recuperate doar partial sau fragmentar. Anumite manuscrise au fost multiplicate, iar in prezent ne-au parvenit numai copiile, cum este si cazul Evangheliei dupa Maria. Manuscrisele de la Nag Hammadi au fost descoperite de catre doi fermieri, in decembrie 1945, si au fost numite dupa zona in care au fost adapostite timp de secole, in vreme ce alte evanghelii gnostice au fost gasite in perioade si locatii diferite.

Vraja de protectie

Ai nevoie de: un foc, preferabil o lumanare sau un foc in cercul tau. Stai langa foc in orice pozitie. Priveste in flacari. Vizualizeaza focul cum te scalda cu lumina sa stralucitoare protectoare. Focul creeaza o sfera inflacarata sclipitoare, in jurul tau, in timp ce canti:
“Arunca vraja in foc. Arunc-o bine. Tese-o sus, tese-o acum. Din flacara sclipitoare nimeni nu va veni sa faca rau sau sa mutileze. Nimeni nu va trece de acest zid de foc. Nimeni nu va trece. Nu, absolut nimeni!”
Repeta de cate ori este necesar.

Vraja pentru vindecarea animalelor

“Spirit al Padurii, un animal moare! Ia Forta Vietii din aceasta vraja si salveaza-l!”
Aceasta vraja nu necesita nici un ritual, dar poate fi folosita doar pentru animalele ranite si trebuie sa atingi acel animal (nu este recomandabil pentru turbare). Aceasta este o vraja antica, s-ar putea sa nu mearga, dar nu te descuraja. Ai incredere in puterea trimisa animalului prin tine.

Rods-Creaturi misterioase

Ar putea fi oriunde in jurul nostru…in atmosfera, in apa, chiar si in casele noastre. Pana in prezent, doar aparatul de fotografiat si camera video s-au aratat la inaltimea vitezei cu care aceste fiinte uimitoare strapung aerul. Nimeni nu stie cu exactitate ce sunt sau de unde vin, deoarece nimeni nu a avut pana in prezent oportunitatea sa studieze un exemplar. Pana cand unul dintre acesti “pesti ai cerului” se va sacrifica de dragul stiintei, cercetatorii i-au lasat in seama criptozoologiei, acel sertar special al zoologiei destinat misterelor si cazurilor nerezolvate ale stiintei.

Nasterea unei legende
Neputand beneficia de o clasificare dupa catalog, criptozoologia i-a inregistrat sub numele de “rod”, “pestele cerului” sau entitate solara. Desi filmarile video sunt inregistrari clare ale existentei acestora, pentru stiinta au ramas inca niste creaturi fascinante si misterioase. “Pestii cerului” au aparut pentru prima data pe marile ecrane prin mijlocirea producatorului Jose Escamilla, cel care i-a descoperit dintr-o pura intamplare. In 1994, Escamilla se afla la o filmare in New Mexico, unde a tras cateva cadre cu un aparat de fotografiat. A ramas uimit sa vada ca imaginile sale erau populate de obiecte zburatoare care nu semanau cu nimic din ceea ce vazuse pana atunci, cu atat mai mult cu cat acestea pareau cat se poate de insufletite. Desi la inceput a crezut ca este vorba despre pasari sau insecte, in scurt timp si-a dat seama ca fotografiile sale surprinsesera o specie necunoscuta. Escamilla a fost cel care le-a botezat “rods”, echivalentul in limba engleza a cuvantului “cilindru” sau “baston”, denumire care a fost preluata in acesta forma, fara a fi tradusa, si in alte limbi. Ceea ce a urmat a fost o adevarata vanatoare de pesti ai cerului, intrucat Escamilla a realizat de atunci sute de imagini si inregistrari video ale misterioaselor creaturi. Colectia sa de imagini a fost imbogatita cu alte cateva sute primite din diverse colturi ale lumii. Descoperirea lor recenta ii inscrie printre ultimii veniti in randurile criptozoologiei. Se pare ca acestea se afla in jurul nostru, insa viteza cu care se deplaseaza si culoarea lor alb-transparenta ii ajuta sa se camufleze cu usurinta in lumina zilei. Prezenta lor nu a fost observata doar pe teritoriul Statelor Unite, ci si in Canada, Europa sau China. Desi li se mai spune “entitati solare”, se pare ca acestia sunt adaptati atat mediului acvatic, cat si altora mai intunecate, cum ar fi pesterile.

Balta de la Santandrei(Saulesti)-jud.Hunedoara

Localitatea:Santandrei(Saulesti)-jud Hunedoara
Locatie:(google maps)
Vizualizare hartă mărită
Acces:Se ajunge pe DN7-La iesirea din localitatea Santandrei spre Simeria ,imediat dupa viaductul de peste sosea ,se face un drum spre stanga ce duce la lac.
Specii de pesti:caras,caracuda,crap,rosioara,stiuca
Drum:acceptabil
Descrierea locului:(Vizualizare harta marita)Balta cu stuf si fund malos.Adancimea apei -max.3-4m.Papuris in anumite zone ale baltii,unde exista ochiuri de apa numai bune pentru pescuit.In zilele bune se fac capturi frumoase de stiuca si crap.Se poate pescuii din barca
Momeli:pestisori,rama rosie,viermusi
Exista posibilitatea amenajarii taberei de noapte
Autor:ACIN SIX-RAY






Cristine Chubbyck

Christine Chubbuck (24 august 1944 – 15 iulie 1974)
Cum a murit: s-a sinucis la o emisiune live
Christine Chubbuck era prezentatoarea emisiunii “Suncoast Digest” difuzata de un post de televiziune din Florida.
In ziua incidentului, Chubbuck a citit stiri nationale timp de 8 minute insa caseta cu inregistrarea a inceput sa functioneze prost in timp ce aceasta raporta informatii privind un schimb de focuri de arma de la un restaurant. Vizibil deranjata de defectiunea tehnica, Christine si-a indreptat privirea catre camera si a spus:
“In conformitate cu politica Channel 40 de a va aduce ultimele noutati in materie de sange si mate [intestine] si in culori vii, veti vedea inca o premiera: o tentativa de suicid.”
Chubbuck a scos un revolver de sub birou, si l-a indreptat inspre cap si a apasat pe tragaci. Cameramanii au declarat ca au crezut ca totul era o inscenare insa in momentul in care prezentatoarea se zvarcolea pe jos au intrat in panica.

Cazuri faimoase de coincidente stranii 2

Diferenţă de o literă Pe data de 5 mai 1974, ziarul Sunday Times din Londra publica rezultatele unui concurs cu tema „Cea mai bună poveste de coincidenţe”. Printre cele două mii de scrisori primite se număra şi următoarea, expediată de D.J. Page, din Surrey (Anglia): „În luna iulie 1940, eram un tânăr soldat în serviciul Majestăţii Sale, undeva prin Anglia. Într-o zi, am constatat că o scrisoare aşteptată de mult timp, conţinând fotografiile de la nunta mea, fusese deschisă de un soldat din Corpul A, eu fiind în Corpul B. El şi-a cerut scuze pentru această greşeală, explicabilă datorită similitudinii numerelor noastre matricole, al său fiind Pape, nr. 1509322, iar al meu Page, nr. 1509321. Greşelile poştaşului au fost frecvente, până când am fost repartizat la o altă baterie. La câtva timp după terminarea războiului, am obţinut o slujbă de şofer la Transportul Urban din Londra, la depoul Metton. Într-o zi de salar, am remarcat că suma impozitată dedusă din salarul meu era deosebit de mare, aşa că m-am dus să fac reclamaţie la biroul directorului. Închipuiţi-vă ce surprins am fost când am descoperit că salarul meu fusese confundat cu cel al altui şofer, care tocmai fusese transferat la atelierul garajului. Mi s-a spus că numele său era Pape, da, acelaşi Pape… Lucru ciudat, numărul permisului meu de conducere era 29222, iar cel al lui Pape, 29223.” [The Sunday Times, Londra, 5 mai 1974]. Fotografia profetică

Doamna Eileen Bithell, din Portsmouth, Anglia, povesteşte cum o veche fotografie, banală şi uitată timp de mulţi ani, s-a revelat a fi, în mod ciudat, profetică: „În vitrina băcăniei părinţilor mei a rămas atârnată, vreme de mai mulţi ani, o pancartă înrămată care indica ziua de închidere săptămânală a magazinului. Cu 15 zile înaintea căsătoriei fratelui meu, am luat pancarta pentru a o modifica şi am scos-o din ramă. Pe spatele pancartei am găsit o fotografie înfăţişând o fetiţă în braţele tatălui său. Fetiţa era viitoarea soţie a fratelui meu, iar bărbatul, viitorul său socru. N-am reuşit niciodată să aflăm cum a ajuns acea fotografie să servească drept suport pancartei, căci nimeni din familia mea nu-i cunoştea pe oamenii pe care-i înfăţişa. Totuşi, douăzeci de ani mai târziu, cele două familii aveau să se înrudească prin această căsătorie.” [The Sunday Times, Londra, 5 mai 1974] Împotriva oricărei probabilităţi

Richard Bach, pilot şi autor de cărţi de mare succes („Pescăruşul Jonathan Livingstone” şi „Iluzii” au apărut şi în România, la editura RAM), efectua prospecţiuni în Midwest, în 1966, la bordul unui vechi biplan din 1929, un model extrem de rar, căci nu fuseseră construite decât opt aparate de acest tip. Într-o zi, la Palmyra, i-a împrumutat avionul unui prieten, care a aterizat în nas. „Am reuşit să reparăm totul, povesteşte Bach, în afară de unul dintre pilonii de aripă. Şi cum să sperăm să găsim o piesă de schimb?” Chiar în acea clipă, proprietarul hangarului vecin a venit să întrebe dacă nu putea fi de ajutor cu ceva şi le-a pus la dispoziţie piesele pe care le acumulase în cele trei hangare ale sale. Bach i-a explicat ce-i trebuie, iar omul, îndreptându-se spre o grămadă de piese vechi, i-a arătat piesele dorite. Iată concluziile lui Richard Bach: „Ce probabilitate exista ca să ni se strice avionul exact lângă orăşelul în care locuia un om care poseda indispensabila piesă de schimb veche de 40 de ani? Ce probabilitate ca el să se afle acolo la momentul potrivit, şi ca noi să putem împinge avionul lângă hangar? A pune acest concurs de împrejurări pe seama întâmplării pare aberant.” [Richard Bach, Magie neagră sau pură întâmplare, Selecţiune din Reader's Digest, Montreal, februarie 1980]. O evadare inutilă

La începutul Primului război mondial, agenţii Securităţii franceze l-au arestat pe Peter Karpin, un spion german, încă de la intrarea sa în Franţa. Timp de trei ani, până la evadarea lui Karpin în 1917, ei au întocmit rapoarte false adresate superiorilor săi, interceptând fondurile care-i erau trimise. Aceste fonduri au servit la achiziţionarea unui automobil care, în 1919, a călcat un pieton în regiunea Ruhr din Germania, pe atunci ocupată de Franţa. Victima accidentului nu era nimeni altul decât Peter Karpin, spionul evadat! [Ripley's Giant Book of Believe It or Not]

Norocul şi ghinionul lui Johannes Osiander

Când scriitorul britanic George Orwell şi-a revenit de pe urma unei răni la gât, căpătate în decursul războiului civil din Spania, el a avut surpriza să fie felicitat de prieteni pentru norocul său – glonţul trecuse foarte aproape de carotidă. Gândul că o rană la gât ar putea fi un eveniment fericit i s-a părut bizar lui Orwell. Reverendul Osiander (1657 – 1724), din Tübingen (Germania) ar fi putut simpatiza cu Orwell. Dintre ghinioanele sale putem enumera: atacat şi doborât de un mistreţ, a scăpat cu bine; în timpul unor mari inundaţii calul său a căzut, prinzându-l sub el, dar a reuşit să scape fără contuzie şi fără nicio fractură; a scăpat din focul puştilor dintr-o ambuscadă şi a fost îngropat sub o avalanşă, dar scăpat teafăr; un crivăţ furios l-a aruncat în apa rece a Rinului, dar aventura l-a lăsat fără nici măcar o răceală. Altă dată, peste el a căzut un copac cu o forţă care ar fi zdrobit o persoană mai puţin suplă – reverendul s-a ridicat şi şi-a urmat drumul, teafăr şi nevătămat. Pe mare, a fost la fel de nenorocos, sau de norocos, ca şi pe uscat: a supravieţuit unui naufragiu, însă numai pentru a fi înghiţit de valuri pe când o barcă încerca să-l salveze; inutil să mai spunem că a supravieţuit: a ieşit la suprafaţă, mereu teafăr şi nevătămat. [Joseph Fordrer, Sie Pregten, p.174; G. Woodcock, The Crystal Spirit: A Study of George Orwell, p. 168] Sursa:”yogaesoteric.net”

Cazuri faimoase de coincidente stranii 1

Calculul probabilităţilor
În 1974, Tom Leonard, profesor de statistică la universitatea din Warwick (Anglia) i-a trimis confratelui său Arthur Koestler următoarele observaţii, însoţite de o anecdotă:
„Un fenomen de coincidenţă are, prin definiţie, probabilităţi infinitezimale de a se produce. Există însă o infinitate de evenimente susceptibile să apară ca şi coincidenţe în viaţa unui individ, dar care în cele din urmă nu i se întâmplă. Dacă am face bilanţul tuturor coincidenţelor posibile, am afla probabilitatea ca cel puţin una dintre ele, absolut remarcabilă, să se producă în decursul vieţii unui individ. Aş fi surprins să existe mulţi oameni cărora să nu li se fi întâmplat nicio coincidenţă extraordinară.
Iată cel mai frumos caz de coincidenţă pe care-l cunosc: În timpul primului său curs la universitate, un nou profesor de statistică le prezenta studenţilor legile probabilităţii. El scoase o monedă din buzunar şi o aruncă în aer. Moneda căzu la sol, se învârti o vreme şi, sub un ropot de aplauze, se imobiliză în plan vertical, pe muchie. Era una dintre numeroasele posibilităţi de oprire a mişcării .”
Matematicianul Warren Weaver a calculat că şansele ca o monedă perfect rotundă să se oprească pe muchie în asemenea condiţii sunt de aproximativ una la un miliard. (Alan Vaughan, Incredible Coincidence, p. 198-199).


În 1979, Die Beste, ediţia germană a Reader’s Digest, a organizat un concurs în rândul cititorilor săi, cu titlul: „Cea mai bună aventură personală”. Desemnat câştigător dintre şapte mii de concurenţi, Walter Kellner, un pilot din München, a trimis o relatare în care povestea cum avionul său, un Cessna 421, s-a prăbuşit în Marea Tireniană, între Sicilia şi Sardinia, şi cum a supravieţuit graţie bărcii sale pneumatice. Anchetatorii de la Digest au verificat cu multă grijă faptele prezentate în relatare, după rapoartele germane şi italiene referitoare la accident, şi au fost pe deplin satisfăcuţi. Aparatul Cessna al lui Kellner, înmatriculat I-NUR, se prăbuşise într-adevăr în Marea Tireniană de la o înălţime de 3000 de metri, aşa cum povestea pilotul. Kellner avea să-şi primească premiul pe 6 decembrie, trebuind să aducă cu el barca pneumatică la sediul revistei.
În dimineaţa zilei de 6, la sediul Das Beste a sosit o scrisoare, adresată redactorului-şef Wulf Schwartzwäller, care trebuia să-i înmâneze premiul lui Kellner. Ea era scrisă de un alt Walter Kellner, pilot şi el, care locuia la Kritzendorf, în Austria, şi care afirma că toată povestea era o mistificare. El pilotase acelaşi aparat Cessna timp de patru ani, deasupra Europei şi a Mării Mediterane şi, dacă fusese nevoit să efectueze o dată o aterizare forţată datorită unor probleme cu motorul, la Cagliari, în Sardinia, nu căzuse niciodată în mare: un impostor falsificase toată aventura pentru a pune mâna pe premiu.
Schwartzwäller era perplex. Pe cine să creadă, de vreme ce relatarea primului Kellner fusese verificată atât de riguros? Iar laureatul trebuia să sosească…
Într-adevăr, punctual şi surâzător, el s-a prezentat la birourile Das Beste. După câteva politeţuri, i s-a arătat scrisoarea tizului său.
El a început prin a se amuza. Da, ştia că un alt Kellner pilotase aparatul, dar nu ştia că purtau acelaşi prenume. Ajungând la pasajul care povestea aterizarea forţată a celuilalt Kellner în Sardinia, a pălit. Acelaşi aparat, aceeaşi zonă, aceeaşi problemă mecanică, un pilot cu acelaşi nume! Ce blestem apăsa asupra lor? De ce oare părea avionul a dori moartea celor numiţi Walter Kellner, şi de ce această înverşunare de a se distruge în vecinătatea Mării Tireniene?
Nu există răspunsuri la aceste întrebări. Cei doi Kellner căzuseră victimă unui mister şi avuseseră norocul de a scăpa teferi. Fără intenţie, redactorii de la Das Beste deschiseseră o poartă spre necunoscut, prin care pătrundea un suflu de aer îngheţat, şi ceremonia de înmânare a premiului a fost impregnată de o ciudată stare de disconfort. [Courier, aprilie 1980, p. 12-13]

Vindecarea subită a lui Jack Traynor
În timpul războiului din 1914, Jack Traynor, din Liverpool, Anglia, a fost rănit de două gloanţe. Unul dintre ele i-a făcut o gaură în craniu, care a refuzat să se cicatrizeze, iar celălalt i-a secţionat anumiţi nervi pe care niciun chirurg nu a mai reuşit să-i repare, ceea ce l-a lăsat cu braţul drept paralizat şi atrofiat. El a obţinut o pensie de invaliditate de 100%.
În 1923, Traynor a început să sufere de epilepsie, provocată probabil de rana sa de la cap. Acum era incapabil să se deplaseze. În acelaşi an, în timpul unui pelerinaj la Lourdes, în Franţa, el s-a scăldat în piscină.
Patru zile mai târziu, sărind jos din pat, se spăla şi se bărbierea singur, apoi, fără niciun ajutor, se plimba prin curtea ospiciului. Întors în Anglia, a practicat meseria de cărbunar, s-a căsătorit, a avut doi copii şi a dus o viaţă normală timp de douăzeci de ani, înainte de a muri de pneumonie în 1943. În decursul acestui interval de timp, ministerul Pensiilor a refuzat să creadă că un invalid oficial recenzat ar fi putut să se vindece în mod miraculos, aşa că a continuat să-i plătească în întregime pensia. Cât despre Biserica Catolică, ea nu a declarat niciodată miraculoasă vindecarea sa, care rămâne totuşi absolut inexplicabilă.
[The Journal of Religion and Psychical Research, ianuarie 1981; Parapsychology Review, octombrie 1977; CMA Journal, decembrie 1974]

Parfumul violetelor
Împăratul Napoleon al III-lea, împărăteasa Eugenie şi fiul lor Louis şi-au aflat refugiul în Anglia, la capătul dezastruosului război din 1870 împotriva Prusiei. Din loialitate faţă de ţara sa de adopţie, Louis s-a înrolat într-un regiment britanic şi a plecat la luptă în Africa de Sud. Prinţul a fost ucis în 1879 în cursul unei lupte cu zuluşii şi a fost îngropat în grabă la faţa locului.
Eugenie ţinea morţiş ca rămăşiţele fiului său să fie îngropate în Anglia, în cavoul familial în care odihnea deja tatăl său. Ea a mers în Africa în 1880 pentru a regăsi mormântul prinţului, ajutată la faţa locului de către ghizi zuluşi.
Dar jungla îşi reintrase în drepturi, şi mormântul era de negăsit. Prietenele care o însoţeau, temându-se pentru sănătatea sa, o implorau să renunţe, dar fosta împărăteasă se încăpăţâna.
Într-o bună dimineaţă, ea o luă la fugă înspre junglă strigând: „Pe aici!”
Neîncrezătoare, escorta sa se luă pe urmele ei, în timp ce ea se năpustea, sărind peste stânci şi copaci răsturnaţi, în mijlocul ierburilor înalte, ca şi cum ar fi urmat un drum precis; în cele din urmă a ajuns la un semn atât de adânc îngropat în vegetaţie încât devenise invizibil. Era într-adevăr mormântul lui Louis.
Spre stupefacţia tovarăşilor săi, ea le-a explicat că fusese călăuzită de către parfumul de violete, parfum care-i plăcea foarte mult lui Louis şi pe care el îl folosea mereu. Ea l-a urmat atâta timp cât l-a simţit; parfumul a dispărut în dreptul mormântului.
[R. Brown, Phantom Soldiers, p. 101-102]

Mâna destinului
În 1858, Robert Fallon din Northumberland (Anglia), acuzat de a fi trişat la poker, la Bella Union Saloon din San Francisco, a fost ucis cu revolverul. Întrucât se spunea că suma rezultată în urma unei înşelăciuni – 600 de dolari, în cazul de faţă – poartă ghinion, ceilalţi jucători l-au invitat pe primul venit să ia locul răposatului. La sosirea poliţiei însă, câştigul noului jucător se ridica la 2000 de dolari. Când poliţiştii i-au cerut cei 600 de dolari pentru a-i transmite moştenitorilor jucătorului anterior, tânărul şi-a revelat identitatea: era fiul lui Fallon şi nu-şi mai văzuse tatăl de şapte ani

Nici nu-i de mirare!
În cursul Războiului de secesiune, un grup de prizonieri nordici a fost transferat cu trenul în lagărul din Salisbury, în Carolina de Nord. Unul dintre gardieni, un băiat de 17 ani cu numele de Beverly Tucker, îi supraveghea pe câţiva dintre prizonieri, care au şuşotit tot timpul călătoriei într-o limbă străină. S-a dovedit că ei vorbeau în dialectul cantonului lor elveţian natal şi că-şi puneau la cale evadarea. Cu ocazia unei opriri a trenului şi-au încercat norocul, însă s-au pomenit împresuraţi de baionetele întregii gărzi. Din nefericire pentru ei, fuseseră supravegheaţi de Beverly Tucker, fără îndoială singurul om din toată armata sudistă capabil să le înţeleagă dialectul: fusese trimis la şcoală exact în acel canton elveţian.
[Joseph Bryan, The Sword over the Mantel, p. 69]
Sursa:”yogaesoteric.net”

Profetii

Ţăranul profet

Robert Nixon, un ţăran clarvăzător care trecea drept idiotul satului, s-a născut în Anglia în jurul anului 1467, într-o fermă din ţinutul Cheshire. Ajuns la vârsta la care putea munci, a fost folosit ca plugar, fiind considerat, se pare, prea stupid pentru orice altă activitate. Cel mai adesea tăcut, el începea însă uneori să mormăie cuvinte ininteligibile, care păreau a constitui o dovadă în plus a debilităţii sale mentale. Într-o zi, pe când muncea la câmp, s-a oprit, aruncând priviri ciudate de jur împrejurul lui şi a strigat: „Ei bine, Dick? Ei bine, Harry? O, ghinion, Dick! O, bravo, Harry!” Aceste exclamaţii, mai puţin incoerente decât de obicei, dar totuşi de neînţeles, i-au intrigat pe tovarăşii lui Robert, care le-au descoperit sensul a doua zi: ei au aflat că exact în momentul în care Robert rostise aceste cuvinte bizare, regele Richard al III-lea (Dick) fusese ucis în bătălia de la Bosworth, şi că învingătorul, Henry Tudor (Harry), fusese proclamat Henric al VII-lea al Angliei.

În curând, faima tânărului clarvăzător a ajuns la urechile noului suveran, care şi-a manifestat curiozitatea şi dorinţa de a-l cunoaşte. De la Londra, acesta a trimis un mesager care trebuia să-l aducă pe ţăran la palat. Înainte chiar ca mesagerul să părăsească curtea regală, Robert a aflat că venea după el şi, cuprins de o imensă teamă, a început să alerge ca un nebun pe uliţele satului, urlând că regele îl chema la curte şi că avea să-l lase să moară de foame. Henry al VII-lea, între timp, hotărâse să-l pună la încercare pe tânărul profet, aşa că, atunci când tânărul Robert i-a fost înfăţişat, s-a prefăcut a fi cuprins de o mare tulburare, pretinzând că rătăcise un diamant de mare valoare. Ar fi Robert capabil să-l regăsească? Ţăranul a răspuns calm printr-un proverb: „Cel care a ascuns, regăseşte”. Regele, care într-adevăr ascunsese diamantul, a fost foarte impresionat şi a dat ordin să se consemneze tot ce spunea tânărul. Cuvintele sale, în mod neclar interpretate, au prezis războaiele civile engleze, moartea sau abdicarea regilor, războiul cu Franţa. El a mai anunţat şi că oraşul Nantwich, din Cheshire, avea să fie luat de o inundaţie, dar acest lucru nu s-a întâmplat încă.

Predicţia care viza însăşi persoana vizionarului părea cea mai neverosimilă dintre toate: Robert ar fi urmat să moară de inaniţie în palat. Pentru a-l calma, regele a dat ordin să fie servit cu tot ce dorea, şi asta la orice oră din zi şi din noapte – ceea ce i-a creat mulţi duşmani tânărului în bucătăriile regale, unde era foarte invidiat pentru acest privilegiu. Or, într-o zi, regele plecă din Londra, lăsându-l pe Robert în paza unui şambelan. Acesta, pentru a-şi pune protejatul la adăpost de răutatea servitorilor, l-a închis chiar în cabinetul regelui. Dar şambelanul a fost la rândul său chemat în afara Londrei pentru o afacere urgentă, şi a plecat, uitând să lase cheia şi ordinele necesare pentru eliberarea lui Robert. La întoarcere, l-a găsit pe Robert mort de foame.

Vocea interioară a lui Churchill

Atacurile aeriene deveniseră atât de frecvente la Londra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, încât mulţi londonezi, fără a fi inconştienţi de pericol, nu le mai acordau totuşi prea multă atenţie. Prim-ministrul Winston Churchill, înzestrat cu un curaj înnăscut, şi care trăise multe clipe periculoase sub focul inamicului în timpul anilor săi de serviciu activ, era la fel de temerar ca oricare dintre concetăţenii săi şi poate mai puţin dispus să se lase deranjat de bombele lui Hitler. În orice caz, toată lumea se aştepta ca el să fie personificarea neîmblânzitului spirit de rezistenţă al Marii Britanii. Dar, atunci când vocea sa interioară îl avertiza în privinţa unui pericol iminent, nu ezita să se pună imediat la adăpost.

Într-o seară, pe când primea vizita a trei dintre miniştrii săi în reşedinţa tradiţională a prim-ministrului britanic de pe Downing Street nr. 10, s-a declanşat un atac aerian, dar cina nu a fost totuşi întreruptă numai pentu atât. Brusc, Churchill s-a ridicat de la masă şi s-a dus la bucătărie, unde lucrau bucătarul şi o cameristă. L-a rugat pe majordom să pună mâncarea pe o tavă în sufragerie şi a dat ordin personalului să intre imediat în adăpostul antiaerian. Apoi s-a întors la invitaţii săi. Trei minute mai târziu, o bombă exploda în spatele casei şi distrugea bucătăria. Dar, ca prin miracol, prim-ministrul şi oaspeţii săi au scăpat teferi.

Unul dintre mijloacele adoptate de Churchill pentru a întreţine încrederea concetăţenilor săi era vizitarea bateriilor antiaeriene în timpul atacurilor nocturne. O dată, după ce a inspectat una dintre ele în toiul luptei, s-a întors spre maşina sa cu intenţia, poate, de a mai vizita încă două sau trei baterii înainte de ivirea zorilor. Şoferul i-a deschis portiera pe partea unde se aşeza el de obicei. Dar, de data aceasta, în loc să urce, el a făcut ocolul maşinii, a deschis cealaltă portieră şi a luat loc. Câteva clipe mai târziu, circula pe străzile întunecate, când o bombă explodă nu departe de maşina sa; suflul ei a ridicat maşina, care a continuat să ruleze pe două roţi, gata-gata să se răstoarne, căzând apoi la loc în poziţia normală. „Sunt sigur, a afirmat Churchill mai târziu, că numai greutatea mea aflată la locul potrivit a făcut ca maşina să-şi regăsească echilibrul”. Când soţia sa l-a întrebat despre acest periculos incident, la început a spus că nu ştia de ce schimbase partea chiar în acea zi. Apoi a adăugat: „Ba da, ştiu. Cineva mi-a zis «Stop!» înainte să ajung la portiera deschisă. Apoi am înţeles că se aştepta de la mine să mă duc să deschid cealaltă portieră, pentru a lua loc pe partea opusă. Şi asta am şi făcut.”

Întâlnire cu destinul

În 1954, Eva Hellström, fondatoarea Societăţii Suedeze de Cercetări Psihice, a visat că ea şi soţul ei zburau deasupra străzilor Stockholmului. Aruncând o privire în jos, ea a văzut un accident de circulaţie: un tren verde intrase în coliziune cu un tramvai albastru. Trenurile din Stockholm erau pe atunci vopsite în maro, dar atunci când, câteva luni mai târziu, au apărut noi trenuri vopsite în verde, Eva Hellström a căpătat certitudinea că visul său se va împlini. Ea a făcut o schiţă a poziţiei celor două vehicule şi şi-a notat: „Accidentul va avea loc la intersecţia trenului de Djursholm şi a tramvaiului nr. 4, la Valhallavägen; din câte ştiu eu, acolo au mai avut loc ciocniri între maşini şi trenuri, dar niciodată nu a fost implicat vreun tramvai…” Pe 4 martie 1956, după aproape doi ani de la acest vis, tramvaiul albastru nr. 4 şi trenul verde de Djursholm s-au ciocnit la Valhallavägen; poziţia vehiculelor era exact cea din schiţa Evei Hellström.

Premoniţiile inconştiente

După un studiu realizat în anii 1950 de W.E. Cox, trenurile sortite a avea un accident au mai puţini pasageri decât trenurile normale. Accidentele constituind un eveniment necunoscut până în momentul producerii lor, Cox a tras concluzia că foarte mulţi oameni, în mod conştient sau nu, evită să călătorească cu trenul în ziua în care urmează să aibă loc accidentul. Cox a obţinut de la companiile de cale ferată, pentru un tren dat, date referitoare la numărul de călători: în ziua accidentului, în cele şase zile premergătoare accidentului şi în aceeaşi zi a săptămânii în cele patru săptămâni precedente. De exemplu, trenul Georgian, aflat în serviciu între Chicago şi estul statului Illinois, a suferit un accident în 15 iunie 1952; în acea zi nu avea la bord decât 9 pasageri. Or, în cele şase zile anterioare accidentului, avusese 68, 60, 53, 48, 62 şi 70 de pasageri. Pe data de 8 iunie avusese 35 de pasageri, iar pentru celelalte zile considerate: 55, 53 şi 54 de pasageri. În cursul celor zece zile respective, numărul mediu de călători în trenul Georgian fusese de 58,8. Totuşi, în ziua accidentului, această medie scăzuse cu 84 %.

Un alt exemplu al fenomenului pe care Cox îl numeşte „evitarea accidentelor” transpare din datele culese referitor la trenul nr. 15, al cărui traseu era Chicago – Milwaukee – Saint-Paul – Oceanul Pacific, care a suferit un accident pe data de 15 septembrie 1952, având 55 de pasageri la bord. În cinci din cele şapte zile precedente, alese conform metodei lui Cox, acest tren a numărat peste 100 de călători, iar în celelalte două zile, cu cel puţin 30 mai mulţi decât în ziua accidentului. Numărul mediu de pasageri în decursul celor 10 zile fără accident era cu 50% mai mare decât numărul de pasageri din ziua accidentului.

Uluitoarele predicţii ale lui Cyrano de Bergerac

Scriitorul francez Cyrano de Bergerac şi-a dobândit faima mai ales datorită dimensiunii neobişnuite a nasului său, cât şi iscusinţei sale în mânuirea spadei. El a fost mai puţin cunoscut ca scriitor de science-fiction şi chiar ca profet. Scrierile sale fantastice, două povestiri ale călătoriilor pe Soare şi pe Lună, au fost publicate post-mortem în 1656 şi respectiv 1662. În ele, la numai câţiva ani după ce Galilei abjurase în faţa Inchiziţiei, Cyrano a descris traiectoria planetei Pământ şi a altor planete ale sistemului solar şi câmpul gravitaţional slab al Lunii şi a descris, printre câteva aparate imaginare de călătorie interplanetară, o rachetă cu propulsie. Cu 300 de ani înaintea scriitorului Eric von Daniken, el a emis îndrăzneaţa ipoteză că zeii mitologiilor sunt de fapt fiinţe extraterestre (mai exact locuitori ai Lunii, deşi de provenienţă solară), care îşi puteau schimba forma la voinţă. Mai mult, Cyrano a descris câteva elemente ale tehnologiei lunare: case care se pot retrage în pământ în caz de vreme rea, cu ajutorul unor şuruburi uriaşe, case care îşi schimbă locul în funcţie de anotimp, prin intermediul unor aripi asemănătoare cu cele ale morilor de vânt, aparatură pentru înregistrarea şi redarea sunetelor şi becuri care făceau noaptea lunară la fel de strălucitoare ca şi ziua. Deşi mulţi scriitori de science-fiction au prezis tehnologii noi, Cyrano a luat-o înaintea tuturor cu previziunile sale asupra invenţiilor electrice şi electronice, cum ar fi fonograful, magnetofonul, casa mobilă şi becul.

Profetul şomer

La data de 4 decembrie 1978, Edward Pearson era arestat deoarece călătorea fără bilet pe ruta Inverness-Perth, în Scoţia. El a apărut în faţa Tribunalului din Perth, unde a fost descris drept „un profet scoţian şomer”. El a declarat instanţei că mergea la Londra pentru a-l avertiza pe Ministrul Mediului asupra unui cutremur ce urma să zguduie în curând oraşul Glasgow.

Povestea lui Edward Pearson a fost relatată din nou în ziarul din Dundee, „Courier&Advertiser” din 6 decembrie, sub titlul: „Profetul nu avea bilet de tren”. Trei săptămâni mai târziu, cititorii ziarului „Courier&Advertiser” au fost surprinşi, în timpul nopţii, de un cutremur care a dărâmat clădiri din Glasgow şi din alte regiuni ale Scoţiei. Este interesant de remarcat că, pe tot cuprinsul insulelor britanice, cutremurele sunt un fenomen foarte rar întâlnit. Articol preluat din REVISTA MISTERELOR

Sursa:”yogaesoteric.net”

Reancarnarea

“Nimic în univers nu se pierde, totul se transformă; sufletul transmigrează şi, trăgând în jurul său atom cu atom, el îşi reconstruieşte un nou trup.”
Reîncarnarea nu este o credinţă, o teorie sau un subterfugiu psihologic în faţa finalităţii sinistre care este moartea. Ea este un fenomen guvernat de legi precise care ne permit o mai bună înţelegere a drumului pe care îl parcurgem în vieţile noastre succesive.
Înţelepţii Orientului afirmă că pentru cunoaşterea adevărului ce se ascunde în noi este necesară asimilarea a trei discipline care nu sunt foarte accesibile Occidentului: concentrarea, contemplaţia şi meditaţia. Numai aşa ne-am putea aminti cine suntem noi cu adevărat şi, într-una dintre etapele acestui demers iniţiatic ne-am putea aminti vieţile noastre anterioare.
Veţi spune că în urma unor astfel de experienţe aţi putea deveni o persoană care reuneşte mai multe identităţi, mai multe personalităţi. Dar oare nu este aşa? Nu simţim de nenumărate ori acele multiple euri din noi care deseori ne produc contradicţii în propria fiinţă? Avantajul ar fi însă că ne-am aminti toate aptitudinile trecute şi toate experienţele pe care le-am avut într-o altă viaţă şi am putea avea astfel acces la o memorie colosală care ne-ar putea transforma în supraoameni. În plus, am avea şansa imensă să intuim că dincolo de toate aceste personalităţi care se schimbă de la o viaţă la alta, ceva din noi rămâne întotdeauna neschimbat, acea scânteie luminoasă, Sinele divin care este, de fapt, adevăratul nostru Eu.
Ca orice demers ştiinţific, şi în cazul reîncarnării există o serie de argumente care pot susţine această teorie milenară. Iată părerea noastră:
O ordine cu adevărat morală presupune în mod necesar ideea unei vieţi anterioare vieţii actuale. Altfel, nu este posibil de explicat inegalitatea şanselor, diversitatea tulburătoare a situaţiilor morale şi a destinelor individuale. Trebuie admis că faptele bune sau rele dintr-o viaţă anterioară sunt cauza destinului actual al omului. Altfel, aceasta s-ar datora fie întâmplării, fie unui Dumnezeu nedrept… Reîncarnarea este, deci, necesară pentru a da omului o explicaţie satisfăcătoare despre el-însuşi şi despre viaţa pe care o trăieşte.
De multe ori, oamenii se întreabă “de ce mi se întâmplă tocmai mie”? Puţini ştiu însă că nimic nu este întâmplător, totul este o necesitate care are la bază legea universală a karma-ei.
O ordine cu adevărat morală a lumii presupune în mod necesar ideea unei vieţi după această viaţă. Dacă n-ar fi aşa, atunci cum va veni acea recompensă liniştitoare, pe care atâţia oameni o aşteaptă în mod îndreptăţit? Cum se poate ajunge la dezvoltarea perfecţiunii morale a omului, dacă posibilitatea unei alte vieţi nu-i este acordată ? Această doctrină îi permite deci omului să oprească tulburarea ordinii mondiale şi, în cele din urmă, să scape de eternul ciclu de renaşteri.
Sursa:”yogaesoteric.net”

Grigori Rasputin

Grigori Rasputin (22 ianuarie 1869 – 29 decembrie 1916)

Cum a murit: s-a inecat dupa ce a fost otravit, impuscat, injunghiat si batut

Grigori Rasputin, desi de origini umile, avea o influenta majora la curtea regala insa atitudinea sa vulgara si necugetata i-au adus numerosi inamici politici care si-au propus sa il ucida. Acestia au hotarat sa il otraveasca insa Rasputin nu a fost afectat de otrava care ar fi omorat un barbat de trei ori mai solid. La urmatoarea incercare s-au strecurat in spatele lui si l-au impuscat in cap insa in timp ce unul dintre “ucigasii” sai ii verifica pulsul, acesta l-a prins de gat si l-a strangulat. Rasputin a incercat sa fuga insa viitorii asasini erau pe urmele lui si l-au impuscat de trei ori. Nici aceste gloante nu au reusit sa-l rapuna insa l-au incetinit suficient incat urmaritorii sai sa il prinda din urma si sa il bata inainte sa il arunce intr-un rau inghetat.
Cand corpul sau a fost scos din apa, o autopsie a indicat faptul ca moartea lui a fost cauzata de…inec.

Regele Adolf Frederick al Suediei

Regele Adolf Frederick al Suediei (14 mai 1710 – 12 februarie 1771)
Cum a murit: a mancat prea multa budinca
Adolf Frederick a fost regele Suediei in perioada anilor 1751 – 1771.
In iarna anului 1771, dupa ce a luat parte la un banchet la care a consumat homari, caviar, sauerkraut, hering afumat si sampanie, Adolf a decis sa treaca la desert. Preferatul regelui era Semla. Una sau doua portii ar fi fost suficiente insa cele 14 castroane i-au cauzat probleme digestive care au condus la moartea sa.

Aeschylus

Aeschylus (525 BC/524 BC – 456 BC)

Cum a murit: un vultur i-a aruncat o broasca testoasa in cap

Considerat fondator al tragediei, Aeschylus este primul din cei trei dramaturgi ai Greciei Antice a caror opera inca supravietuieste.
Legenda spune ca in timp ce Aeschylus se afla in Sicilia, un vultur care zbura deasupra sa i-a confundat chelia cu o piatra si i-a aruncat o testoasa in cap. Din cauza inaltimii, dramaturgul a murit.
Acest incident nu este unul neobisnuit deoarece in zona mediteraneana exista o specie de vultur care arunca de la inaltimi mari oase si testoase pe pietre pentru a le sparge.

Attila

Attila, regele hunilor (406 – 453)
Cum a murit: i-a sangerat nasul in noaptea nuntii
Desi conform spuselor lui Priscus – diplomat si istoric din Tracia – Attila a murit la un ospat dat in cinstea casatoriei sale cu Ildico din cauza unei hemoragii nazale, exista o teorie alternativa care sugereaza ca regele hunilor a murit dupa ce a consumat cantitati exagerate de alcool, tot din cauza unor sangerari la nivelul cailor respiratorii. Potrivit teoriei din urma, Attila era prea beat ca sa observe faptul ca ii sangera nasul asa ca s-a sufocat in somn in propriul sau sange.

Supararea presedintelui Basescu motiv de rafuiala politica

ACIN SIX-RAY
-Tableta-
Mitingul politistilor.a suparat rau de tot pe d-nul Basescu.Supararea se pare ca i-a scurtcircuitat ratiunea.Presedintele pur si simplu asa ca o toana renunta la politie in a-i asigura protectia.Ca un semn de solidaritate micutul Boc face acelasi lucru adica renunta la politie in coloana oficiala.
Asa ca politia ramane fara paine in ceea ce priveste protectia demnitarilor.Foarte bine poate se mai fac ceva economii la bugetul Ministerului de Inerne.Protestul politistilor neautorizat ,asa zis spontan ,a adancit lupa in PD-L.Daca nu s-a reusit remanierea lui Vasile Blaga ,se va reusii sigur demiterea din functia de ministru de interne.Nici ca se putea mai bine pentru dl.Basescu ca sa se scape de un incomod ca Vasile Blaga.Tripleta Blaga,Berceanu,Videanu au fost trase pe linie moarta.Traiasca Udrea,Oprea,Diaconescu oamenii presedintelui ce probabil se vor infrupta in continuare din privilegiile dl Basescu.Se pare ca sefii de la Politia Romana si Jandarmeria Romana isi vor da demisia.Asa ca pierderi colaterale.Nici o problema ,vor venii altii mai indoctrinati,si vor pune in practica aberantele solutii anticriza ale dl.Basescu.Politistii vor murmura in barba nemultumiti si poate vom vedea si alte proteste “spontane” cu acelasi final-nu se obtine nimic-
Vremuri grele pentru democratie.Sa auzim numai de bine!

Casnicia ideala!

Casnicia ideala !
Eu si sotia mea cunoastem secretul pentru a mentine o casatorie solida:
1. De doua ori pe saptamana mergem intr-un restaurant dragut -companie
placuta, mancare buna, bem vin…Ea merge marti si joi, eu miercuri si vineri.
2. Dormim in paturi separate, eu la Bucuresti, ea la Cluj.
3. O duc peste tot, dar ea reuseste mereu sa gaseasca drumul
inapoi.
4. Am intrebat-o unde vrea sa mearga pentru aniversarea casatoriei si mi-a raspuns: “Intr-un loc unde nu am mai fost demult”. I-am sugerat bucataria.
5. Ne tinem de mana mereu. Daca nu o fac, incepe sa cheltuiasca.
6. Are un robot de bucatarie electric, un storcator electric, un prajitor electric si zice ca sunt prea multe in casa, nu are loc de ele unde sa stea. Asa ca i-am cumparat un scaun electric.
7. Mi-a spus ca masina nu merge, ca are apa in carburator. Am
intrebat unde e masina si mi-a raspuns: “In lac”.
8. Si-a facut o masca de argila. Pentru doua zile a fost frumoasa foc. Apoi s-a spalat .
9. A fugit dupa camionul de gunoi, urland: “Sunt in intirziere pt. gunoi?”Soferul i-a raspuns: “Nu, salta inauntru!”
10. Aminteste-ti mereu : “casatoria e prima cauza a divortului.”
11. Nu i-am vorbit sotiei timp de 11 luni. Nu indrazneam sa o intrerup.
12. Ultima cearta a fost din cauza mea. A intrebat “Ce e pe televizor?”, Iar eu i-am raspuns: “Praf”.
13. La inceput, Dumnezeu a creat pamantul si s-a odihnit.Apoi a creat barbatul si s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Si nici omul, nici Dumnezeu nu s-au mai odihnit niciodata.
Si a fost nevoit sa inventeze bautura.

Horace Wells

Horace Wells (21 ianuarie 1815 – 24 ianuarie 1848)
Cum a murit: a folosit anestezic pentru a se sinucide
Dentist american, Horace Wells a fost unul dintre pionierii folosirii anestezicelor. Cunoscut pentru faptul ca nu suporta tipetele pacientilor sai, acesta a fost printre primii medici care au folosit diverse substante pe post de anestezic.
Investigatiile sale in materie de substante ce atenueaza durerile au condus la declinul sau deoarece experimenta pe propriul sau corp. Intr-o zi, bine ametit, Wells a alergat spre doua prostituate pe care le-a atacat cu acid sulfuric. A fost mai apoi arestat si inchis la Tombs Prison din New York.
Dupa ce si-a revenit din starea de delir a inceput sa aiba mustrari de constiinta asadar, in imposibilitatea de a trai in vinovatie, dentistul s-a sinucis dupa ce a inhalat o doza substantiala de cloroform si si-a taiat artera femurala.

Politistii la usa lui Basescu

ACIN SIX-RAY
-Tableta-
In jurul palatului Cotroceni ,forfota mare.Politistii nemultumiti au iesit sa protesteze.Pai de…viata grea,salariu cu 25% mai mic si cine stie cate alte favoruri taiate.E normal sa te apuce nebunia nu alta.Politistii au cerut mortis grabis sa vina presedintele sa vorbeasca cu ei.dar presedintele nu are timp sa stea la taclale cu o masa de oameni nemultumiti,cand treburile tarii cer sa adopte “strategii” de iesire din criza.Si ce daca politistii striga sus si tare ca presedintele nu-i mai reprezinta .Nimeni nu are timp sa-i asculte.Jandarmii au inconjurat masele de politisti ce protesteaza si ameninta ca vor amenda pe liderii de sindicat cu amenzi intre 1000 si 100000 RON,asta da cadou.. asa ca intre politisti(ca tot fac parte din sistemul national de aparare)Politistii au si tupeu,auzi tu…cer demisia presedintelui.
Bietii oameni nu realizeaza ca nu vor obtine nimic in urma protestului-poate ceva sanctiuni asa ca ceva intamplator.
E clar .vin vremuri grele .Sa auzim numai de bine!

Doi ani intr-un univers paralel

Dieter Kersting, un agent de schimb, în vârstă de 44 ani, din Germania, a dispărut într-o zi printr-o uşă rotativă, petrecând doi ani într-o lume paralelă, unde timpul nu avea niciun înţeles şi totul părea straniu. A reapărut în noiembrie 1993, fiind găsit în toiul nopţii, plimbându-se de-a lungul unei artere foarte aglomerate. La început, poliţiştii au fost şocaţi de înfăţişarea sa şi de limba neînţeleasă pe care o vorbea. Convinşi că este un psihopat, doctorii i-au administrat un sedativ.
Calmat, agentul de schimb din Frankfurt, Germania, a descris câteva etape ale călătoriei sale într-o altă lume. Helmut Stein, medicul care s-a ocupat de caz, spunea: „Există universuri paralele şi acest om aduce încă o dovadă asupra acestei realităţi. Nu putem încă explica fenomenul, dar lumi ciudate, necunoscute nouă, există alături de a noastră. Şi, uneori, din motive pe care nu le putem deocamdată înţelege, uşile se deschid, permiţând oamenilor să pătrundă.”
Dieter Kiersting a dispărut la 27 februarie 1991, în timp ce mergea la slujbă, printr-o uşă rotativă. După câteva săptămâni de cercetare, poliţia a declarat că „nu există nicio explicaţie pentru dispariţia d-lui Kersting dar, cu siguranţă, nu este vorba despre o glumă proastă”.

La începutul cercetărilor, dr. Stein era sceptic, dar după ce l-a ascultat, a început să se convingă că spune adevărul. Deşi erau lipsuri uriaşe în memoria sa, descrierea lumii în care trăise doi ani nu avea nicio legătură cu Pământul. Conform povestirii sale, totul era negru şi, la început, a avut o senzaţie de cădere. Apoi, Kersting nu-şi mai amintea ce s-a petrecut mai departe. Însă, brusc, a ajuns pe o stradă aglomerată, într-un oraş unde caii şi boii trăgeau căruţele în formă de ou şi zeci de mii de oameni se deplasau dintr-o parte în alta a străzii, răcnind ceva într-o limbă pe care el nu o înţelegea, fiind deosebit de violenţi: se atacau unii pe alţii cu cuţite şi arme şi chiar dacă existau victime, nimeni nu părea să sufere şi nimeni nu murea. Kersting a mai vorbit despre nişte sunete şi umbre care păreau a fi entităţi. Însă, când i s-au cerut alte explicaţii, deodată a intrat într-o stare de agitaţie şi tulburare, s-a speriat şi a început să ţipe…
Deşi trecuseră doi ani, Dieter insista că timpul stătuse pe loc, iar Dr. Stein specula ideea că pacientul său ar fi intrat într-o lume în care trecutul, prezentul şi viitorul se petreceau simultan (se percepeau în simultaneitate), fără a exista o desfăşurare secvenţială, o progresie a timpului…„Experienţa acestui om ar putea să ne schimbe fundamental concepţia despre realitate şi existenţă pentru totdeauna”, declară el.
Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”
Sursa:”yogaesoteric.net:

Visele profetice ale Sfintei Odilia

În ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, şiruri nesfârşite de tancuri americane străbăteau orăşelul elveţian Odilianberg, situat în zona muntoasă, la numai câteva mile de Strasbourg. Greoaiele maşini de luptă huruiau asurzitor trecând la câţiva metri de o biserică veche, în al cărei cimitir se afla şi mormântul Sfintei Odilia (ce a trăit între anii 660-720), o femeie blândă şi evlavioasă, care a prezis venirea acestor tancuri cu peste 1300 de ani în urmă.

Odilia provenea dintr-o familie nobilă. S-a născut oarbă şi când a fost botezată, la vârsta de 13 ani, se spune că brusc a început să vadă. Multe legende au circulat în legătură cu ea, dar niciuna nu este mai învăluită în mister decât aceea născută dintr-un document cunoscut drept „Profeţia Sfintei Odilia”. Acesta nu a fost conceput iniţial ca o profeţie, constând în realitate din două scrisori trimise fratelui ei, în care îi descria acestuia repetatele şi obsedantele ei vise. Această „profeţie” trasează vădite paralele cu persoane şi evenimente ale celui de-al doilea război mondial.

„Ascultă-mă dragă frate, pentru că eu am văzut prăpădul pădurilor şi al munţilor. Spaima a pus stăpânire pe oameni, pentru că în nicio altă parte a universului cineva nu a mai fost martor la o astfel de catastrofă. Va veni o vreme când germanii vor fi cunoscuţi drept cea mai războinică naţiune a lumii. Aceasta se va întâmpla atunci când din sânul acestei naţiuni se va ridica un războinic teribil, care va răspândi acest flagel în toată lumea. Oamenii îl vor numi Antichrist. El va fi blestemat de mii şi mii de mame, care vor jelui ca şi Raşela soarta copiilor săi şi care nu vor fi niciodată consolate pentru că vor părăsi această lume şi vor fi ucise în propriile lor cămine.” Sfânta Odilia îi relatează fratelui ei că oamenii îl vor numi pe comandantul forţelor germane Antichrist. Or, Adolf Hitler a fost într-adevăr numit astfel, datorită faptelor sale abominabile. În toată perioada în care a avut autoritatea de a da ordine, el a ars, a prădat şi a pustiit fără încetare. „Cuceritorul va apărea de undeva de pe malurile Dunării. Războiul pe care îl va aduce va fi cel mai îngrozitor război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată.” Trebuie să remarcăm faptul că Adolf Hitler s-a născut la mai puţin de 25 de metri de Dunăre. „Armele sale vor fi multicolore”, scrie mai departe Sfânta Odilia, „iar căştile soldaţilor săi vor fi prevăzute cu nişte puncte care vor lansa fulgere de lumină, în timp ce în mâini aceştia vor purta torţe aprinse. Va fi imposibil să se estimeze numărul atrocităţilor comise.” „Va fi învingător pe uscat, pe mare şi în aer. Pe cer vor apărea războinici înaripaţi care, în timpul acestor atacuri de neimaginat, vor urca atât de mult încât vor ajunge până la stele, pe care le vor lua şi le vor arunca asupra oraşelor de la un capăt la altul al Universului, pentru a crea uriaşe incendii. Pământul se va cutremura de violenţa bătăilor. Râurile se vor înroşi de sânge. La suprafaţa oceanelor vor apărea monştrii marini.” Timp de doi ani, după ce Hitler şi-a dezlănţuit maşina de război, aceasta a făcut ravagii pe tot cuprinsul Europei. Roiurile de avioane germane l-au anihilat pe inamic, doborându-l. Ele inundau întunericul cu lumina sclipitoare a trasoarelor lor, după ce aruncau toată încărcătura de bombe incendiare asupra unor obiective lipsite de apărare. Milioane de tone de explozive au zguduit pământul timp de peste 5 ani. Submarinele apărute la suprafaţa oceanelor ar fi putut arăta ca nişte stranii monştri marini oricărui om al secolului al VIII-lea.

„Generaţiile viitoare vor fi uluite cum numeroşii şi puternicii săi adversari nu au reuşit să pună capăt marşului său victorios. Iar războiul va fi de durată. Cuceritorul va ajunge la apogeul triumfului său la jumătatea celei de-a şasea luni a celui de-al doilea an al ostilităţilor. Acesta va fi sfârşitul primei etape de victorii sângeroase. El va spune: «Acceptaţi jugul stăpânirii mele», iar în timpul acesta îşi va continua cuceririle. Duşmanii săi însă nu se vor supune, iar el se va răsti la ei: «nenorocirea se va abate asupra voastră, pentru că eu sunt cuceritorul»”. Să analizăm acest fragment pe baza faptelor istorice. Cel de-al doilea război mondial a început în septembrie 1939. Deci cel de-al doilea an de lupte a început în septembrie 1940. La şase luni după aceasta, în martie 1941, Hitler a luat o hotărâre care i-a fost fatală. După acea dată el nu a mai reuşit să cucerească nicio altă naţiune importantă, iar în iunie 1941 el a pornit nefericita campanie împotriva Rusiei. Acest moment a constituit începutul sfârşitului pentru nazişti. În septembrie 1942, Adolf Hitler s-a adresat la Berlin Reichului german astfel: „Duşmanul va fi anihilat. Germaniei i-a fost scris să domine, să conducă! Vă promit acest lucru şi este de datoria mea să-l realizez!” Sfânta Odilia menţionase că vorbele acestuia vor fi: „Nenorocirea se va abate asupra lor pentru că eu sunt cuceritorul!” Şi le menţionase cu peste un mileniu înainte ca evenimentele să aibă loc. În concluzie, Sfânta Odilia precizează: „Semnele rele vor apărea şi în Orient, unde trupele Cuceritorului vor fi lovite de o ciudată şi necunoscută boală. Această nenorocire îi va descuraja pe soldaţii săi, iar naţiunile vor spune: «Iată degetul lui Dumnezeu. Aceasta este dreapta pedeapsă.»” Pentru prima oară în istorie, furia exploziei atomice s-a abătut asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. O boală ciudată şi necunoscută a afectat victimele, descurajându-le. Să fie un mod prin care Sfânta Odilia a descris un eveniment istoric de care o despărţeau şaisprezece secole atunci când l-a visat? Sursa:”yogaesoteric.net”

Francis Bacon

Francis Bacon (22 ianuarie 1561 – 9 aprilie 1626)
Cum a murit: a indesat zapada intr-un pui mort
Francis Bacon a fost un renumit om politic, filosof, creator al eseului englez, sustinator al revolutiei stiintifice si “ghinionist convins”.
Bacon se incadreaza in randul persoanelor care au murit in urma experimentelor proprii.
In anul 1625, acesta privea pe fereastra la ninsoarea de afara cand deodata l-a lovit inspiratia – de ce nu ar ajuta zapada la pastrarea carnii in acelasi mod in care o face si sarea? Dornic sa afle raspunsul la intrebare si ignorand vijelia de afara, Bacon s-a grabit in oras sa cumpere un pui dupa care s-a intors acasa. Aflat afara in viscol, acesta a omorat puiul si a inceput sa-l umple cu zapada.
Experimentul sau a fost desigur un esec – puiul nu a inghetat iar ca urmare a faptului ca a stat afara in frig a facut o forma grava de pneumonie. Ca totul sa fie mai dramatic, a prajit puiul si l-a mancat. La scurt timp dupa aceea a murit.

Empedocles

Empedocles – 430 BC
Cum a murit: S-a aruncat intr-un vulcan ca sa devina nemuritor
Empedocles era un filosof grec, cel mai bine cunoscut pentru teoria clasica a celor patru elemente si pentru faptul ca era ultimul ‘cugetator’ care isi scria ideile in forma lirica.
Conform legendei, Empedocles s-a aruncat in vulcanul activ de la muntele Etna din Sicilia, astfel incercand sa-i convinga pe invataceii sai ca trupul sau a disparut si ca intr-o zi se va intoarce ca zeu.
Din pacate pentru filosof, una dintre sandalele sale a ramas in urma si a fost descoperita de un discipol, asadar planul sau a fost dejucat

Puterea miraculoasa a credintei

de Pierre Frondaie

De la început mărturisesc că povestirea pe care doresc s-o evoc, naivă şi profundă în acelaşi timp, ca o revelaţie primitivă la limita unui vis, nu este menită să încânte pe domnii cu spirite tari, împietriţi în orgoliul lor de a nu crede nimic. Cu atât mai mult nu va place filosofilor raţiunii pure, nici astronomilor dialogând asupra cometelor.

Mi-a fost povestită într-un mic oraş din Bretagne, pe un prundiş cu pietrişul auriu, în faţa crepusculului, în timp ce soarele avea înfăţişarea unui rege magnific care primea, la ceremonia culcării, o întreagă curte de nori eleganţi, îmbrăcaţi în trandafiriu, într-un castel oarecare din văzduh.

Iar cel pe care-l ascultam era un bătrân marinar bronzat, copt şi răscopt în aroma sării marine de toate razele tropicale, a căror fierbinţeală o simţise în timpul strălucirii lor.

Aşadar, era povestea oarecare a unui oarecare vaporaş foarte vechi, pe care-l admirasem chiar în biserica oraşului; un mic vapor care, la început, când era nou, nu arăta mai frumos decât altele: o jucărie pentru puştani, sculptată grosolan. Dar, ca şi oamenii, la fel de sigur, lemnul îmbătrânise. Acum, datorită nu ştiu cărui aspect venerabil de relicvă, căpătat în această biserică, unde era conservat de două lungi secole, micul vapor părea un bunic minuscul şi fermecător, strămoş al marilor veliere asemănătoare, care porneau în larg.

Aventura, sau legenda, nu s-a şters din memoria oamenilor, ea se păstrează şi se transmite şi acum. Tradiţia orală şi-a făcut datoria. Iar eu trebuie să remarc, în treacăt, că erau puţine şanse să se uite căci, într-adevăr, ce înseamnă patru generaţii sau chiar cinci?

Aşadar, întâmplarea pe care marinarul mi-o povestise, o ştia de la bunicul său. Acesta o auzise de la străbunicul său, propriul erou al întâmplării.

Astăzi o reproduc aproape cum am auzit-o, imaginându-mi, din comoditate, că sunt primul său povestitor, un marinar din timpul lui Ludovic XIV: „În iarna anului 1698 ne întorceam dintr-o lungă călătorie în Ţara Insulelor. Eram o duzină de oameni pe bricul pe care-l comandam şi nu mai aveam de parcurs decât câteva ore pentru a zări la orizont coastele abrupte ale Bretagniei. Totuşi, cu tot timpul favorabil de până acum, vremea s-a posomorât apoi, prin nu ştiu ce fel de discordie a vânturilor, marea a început să se agite furioasă, cuprinsă de acea mânie teribilă capabilă să înmoaie chiar şi barba aspră a mateloţilor. Soarele şi-a ascuns strălucirea. Jucam pe valuri ca în dansurile săltăreţe de Sainte Eloi; catargele s-au prăbuşit dintr-o singură lovitură şi trei dintre mateloţi, Jingoel, Pomicais şi Penarvan, lupi de mare haini şi deocheaţi, prea răi pentru a crede în ceva, s-au înecat, scăpaţi pentru totdeauna de binefacerile omenirii. Am rămas şapte, eu fiind singurul căsătorit.

Curând, furtuna dezlănţuită a dat vaporului lovitura de graţie. Am lansat barca de salvare. Bricul s-a scufundat în valuri cu un geamăt al cochiliei sale de lemn, un geamăt profund ca un horcăit omenesc ca şi cum, printr-un ultim efort de protecţie, ar fi aşteptat doar îndepărtarea noastră pentru a-şi da sfârşitul.

Până la barcă am fost la discreţia valurilor şi numai Dumnezeu ştie ce înseamnă furia lor! Între moarte şi noi scândurile fragile făceau faţă cu greu. După câteva minute barca, ultima noastră şansă, s-a scufundat la rândul său şi iată-ne înotând în plină mare. Ah! Doamne! În timp ce ne zbăteam pentru a scăpa de furtună, păream ca nişte contrabandişti în munţi, când în adâncul văilor, când deasupra crestelor. Şi atunci s-a produs miracolul! Dar ştiţi, un adevărat miracol, cum apare doar în cărţi, în dreptul imaginilor bunului Dumnezeu, un miracol ca şi cum vântul potrivnic ar fi fost alungat de cel din spate: în mijlocul uraganului a apărut un mic vas!

De unde venea? El răsărise în faţa ochilor noştri, ieşit din mare sau căzut din cer! Revolta valurilor nu oprea cu nimic mersul său. El avansa, mai puternic decât forţa talazurilor, care se calmau după trecerea sa. Acelaşi instinct ne-a făcut pe toţi şapte să înotăm spre el şi vaporul, ale cărui pânze băteau ca marile aripi ale arhanghelului, s-a oprit ca să ne culeagă din mare. Prin aceasta înţeleg că am putut ajunge pe punte cu ajutorul unei corzi care pendula de-a lungul corpului vasului. Nici n-am avut timp să discutăm despre cele întâmplate, căci vasul o şi pornise în direcţia coastei.

Atunci am avut bucuria să privim în jurul nostru şi dacă un altul ar fi povestit ceea ce vreau să vă spun, ceea ce am văzut eu singur, nu l-aş fi crezut! Fusesem doar în apă, gata să mor împreună cu camarazii mei şi acuma iată-ne cu toţii spre oraş!

Şapte martori pentru un singur miracol! Nu mai trebuia nici o dovadă în plus.

Niciodată, nici un marinar nu a mai navigat pe un vapor asemănător. Avea o lungime de 12 până la 15 metri şi o lăţime de 3 metri. Nicio scară, nici un tambuchi pentru a pătrunde înăuntru.

Pe de altă parte, enigmaticul nostru salvator nu părea a fi gol ca un balon ci, dimpotrivă, plin ca şi cum ar fi fost tăiat dintr-un singur bloc gigantic.

Dar cine manevra vasul? Nu exista echipaj. Nicio parâmă mobilă, nicio cârmă, niciun greement de care să te poţi servi. Aproape de roată, un pilot mare, sculptat grosolan din lemn, privea înainte şi părea să transmită navei ordinele unei misterioase Atotputernicii.

Pe catarg, pânzele cusute neîndemânatic în rare locuri păreau că dispreţuiesc vântul care urla ca un lup în jurul lor. Noi căzusem în genunchi copleşiţi de faptul că ne simţeam în mâinile bunului Dumnezeu. Ne apropiam de pământ cu o viteză prodigioasă.

Deodată, am izbucnit într-un nou strigăt de groază: vaporul se îndrepta direct spre un culoar format din două rânduri de stânci, un culoar atât de strâmt, încât abia avea lăţimea necesară ca să permită trecerea unei bărci. Despicarea miraculoasei carene a vasului ar fi fost fatală. Dar nu. Brusc vasul nostru s-a contractat, păstrându-şi însă proporţiile. A devenit atât de mic, încât am fost nevoiţi să ne strângem unul lângă altul, pentru a avea loc fiecare. În depărtare se zărea Peninsula Bretagne. Alergam spre ţărm cu viteza unei ghiulele de tun, desigur, definitiv salvaţi! Atunci, vaporul a început să devină din ce în ce mai mic, până când, la circa 100 de metri de ţărm, în zona formată de plaja întinsă a trebuit să ne aruncăm în apă. Vasul nostru, refugiul nostru se strângea sub picioarele noastre; îl simţeam fremătând, reintrând, ca să spunem aşa, în el însuşi. Când l-am abandonat şi am ajuns înot până la nisipurile sigure, el a devenit minuscul, asemănător jucăriilor confecţionate prin oraşele noastre, pentru copii.

Stupefiaţi şi plini de recunoştinţă, ne precipitam în apă. Vaporul plutea la câţiva metri pe marea devenită calmă. El dădea impresia unui mic rege al flotelor, al unui sabot pentru picioarele lui Iisus când, odinioară, trecea desculţ pe mare. Obrajii noştri şiroiau de lacrimi şi îndreptam spre cer strigăte nesfârşite de slavă! Datorită lui, acestui mic vapor pentru copii, acestei jucării, care a început să crească pentru a salva oamenii! Nu ne puteam înşela, pentru că eram acolo pe plajă, plini de aplomb şi în viaţă; pentru că în locul unui vapor de dimensiuni obişnuite, nu mai era decât unul minuscul! În fine, am intrat în apă până la genunchi, am luat între mâinile mele obiectul miraculos şi purtându-l, am pornit cu capul descoperit pe drumul spre oraş. Nu departe de aici ştiam că ne aşteaptă cu magherniţele sale domolite.

…Nu mai spuneam nici un cuvânt. Se lăsase seara. Bolta cerească strălucea plină de stele, iar Luna, atât de calmă, atât de calmă părea că luase faţa unei sfinte… După o oră am ajuns şi miracolul şi-a găsit explicaţie! Ah! Doamne, când spun: „explicaţie”… trebuie să înţelegem.

El se lămurise pentru noi, marinarii dar, în ce priveşte răuvoitorii oraşului… Ah! Ah! Când mă gândesc îmi vine să râd! Răuvoitorii oraşului! Mult prea răuvoitori pentru a înţelege aşa ceva, nu-i aşa?… Pe scurt, iată explicaţia noastră, pentru noi…

Eu o dau ca mulţumire lui Dumnezeu:

Vaporul care ne-a salvat era cel al fiului meu… un dulce copilaş de 10 ani. În timpul veghei, când furtuna îşi începuse rondul, copilul a avut inspiraţia ca, în ruga sa, să ofere Fecioarei Maria noul său vapor, jucăria sa favorită, primită ca dar de Crăciun. El se gândise că prin acest sacrificiu va câştiga mila cerului. Şi cerul l-a înţeles bine. Doamna Maria şi-a întins braţele… şi vaporul s-a mărit, a venit spre noi şi ne-a salvat apoi, după terminarea rolului său divin, a redevenit mic, mic, mic…

Atunci, pe când oraşul răsuna de cântece de bucurie, l-am transportat la biserică, după altar… iar din acea zi, vechea biserică s-a numit Notre-Dame a micului vapor…”

Iată povestea. Ea valorează atâta cât poate valora. Are cel puţin meritul de a nu fi psihologică…

Articol preluat din Caietul Taberei yoghine de vacanţă, Costineşti 2000

Sursa:”yogaesoteric.net”

O mama s-a materializat din lumea de dincolo petru a-si ajuta fiul

Jean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupaţia germană. Iată câteva extrase din declaraţia scrisă a abatelui Paul Labrette:

„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes… Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală… Pe la miezul nopţii, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la uşa presbiteriului a răsunat soneria cu o violenţă care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid. În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani şi-a împreunat mâinile văzându-mă: - Domnule abate, veniţi repede, e vorba de un tânăr care o să moară. - Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora şase. - O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziaţi… - Bine, scrieţi-mi în agendă strada, numărul şi etajul. A intrat în hol şi am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea. - Contaţi pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute. Femeia mi-a spus în şoaptă: - Dumnezeu să-şi aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteţi foarte ostenit, şi să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.

Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios şi am plecat pe străzile pustii şi întunecate. O patrulă a aţintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent şi mi-am urmat drumul grăbind pasul… Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbuşit de radio. Uşa de la intrare, din fericire nu era încuiată. Am urcat scara la lumina lanternei mele şi, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om aşteptat. Un zgomot de paşi, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârţâitul unui zăvor de siguranţă şi uşa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă priveşte cu o mirare respectuoasă. - Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este? - Nu, domnule abate, e o greşeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E şi un tânăr aici, eu sunt (zâmbeşte), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greşeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intraţi, vă rog, câteva clipe. Sunteţi îngheţat, vă pregătesc un grog… Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.

- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providenţială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viaţă. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem… La toate clopotniţele din oraş bătea ora unu şi un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înţelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a oraşului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniţă întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază. Când am ieşit, acoperişurile oraşului erau luminate. Se vedeau cel puţin două sute de focare de incendiu. Peste tot, faţade spintecate parcă de cuţit, blocuri prăbuşite în mijlocul şoselei, nori de fum, de praf, ţipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morţi şi de răniţi erau aşezaţi în curte. Veneau întruna alţii: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta… Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunţile fără viaţă.

Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid. - Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră? - Nu, un enoriaş! Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viaţă, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Şi îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greşeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Şi râdea! Era în pragul veşniciei şi nu ştia. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci şi unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită şi fotografii; una dintre ele înfăţişa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfăţişa pe patul morţii, cu mâinile îmbrăţişate pe piept ţinând rozariul şi avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939. Am privit scrisoarea îngălbenită… Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.

Fragment din lucrarea „Morţii ne vorbesc” de Francois Brune

Sursa:”yogaesoteric.net”