Ţăranul profet
Robert Nixon, un ţăran clarvăzător care trecea drept idiotul satului, s-a născut în Anglia în jurul anului 1467, într-o fermă din ţinutul Cheshire. Ajuns la vârsta la care putea munci, a fost folosit ca plugar, fiind considerat, se pare, prea stupid pentru orice altă activitate. Cel mai adesea tăcut, el începea însă uneori să mormăie cuvinte ininteligibile, care păreau a constitui o dovadă în plus a debilităţii sale mentale.
Într-o zi, pe când muncea la câmp, s-a oprit, aruncând priviri ciudate de jur împrejurul lui şi a strigat: „Ei bine, Dick? Ei bine, Harry? O, ghinion, Dick! O, bravo, Harry!” Aceste exclamaţii, mai puţin incoerente decât de obicei, dar totuşi de neînţeles, i-au intrigat pe tovarăşii lui Robert, care le-au descoperit sensul a doua zi: ei au aflat că exact în momentul în care Robert rostise aceste cuvinte bizare, regele Richard al III-lea (Dick) fusese ucis în bătălia de la Bosworth, şi că învingătorul, Henry Tudor (Harry), fusese proclamat Henric al VII-lea al Angliei.
În curând, faima tânărului clarvăzător a ajuns la urechile noului suveran, care şi-a manifestat curiozitatea şi dorinţa de a-l cunoaşte. De la Londra, acesta a trimis un mesager care trebuia să-l aducă pe ţăran la palat. Înainte chiar ca mesagerul să părăsească curtea regală, Robert a aflat că venea după el şi, cuprins de o imensă teamă, a început să alerge ca un nebun pe uliţele satului, urlând că regele îl chema la curte şi că avea să-l lase să moară de foame.
Henry al VII-lea, între timp, hotărâse să-l pună la încercare pe tânărul profet, aşa că, atunci când tânărul Robert i-a fost înfăţişat, s-a prefăcut a fi cuprins de o mare tulburare, pretinzând că rătăcise un diamant de mare valoare. Ar fi Robert capabil să-l regăsească? Ţăranul a răspuns calm printr-un proverb: „Cel care a ascuns, regăseşte”. Regele, care într-adevăr ascunsese diamantul, a fost foarte impresionat şi a dat ordin să se consemneze tot ce spunea tânărul. Cuvintele sale, în mod neclar interpretate, au prezis războaiele civile engleze, moartea sau abdicarea regilor, războiul cu Franţa. El a mai anunţat şi că oraşul Nantwich, din Cheshire, avea să fie luat de o inundaţie, dar acest lucru nu s-a întâmplat încă.
Predicţia care viza însăşi persoana vizionarului părea cea mai neverosimilă dintre toate: Robert ar fi urmat să moară de inaniţie în palat. Pentru a-l calma, regele a dat ordin să fie servit cu tot ce dorea, şi asta la orice oră din zi şi din noapte – ceea ce i-a creat mulţi duşmani tânărului în bucătăriile regale, unde era foarte invidiat pentru acest privilegiu.
Or, într-o zi, regele plecă din Londra, lăsându-l pe Robert în paza unui şambelan. Acesta, pentru a-şi pune protejatul la adăpost de răutatea servitorilor, l-a închis chiar în cabinetul regelui. Dar şambelanul a fost la rândul său chemat în afara Londrei pentru o afacere urgentă, şi a plecat, uitând să lase cheia şi ordinele necesare pentru eliberarea lui Robert. La întoarcere, l-a găsit pe Robert mort de foame.
Vocea interioară a lui Churchill
Atacurile aeriene deveniseră atât de frecvente la Londra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, încât mulţi londonezi, fără a fi inconştienţi de pericol, nu le mai acordau totuşi prea multă atenţie. Prim-ministrul Winston Churchill, înzestrat cu un curaj înnăscut, şi care trăise multe clipe periculoase sub focul inamicului în timpul anilor săi de serviciu activ, era la fel de temerar ca oricare dintre concetăţenii săi şi poate mai puţin dispus să se lase deranjat de bombele lui Hitler. În orice caz, toată lumea se aştepta ca el să fie personificarea neîmblânzitului spirit de rezistenţă al Marii Britanii. Dar, atunci când vocea sa interioară îl avertiza în privinţa unui pericol iminent, nu ezita să se pună imediat la adăpost.
Într-o seară, pe când primea vizita a trei dintre miniştrii săi în reşedinţa tradiţională a prim-ministrului britanic de pe Downing Street nr. 10, s-a declanşat un atac aerian, dar cina nu a fost totuşi întreruptă numai pentu atât. Brusc, Churchill s-a ridicat de la masă şi s-a dus la bucătărie, unde lucrau bucătarul şi o cameristă. L-a rugat pe majordom să pună mâncarea pe o tavă în sufragerie şi a dat ordin personalului să intre imediat în adăpostul antiaerian. Apoi s-a întors la invitaţii săi.
Trei minute mai târziu, o bombă exploda în spatele casei şi distrugea bucătăria. Dar, ca prin miracol, prim-ministrul şi oaspeţii săi au scăpat teferi.
Unul dintre mijloacele adoptate de Churchill pentru a întreţine încrederea concetăţenilor săi era vizitarea bateriilor antiaeriene în timpul atacurilor nocturne. O dată, după ce a inspectat una dintre ele în toiul luptei, s-a întors spre maşina sa cu intenţia, poate, de a mai vizita încă două sau trei baterii înainte de ivirea zorilor. Şoferul i-a deschis portiera pe partea unde se aşeza el de obicei. Dar, de data aceasta, în loc să urce, el a făcut ocolul maşinii, a deschis cealaltă portieră şi a luat loc. Câteva clipe mai târziu, circula pe străzile întunecate, când o bombă explodă nu departe de maşina sa; suflul ei a ridicat maşina, care a continuat să ruleze pe două roţi, gata-gata să se răstoarne, căzând apoi la loc în poziţia normală. „Sunt sigur, a afirmat Churchill mai târziu, că numai greutatea mea aflată la locul potrivit a făcut ca maşina să-şi regăsească echilibrul”.
Când soţia sa l-a întrebat despre acest periculos incident, la început a spus că nu ştia de ce schimbase partea chiar în acea zi. Apoi a adăugat: „Ba da, ştiu. Cineva mi-a zis «Stop!» înainte să ajung la portiera deschisă. Apoi am înţeles că se aştepta de la mine să mă duc să deschid cealaltă portieră, pentru a lua loc pe partea opusă. Şi asta am şi făcut.”
Întâlnire cu destinul
În 1954, Eva Hellström, fondatoarea Societăţii Suedeze de Cercetări Psihice, a visat că ea şi soţul ei zburau deasupra străzilor Stockholmului. Aruncând o privire în jos, ea a văzut un accident de circulaţie: un tren verde intrase în coliziune cu un tramvai albastru.
Trenurile din Stockholm erau pe atunci vopsite în maro, dar atunci când, câteva luni mai târziu, au apărut noi trenuri vopsite în verde, Eva Hellström a căpătat certitudinea că visul său se va împlini. Ea a făcut o schiţă a poziţiei celor două vehicule şi şi-a notat: „Accidentul va avea loc la intersecţia trenului de Djursholm şi a tramvaiului nr. 4, la Valhallavägen; din câte ştiu eu, acolo au mai avut loc ciocniri între maşini şi trenuri, dar niciodată nu a fost implicat vreun tramvai…”
Pe 4 martie 1956, după aproape doi ani de la acest vis, tramvaiul albastru nr. 4 şi trenul verde de Djursholm s-au ciocnit la Valhallavägen; poziţia vehiculelor era exact cea din schiţa Evei Hellström.
Premoniţiile inconştiente
După un studiu realizat în anii 1950 de W.E. Cox, trenurile sortite a avea un accident au mai puţini pasageri decât trenurile normale. Accidentele constituind un eveniment necunoscut până în momentul producerii lor, Cox a tras concluzia că foarte mulţi oameni, în mod conştient sau nu, evită să călătorească cu trenul în ziua în care urmează să aibă loc accidentul.
Cox a obţinut de la companiile de cale ferată, pentru un tren dat, date referitoare la numărul de călători: în ziua accidentului, în cele şase zile premergătoare accidentului şi în aceeaşi zi a săptămânii în cele patru săptămâni precedente. De exemplu, trenul Georgian, aflat în serviciu între Chicago şi estul statului Illinois, a suferit un accident în 15 iunie 1952; în acea zi nu avea la bord decât 9 pasageri. Or, în cele şase zile anterioare accidentului, avusese 68, 60, 53, 48, 62 şi 70 de pasageri. Pe data de 8 iunie avusese 35 de pasageri, iar pentru celelalte zile considerate: 55, 53 şi 54 de pasageri. În cursul celor zece zile respective, numărul mediu de călători în trenul Georgian fusese de 58,8. Totuşi, în ziua accidentului, această medie scăzuse cu 84 %.
Un alt exemplu al fenomenului pe care Cox îl numeşte „evitarea accidentelor” transpare din datele culese referitor la trenul nr. 15, al cărui traseu era Chicago – Milwaukee – Saint-Paul – Oceanul Pacific, care a suferit un accident pe data de 15 septembrie 1952, având 55 de pasageri la bord. În cinci din cele şapte zile precedente, alese conform metodei lui Cox, acest tren a numărat peste 100 de călători, iar în celelalte două zile, cu cel puţin 30 mai mulţi decât în ziua accidentului. Numărul mediu de pasageri în decursul celor 10 zile fără accident era cu 50% mai mare decât numărul de pasageri din ziua accidentului.
Uluitoarele predicţii ale lui Cyrano de Bergerac
Scriitorul francez Cyrano de Bergerac şi-a dobândit faima mai ales datorită dimensiunii neobişnuite a nasului său, cât şi iscusinţei sale în mânuirea spadei. El a fost mai puţin cunoscut ca scriitor de science-fiction şi chiar ca profet. Scrierile sale fantastice, două povestiri ale călătoriilor pe Soare şi pe Lună, au fost publicate post-mortem în 1656 şi respectiv 1662. În ele, la numai câţiva ani după ce Galilei abjurase în faţa Inchiziţiei, Cyrano a descris traiectoria planetei Pământ şi a altor planete ale sistemului solar şi câmpul gravitaţional slab al Lunii şi a descris, printre câteva aparate imaginare de călătorie interplanetară, o rachetă cu propulsie. Cu 300 de ani înaintea scriitorului Eric von Daniken, el a emis îndrăzneaţa ipoteză că zeii mitologiilor sunt de fapt fiinţe extraterestre (mai exact locuitori ai Lunii, deşi de provenienţă solară), care îşi puteau schimba forma la voinţă. Mai mult, Cyrano a descris câteva elemente ale tehnologiei lunare: case care se pot retrage în pământ în caz de vreme rea, cu ajutorul unor şuruburi uriaşe, case care îşi schimbă locul în funcţie de anotimp, prin intermediul unor aripi asemănătoare cu cele ale morilor de vânt, aparatură pentru înregistrarea şi redarea sunetelor şi becuri care făceau noaptea lunară la fel de strălucitoare ca şi ziua.
Deşi mulţi scriitori de science-fiction au prezis tehnologii noi, Cyrano a luat-o înaintea tuturor cu previziunile sale asupra invenţiilor electrice şi electronice, cum ar fi fonograful, magnetofonul, casa mobilă şi becul.
Profetul şomer
La data de 4 decembrie 1978, Edward Pearson era arestat deoarece călătorea fără bilet pe ruta Inverness-Perth, în Scoţia. El a apărut în faţa Tribunalului din Perth, unde a fost descris drept „un profet scoţian şomer”. El a declarat instanţei că mergea la Londra pentru a-l avertiza pe Ministrul Mediului asupra unui cutremur ce urma să zguduie în curând oraşul Glasgow.
Povestea lui Edward Pearson a fost relatată din nou în ziarul din Dundee, „Courier&Advertiser” din 6 decembrie, sub titlul: „Profetul nu avea bilet de tren”. Trei săptămâni mai târziu, cititorii ziarului „Courier&Advertiser” au fost surprinşi, în timpul nopţii, de un cutremur care a dărâmat clădiri din Glasgow şi din alte regiuni ale Scoţiei. Este interesant de remarcat că, pe tot cuprinsul insulelor britanice, cutremurele sunt un fenomen foarte rar întâlnit.
Articol preluat din REVISTA MISTERELOR
Sursa:”yogaesoteric.net”
