Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(39)

Dupa 15 zile, mi s-a permis de a lua loc printre marinari. Putin mai tarziu capitanul mi-a cerut o explicatie. I-am spus ca experienta mea a fost atat de oribila incat ma temeam ca memoria mea a avut de suferit si l-am rugat de a pune intrebarea mai tarziu, dupa ceva timp. „Cred ca va veti reveni”, a spus el, „dar nu v-ati revenit inca din soc.” „Permiteti-mi sa fac munca pe care mi-o veti comanda”, i-am raspuns, „si daca nu va fi suficient, va voi plati imediat la sosirea mea la Stockholm, pana la ultimul penny.” Astfel chestiunea a ramas in suspans. Revenind in fine la Stickholm, cum deja v-am spus, am constatat ca buna mea mama parasise lumea fericirii cu peste un an in urma. De asemenea v-am spus cum, mai tarziu, tradarea unui parinte m-a dus intr-o casa de nebuni, unde am ramas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – si, pe urma, dupa iesirea mea, cum mi-am regasit viata de pescar, dupa asta asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit in America si in sfarsit in Los Angeles, in California. Dar toate astea nu pot fi decat de un interes minor pentru cititor. De fapt, mi se pare ca apogeul minunatelor mele calatorii a fost atins cand baleniera scotiana m-a luat de pe un iceberg din Oceanul Antarctic. Concluzie Concluzionand aceasta poveste a aventurilor mele, vreau sa declar ca cred ferm ca stiinta este inca in copilaria sa privind cosmologia Terrei. Sunt atat de multe lucruri neapreciate de cunoasterea oficiala a lumii de astazi si vom ramane mult timp de acum incolo astfel, atat timp cat pamantul „Dumnezeului care fumeaza” nu va fi cunoscut si recunoscut de geografii nostri. (va urma)

Drumet prin Tara Beiusului(2)

Marcaj traseu:Banda galbena:
Stâna de Vale – Izvorul Minunilor – Canton Ciripa – Creasta dintre Valea Sutanu si Valea Moara Dracului – P-na Stânisoara – Piatra Tâlharului – P-na Onceasa – Piatra Arsa – Cab. Varasoaia; Lungime 21 km; Durata 7 – 8 h
Traseu de legatura între statiunea Stâna de Vale si Cabana Varasoaia din zona Padis, cu traversarea a doua creste muntoase. Dificultate medie, accesibil iarna pe schiuri de tura.

Treciti batalioane romane Carpatii

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(38)

Eram foarte slabit din cauza lipsei de hrana si nu dormisem timp de multe ore. In acest timp, dupa repausul de cateva zile, m-am sculat intr-o dimineata si m-am imbracat fara sa cer permisiunea medicului sau altuia si le-am spus ca eram la fel de rezonabil ca oricare altul.
Capitanul m-a interogat din nou cu privire la provenienta mea si cum am ajuns sa fiu singur pe un iceberg departe in Oceanul Antarctic. I-am raspuns ca tocmai iesisem din „interiorul” Terrei si am continuat sa-i spun cum tatal meu si eu – insumi intrasem pe calea Spitzbergului si cum iesisem pe calea Polului Antarctic, dupa care am fost pus in lanturi. Apoi l-am auzit pe capitan spunandu-i secundului sau ca eram la fel de nebun ca un iepure de pe Marte si ca trebuia sa raman incarcerat pana ce voi fi destul de rezonabil pentru a da o nota veridica povestii mele.
In sfarsit, dupa multe suplicii si multe promisiuni, am fost eliberat din lanturi. De atunci, m-am decis sa inventez o poveste care il satisfacea pe capitan si de a nu ma mai referi niciodata la calatoria mea in pamantul „Dumnezeului care fumeaza”, cel putin inainte de a nu fi sigur de a fi printre prieteni.

(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(37)

Am realizat ca i-am dat turul pret de 12 ore si in timp ce o parte din inteligenta mea stia cu forta adevarul ca nu era nici cea mai mica sansa, in acest timp o aberatie fascinanta stranie si seducatoare ma constrangea mereu la seductia sperantei. O parte din creierul meu a parut sa-mi zica ca in timp ce nu era nicio posibilitate ca tatal meu sa fie inca viu, daca ma opream sa execut circuitul, daca faceam o pauza pentru un simplu moment, era de a admite infrangerea si, trebuia sa fac asta, chiar daca ma simteam ca devin nebun. Astfel, ora dupa ora m-am invartit si invartit in jurul icebergului, temandu-ma de a ma opri pentru a ma odihni, cu toate ca fizic eram neputincios de a continua prea mult timp. Oh, eram cuprins de oroarea ororilor!

A fi aruncat departe in aceasta larga intindere de apa, fara alimente sau bautura si abandonat numai pe acest iceberg ca iremediabil loc de odihna. Inima mea si-a pierdut puterea si orice eventuala speranta facea loc disperarii celei mai negre. Atunci mana Salvatorului s-a intins pana la mine si calmul unei singuratati morbide a devenit rapid insuportabila a fost deodata golita de semnalul tirului unei arme de foc. Am scrutat imprejurimile, in stupefactia mea inspaimantata, si am vazut la mai putin de o jumatate de mila departare, o nava de pescuit balene venind catre mine, cu panzele ridicate.

Evident mersul meu neintrerupt pe iceberg le-a atras atentia. Apropiindu-se, au pus la apa o barca si, coborand prudent la bordul apei, am fost salvat si putin mai tarziu urcat la bordul balenierei.
Am constatat ca era baleniera scotiana „Arlington” care parasise Dundee in septembrie si se indreptase imediat spre Antarctica, in cautare de balene. Capitanul Angus MacPherson, parea foarte afabil, dar la subiectul disciplina, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Cand am incercat sa-i spun ca veneam din „interiorul” Terrei, capitanul si secundul sau s-au privit, au dat din cap si au insistat asupra faptului ca trebuia sa fiu pus intr-o cuseta sub supraveghere stricta de medicul de la bord.
(va urma)

Drumet prin Tara Beiusului(1)

MARCAJ:Banda rosie
Stâna de Vale – Saua Bohodei – Fântâna Rece – Cârligatele – Saua Cumpanatelul – Piatra Arsa – P-na Varasoaia – Cab. Varasoaia – Sesul Padis – Depr. Balileasa – P-na Glavoi (camping „La Grajduri”) – P-na Caput – Barsa Cohanului – Saua Ponita – Vf. Vârtop – Saua Vârtop (Pensiunea Alpin) – Vf. Piatra Graitoare – Saua Tarnita Bihorului – Vf. Cucurbata Mare (Bihorul); Lungime 39,5 km; Durata 12-13 h
Traseu tip magistrala, în principal de creasta care leaga între ele statiunea Stâna de Vale, platoul carstic Padis (zona campingului din P-na Glavoi, cunoscut sub denumirea locala de „La Grajduri”), satul de vacanta Vârtop si Vf. Bihorul. Formeaza o magistrala care traverseaza Parcul Natural Apuseni de la N la S oferind posibilitatea vizitarii multora dintre cele mai interesante obiective turistice din PNAp. Portiunea de la satul de vacanta Vârtop pâna pe Vf. Bihorul este unul dintre cele mai vizitate trasee pe schiuri de tura din Apuseni, data fiind apropierea de statiunea de schi si pârtia aferenta. Nota: Marcajul Banda rosie înlocuieste vechiul marcaj Triunghi rosu între Caput si Vârtop.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(36)

Cand mi-am recuperat partial simturile si cand m-am trezit din lesinul omului pe jumatate inecat, eram umed, intepenit si aproape inghetat, intins pe iceberg. Dar nu era nicio urma a tatalui meu sau a micului nostru vas de pescuit. Monstruosul iceberg se indreptase si se echilibrase din nou, isi ridicase capul poate de 50 de picioare deasupra valurilor. La piscul acestei insule de gheata, se intindea un platou, masurand probabil aproximativ 2500 de metri patrati.
Mi-am iubit tatal si am fost lovit de lovitura teribila pricinuita de moartea sa. M-am razvratit impotriva destinului, care nu mi-a permis de a dormi cu el in profunzimile oceanului. In fine, stateam in picioare si priveam in jurul meu. Bolta colorata in purpuriu a cerului se inclina in verdele oceanului fara limite si doar un iceberg ocazional era perceptibil. Am cazut in disperarea cea mai profunda. Am traversat cu prudenta icebergul pentru a ajunge in cealalta parte, sperand ca vasul nostru se redresase.
Oare m-am gandit ca tatal meu traia inca? Nu era decat o licarire de speranta care s-a nascut in sufletul meu. Dar asteptarea imi facea sangele sa fiarba in vine asa cum facea un stimulent rar trecand prin fiecare fibra a corpului meu. M-am dus pana la marginea abrupta a icebergului si am privit fix departe in jos, sperand, sperand mereu. Atunci am facut turul icebergului, parcurgand fiecare parcela a pistei si astfel am continuat sa-i dau turul incontinuu. O parte din creierul meu devenea cu siguranta tacnita in timp ce o alta parte, pana astazi, era perfect rezonabila.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(35)

Icebergul se prelungea mai multe sute de picioare sub apa, a basculat, si partea care se afla in apa, a agatat vasul nostru ca un levier pe punctul sau de apsare si l-a proiectat in aer ca si cum ar fi fost un balon de fotbal.
Vasul nostru a cazut pe iceberg, care intre timp se intorsese si ne prezenta acum varful sau. Tatal meu era pe vapor prizonierul corzilor pe cand eu fusesem aruncat la aproape 6 metri de acolo. M-am pus repede in picioare si am tipat la tatal meu, care a raspuns: „Merge.” Chiar in acest moment, s-a prezentat o viziune in spiritul meu. Oroare dupa oroare! Sangele mi-a inghetat in vine. Icebergul era mereu in miscare si greutatea sa enorma si forta sa de rasturnare avea sa cauzeze temporar imersiunea sa.
Am realizat perfect ce vartej aspirant se va produce in elementul lichid de fiecare parte a sa. Apele s-au precipitat in toata dezlantuirea lor nebuna, ca lupii albi nelinistiti asupra unei prade umane.
In acest moment suprem de angoasa mentala, cred ca am aruncat o privire asupra vasului nostru, care era culcat pe o parte si m-am intrebat daca putea eventual sa se redreseze el-insusi si daca tatal meu putea sa iasa. Era sfarsitul luptelor noastre si aventurilor? Era moartea? Toate aceste intrebari au fost proiectate in spiritul meu intr-o fractiune de secunda si un moment mai tarziu am fost confruntat cu o intrebare de viata si moarte. Monolitul greu de gheata s-a scurs de la suprafata si apele reci m-au invadat intr-o furie frenetica. Eram intr-o farfurie, cu apele navalind de peste tot. Cateva momente mai tarziu mi-am pierdut cunostinta
(va urma)

Drumetie prin muntii Mehedinti(5)

-5-
Traseul prezentat mai jos se desfăşoară la limita sud-estică a masivului Mehedinţi şi nu se îndepărtează la mai mult de 5 km în linie dreaptă de municipiul Orşova. Este marcat în marea lui majoritate cu triunghi albastru, marcajul este nou, dar pe o porţiune din mijlocul traseului nu se poate urmări sau lipseşte. Lungimea lui totală este de 16 km şi poate fi parcurs cu piciorul în mai puţin de 5 ore. Deoarece pe 6 km este comun cu E70, recomandăm parcurgerea acestei porţiuni cu un mijloc de transport, durata rămasă fiind de mai puţin de 3 ore şi jumătate. Traseul se poate parcurge în mai puţin de două ore (cu puţină precauţie în prima parte) şi de către bicicliştii înrăiţi, care vor trebui să descalece pe o porţiune de pădure în lungime de 400m cu potecă firavă şi puternic înclinată. Traseul nu se pretează pentru a fi străbătut cu motocicleta. Pe prima lui jumătate direcţia generală de mers este NV, iar pe a doua jumătate SV. Deşi altitudinea maximă a traseului nu depăşeşte 240 m, diferenţa de nivel cumulată este de 480m.
Începutul traseului este pe E70 km 358, la capătul vestic (spre Orşova) al viaductului peste golful larg prin care pârâul Bahna se varsă în Dunăre (U01). Aici un indicator marchează începutul unui drum local spre Iloviţa şi Cireşu. În acest loc există spaţiu generos pantru a lăsa maşina. După 1,3 km (U02), un indicator cu hartă bună ne invită să parcurgem traseul de faţă, care începe 400 m mai sus (U03), pe partea stângă a primului pod, peste pârâul Ţarovăţului (am adoptat şi noi denumirea de pe hartă, deşi localnicii prezintă alte toponimii). Indicatorul a fost plasat mai jos, pentru o mai bună protecţie. După o căţărare scurtă (dificilă pentru biciclişti) intrăm în poteca largă şi deosebit de frumoasă pe care patrulau grănicerii la marginea imperiului Austro-Ungar, Patraula. În foarte scurt timp civilizaţia dispare şi ne simţim în plin munte, deşi ne situăm la mai puţin de 150 m altitudine. Adânc în stânga noastră (30-40 m), Ţarovăţul curge grăbit printr-un mic şi pitoresc defileu îngust, cu numeroase repezişuri şi cascade miniaturale. După mai bine de un kilometru coborâm la nivelul pârâului lângă o poiană perfectă pentru instalarea cortului. Imediat ajungem la o confluenţă de pâraie. Lăsăm la stânga pârâul Bucovăţ (cu sălaş) şi ne angajăm spre dreapta împreună cu marcajul (U04). Traversăm sau nu pârâul împreună cu poteca şi marcajul de câteva ori, în funcţie de preferinţe şi debitul apei. Pe dreapta noastră încep sălaşele (U05), poteca şi marcajul părăsesc drumul de căruţă şi se caţără pe un drum mai dificil prin pădure, versantul fiind înclinat şi poteca nu prea stabilă. Mai multe urcuşuri evită pe sus rupturile de pantă. Suntem de acord cu acest traseu, deoarece drumul de căruţă trece prin curţile sălaşelor, iar gospodăriile din zonă sunt dotate cu un număr impresionant de câini, utilitatea lor fiind pentru noi o enigmă. Marcajul revine la apă, ocoleşte un sălaş şi se opreşte într-o poiană frumoasă, ideală pentru aşezat corturile (U06). Noi nu am mai regăsit marcajul, decât mult mai departe, sub nişte sălaşe de lângă culmea principală a munţilor Mehedinţi. Orientarea este, însă, uşoară: menţinem direcţia de mers şi întâlnim imediat o nouă confluenţă. Apucăm pe drumul de căruţă de pe interfluviul dintre cele două pârâiaşe (U07) şi după un scurt urcuş orizontul se deschide. Suntem înconjuraţi de un peisaj demult scos din curgerea timpului, case, oameni şi animale încremenite în neschimbare de sute de ani. Pădurea de stâlpi – stindard al civilizaţiei de care suntem mândri – este aproape inutilă. Puţini şi-au permis să se racordeze. Cine să aibă bani să plătească racordarea, curentul şi la ce bun? Din când în când se aude ţârâitul unui radio cu baterii: mai mult decât suficient. Am trecut de jumătatea traseului. Drumul de căruţă se curbează spre stânga, pe sub linia de înaltă tensiune, lasă la stânga un şir de locuinţe permanente în care zeci de câini latră asurzitor (puţină pâine sau ceva biscuiţi ne mai scapă de emoţii), apoi se orientează din nou spre dreapta împreună cu stâlpii de beton de joasă tensiune care urcă uşor, împreună cu noi până la drumul mare, marcat, evident, de un alt şir de stâlpi de beton, de data asta de medie tensiune (U08). Aici ne-a impresionat profund întâlnirea cu o tânără de 14..15 ani care nu fusese în viaţa ei la oraş, deşi Orşova este la 3 kilometri de mers pe jos. Lucru pe care îl vom face, însă noi. Ne orientăm la stânga (SV) pe drumul larg de căruţă, trecem apa, apoi continuăm cu urcuşuri şi coborâşuri molcome. Câteva porţiuni scurte mai noroioase ne pun câteva probleme primăvara sau după ploi, dacă nu avem bocanci. Intrăm în pădure şi ne trezim brusc pe un asfalt absurd, fără scop şi finalitate (U09). Coborâm repede în valea Tufărului, trecem pe lângă construcţii miniere abandonate şi reintrăm în puţin timp înapoi în civilizaţie: pe ambele flancuri ale pârâului locuinţe şi adăposturi inaspectuoase, aparţinând de municipiul Orşova, ne însoţesc pe acest final septic de circuit, care se termină în câteva minute în şoseaua E70, la mai puţin de 200 m vest de gara CFR Orşova (U10). Am remarcat pe acest drum o găselniţă originală: drumul este construit chiar lângă pârâul Tufărului, al cărui albie este mai înaltă decât drumul. Când apele cresc, pârâul se revarsă necondiţionat pe drum, unde se debarasează de mormane de noroi. Poate că legendarul Păcală ar fi găsit o soluţie.
Tragem linie şi adunăm: am parcurs un traseu destul de uşor, cu o natură superbă şi complet lipsită de poluare în prima lui jumătate şi am descoperit existenţa unei alternative opuse la civilizaţia urbană, specifică unor zone întinse din subcarpaţii Olteniei.

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(34)

In fine, intr-o dimineata tatal meu mi-a spus: „Fiul meu, cred ca va trebui sa ne vedem casa. Suntem aproape iesiti din gheata. Vezi ca apa libera se intinde in fata noastra.” In acest timp, ramasesera cateva iceberguri care pluteau departe catre nord in apa libera, mereu in fata noastra de fiecare parte, care se intindeau pe numeroase mile. Direct in fata noastra si urmand busola, care acum s-a redresat, in plin nord, se afla o mare inalta.

„Ce minunata poveste vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatal meu, in timp ce o privire plina de entuziasm, scuzabila, ii lumina fata sa onesta. „Si gandeste-te la pepitele de aur aflate in cala.” I-am adresat cuvinte amabile de elogiu tatalui meu, nu doar pentru tenacitatea si anduranta sa, ci de asemenea pentru indraznetul sau curaj de explorator in cautare de descoperiri, si pentru ca a intreprins aceasta calatorie care va avea acum un sfarsit incununat cu succes. Ii eram de asemenea recunoscator, de a fi adus provizia de aur pe care o duceam acasa.

In timp ce ne felicitam asupra abundentelor proviziilor alimentare si apei pe care le aveam inca la dispozitia noastra si asupra tuturor acelor pericole de care am scapat, am fost socati de o explozie dintre cele mai terifiante, care provenea de la spargerea unui munte enorm de gheata. A fost o scrasnire asurzitoare ca tirul unei duzine de tunuri. Navigam in acest moment cu mare viteza si am ajuns in apropierea unui iceberg monstruos care era dupa toate aparentele la fel de imobil ca o insula stancoasa. Ni s-a parut, in acest timp, ca icebergul se sparsese si sfaramase izolat si echilibrul monstrului, de-a lungul caruia navigam, era compromis si incepea sa se aplece in directia noastra. Tatal meu a presimtit rapid pericolul inainte ca eu sa inteleg teribilele sale eventualitati.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(33)

Partea a V-a(33)
Pentru noi, ni se parea ca era sfarsitul. Presiunea ghetii era enorma si desi nu ne aflam in partea periculoasa a gatului de zdrobire si ca eram salvati pentru moment, in timp ce ridicarea si smulgerea tonelor de gheata care se precipitau ici si colo in profunzimile apoase ne dadeau frisoane de frica.

In fine, spre marea noastra bucurie, frecarile blocurilor de gheata au incetat si dupa cateva ore, marea masa de gheata s-a divizat lent, ca si cum ar fi actionat Providenta, si direct in fata noastra se intindea un canal deschis. Trebuia oare sa ne aventuram cu mica noastra ambarcatiune in aceasta deschidere? Daca presiunea aparea din nou, micul nostru vas, la fel ca si noi – insine, eram trimisi in neant. Am decis sa ne incercam sansa si, in consecinta, am ridicat panza in favoarea unei brize favorabile si am plecat curand ca un cal de curse, infruntand acest canal stramt necunoscut de apa libera.

Printre blocuri de gheata
In timpul urmatoarelor 45 de zile, ne-am folosit timpul de a eschiva icebergurile si de a cauta trecatorile formand un canal. Intr-adevar, daca nu am fi fost favorizati de un vant puternic din sud si un mic vas, ma indoiesc ca aceasta poveste ar mai fi putut fi povestita lumii vreodata.
(va urma)

Drumetie prin muntii Mehedinti(4)

-4-
Munţii noştri nu au energia necesară devoltării unor cascade care bat recorduri de înălţime sau debit, însă, în compensaţie, mai toate masivele muntoase sunt presărate cu caderi de apă, mai mari, sau mai mici, fiecare având personalitate şi farmec specific. Cascada Cociu, situată în partea centrală a munţilor Mehedinţi, este unul dintre superlativele acestui masiv. Atuurile sale sunt dezvoltarea importantă pe verticală (noi am măsurat o cădere de peste 130 m, de la aproximativ 790m altitudine până sub 660 m altitudine), apropierea de staţiunea Băile Herculane şi de DN 67D, precum şi sălbăticia puţin obişnuită a împrejurimilor, începând cu abruptul calcaros impresionant care se lasă din Cociu şi terminând cu haosul de bolovani şi doborâturi din jurul albiei pârâului – de altfel principala dificultate a traseului nostru.
De la ieşirea din Băile Herculane spre Baia de Aramă, trecem de 7 Izvoare calde, şi ajungem imediat la poiana lui Roşeţ, în dreptul căreia şoseaua virează scurt la stânga peste pod, lăsând spre Cerna un spaţiu generos de parcare. Înainte, sus, abruptul impresionant al Cociului, peste poiana lui Roşeţ, bine ferecată în garduri, ca nu care cumva vreun turist să calce pe varianta de potecă ce trece prin mijlocul poienii. Mentalitatea aceasta o întâlnim mai la tot pasul în zonă, localnicii avănd un păgubos simţ al proprietăţii care îi împiedică să creeze un minim de condiţii turistului, de pe urma căruia ar putea câştiga prin vânzarea avantajoasă a unor produse proprii, curate şi foarte proaspete, ca să nu vorbim de posibilitatea de amenajare a unui teren de campare cu un minim de dotări. La marginea poienii începe şi traseul nostru, însoţit de un marcaj vechi punct roşu, bunicel, dar pe alocuri deteriorat şi greu de urmărit mai ales în sezonul rece şi în partea superioară a traseului, acolo unde ar fi mai necesar, prin labirintul de bolovani şi doborâturi, care fac traseul mai dificil decât ar fi normal. Pârâul Ogaşul lui Roşeţ curge prin capătul din aval al poienii şi poate fi sec în perioadele cu precipitaţii slabe. Nu vom dispera însă, deoarece Ogaşul lui Roşeţ are izvoare permanente mai sus de cascadă, cursul lui fiind de multe ori subteran pe majoritatea albiei. Bineînţeles că prezenţa apei la şosea este un semn că spectacolul căderii de apă va fi mai darnic în intensitate cu turistul care se hotărăşte să urce până sus la cascadă, la limita superioară a pădurii din faţa noastră.
Traseul este deosebit de scurt, dar nu chiar uşor, mai ales pe umezeală sau zăpadă. Pe o distanţă de mai puţin de 2 kilometri, diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de peste 400m. În partea superioară haosul format de bolovani, trunchiuri căzute, rupturi de pantă, precum şi rampa din ce în ce mai pronunţată ne pune la încercare abilităţile fizice şi chiar de căţărare. Simplă este doar orientarea – se urmează îndeaproape albia pârâului până la cascadă – marcajele suficiente în prima jumătate şi rare în cea de-a doua, mai ajută şi ele puţin. Traseul dus-întors se parcurge în cel mult două ore vara, timpul fiind până la dublu iarna, în funcţie de starea zăpezii. În perioade umede sau de iarnă, bocancii de calitate sunt cea mai bună alternativă. Nu vom consuma vara apă din pârâu sau de la cascadă, deoarece acesta parcurge în amonte o zonă de exploatare forestieră.
Pornim din DN 67D spre dreapta (E) însoţiţi de marcaj, în urcuş uşor pe latura din stânga a poienii lui Roşeţ. În amonte de poiană lăsăm la dreapta cărarea care urcă vârtos spre Balta Cerbului şi ne apropiem de pârâu prin pădurea frumoasă. Mici izvoare din stânga ne potolesc la nevoie setea. O săritoare blochează drumul, poteca traversează Ogaşul lui Roşeţ peste bolovani şi o evită prin dreapta. De aici înainte nu mai este la fel de clar pe unde să o apucăm… Escaladăm trunchiuri şi bolovani. În perioadele umede, pe îngheţ, pe zăpadă, parcursul este de-a dreptul periculos, atât la urcuş, cât mai ales la coborâş, astfel încât vom prefera să urmărim un hăţaş prin pădurea din dreapta. Indiferent de drumul ales, ultima parte a urcuşului ne solicită intens. Vom folosi popasurile pentru a admira spre vale creasta împădurită a munţilor Cernei, punctată de abrupturi calcaroase, preambul al marilor frământări de relief din amonte. Spre cascadă, care începe să se facă auzită, suntem fascinaţi de abruptul de calcar alb care o împresoară. Mai un pic, un ultim efort, peste bolovani, sau printre doborâturi şi suntem sus, într-o zonă şi mai sălbatică, la gura cascadei. Din cer, se aruncâ peste stânci, în mai multe praguri, şuvoiul suierător al Ogaşului lui Roşeţ. Partea superioară este parţial ascunsă de conformaţia reliefului, un binoclu sau un teleobiectiv ajută. Peisajul ne taie respiraţia: departe în sus, în jurul pădurii, verticala de calcar alb este mărginită cu pini negri. În a doua parte a zilei lumina pune în valoare contrastul deosebit de frumos dintre culorile dominante: alb, verde şi albastru, toate intense şi greu de fotografiat. Turiştii experimentaţi nu se opresc aici, ci încearcâ escaladarea primului prag, atât vara cât şi iarna, pe gheaţă şi cu echipament special. Noi vom rămâne pe săturate în zona cascadei, după care ne vom întoarce cu atenţie pe acelaşi traseu.
Încheiem această scurtă prezentare cu câteva observaţii:
- în perioade cu îngheţ, în timpul sau după ploi abundente sau diferenţe importante de temperatură, în zona abruptului cad pietre de diferite dimensiuni, de la înălţime considerabilă; spectacolul este de neuitat datorită tunetelor amplificate de amfiteatrul de stâncă, dar cu condiţia să nu fim prea aproape de abrupt sau de baza cascadei;
- pe timp de iarnă în partea superioară a cascadei se formează gheţuri de dimensiune mare, care se pot desprinde, fărâmiţa şi cădea de la mare înălţime, provocând cel puţin răniri grave, deci încă o dată îndemnul de a nu sta mai mult decât este necesar la baza cascadei.
- se poate ajunge la partea superioară a cascadei de pe drumul forestier Topleţ (păstrăvărie) – Balta Cerbului: la mai mult de 4 kilometri distanţă de Balta Cerbului, o ramificaţie foarte circulată coboară la obârşia Ogaşului lui Roşeţ, pe care se poate înainta pe drum şi apoi cu multă atenţie pe o potecuţă până la abrupt (numai pe vreme bună).
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(32)

Intr-o zi in care priveam puturos apele clare, de deasupra bordului vasului, tatal meu a strigat: „ Obstacol de bloc, drept in fata.”Privind inainte, am zarit de-a lungul unei cete care se imprastia, un obiect alb care iesea de mai multe sute de metri inaltime, taindu-ne complet inaintarea. Am coborat panza imediat si nu destul de repede. Cateva minute dupa, ne-am gasit prinsi intre doua iceberguri monstruoase. Fiecare din ele presa si se freca de vecinul sau enorm de gheata. Pareau ca doi zei razboinici luptandu-se pentru suprematie. Ne-am alarmat serios. De fapt, eram in prima linie a unei batalii regale; zgomotul tunator al scartiiturii ghetii parea ca niste tiruri continue de artilerie. Blocurile de gheata mai mare decat o casa erau frecvent ridicate la sute de picioare de forta puternica a presiunii laterale; tremurau si se balansau inainte si inapoi timp de cateva secunde, pentru a se afunda apoi cu un urlet asurzitor si a disparea in spuma apelor. Astfel a continuat timp de mai multe ore, aceasta confruntare de giganti de gheata. (va urma partea a v-a

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(31)

Evenimentele care s-au intamplat in timpul urmatoarelor 100 de zile sau mai mult sunt de nedescris. Eram pe o mare deschisa si fara gheata. Estimam sa fim in luna noiembrie sau decembrie si stiam ca pretinsul Pol arctic era intors spre soare. Deci, parasind lumina electrica interna a lui „Dumnezeu care fumeaza” si caldura sa binevoitoare, trebuia sa intalnim lumina si caldura soarelui exterior, stralucitor prin deschiderea de sud a Terrei. Ne vom insela. Uneori, micuta noastra ambarcatiune condusa de vantul care era continuu si persistent, plonja traversand apele ca o sageata. De fapt, daca am fi intalnit o stanca ascunsa sau un obstacol, micuta noastra nava s-ar fi sfaramat in mii de bucatele.

In fine am luat cunostinta ca atmosfera devenea in mod decis mai rece si, cateva zile mai tarziu, icebergurile au fost zarite departe la stanga. Tatal meu afirma si corect, ca vanturile care ne umflau panzele veneau de la climatul cald din interior. Timpul anului era cu siguranta cel mai propice pentru noi pentru a ne face saltul catre lumea „exterioara” si a incerca de a alerga cu toata viteza vasului nostru de pescuit prin canalele deschise din zona inghetata care inconjoara regiunile polare.

Am fost curand printre blocurile de gheata si cum micul nostru vas a trecut canalele stramte si a scapat de zdrobire, nu stiam ce sa mai zic. Busola a executat aceleasi miscari dezordonate si nebune, in trecerea peste curba sudului sau peste marginea carapacei Terrei, care ne-a aratat-o in timpul intrarii noastre prin nord. Se invartea si plonja ca un lucru posedat de demon.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(30)

Timp de trei zile am incercat de a naviga si de a ne bate contra vantului, dar in van. Tatal meu a zis: „Fiul meu, sa ne intoarcem pe acelasi itinerar pe care am intrat este imposibil in aceasta perioada a anului. Ma intreb de ce nu ne-am gandit la asta inainte. Am fost aici aproape doi ani si jumatate, deci, este sezonul in care soarele incepe sa straluceasca prin deschiderea de sud a Terrei. Lungimea noptii reci se intinde actual peste regiunea Spitzberg! „Ce sa facem deci?” l-am intrebat. „Exista numai un lucru pe care-l putem face”, a raspuns tatal meu, „si acela de a merge catre sud”. In consecinta, el a virat bordul ambarcatiunii, a strans panzele la fund si am plecat urmand nordul busolei dar, de fapt, indreptandu-ne direct spre sud. Vantul era puternic si ni se parea ca am fost impinsi de un curent care ne ducea cu o rapiditate remarcabila in aceeasi directie. Dupa exact 40 de zile, am ajuns la Delfi, un oras pe care l-am vizitat in compania ghizilor nostri Jules Galdea si sotia sa, in apropiere de gura fluviului Gihan. Acolo am fost retinuti timp de doua zile si am primit cea mai buna ospitalitate de la aceiasi oameni care ne-au primit in timpul vechii noastre vizite. Am facut cateva provizii suplimentare si am pus din nou panzele, urmand nordul indicat de ac.

De la sosirea noastra la exteriorul Terrei am trecut la travesarea unui canal stramt care a vrut sa fie un drum ingust despartind doua bucati considerabile de pamant. La dreapta noastra se afla o plaja frumoasa si ne-am decis sa mergem acolo. Am ridicat ancora si am ajuns pe mal pe picioare pentru a ne odihni timp de o zi inainte de a ne continua expeditia periculoasa spre exterior. Am facut un foc, pe care l-am alimentat cu cativa busteni plutitori. In timp ce tatal meu mergea de-a lungul malului, am pregatit o mancare apreciata cu proviziile aduse.
Era o lumina dulce, pe care tatal meu a atribuit-o soarelui stralucitor in deschiderea de sud a Terrei. In aceasta noapte am dormit profund si ne-am trezit in urmatoarea dimineata cu totul refacuti ca si cum am fi fost in propriile noastre paturi la Stockholm.

Dupa micul dejun am inceput sa facem un tur pentru a descopri interiorul regiunii, dar nu ne indepartasem mult cand am zarit cateva pasari pe care le-am recunoscut imediat, ca apartinand familiei pinguinului. Nu sunt pasari zburatoare, ci inotatoare excelente de mari enorme, cu un piept alb, cu aripi scurte, cu capul negru si cu un cioc lung ascutit. Ating usor 2,73 m. Ne-au privit parca cu un mic suras si s-au batait, putin dupa, in loc sa mearga catre apa s-au indepartat innotand in directia nordului.
(va urma)

Drumetie prin muntii Mehedinti(3)

-3-
Cursul inferior al văii Pecinişca este, după părerea noastră, cel mai accesibil traseu cu caracter alpin din munţii Mehedinţi. Deşi are un debit relativ modest mai tot timpul anului, pârâul Pecinişca este un afluent important al Cernei din jumătatea sudică a munţilor Mehedinţi, colectând apele de pe aproape 6 kilometri pătraţi de versanţi împăduriţi. În treimea inferioară, mai multe pârâiaşe temporare cu versanţi puternic înclinaţi şi albie îngustă îşi strâng apele pentru a forma Pecinişca – o vale puţin mai largă, care taie mai la început un mic pinten calcaros, apoi se domoleşte spre intrarea în chei, într-o frumoasă poiană cu sălaş. Pe parcursul cheilor, pârâul străbate un interesant traseu subteran, greu de vizitat, se pierde în grohotiş, spre a ieşi dincolo de chei sub forma unei frumoase salbe de izbucuri. De aici relieful se cuminţeşte, lăsând loc de drum şi de case pe lângă albia adâncă, loc din ce în ce mai generos, pe măsură ce ne apropiem de confluenţa cu Cerna, în centrul vechi al satului Pecinişca. Satul Pecinişca se află pe Valea Cernei, în aval de staţiunea turistică Băile Herculane. Pentru a ajunge aici, de la intersecţia E70 cu DN67D Herculane – Baia de Aramă (imediat la sud de intrarea în Băile Herculane), parcurgem DN67D puţin peste un kilometru, până la podul peste Pecinişca, loc unde putem parca maşina lângă marginea apei.
Traseul prezentat aici are o lungime totală de 4,9 kilometri, dintre care 2,6 pe drum de ţară (se poate parcurge şi cu maşina, dar nu are rost), iar restul are un caracter alpin uşor, fără dificultăţi deosebite, atât ca efort, cât şi ca orientare. Este accesibil tot timpul anului, mai puţin rarele perioade cu zăpadă multă. Pe umezeală sau alunecuş, fără o încălţăminte adecvată ne putem uşor accidenta. Deşi suntem mai tot timpul pe marginea apei, recomandăm să avem un recipient cu apă de băut. Deşi în amonte de chei nu sunt aşezări umane, parcursul pârâului este lung şi poate fi poluat de animale. Durata traseului pe vreme bună este sub două ore, plus timpii de popas şi fotografiere. Marcajul este vechi, inconsistent şi haotic, dar nu este necesar: nu avem cum şi unde să ne rătăcim. Ne va ajuta totuşi de câteva ori în chei, pentru a găsi drumul cel mai sigur printre stânci. Începutul traseului se află la altitudinea de 180m şi vom urca aproape 200 m diferenţă de nivel, dintre care 120 pe drum.
Începem să urcăm pe strada Pecinişca, fără prea mult efort, printre casele din ce în ce mai rare, remarcând relativa izolare în care trăiesc localnicii, la nici doi kilometri de drumul european şi de gară. Ultima gospodărie din dreapta ne atrage atenţia prin numărul mare de animale, printre care şi o colecţie de câini părăsiţi, care şi-au găsit aici adăpost şi hrană, graţie hărniciei şi bunătaţii proprietarilor. Mai un pic şi ajungem la chei, nu foarte înalte, dar spectaculoase prin sălbăticia lor. Spre stânga se desface un drum foarte frumos, care urcă din greu la cruce şi la sălaşele din Ferigari, pentru ca apoi sa iasă în creasta principală: drum lung şi nu foarte uşor, pe care îl vom parcurge vara, când este ziua mai lungă. În faţa noastră, sus, se ghiceşte intrarea unui tunel, acum inaccesibil turiştilor, despre care putem afla amănunte de la localnici. Noi urcăm cărarea pe pragul bolovănos până la nivelul cheilor. În faţa noastră se dezlănţuie imediat haosul de stânci pe care poteca le traversează cu înţelepciune. Peisajul este măreţ, dar puţine locuri se lasă fotografiate, poziţia, lumina, contrastul, totul ne dezavantajează. Ca idee generală, poteca trece prin locuri foarte strâmte, pendulând între versanţi: o vom căuta cu atenţie, pentru a evita capcana grohotişului greu de străbătut. În partea superioară, un pic de urcuş mai susţinut ajută poteca să ţină pasul cu cascadele subterane ale pârâului. Dacă nu este alunecuş şi avem îndemânare la picioare, ne putem apropia sau chiar coborî la parcursul subteran al Pecinişcăi. Merită. Un ultim hop şi suntem sus, în poiană. Poteca nu este prea circulată şi lăstărişul este deranjant pe următorii metri. Traversăm apa şi intrăm în poiana largă cu sălaş. Pe versantul opus se ghicesc vechi poteci, acum necălcate şi invadate pe alocuri de vegetaţie, poteci deosebit de frumoase care ne poartă sus, la drumul spre Ferigari. Tot înainte pe firul apei, câteva poteci rar circulate dar încă bune, ne poartă pe cele trei pârâiaşe din care se formează Pecinişca, precum şi pe crestele dintre ele, la drumul principal de creastă. Din păcate în partea superioară potecile se pierd, dar se poate urca pe oriunde, pădurea fiind în general rară şi solul curat. Noi nu mergem mai departe în amonte, ci ne orientăm spre dreapta, pe poteca largă ca o alee prin pădure, care urcă uşor, de mai sus de sălaş spre N-NE, aproape în direcţia din care am venit. Peste câteva minute ajungem la cota maximă a traseului. Aici turiştii fără rău de înâlţime pot merge spre dreapta, la un punct de belvedere deasupra cheilor. Continuăm în coborâş vârtos pe oricare din variantele din faţa noastră, care se vor întâlni mai jos. Dacă nu este alunecuş, poteca din dreapta oferă cele mai frumoase perspective asupra cheilor. Ajungem deasupra zonei cele mai spectaculoease din chei, jos se strecoară printre stânci poteca parcusă de noi acum o jumătate de oră. De aici înainte părăsim abrupturile stâncoase şi coborâm spre stânga într-un vâlcel, care ne scoate în câteva minute de coborâş la capătul drumului de ţară pe care am urcat. Cel mult într-un sfert de oră vom poposi relaxaţi în punctul de plecare, la capătul unei excursii frumoase, în care raportul efort / satisfacţie a fost evident în favoarea noastră.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(29)

Dupa ce am petrecut cu siguranta peste un an vizitand numeroase orase ale lumii „interioare” si multe tari intermediare si s-au scurs peste doi ani de la perioada in care am fost imbarcati pe marele vas de explorare pe fluviu, ne-am decis, inca o data, de a ne incerca sansele pe mare si de a ajunge la suprafata „exterioara” a Terrei.
Am facut cunoscute dorintele noastre si ei au fost impotriva, dar ne-au inteles cu promptitudine. Gazdele noastre i-au oferit tatalui meu, la cererea sa, diverse harti aratand suprafata „interioara” a intregii Terre, orasele sale, oceanele sale, marile sale, fluviilor sale, golfurile si lagunele sale. Ei au fost de asemenea generosi si ne-au oferit toti sacii de pepite de aur – unele dintre ele la fel de mari ca un ou de gasca – pe care le-am dorit sa le aducem cu noi in mica noastra barca de pescuit.
Intre timp am vrut sa ne reintoarcem la Jehu, unde am ramas o luna pentru amenajarea si revizuirea micutului nostru vas de pescuit. Dupa ce totul a fost pregatit, chiar vasul „Naz” care ne-a descoperit la origine, ne-a luat la bord si ne-a condus pana la varsarea raului Hiddekel.
Dupa ce fratii nostri giganti au organizat manevra de plecare a micutei noastre ambarcatiuni, si-au manifestat cordial marile regrete pentru despartire si au aratat multa solicitudine pentru securitate noastra. Tatal meu a jurat pe zeii Odin si Thor ca se va reintoarce cu siguranta din nou peste un an sau doi si le va face o alta vizita. Si astfel ne-am luat adio. Am pregatit si ne-am ridicat panzele, insa nu era nicio briza. Am beneficiat de acest calm timp de o ora dupa ce prietenii nostri giganti ne-au parasit si au purces la calatoria lor de intoarcere.
Vanturile suflau constant la sud, adica suflau dinspre deschiderea nordica a Terrei catre ceea ce stiam a fi sudul, dar care, conform varfului busolei noastre, corespundea direct nordului.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(28)

Mi se parea, pe cand priveam aceasta minunata trupa de elefanti giganti, ca ma gaseau din nou in biblioteca municipala din Stockholm, unde am petrecut mult timp studiind minunile erei Miocen. Eram cuprins de uimire tacuta si tatal meu a ramas fara voce sub efectul fricii. Mi-a strans bratul in semn de sustinere protectoare, ca si cum teama sa ne-ar fi prins. Eram ca doi atomi in aceasta mare padure si, din fericire, aceasta enorma trupa de elefanti nu ne-a zarit si a plecat mai departe, urmarind un lider cum face o turma de oi. Ei au calcat iarba tanara pe care au intalnit-o in deplasarea lor si au sfasiat cerul cu mugetul lor profund.
Exista o usoara bruma care lasa pe pamant in fiecare noapte si ploua invariabil o data la fiecare 24 de ore. Aceasta mare umiditate cat si lumina si caldura electrice re-insufletitoare conteaza, probabil pentru a justifica vegetatia luxurianta, in timp ce aerul electric puternic incarcat si regularitatea conditiilor climatice pot sta mult la originea dezvoltarii gigantice si a longevitatii intregii vieti animale.
In unele locuri fundul vailor se intindea departe pe numeroase mile in fiecare directie. „Dumnezeu care fumeaza”, in lumina sa alba clara, privea calm in jos. Era o condensare in aerul electric supraincarcat care mangaia obrajii la fel de dulce ca o susotire rapida. Natura canta parca un cantec de leagan in murmurul usor al vantului al carui suflu era dulce cu parfumul de muguri si de flori.
(va urma)

Drumetie prin muntii Mehedinti(2)

-2-
Am încercat să vă prezentăm şi de această dată, aşa cum v-am promis şi cum am obişnuit să ne ţinem de cuvânt, un traseu uşor şi relaxant, pentru cei care doresc să depună un pic de efort, urcând de la Băile Herculane la Şaua Padina, pe o potecă deosebit de frumoasă, la egal cu valea Jelerău, sau cu cheile Ferigari. Din păcate pentru noi, rezultatul parcurgerii traseului nu a fost cel aşteptat. Vechea potecă, bine croită şi relaxantă, pe care localnicii din Podeni traversau muntele fie la muncă, fie pentru cumpărături, fie la rudenii, drum cu serpentine largi şi peisaje memorabile, este distrusă în mare parte, neîntreţinută, invadată de vegetaţie şi de doborâturi, surpată, greu de parcurs şi de urmărit. Cu toate că s-au consumat fonduri pentru revigorarea zonei, în afară de câţiva ţăruşi cu etichete de hârtie, care au dispărut după câteva luni, alte amenajări nu prea se regăsesc pe teren. Natura îşi reia teritoriul prin sălbăticire, iar dacă nu se găsesc urgent resurse pentru curăţirea, amenajarea şi remarcare traseelor turistice, mare parte din munţii Mehedinţi vor deveni în puţini ani inaccesibili turiştilor, aşa cum am putut constata că s-a întâmplat şi în alte părţi din ţară. În momentul de faţă majoritatea traseelor din masiv sunt deteriorate şi greu accesibile, incluzând o bună parte din traseul de creastă, iar altele sunt aproape imposibil de urmărit, în special în locurile în care localnicii au încetat să mai circule. Noi am încercat primăvara trecută să desţelenim ambele intrări şi sectoarele invadate de vegetaţie ale potecii vechi spre Ţesna şi am constatat cu bucurie ca anul acesta se circula mult mai intens, iar poteca a fost curăţată în continuare de oameni inimoşi si conştienţi. Concluzia noastră este că nu trebuiesc fonduri extraordinare pentru a tăia nişte mărăcini şi nişte copaci căzuţi peste potecă, ci doar un pic de bunăvoinţă şi interes din partea autorităţilor şi a puţinilor iubitori de munte care mai străbat aceste meleaguri. O acţiune mai complexă de marcare şi amenajare presupune şi existenţa unor fonduri, dar nu peste puterile autorităţilor locale.
Traseul prezentat în continuare este, după părerea noastră, cel mai frumos traseu care se poate aborda direct din staţiune, fiind totodată şi cel mai greu, în principal datorită potecii neîntreţinute, marcajului vechi şi inconsecvent, porţiunilor expuse şi instabile, dificultăţilor de orientare. El se adresează în primul rând turiştilor cu experienţă, putând fi parcurs, cu oarecare atenţie şi de turişti cu experienţă medie. Nu recomandăm acest traseu pe zăpadă, vreme rea, sau ceaţă, un GPS fiind indicat în aceste situaţii. Turiştii care pierd poteca se vor întoarce fără regrete pe acelaşi drum, forţarea treseului în absenţa potecii fiind extrem de periculoasă, abrupturi impresionante alternând cu grohotişuri instabile şi desişuri impenetrabile. Pentru a evita lăsarea nopţii, vom porni devreme, în nici un caz nu vom merge noaptea în jumătatea superioară a traseului: în caz de necesitate ne vom adăposti pe durata întunericului şi vom continua mersul în zori. De asemenea vom avea grijă să avem suficientă apă, izvoarele lipsind cu desăvârşire. Lungimea totală a traseului dus-întors este de aproape 11,5 kilometri, iar diferenţa cumulată de nivel este +/- 850 m. Timpul total de parcurs este de 5-6 ore, dar o rezervă de 1-2 ore pentru orientare este necesară. Ultimele noastre sfaturi sunt: să aveţi încălţăminte rezistentă; pantalonii scurţi sunt excelenţi pe munte, dar ne vor expune la agresiunea încâlcişurilor de plante de pe unele sectoare de potecă.
Începutul traseului este exact la extremitatea din amonte (N) a localităţii Băile Herculane. Un pod traversează DN67D peste Cerna. În extremitatea lui estică (dreapta, privind spre amonte), un drum de beton urcă uşor printre ultimele case şi poposeşte în curtea uzinei electrice. Continuăm pe direcţie, după ultima casă de pe dreapta, intrăm jumătate la dreapta, în pădure. După ce trecem de câteva mormane de gunoaie – caracteristică pentru multe zone şi trasee turistice din zonă – drumul de căruţă vechi şi lat urcă moderat, lăsând jos, la stânga, apele gălăgioase ale Cernei, iar în dreapta câteva variante spre serpentinele greu de parcurs din poteca veche. După mai bine de 130 metri diferenţă de nivel, câştigată pe circa o jumătate de kilometru de mers, urcuşul se termină brusc, în dreptul unui postament de stâlp al fostului funicular (stânga). Mult din traseul care urmează fiind paralel cu linia funicularului, din care au rămas fundaţii de stâlpi, iar mai sus, cabluri foarte groase şi foarte ruginite de oţel. În acest punct cotim brusc la dreapta pe o potecuţă destul de vizibilă, care urmăreşte cu mici aproximaţii o creastă rotunjită, pe care se urcă susţinut circa 150 m diferenţă de nivel. Marcajul nu se află pe aici, este mult la dreapta, pe serpentine greu de străbătut, prin vegetaţie şi doborâturi de pădure, dar cineva a marcat din loc în loc cu semne de cruce încrustate în scoarţa copacilor. Semnăturile mult blamate ale trecătorilor pe copaci sunt un indiciu suplimentar că suntem pe drumul cel bun. O nouă fundaţie de stâlp de funicular se poate observa la dreapta, prin pădurea rară. Urcuşul abrupt se termină repede la o frumoasă bancă de popas cu bolovan. Din dreapta vin vechile serpentine, marcajul bandă galbenă amestecat cu bandă multicoloră. Urcuşul se domoleşte, serpentinele sunt mai accesibile, majoritatea trecătorilor preferând scurtăturile, care deteriorează şi mai mult poteca iniţială. Câştigăm altitudine, peisajul se deschide în spate spre grota cu Aburi şi traseul presărat cu chioşcuri pe care se urcă la culmea Cernei, sub Poiana cu Peri şi suntem împresuraţi de abruptul alb de calcar cu pini atârnaţi spectaculos în afară, imagini deosebit de frumoase, caracteristice acestor munţi. Urcăm în serpentine scurte şi bine croite.printre stânci imense şi ajungem la o bifurcaţie (570 m altitudine): la stânga traseul nostru, la dreapta o altă variantă, pe care o programăm pentru coborâre, marcată cu cruce galbenă. Până aici am cheltuit mai bine de o oră şi jumătate şi nu am avut dificultăţi deosebite. Deci urcăm spre stânga (E-NE), încadrându-ne în câteva minute pe o brână îngustă de sub abrupt, poteca este bunicică, doar vegetaţia este enervantă pe câteva mici porţiuni. Brâna se termină şi urcăm la dreapta pe lăngă stânci, urcuş mai dificil, o ruptură de potecă, amenajată mai demult cu un pod de trunchiuri, ne solcită maximum de atenţie, vechea amenajare fiind putrezită, iar zona destul de expusă. Continuăm urcuşul abrupt pe lângă stânci, trecem de o grotă care poate adăposti în caz de necesitate cel puţin 10 persoane şi ne oprim pentru un popas mai lung la sfârşitul urcuşului, la fundaţia unui stâlp de funicular. Deşi suntem la doar 640 m altitudine, priveliştea care se deschide de aici este măreaţă, printre stâncile cu pini pitoreşti, orizontul s-a retras foarte departe, pe culmile sudice ale munţilor bănăţeni. Continuăm apreoape orizontal pe lângă cabluri mai groase decât mâna, spre un fund de vale stâncos cu aspect de canion, aparent fără ieşire. Ieşirea există totuşi, spre stânga, în urcuş foarte greu, pe urme de potecă cu amenajările distruse şi invadată de vegetaţie. Este porţiunea cea mai grea a urcuşului, grohotişul mărunt fuge de sub noi, patru picioare sunt prea puţin pentru duritatea traseului. Din fericire, la 50 metri mai sus, poteca reintră în pădure în partea superioară a canionului şi redevine foarte bună, răcoroasă şi cu urcuş moderat, cale de încă 600 m. După depăşirea ramificaţiei la dreapta, marcată cu cruce galbenă, pe care vom încerca să coborâm, urcuşul se termină la cota 900, într-o porţiune aproape orizontală, invadată de vegetaţie mai înaltă decât omul şi care reprezintă partea cea mai neplăcută de pe întreg traseul. Tentativele de ocolire pe versanţi sunt o idee proastă, deci ne chinuim să înaintăm printre plante. Treptat plantele pierd din vigoare şi mergem aproape fără să urcăm pe un drum neted, circa 1,2 kilometri. Un nou val de vegetaţie se poate ocoli prin dreapta, pentru ca în final să intrăm în splendida poiană din Şaua Padina, cu un peisaj de basm, singurele semne ale existenţei omului fiind câteva pândare de vânătoare. Din partea de amonte a poienii, mai multe drumuri ies in drumul de culme, după mai bine de un kilometru de urcuş uşor şi o sută de metri diferenţă de nivel, drum de culme carosabil, pe care se poate urca de la păstrăvăria din Topleţ cu o maşină nepretenţioasă. Varianta din stânga face poiana accesibilă autovehiculelor care au reuşit să ajungă pănă în zonă – intrarea din drumul de creastă este marcată de o barieră descuiată, de la care pleacă în coborâre un drum înierbat. Dacă traversăm culmea, în mai puţin de două ore putem coborî la Podeni. Atenţie însă: marcajul bandă galbenă este de negăsit pe ultimul kilometru şi de aici mai departe. Ne hotărâm cu greu să părăsim această oază de linişte şi frumuseţe, neatinsă de timp şi de tarele civilizaţiei, dar traseul înapoi este la fel de lung şi de greu. Ne întoarcem pe drumul străbătut anterior, depăşim marea de vegetaţie şi reintrăm în pădure. Nu este nici o tragedie dacă ne întoarcem pe unde am urcat. Este mai sigur, estimăm mai exact efortul necesar şi timpul de parcurs, iar peisajul este schimbat, având perspectiva spre aval şi unghiuri de iluminare diferite. Dacă avem timp şi energie, după intrarea în pădure, la câteva minute de coborâş, se desprinde spre dreapta, în urcuş uşor, varianta marcată cu cruce galbenă, la 870 m altitudine. Destul de dificilă, dar de un pitoresc aparte, merită efortul, mai ales că nici varianta directă nu este tocmai uşoară Urcăm puţin, apoi înaintăm de-a coasta. Poteca alternează porţiuni foarte clare şi bune, cu zone invadate de vegetaţie şi copaci răsturnaţi. În aceste zone vom căuta poteca cu răbdare, marcajul este rar şi degradat, dar există. Ca regulă generală, când poteca dispare, o căutăm după zona neclară în continuarea direcţiei de mers, care este aproape tot timpul spre vest. Ca repere suplimentare, poteca ţinteşte o stâncă înaltă şi abruptă de calcar, în dreapta căreia iese într-o şa îngustă. Dacă nu găsim poteca, cel mai bine este să ne întoarcem la traseul cunoscut. În partea dreaptă a şeii, poteca traversează culmea, şi se angajează în coborâre susţinută şi serpentine mărunte. Ultima serpentină se prelungeşte până la marginea abruptului stâncos, aici vom găsi cu greu continuarea potecii prin vegetaţie. Păstrăm direcţia de mers spre stâncă şi căutăm cu răbdare continuarea. Scurtături duc de multe ori aiurea şi se termină în grohotiş mixt, foarte periculos şi instabil. Ajungem la baza stâncii, unde ne asteaptă un scurt coborâş extrem de greu, aproape vertical şi relativ instabil până la baza abruptului. Am coborât 120 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 330 metri. De aici poteca prinde vigoare, merge puţin pe culme, apoi coboară mai vârtos spre dreapta, pentru a se uni cu traseul pe care am urcat câteva ore mai devreme, la 585 metri altitudine. De aici coborârea pe acelaşi drum nu mai prezintă probleme
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(27)

Orice ar fi in interiorul muntilor, sau de-a lungul marii, am gasit o viata abundenta de pasari. Cand isi intind aripile mari unele pasari pareau sa masoare 9,14 m. Sunt de o mare varietate si foarte colorate. Ni s-a permis de a urca pe marginea unei stanci si de a examina un cuib cu oua. Acolo erau cinci, din care fiecare avea cel putin 61 cm in lungime si 38 cm in diametru.

Dupa ce am ramas in orasul Hectea timp de aproximativ o saptamana, profesorul Galdea, ne-a condus pe o insulita, unde am vazut mii de broaste testoase, de-a lungul tarmului nisipos. Ezit de a dezvalui marimea acestor mari creaturi. Ele masurau 7,60 m – 9,14 m in lungime, 4,57 m – 6,09 m in largime si sapte picioare (2,13 m) in inaltime. Cand una dintre ele si-a intins gatul pentru a-si scoate capul, avea aparenta inspaimantatoare a unui monstru marin.

Conditiile stranii ale „lumii interioare” sunt favorabile nu doar campiilor enorme de ierburi luxuriante, padurilor de arbori giganti si oricarui fel de viata vegetala, ci si minunatei vieti animale. Intr-o zi am vazut o mare turma de elefanti. Trebuie sa fi fost 500 dintre acesti monstri rasunatori, cu trompele lor ondulante si mereu agitate. Desi erau ramuri enorme de copaci si tropaiau cu mici impingeri. Aveau in medie peste 30, 48 m in lungime si 22,86 m – 25,90 m in inaltime.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(26)

Toate constructiile sunt ridicate cu o consideratie speciala privilegiind forta, durata, frumusetea si simetria si cu un stil arhitectural care atrage cu suveranitate ochiul fiecaruia pe care nu l-am observat altundeva.
Aproximativ trei sferturi din suprafata „interioara” este formata din pamant si ultimul sfert este format din apa. Exista numeroase fluvii de marime enorma, unele se indreapta spre nord si altele spre sud.
Unele din aceste fluvii au 3000 de km largime si in afara acestor cai navigabile enorme, la extremitatile de nord si de sud ale suprafetei „interioare” in regiuni unele temperaturi scad puternic, se constituie icebergurile de apa dulce. Atunci ele sunt impinse in afara in mare ca niste limbi enorme de gheata, de vanturi brutale si de ape turbulente care, de doua ori pe an, matura totul in calea lor.
Am vazut nenumarate specimene de pasari vii, nu mai mari decat cele intalnite in padurile din Europa sau America. Este bine cunoscut ca in ultimii ani, o intreaga serie de specii de pasari au parasit Terra. Intr-un articol recent un autor revela cu privire la acest subiect : „Aproape in fiecare an se vede o extinctie finala a uneia sau mai multe specii de pasari. Din 14 varietati de pasari gasite, acum un secol, intr-o insula izolata din Antile, Saint – Thomas, opt trebuie sa fie considerate acum lipsa”. Nu este posibil ca aceste specii disparute de pasari sa-si fi parasit cuiburile din lumea exterioara, fara sa-si mai regaseasca un alt azil decat „in lumea interioara”?
(va urma)

Drumetie prin muntii Mehedinti(1)

-1-
Turiştii care vin la Băile Herculane au la dispoziţie o serie de trasee turistice, foarte variate ca lungime, grad de dificultate, efort şi peisaj, de la drumuri molcome prin pădure şi păşuni, la abrupturi stâncoase greu accesibile, sau chiar imposibil de străbătut. Prezentăm mai jos un traseu puţin cunoscut turiştilor (cu excepţia primei lui porţiuni), complet nemarcat, dar fără probleme de orientare şi care oferă cel mai rapid acces la creasta munţilor Mehedinţi, printr-un urcuş susţinut prin păduri frumoase şi peste poieni cu sălaşe din vecinătatea culmii. O dată ajuns în drumul de creastă, traseul înconjoară bazinul văii Pecinişca şi revine la punctul de plecare pacurgând creasta care desparte văile Pecinişca şi Ferigari, cu privelişti foarte frumoase atât asupra porţiunii sudice a munţilor Mehedinţi, cât şi asupra subcarpaţilor Olteniei, a munţilor din sudul Banatului, Dunărea şi, mai ales, culoarul adânc al văii Cernei, străjuit de culmile înalte din creasta Cerna-Godeanu şi de abruptul Mehedinţilor, unic în România ca dezvoltare pe lungime. Traseul se desfăşoară în circuit, cu capetele în apropiere de staţiunea Herculane, are un fir principal şi două derivaţii care merită să fie parcurse, una la releu şi alta la cruce. Lungimea lui este de 17,6 kilometri, la care trebuie să adăugăm aproape un kilometru dacă urcăm la releu şi aproape trei kilometri dacă ne abatem pe la cruce. Diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de circa 850 metri, la care adăugăm 70 metri pentru releu şi 100 pentru cruce. Timpul normal de mers este de 6-7 ore. Traseul nu prezintă dificultăţi deosebite, nu necesită echipament special, dar încălţămintea trebuie să fie de nădejde, pentru a rezista forţelor dezvoltate de coborâşurile abrupte prin pădure. Pe timp de ceaţă sau vreme urâtă, putem avea dificultăţi de orientare. Iarna se recomandă doar porţiunea până la drumul de culme şi numai dacă zăpada nu este foarte mare. Tot până la culme este accesibil pentru ATV-uri sau maşini / motociclete de teren, fiind pentru acestea cel mai rapid acces la drumul de creastă. Puţinele izvoare le putem găsi doar la coborâş, şi acestea sunt greu de observat, deci vom căra cu noi apă pentru tot drumul.
Din partea sudică a oraşului Herculane, două poduri traversează Cerna pe malul drept (S-SE), spre centrul satului Pecinişca, pe DN 67D. De la biserică mergem spre aval, lăsăm la stânga strada Pecinişca, cu pârâu, pe unde ne vom întoarce. Aici avem loc să lăsăm eventual maşina. Trecem podul şi imediat se face la stânga o bandă de asfalt în rampă mare. Asfaltul se termină imediat, un drum de tractor care urcă la releu se continuă la fel de abrupt. Din fericire, mai sus, urcuşul se mai domoleşte, când trecem printre grădini şi livezi părăginite, la marginea cărora remarcăm semne de lemn în formă de X, prin care proprietarii acestor coclauri ne avertizează să nu care cumva să le încălcăm teritoriul. Este o caracteristică des întâlnită în zonă, mulţi localnici sunt conservatori în ceea ce priveşte turismul şi posibilul lui impact pozitiv asupra economiei locale. Din păcate, livezile sunt complet neîngrijite, cu pomii invadaţi de bălării, proprietarii aducându-şi aminte de ei doar la strânsul modestei recolte de câteva mere şi prune diforme, mâncate de viermi şi pe jumătate putrezite. Câştigăm rapid altitudine şi în stânga noastră apare – foarte frumoasă de aici – staţiunea, iar jos, în stânga, cariera şi cheile Pecinişca. Culmea Domogledului pare de aici molcomă şi înierbată, iar dincolo de Cerna se iţesc ascuţişurile Arjanei. Continuăm urcuşul, mai uşor, până la culme, la 400 m altitudine, de unde drumul coteşte brusc spre dreapta, la releu. Priveliştea este mai amplă, atât spre valea Cernei, cât şi spre vest şi sud, drumul E70 şi calea ferată şerpuiesc la picioarele noastre, o mare de dealuri împădurite sunt trimise spre noi din munţii modeşti ca altitudine ai Banatului şi dinspre Dunăre, peste care zărim crestele cu iviri de calcar din Banatul sârbesc. Cine doreşte, poate urca la releu – plimbare clasică pentru localnicii şi obişnuiţii locului. De la releu se lărgeşte puţin perspectiva în lungul văii Cerna. Creasta puţin pietroasă din stânga (SE) se lasă în direcţia potrivită şi are o potecă veche, neumblată şi plină de spini. Noi recomandăm traversarea crestei în coborâş uşor pe drumul larg, aproape 200 metri, după care cotim la stânga pe o potecă la fel de largă, care coboară într-o şa, pe sub linia de înaltă tensiune. Lăsăm la stânga un drum care coboară lent în valea Pecinişca şi ajungem în sa, la 350 m altitudine. Aici este o răscruce importantă: la stânga se coboară la cariera Pecinişca, la dreapta, la E70, jumătate la dreapta, pe coastă, un drum de căruţe se răsfiră printre culturi, iar traseul nostru, în urcuş mai accentuat spre înainte, urmăreşte îndeaproape atât creasta împădurită, cât şi linia de înaltă tensiune. Drumul este larg, clar, vom evita scurtăturile, pe care se merge greu, fiind mai puţin umblate. Urcuşul nu este exagerat, dar lung şi susţinut, numai bun pentru a consuma cât mai multe calorii. După câteva serpentine generoase, urcuşul se domoleşte şi efectuăm un lung traverseu pe coasta din dreapta, aproape fără urcuş. Mai puţin şi ieşim la gol, în poiană largă, cu sălaşe, numite de localnici “conace”. Ne despărţim de linia de înaltă tensiune, care continuă un pic mai la dreapta şi atinge creasta în acelaşi loc cu drumul care urcă din Topleţ. Poteca se continuă prin iarbă, se arcuieşte la stânga până la o înşeuare, apoi menţine direcţia uşor la stânga, spre pădure. Câteva borne însoţesc traseul, pe care îl urmăm fără a ne lăsa tentaţi de ramificaţiile la dreapta spre Topleţ, sau de scurtăturile din pădure. După o arcuire la dreapta şi una la stânga, ieşim la iarbă şi vedem drumul forestier de creastă urcând la noi din dreapta. La parcurgerea în sens invers, ieşirea traseului în drumul de creastă nu este uşor de reperat. Vom lua ca indiciu, pe creastă, o frumoasă înşeuare inierbată, la care urcă un scurt drum de tractor. Dacă urcăm din Topleţ, imediat după înşeuare, înainte de intrarea în pădure, drumul se desprinde la stânga, nu prea evident pe primii metri. Pănă aici se poate urca, nu prea uşor, din Topleţ cu maşina. Este bine să întrebăm în sat despre starea drumului, care nu întotdeauna este accesibil pentru autoturisme. Continuăm drumul de creastă, evident spre stânga (NE), la început în urcuş lejer. Drumul atinge de două ori creasta, iar pe vreme clară vedem o bună parte din subcarpaţii Olteniei, lacul de la Porţile de Fier, munţii Cernei, munţii sudici ai Banatului cu colţul proeminent al vîrfului Svinecea Mare. După puţin peste doi kilometri, în stânga noastră culmea se netezeşte într-o poiană frumoasă lângă marginea drumului. O ramificaţie pentru căruţă intră în poiană, o traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este poteca noastră, nemarcată, dar circulată şi uşor de urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe marginea potecii şi ajută mult la orientare. Unele marcaje forestiere urmăresc, de asemena, poteca pe porţiuni. În caz de necesitate, se poate coborî cu grijă pe vâlcelele din stânga, spre valea Pecinişca, în cel mult o jumătate de oră se prind poteci vechi, care ne scot pe firul principal al Pecinişcăi şi apoi, prin chei, la carieră. Drumul nostru este deosebit de frumos şi relaxant prin pădurea rară, mai ales un traverseu aproape orizontal pe coastă, până la o şa frământată, de unde urcăm un pic la culmea rotunjită, printr-o abatere uşoară spre stânga. Descoperim o zonă cu un relief deosebit de frământat: sunt tranşeele săpate de soldaţii români în primul război mondial. Aici a trecut o perioadă graniţa, pe care o regăsim şi pe poteci vechi spre Balta Cerbului, Ţesna sau Iuta. Pe aici s-au dat lupte foarte grele pentru apărarea teritoriului împotriva expansiunii Austro-Ungariei. Localnicii mai în vârstă îşi amintesc cum au fost aduşi să caute muniţia rămasă prin pădure, deci noi nu avem prea multe şanse să mai găsim aşa ceva. În zona tranşeelor poteca nu este prea clară, iar semnăturile de pe copaci nu ajută mult. Păstrăm direcţia (V) şi creasta începe să se profileze în coborâş din ce în ce mai abrupt, cu poteca exact pe culme. Urmează un coborâş greu, aproape 200 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 600 m. Evităm poteci spre stânga sau dreapta, chiar dacă au semnături sau mercaje forestiere. Coborăşul se termină într-o înşeuare care precede o creastă calcaroasă. Poteca nu o urcă, ci traversează pe versantul stâng. Peisajul este foarte frumos, poteca tăiată în stâncă trece printre blocuri de calcar de forme inedite, care contrastează puternic cu verdele ierbii şi cu arbuştii înfloriţi. În stânga, peste vale, ghicim traseul parcurs la urcuş. Mai puţin şi revenim pe culme într-o poiană, cu sălaşe părăsite la dreapta, spre Ferigari. Urcăm puţin prin pădure (100 m) şi ajungem, la o răscruce greu vizibilă. Un fag mare chiar pe mijlocul drumului şi o poieniţă minusculă sunt bune repere. Spre dreapta, înierbat, un drum coboară la sălaşe, iar apoi, printr-o vale seacă, se continuă în Ferigari în puţin peste 20 de minute. De aici se poate coborî la Herculane în circa o oră. În stânga, greu de dibuit, o scurtătură a traseului nostru, marcată cu punct galben, pe care nu o alegem, deoarece nu scurtează foarte mult, este mai putin umblată şi cu vegetaţie, pe când drumul nostru coboară în principal pe creastă, cu perspective superbe spre staţiune, valea Ferigari şi spre creasta Domogledului. Înainte sunt două variante. Spre dreapta o ramificaţie urcă la sălaşe; noi vom urmări varianta înainte-stânga, mai circulată. Urcăm la o pădurice de pini, unde o ramificaţie bună se desparte la dreapta, în urcuş. Dacă avem timp, vă recomandăm cu căldură intrarea pe acest drum. În faţa noastră se întinde o culme extrem de frumoasă, terminată cu o cruce mare de metal, vizibilă din Herculane. Priveliştile care se oferă celor care ajung aici sunt extraordinare, mai ales abruptul care se deschide spre staţiune şi spre cheile Ferigari sunt memorabile, iar fotografii vor petrece mult timp căţărându-se pe stânci pentru o încadrare mai fericită. Revenim la păduricea de pini după aproape o oră şi începem coborâşul pe culme. Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga, mai circulatâ. Puţin mai jos, drumul trece printr-o stână, care se poate ocoli pe prin stânga, prin poiană. Urmează o porţiune cu bolovani mari, apoi ieşim pe un mic platou deasupra cheilor Pecinişca. Poteci vechi, cunoscute de puţini oameni coboară dur printre stânci în capătul din amonte al cheilor. Din stânga, greu de observat, scurtătura cu punct galben se alătură drumului principal, care face o curbă pronunţată la dreapta şi începe să coboare susţinut. La stânga se desface un sistem de scurtături extrem de instabile şi de abrupte, pe care le vom evita, drumul coboară destul de repede şi fără ele. Ne apropiem de abrupt, aşa că părăsim culmea spre stânga, şi după câteva serpentine suntem la baza carierei, la intrarea în scurtele, dar frumoasele chei ale Pecinişcăi. Pe versantul carierei există un tunel care pătrunde în stâncă aproape 150 metri, intrarea lui fiind parţial surpată şi accesibilă doar alpiniştilor. Ajungem pe drumul care urcă din sat la fosta carieră. În jurul nostru izbucneşte apa limpede a Pecinişcăi, care iese din nou la lumină după un parcurs subteran. La prima casă din stânga, un cor de lătrături ne asurzeşte. Este o gospodărie de oameni miloşi, care adăpostesc şi hrănesc câini fară stăpân. Nu avem treabă cu ei, deoarece nu sunt lăsaţi la drum. În mai puţin de 20 de minute ajungem, puţin obosiţi, dar reconfortaţi, la punctul de plecare.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(25)

Imi amintesc ca l-am auzit pe tatal meu facand remarca ca poporul de giganti de pe Terra ai „Dumnezeului care fumeaza” avea aproape o idee la fel de precisa despre geografia de la suprafata „exterioara” a Terrei ca cea pe care o avea un profesor mediu de la universitatea din Stockholm.
In calatoriile noastre am ajuns la o padure de arbori gigantici, in apropiere de orasul Delfi. Daca Biblia a spus ca erau arbori impozanti de peste 91 m inaltime si de peste 9,1 m in diametru, crescand in Gradina Edenului, scriitorii Ingersoll, Tom Paine si Voltaire ar fi calificat fara indoiala asta drept mit.
Dar daca ni se vorbeste despre sequoia gigantica in California, se poate spune ca acesti arbori giganti din California sunt minusculi si insignificanti daca ii comparam cu arborii Goliatilor din padurea continentului interior, unde abunda arbori puternici de 800 – 1000 de picioare (243 m – 305 m) in diamentru care sunt din ce in ce mai numerosi in padurile care se prelungesc pe sute de mile in spatele tarii care se apropie de mare.
Oamenii au gusturi muzicale foarte inalte si au o inclinatie remarcabila spre arte si stiinte, in particular pentru geometrie si astronomie. Orasele lor sunt echipate cu enorme plalate de muzica, unde rasuna adesea nu mai putin de 25.000 de voci viguroase din acest popor de giganti venind din inimi puternice si executand cele mai sublime simfonii.
Presupunem ca copii nu urmeaza institutiile culturale inainte de a atinge varsta de 20 de ani. Atunci incepe viata lor scolara si continua timp de 30de ani, din care zece sunt uniform consacrati de ambele sexe studiului muzicii.
Vocatiile lor principale sunt arhitectura, agricultura, horticulatura, cresterea turmelor enorme de animale si constructia mijloacelor de transporturi speciale acestei tari, pentru a calatori pe pamant si pe apa. Printr-un dispozitiv pe care nu-l pot explica, ei pastreaza contactul intre ei, ramanand in comuniune cu partile cele mai indepartate de tara lor, gratie legaturilor „atmosferice”.
(va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(24)

Tatal meu a raspuns: „Ne-ar fi foarte agreabil, mie si fiului meu, de a vizita tara voastra, universitatile voastre si palatele voastre de muzica si de arta, marile voastre domenii, padurile voastre minunate din lemn de constructie; apoi, dupa ce vom fi avut acest privilegiu apreciabil, ne va place sa ne intoarcem la casa noastra pe suprafata «exterioara» a Terrei. Acest fiu este singurul meu copil si buna mea sotie trebuie sa fi obosit asteptandu-ne intoarcerea.” „Ma tem ca nu va veti putea intoarce niciodata”, a raspuns Marele preot sef, „pentru ca calea este cea mai periculoasa. In acest timp, veti vizita diferite tari cu Jules Galdea ca escorta si vi se va oferi de fiecare data curtoazie si bunatate. De indata ce veti fi gata de a intreprinde o calatorie de intoarcere, va asigur ca vasul vostru care este expus aici, va fi pus pe apa la varsarea raului Hiddekel, si noi va vom ura calatorie buna sub protectia lui Jehovah.” Astfel s-a terminat singura noastra intrevedere cu Marele preot sau Marele Demnitar al continentului. In lumea interioara Am aflat ca barbatii nu se casatoreau inainte ca ei sa fi atins perioada de varsta mergand de la 75 la 100 de ani si ca varsta la care femeile se casatoreau era usor inferioara si ca barbatii si femeile traiau frecvent de la sase la opt sute de ani si in unele cazuri mult mai mult. In anul urmator am vizitat multe sate si orase, principalele orase fiind Nigi, Delfi, Hectea si tatal meu a fost solicitat de nu mai putin de 6 ori in scopul de a revedea hartile pe care le realizase incepand de la crochiurile unde figura impartirea pamanturilor si apelor de la suprafata „exterioara” a Terrei. (va urma)

Calator prin muntii Rodnei(15)

Saua Galatului – fosta cabana Puzdrele – piriul Negoiescu – orasul Borsa;
-15-
Marcaj: triunghi albastru;
Distanta: 8 km;
Timp: 3 – 4 ore;
Traseu accesibil iarna;
Locuri de cort: Saua Galatului, saua de langa fosta cabana Puzdrele

Calator prin muntii Rodnei(14)

Saua Galatului – fosta cabana Puzdrele – Fata Meselor – Buza Dealului – Complexul turistic Borsa
-14-
Marcaj: punct albastru;
Distanta: 9 km;
Timp: 4 ore;
Traseu accesibil iarna pentru turisti antrenati;
Locuri de cort: Saua Galatului, saua de langa fosta cabana Puzdrele

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(23)

Orasul „Eden” se situa in ceea ce parea sa fie o vale frumoasa, dar, de fapt, el domina platoul muntos cel mai ridicat al Continentului Interior, de mai multe mii de picioare, mai inalt decat orice parte din campul inconjurator. Este locul cel mai frumos pe care l-am contemplat vreodata in toate calatoriile mele. In aceasta gradina se aflau tot felul de fructe, podgorii, arbusti, arbori si flori crescand intr-o abundenta notorie. In aceasta gradina patru fluvii isi luau sursa dintr-o fantana arteziana puternica. Ele se divizau si curgeau in patru directii. Acest loc este numit de locuitori „buricul pamantului”, sau la inceput „leaganul rasei umane”. Numele raurilor sunt Eufrat, Pison, Gihon si Hiddekel. In acest palat al frumusetii ne astepta o surpriza, atunci cand ne-am gasit micutul nostru vas de pescuit. A fost adus in fata Marelui preot, perfect conservat in forma sa, la fel ca atunci cand l-am scos din apa, in acea zi in care a fost incarcat la bordul navei de gigantii care ne-au descoperit pe rau cu un an inainte. Ni s-a acordat o audienta de mai mult de doua ore cu acest mare demnitar, avand bune dispozitii si o amabila atentie. El s-a aratat foarte entuziast si ne-a pus numeroase intrebari care continuau sa revina asupra elementelor care scapasera agerimii emisarilor sai. La sfarsitul intrevederii, ne-a suscitat satisfactia intrebandu-ne daca doream sa ramanem in tara sa sau daca vom prefera sa ne intoarcem in lumea noastra „exterioara”, sugerand ca calatoria de intoarcere, incununata de succes, era posibila traversand barierele formate de centurile de gheturi care incercuiau deschiderile de la nordul si sudul Terrei. (va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(22)

Calatoria s-a facut cu o foarte mare viteza. Am fost transportati pe inaltul colinelor si in josul valcelelor, traversand vai, si din nou de-a lungul flancurilor muntosi abrupti, fara sa apara cea mai mica tentativa facuta pentru a nivela pamantul cum o facem noi pentru caile ferate. Scaunele masinii erau enorme si in acelasi timp de o factura confortabila si foarte sus plasate deasupra planseului masinii. Pe varful fiecarei masini a fost adaptata in partea de sus aparatura formata din roti de pilotaj, pe fiecare parte, si care sunt automatic ajustate in functie de viteza masinii, si cu cat viteza este mai mare, cu atat cea a rotilor creste. Jules Galdea ne-a explicat ca aceste roti se invarteau la fel ca rotile ventilatoarelor de la varful masinilor, anulau presiunea atmosferica, sau ceea ce este in general inteles ca fiind gravitatie si gratie subpresiunii acestei fortei sau anularii sale, masina nu mai poate bascula de-o parte si de alta a caii unice ca si cum ar fi fost in vid ; rotile de pilotaj in revolutiile lor rapide distrugeau eficace pretinsa putere a gravitatiei, sau forta de presiune atmosferica sau oricare ar fi influenta putere care ar putea fi aceasta, care este la originea faptului ca toate lucrurile nesustinute tind sa cada de sus in jos pe suprafata Terrei sau pe cel mai apropiat punct de rezistenta. Surpriza tatalui meu si a mea-insami a fost indescriptibila cand, travesrsand un hol spatios magnific, am fost condusi in sfarsit in fata Marelui preot, domnind peste toata regiunea. Era imbracat bogat si mult mai inalt decat cei care se gaseau in jurul sau si nu puteau sa aiba mai putin de 4,26 m sau 4,57 m. Camera imensa, in care am fost primiti, parea a fi construita din blocuri solide de aur abundent incrustate cu bijuterii de o stralucire surprinzatoare. (va urma)

Calator prin muntii Rodnei(13)

Complexul turisric Borsa – piriul Fantana – Poiana Stiol – Pasul Prislop – Hanul Prislop;
-13-
Marcaj: triunghi rosu;
Distanta: 12 km;
Timp: 4 – 5 ore;
Traseu accesibil iarna;
Cazare: Hanul Prislop;
Atractii: izvoarele mineral ale Barjabei, cascada Cailor, Poiana Stiol;

Povestea stranie alui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(21)

Comparativ, nu este mai groasa ca cochilia unui ou, cu toate ca ar fi la fel de multa suprafata pe „interiorul” cat pe „exteriorul” Terrei. Marele nor luminos sau sfera de foc – rosu intunecat _ arde in rosu dimineata si seara si in timpul zilei degaja o frumoasa lumina alba, „Dumnezeu care fumeaza”, _ este aparent suspendat in centrul marelui vid „interior” al Terrei si sta in acest loc conform legii permanente a gravitatiei, sau unei forte atmosferice centrifuge, dupa caz. Ma refer la puterea cunoscuta centrifuga sau centripeta care actioneaza in toate directiile. Baza acestui nor electric sau a acestui astru central, sediul lui Dumnezeu, este sumbru si netransparent, exceptand mici deschideri nenumarate, care apar pe fondul marelui suport sau altarul Divinitatii, pe care sta „Dumnezeul Fumator” si focurile stralucitoare prin majoritatea acestor deschideri stralucesc noaptea in toata splendoarea lor si par a fi stele, la fel de naturale ca stelele pe care le-am vazut stralucind din casa noastra la Stockholm, mai putin atunci cand apareau mai mari. „Dumnezeu care fumeaza” deci, au fiecare revolutie cotidiana a Terrei, pare sa rasara la est si sa coboare la vest cum face soarele nostru pe suprafata externa. In realitate, oamenii „din interior” cred ca „Dumnezeu care fumeaza” este tronul acestuia si ca este stationar. Efectul de noapte si de zi este, deci, produs prin rotatia cotidiana a Terrei. De atunci am descoperit ca limba oamenilor din Lumea Interioara se apropie mult de sanscrita. Dupa ce am dat informatiile emisarilor guvernului central al continentului interior, si tatal meu, la cererea lor, le-a desenat, in mare harti privind suprafata „exterioara” a Terrei, aratand despartirile de pamant si apa si dand numele fiecarui din continente, marilor insule si oceane, au fost vehiculati pana la orasul „Eden”, cu ajutorul unui transport diferit de tot ceea ce aveam in Europa sau in America. Acest vehicol era indubitabil de o oarecare adaptare electrica. Era silentios si aluneca pe o singura cale de fier intr-un echilibru perfect. (va urma)

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(20)

Vegetatia crestea cu o mare exuberanta si fructe de toate felurile aveau o savoare din cea mai delicata. Ciorchinii de struguri de patru – cinci picioare lungime, fiecare strugure la fel de mare ca o portocala si mere mai mari decat capul unui om caracterizau minunata dezvoltare a tuturor lucrurilor din „interiorul” Terrei. Marii arbori de acaju din California ar fi considerati ca simpli pomisori in comapratie cu arborii giganti din padurea care se intinde pe mii si mii de kilometri in toate directiile. De-a lungul muntiilor, in diverse locuri, am vazut turme enorme de animale in timpul ultimei zile a calatoriei noastre pe rau. Am auzit mult vorbindu-se de un oras numit „Eden”, dar am ramas la „Jehu” timp de un an intreg. Catre sfarsitul perioadei de timp petrecuta acolo am invatat sa vorbim destul de bine limba acestui straniu popor. Instructorii nostri, Jules Galdea si sotia sa, au facut dovada unei rabdari, care a fost cu adevarat laudabila. Intr-o zi un reprezenatnt al „Conducatorului” din „Eden” a venit pentru a ne vedea si timp de doua zile intregi, tatal meu si eu – insumi, am suportat proba unei serii de intrebari surprinzatoare. Ei au vrut sa stie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, ce Dumnezeu adoram, credintele noastre religioase, modul de viata de pe Terra noastra si mii de alte lucruri. Busola pe care am adus-o cu noi, a primit din partea lor o atentie speciala. Tatal meu si eu am facut remarci intre noi asupra faptului ca busola arata intotdeauna nordul, desi stim acum ca am navigat pe curbura sau pe marginea deschiderii Terrei si ca erau departe catre sud pe suprafata „interioara” a crustei terestre, care dupa estimarea tatalui meu si a mea, trebuie sa fie de aproximativ 300 de mile grosime (aproximativ 556 km in mile marime) „din interior” la suprafata „exterioara”. (va urma)