UN NOU REGIM DICTATORIAL (1)
de Cicerone Ionitoiu
de Cicerone Ionitoiu
Urmează o ploaie de apeluri, chemări şi manifeste ale generalului, Conducător al Statului, către toate păturile sociale, în care se cere ordine şi disciplină, muncă şi supunere şi linişte. Se adresa în propoziţiuni sau fraze scurte şi de multe ori pe ton ameninţător. De exemplu:
„De aceea anunţ pe toţi, oricine ar fi ei şi pe oricine s-ar rezema, să intre imediat în ordine..." (Apelul către ţară, 11 septembrie 1940).
Pe 7 septembrie 1940, după plecarea Regelui, Iuliu Maniu i-a trimis lui Ion Antonescu o scrisoare de reproş, prin Corneliu Coposu:
„Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la Regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. "
După primirea mandatului din partea Regelui Mihai de a forma guvernul, generalul Ion Antonescu a făcut apel la partidele politice, dar atât naţional-ţărăniştii, cât şi liberalii l-au refuzat, deoarece Maniu şi Brătianu nu îi puteau acorda girul pentru o guvernare de apropiere de hitlerism şi fascism, cele două curente ce ne sfârtecaseră ţara. Câţiva experţi au cerut încuviinţarea partidului ca să funcţioneze ca tehnicieni.
Aliaţii pe care conta Iuliu Maniu priveau cu mare atenţie desfăşurarea evenimentelor politice din România sfârtecată.
Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Gunther, credea că Germania n-ar risca un război dacă România n-ar accepta dictatul de la Viena. Americanii îşi făcuseră convingerea că România va rezista mutilării Transilvaniei bazându-se în primul rând pe„dorinţa de a vedea evenimente defavorabile Germaniei în sud-estul european" jucând pe singura ei carte, petrolul. In paralel, oficialităţile americane credeau că „Dictatul de la Viena" va duce tot la o cotropire... Se socotea că „dacă România ar risca un război în vest, Rusia ar fi atacat din est în momentul în care uzura trupelor române ar fi devenit evidentă, reeditând acţiunea din Polonia. " (Telegrama nr. 1108 din 7 septembrie 1940 a ministrului Radu Irimescu, din USA.)
În ceea ce priveşte atitudinea Rusiei, Grigore Gafencu în „Misiune la Moscova" ne-o prezintă foarte vehementă, însoţită de provocarea de incidente pe linia de demarcaţie din iunie 1940, pe care le pune în sarcina României, conform uzanţelor ei imorale, pentru a crea tensiune la Bucureşti, chiar în noaptea când se impunea semnarea dictatului.
În continuare, URSS a folosit problema Transilvaniei ca măr al discordiei, promiţând-o când Ungariei, când României, pe când Germania încerca să joace cartea Transilvaniei, ca să ţină în frâu atât România, cât şi Ungaria.
Statele Unite, care după 1917 au avut mai multe puncte de vedere asupra acestei probleme, au reuşit pe 14 ianuarie 1941 să nu recunoască şi să condamne „Dictatul de la Viena".
Anglia luase în calcul posibilitatea unei ciocniri germano-ruse pentru România şi evoluţia vieţii din culise este redată de Florin Constantiniu în articolul „Iuliu Maniu şi britanicii", publicat în nr. 9,1997, la pag. 39, „Dosarele Istoriei". Iuliu Maniu era socotit singurul om politic capabil să conducă un guvern de rezistenţă în România. în acest sens serviciile secrete aveau o reţea de oameni de calitate şi Londra, pentru a-i încuraja şi a se informa cât mai precis, a trimis la Bucureşti pe Julian Amery, viitor ministru, în vederea pregătirii unor acte de sabotaj în cazul intrării României în sfera de influenţă germană.
În memoriile sale, Julian Amery subliniază că Maniu şi Mihalache erau proaliaţi de nădejde, iar Iuliu Maniu îi vorbise de convocarea unui congres la Alba Iulia pentru a protesta împotriva dictatului de la Viena şi deşi spera că armata va fi cu el, astaînsemna război cu Ungaria şi implicit cu Germania.
În nebuloasa politică ce a urmat fugii „groparului României", pe 7 septembrie, generalul Ion Antonescu s-a adresat către ţară, spunând printre altele:
„După zbuciumări adânci care ne-au dus la sfâşierea naţiunii, la pătarea onoarei şi la ameninţarea existenţei statului, Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc.
Astfel un trecut dureros s-a închis. El nu se mai deschide decât pentru judecarea răspunderilor - nu din dorinţa răzbunării, ci pentru ca aceasta să servească drept învăţământ generaţiilor ce vor veni...
Cu copiii şi bătrânii noştri să mergem mâine, 8 Septembrie 1940, la ora 11, în bisericile noastre şi îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ, să ne mustram pentru greşelile de care suntem cu toţii vinovaţi.
Să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi care, prin vitregia vremurilor şi din propria noastră vină, au fost rupţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul nostru asupra marilor vinovaţi, să plângem morţii şi martirii care au căzut şi au suferit... şi care au luptat pentru o Românie cu adevărat mare... "
Julian Amery nu a reuşit să vorbească cu Iuliu Maniu, care renunţase la Adunarea de la Alba Iulia, ca să potolească spiritele.
În schimb, Gardyne de Chastelain, inginer petrolist, director comercial la Societatea petrolieră „Unirea" şi agent al serviciului de informaţii englez, a reuşit să vorbească cu Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, care i-a precizat hotărârea partidului de a nu participa la guvernul pe care generalul Ion Antonescu intenţiona să-1 formeze şi de a se opune „din răsputeri Gărzii de Fier şi penetraţiei germane".
Englezilor nu le rămânea decât să constate că PNŢ era singurul şi cel mai bun aliat, iar lor, englezilor, le rămânea să pună pe picioare o organizaţie pentru propagandă, informaţii şi sabotaj.
La 8 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a interzis manifestaţiile din acea zi, iar Iuliu Maniu s-a văzut nevoit să reprogrameze întâlnirea de la Alba Iulia pe 15 septembrie 1940, întâlnire ce nu s-a mai putut ţine.
Totuşi, pe 8 septembrie 1940 a apărut în ziarul „România" un comunicat al PNŢ intitulat „ CAUZELE PRĂBUŞIRII FOSTULUI REGIM":
„În zilele acestea de grea încercare este necesar să se stabilească adevărul cu privire la desfăşurarea evenimentelor, care au culminat cu abdicarea Regelui Carol II."
Am fost de la început, încă din 1926, împotriva înlăturării principelui Carol şi pentru revenirea lui în ţară, nu numai spre a satisface opinia publică, ce se manifesta din ce în ce mai puternic, ci şi pentru a se asigura continuitatea dinastică şi o cârmuire normală a ţării.
Deşi înalţii Regenţi îşi împlineau datoria înţelept şi patriotic, instituţia Regenţei nu inspira suficiente garanţii pentru a conduce ţara în vremuri atât de grele şi un timp atât de îndelungat până la majoratul Principelui moştenitor Mihai.
De aceea, în calitatea mea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, am fost favorabil ideii revenirii Principelui Carol, însă în anumite condiţii bine stabilite şi de la început puse în execuţiune.
Dar curând, după câteva săptămâni de domnie, am constatat cu durere că acele condiţiuni nu se respectă. Astfel, între altele, încoronarea Regelui Carol II împreună cu regina Elena, fixată pentru luna Septembrie 1930, s-a amânat fără termen. In loc de aceasta, sfidând morala creştină, el şi-a compromis domnia cu o viaţă împotriva căreia nu am încetat să protestez timp de 10 ani de zile.
Convingându-mă că în asemenea condiţiuni nu se poate purta răspunderea revenirii pe tron a Principelui Carol şi a domniei sale, am demisionat, mărginindu-mă la o atitudine protestatară, manifestată cu toată energia, fără întrerupere.
S-au ivit continuu dificultăţi importante, atât în ceea ce priveşte viaţa naţiunii, cât şi situaţia dinastiei. în toamna anului 1932, după repetate insistenţe ale Regelui, am primit din nou preşedinţia consiliului, dar în anumite condiţiuni, acceptate de Suveran.
Cum nici de data aceasta condiţiunile fixate nu au fost respectate, în Februarie 1933 am demisionat. Am prevăzut că prin felul cum înţelege să domnească, Regele Carol II va duce ţara la mari dificultăţi şi viaţa publică la o decădere morală şi corupţiune, preludii ale unui mare dezastru naţional.
Din acel moment, Regele Carol II a recurs la diverse expediente şi manevre, cu scopul de a introduce şi consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile şi politicieni neprevăzători, terorizaţi sau ademeniţi prin favoruri.
Pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistenţă distrugerea autorităţii puterilor constituite în stat şi izolarea oamenilor politici care, prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucurau de încrederea ţării. In acelaşi scop, el a năzuit să destrame partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale.
După ce a reuşit prin aceste mijloace să înjghebeze un regim personal, prin lovitura de Stat din februarie 1938, a înlăturat Constituţia pe care jurase şi a dat ţării o nouă Constituţie, prin care a suprimat toate drepturile naţiunii, sporind prerogativele regale, pentru a putea da liber curs înclinărilor sale autocratice şi pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriţi fără scrupule de moralitate şi patriotism.
În cadrul acestui regim autocratic în ordine internă: ţara a fost aruncată în mâinile plutocraţiei exploatatoare care a călcat în picioare toate consideraţiunile de dreptate socială, a pauperizat ţara şi, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă bunul public. Cetăţeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiţia fiind transformată într-o instituţie dependentă de puterea executivă. Iar ordinea externă, printr-o politică incoerentă, care a deşteptat neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a ţării, tocmai într-un moment în care am fi avut mai multă nevoie de sprijin prietenesc. înaceastă stare de lucruri nu era greu de prevăzut că ţara se apropie de dezastru.
Atât eu personal cât şi Partidul Naţional-Ţărănesc am reacţionat în mod public şi continuu cât timp nu am fost împiedicaţi, prin forţa baionetelor.
După ce glasul mulţimii a fost înăbuşit, prin diverse memorii adresate personal Regelui Carol II şi prin nenumărate declaraţiuni şi interview-uri, toate comunicate şi Curţii Regale, am atras atenţiunea guvernului şi ţării că dacă regimul nu va fi grabnic schimbat va veni distrugerea autorităţii şi purtătorului coroanei şi prăbuşirea ţării. Acelaşi lucru l-a făcut prin diferite memorii şi în audienţe dl Ion Mihalache cât timp a fost preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc.
Disoluţia organismului de stat îşi arată simptomele îndeosebi în provinciile unite, care erau în mod firesc mai sensibile, fiindcă presimţeau că slăbirea şi eventuala prăbuşire a ordinei interne le va lovi în chip catastrofal, în primul rând pe ele.
Aceasta explică pentru ce în ziua de 15 decembrie 1938, împreună cu reprezentanţii autorizaţi şi consfinţiţi prin lupta lor din trecut am prezentat Regelui un „memorand" prin care am urmărit să trezim conştiinţa adormită a suveranului în faţa primejdiei ce se apropia.
Dar Regele Carol II a refuzat să primească delegaţia venită din toate părţile Ardealului şi Banatului şi în loc de orice răspuns a decretat chiar în aceeaşi seară dizolvarea partidelor şi a înfiinţat formaţiunea ridicolă intitulată „Frontul Renaşterii Naţionale."
În memorandul citat am afirmat că „ acum când în viaţa internaţională se produc evenimente externe de extremă importanţă şi când altele mai grave se pot prevedea, starea^ de conflict dintre Coroană şi Naţiune nu poate fi menţinută».
În loc de a reîntrona, după cum se cerea în memorand, ordinea constituţională şi un regim de legalitate respectuos faţă de drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor, pentru a împăca naţiunea, Regele nu numai că a continuat a merge pe calea pierzării naţionale, dar a adâncit conflictul dintre Coroană şi Naţiune.
Îndeosebi, în urma omorârii din ordin şi fără judecată a lui Cornelia Codreanu şi a altor comandanţi politici, scoşi din închisoare şi împuşcaţi mişeleşte, şi a exterminării tot fără judecată a celor care au atentat la viaţa fostului prim ministru şi a câtorva sute de tineri aleşi la întâmplare, după bunul plac al comandanţilor de jandarmi şi ai prefecţilor, între Suveran şi Naţiune s-a săpat o prăpastie de neînlăturat.
Zadarnic am încercat pe calea unui memoriu prezentat suveranului să ridicăm protestul nostru şi să cerem sancţionarea celor vinovaţi în acest măcel, unic în istoria românească. Glasul nostru a răsunat din nou în pustiu.
Regimul de teroare a făcut numeroase victime între prietenii noştri rămaşi credincioşi Partidului Naţional-Ţărănesc, care au fost ţinuţi arestaţi fără judecată începând cu însuşi Secretarul general al partidului, dl Virgil Madgearu.
Cu toată agravarea internaţională, Regele CarolII n-a simţit nici până în ultimul moment nevoia unei destinderi politice interne, care să trezească elanul naţional absolut necesar pentru apărarea graniţelor ţării.
În loc de a urmări cel puţin în ceasul al doisprezecelea să realizeze o uniune naţională, el a decretat constituirea unei formaţiuni politice „totalitare", „Partidul Naţiunii" şi şi-a luat rolul de şef de partid politic, micşorându-şi astfel autoritatea şi creând o nouă ficţiune politică.
Este dureros să amintim că trei-patru zile în urmă a intervenit ultimatumul sovietic şi pierderea Basarabiei.
Nici după acest eveniment tragic, Regele Carol II n-a înţeles să strângă în jurul Tronului forţele vii ale Naţiunii.
În audienţa colectivă a unui număr de 12 foşti miniştri, în frunte cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu şi cu mine, Regele Carol II a respins soluţia unui guvern naţional, cu toate că i s-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei provocate de ruşinoasa cedare a Basarabiei şi Bucovinei şi a primejdiei pierderii altor părţi din teritoriul naţional.
Faptul că Basarabia şi Bucovina au fost cedate fără a se schiţa cea mai mică rezistenţă şi faptul că suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, ca şi în armată şi totala dispariţie a încrederii ţării şi a armatei în suveran.
Regele devenise un obiect al criticii şi ironiei generale. Prestigiul lui se măcinase complet.
In această situaţie am fost chemat pentru prima oară la o şedinţă a aşa-zisului Consiliu de Coroană.
N-am putut participa la şedinţa din 30 august 1940. La această şedinţă însă, domnii Ion Mihalache şi Mihai Popovici dimpreună cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu, susţinuseră cu hotărâre necesitatea rezistenţei naţionale şi a apărării Ardealului. în şedinţa următoare din 31 august m-am rostit împotriva hotărârii arbitrajului de la Viena şi am contestat guvernului personal al Regelui şi Consiliului de Coroană dreptul de a reprezenta ţara şi a face cesiuni teritoriale, susţinând ideea rezistenţei cu orice preţ.
Iuliu Maniu luase hotărârea trecerii la organizare a Partidului Naţional-Ţărănesc, socotind că pregătirea cadrelor trebuie făcută din vreme şi fiind convins că-i va reveni misiunea să joace un mare rol.
Deoarece fruntaşii din judeţe care trecuseră la organizare au fost arestaţi de noul „stat legionar", Iuliu Maniu a protestat pe lângă generalul Ion Antonescu şi în discuţiile din conducerea centrală, avute cu Virgil Madgearu şi Nicolae Lupu şi a înaintat pe 28 Septembrie 1940 generalului Ion Antonescu un memoriu prin care cerea tragerea la răspundere a vinovaţilor de dezastrul ţării. După preşedintele P.N.Ţ. aceştia ar fi fost:
- Cei care în perioada din 1930 până la 10 Februarie 1938 au preconizat dictatura regală;
- Camarila şi toţi sfătuitorii fostului Rege Carol II;
- Membrii guvernelor care s-au succedat de la 10 februarie 1938 până la 6 Septembrie 1940.
El socotea că toţi aceştia trebuiesc traşi la răspundere iar vina lor să fie arătată întregii naţiuni, iar pedeapsa care va trebui să li se dea să fie un exemplu pentru toţi acei care vor vrea şi de acum încolo să încerce experienţa dezastruoasă în guvernarea ţării.
Asupra refuzului în legătură cu cererea lui Iuliu Maniu de a ţine manifestaţia proiectată la Bucureşti, în cercurile legaţiei engleze din capitală se comenta că răspunsul lui Antonescu transpira teama de care dă dovadă noul regim care, abia instalat, nu avea curajul să autorizeze o astfel de manifestaţie, deoarece venirea în Capitală a unei mase compacte de ardeleni şi ţărani devotaţi lui Maniu ar fi lăsat în umbră puterea actualului regim instaurat.
Răspunsul conducătorului statului, precum şi refuzul autorizaţiei sunt destul de măgulitoare pentru dl Iuliu Maniu care, pe lângă că a dat dovadă de multă înţelegere, a lăsat să se întrevadă că se bucura încă de putere şi simpatie, afirmă aceleaşi cercuri engleze.
Iuliu Maniu, mereu activ, încearcă pe 21 septembrie 1940 să revigoreze blocul opoziţiei democrate dar este frânat de Gheorghe Brătianu cu înclinaţii pro-germane, făcându-1 pe Dinu Brătianu să fie mai puţin cooperant cu reşedintele P.N.Ţ.
Noul regim nu tolera opoziţia şi a trecut printr-un decret-lege la măsuri punitive contra celor ce desfăşurau activităţi politice, altele decât cele îngăduite de statul legionar.
Maniu nu era omul care să capituleze în faţa ameninţărilor, mai ales acum când zi şi noapte se auzeau gemetele fraţilor rămaşi sub asuprirea ungurească. în faţa atrocităţilor, Iuliu Maniu va plănui o „ligă revizionistă", cu Ghiţă Pop în frunte. Era aceasta o perspectivă naţională şi prin ea întrevedea adunarea aportului naţional în faţa pericolului ce ameninţa pe fraţii noştri.
Tot Iuliu Maniu, la 5 octombrie, pune bazele asociaţiei „Pro-Transilvania" având în conducere fruntaşi ai vieţii politice şi culturale şi care îşi urma cursul după preceptele societăţilor cu statut de persoane morale şi juridice. Printre conducătorii asociaţiei publicaţi în „România nouă" de la Sibiu se numărau: Iuliu Maniu (preşedinte), Ghiţă Pop (secretar), Ion Mihalache, Mihai Popovici, N. Lupu, Virgil Madgearu, Sever Bocu, Aurel Dobiescu, Octav Tăslăuanu, Augustin Popa, Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Sever Dan, Aurel Leucuţia, Ion Cămărăşescu, C. I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu, dr. C. Angelescu, Stelian Popescu, Iosif Jumanca, D. R. Ioaniţescu, A. C. Cuza
Pe ziua de 15 noiembrie 1940, Tribunalul Ilfov a recunoscut calitatea de persoană juridică a asociaţiei, iar pe 16 noiembrie 1940 era dizolvată printr-un Comunicat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ca fiind incompatibilă cu „angajamentele şi interesele internaţionale ale României."
S-a deschis imediat un proces care pe 13 februarie 1942 a anulat dizolvarea, ca ilegală.
Germania şi-a pregătit supremaţia peninsulei balcanice calculat. După sfârtecarea României prin „dictatul de la Viena" a dat garanţii de protejarea noilor graniţe româneşti pe 10 septembrie, iar după două zile, pe 12 septembrie 1940, a desfiinţat „Comisia internaţională a Dunării" (care fusese creată pe 23 Iulie 1921) şi a înlocuit-o cu „Consiliul fluvial al Dunării" din care Franţa şi Anglia erau excluse, fiind format de data aceasta din Germania, Italia, Bulgaria, Ungaria, România, Iugoslavia şi Slovacia.
Pe 21 septembrie, Molotov a protestat pentru garantarea frontierelor româneşti de către Hitler şi Mussolini, dar şi pentru faptul că nu fusese încunoştiinţat de noul statut al Dunării. Protestul rus era însoţit de cererea sprijinului german de a ocupa Bucovina de Sud.
Germania încerca să se distanţeze de URSS, fiind sigură de o victorie uşoară asupra Angliei, mai ales când reuşise pe 23-24 septembrie 1940 ca aliaţii de la Vichy să izgonească forţele franceze libere care încercaseră cu ajutorul forţelor navale să pună mâna pe portul Dakar.
S-a trecut pe 27 septembrie 1940 la semnarea pactului tripartit (Germania, Italia şi Japonia), o alianţă politică, militară şi economică pentru cazul când una din cele trei puteri ar fi atacată de o putere neangajată până la acea dată în războiul european sau chino-japonez. Pactul prevedea că nu afecta raporturile existente cu URSS şi avea o deschidere mult mai mare decât pactul anticomintern. De acum preocuparea politicii germane era ca să obţină cât mai multe adeziuni.
Prima tentativă a lui Hitler a fost să includă Spania, dar Franco avea prea mari pretenţii teritoriale, vizând Gibraltarul, Marocul francez, Oranul, Guineea şi cu toate acestea intrarea era condiţionată după debarcarea germană în Marea Britanie. în faţa acestor pretenţii, Hitler şi Mussolini s-au întâlnit pe 4 octombrie la Brenner, unde şi-au expus fiecare revendicările faţă de dorinţele exprimate de Spania:
- Hitler dorea o parte din Maroc cu Casablanca şi Agadir în intenţia constituirii unui mare imperiu german în Africa occidentală;
- Mussolini revendica Nisa, Marsilia, Tunisia şi Djibouti, anunţând intenţia de a ataca Grecia. Ducele se baza pe declaraţia lui Ribbentrop făcută pe 19 septembrie la Roma: Toate încercările ruseşti de a-şi mări influenţa în Iugoslavia şi Bulgaria sau de a se apropia de Bosfor sunt contrare punctului de vedere german, iar în ceea ce priveşte Grecia şi Marea Egee este o problemă italiană şi Italiei îi aparţine alegerea soluţiei. Această propunere era datorată tensiunii germano-ruse şi reprezenta deschiderea drumului Italiei spre pactul tripartit.
Tensiunea diplomatică era în creştere şi manevrele de schimbare de parteneri potenţiali în vederea desfăşurării ulterioare a extinderii războiului preconizat de Hitler aveau loc atât în estul Europei, cât şi în vestul ei. Arătând adevărata faţă a lucrurilor, asistăm la discuţiile secrete, noua alianţă Germania, Franţa şi Anglia, iar pe de altă parte Hitler cu Stalin care ridicau noi pretenţii şi putem sublinia dorinţa anglo-americanilor de a-i vedea despărţiţi pe aceşti călăi ai omenirii, doritori să promoveze o ordine nouă mondială pe spatele popoarelor pe care le subjugau.
După semnarea pactului tripartit, Hitler, la începutul lui octombrie, a urmărit să-1 mărească la „cvadripartit" prin includerea Rusiei, sperând ca Balcanii să rămână o zonă rezervată germanilor şi italienilor, îndepărtându-i astfel de la visul lor spre strâmtori, dar să le stopeze şi drumul spre Finlanda. Le avansa ruşilor propunerea să anuleze Convenţiile de la Montreux asupra strâmtorilor, admiţând libera trecere prin Dardanele în schimbul garanţiei statuquo-ului teritorial al Turciei, garantat de cele patru puteri.
Dar Germania uitase că oferise garanţia frontierelor româneşti fără să-şi anunţe pe cel de al patrulea partener la care se gândea să şi-1 atragă în pactul tripartit, în timp ce ducele, visând mereu la refacerea „imperiului roman", nu se înfruptase cu nimic după şantajul de la Viena din 30 august 1940.
Caporalul Hitler era preocupat de invadarea Angliei pe care o studia de un an de zile şi spera ca acţiunea „Leul de mare" să-i aducă satisfacţia până la jumătatea lui septembrie. De la 7 septembrie şi-a asumat rolul de distrugător al Londrei şi 57 de nopţi la rând, în raiduri de circa 200 de bombardiere, a atacat fără întrerupere. Dar printre cele mai apocaliptice focuri căzute din cer a fost bombardamentul din 15 septembrie, când piloţii englezi au reuşit să doboare asupra metropolei 183 de aparate germane, pierzând doar 40. Acest succes care a salvat Anglia şi a diminuat pe viitor forţa de lovire germană s-a datorat noii generaţii de piloţi tineri pregătiţi, ceea ce a făcut pe W. Churchill să declare în Camera Comunelor:
„Niciodată în domeniul conflictelor umane, atât de mulţi n-au datorat atât de mult unor atât de puţini. "
Şi totuşi, Ribbentrop, ajuns la Roma după 4 zile, îi spunea lui Ciano:
„Apărarea teritorială engleză e inexistentă. O singură divizie germană ar fi de ajuns să provoace o prăbuşire completă a Angliei."
Visul lui Hitler de a debarca în Anglia s-a împletit cu cel al Ducelui, care pe 13 septembrie a invadat Egiptul, centrul viguros al efortului de război britanic. Acest visător al refacerii imperiului roman credea că era suficient ca „Axa" să-i izgonească pe englezi din Orientul mijlociu şi, împiedecând convoaiele cu petrol venind din Irak şi Golful Persic, Balcanii vor cădea ca un fruct copt în mâna celor doi. încurajat de căderea Franţei, poziţia lui Mussolini se întărise în Africa de nord, unde-şi concentrase 215.000 de soldaţi cu care s-a avântat asupra celor 36.000 de ostaşi ai imperiului britanic.
Ducele mai era incitat la această acţiune de zvonurile unor posibile tratative anglo-germane prin intermediul Suediei şi dacă ar fi dus la un rezultat pozitiv, Italia se vedea din nou păgubită la masa tratativelor, fără să fi avut un angajament terestru serios cu britanicii.
Tot ducele mai avea o idee fixă, pe care i-a servit-o pe 19 septembrie la Roma lui Ribbentrop:
„Grecii sunt pentru Italia ceea ce erau Norvegienii pentru Germania, înainte de operaţia din aprilie 1940... Este nevoie să terminăm cu Grecia ţinând seama că în cazul când forţele noastre terestre vor înainta în Egipt, flota engleză n-ar mai putea rămâne în portul Alexandria şi va fi nevoită să caute refugiu în porturile greceşti..."
Dar stoparea ofensivei italiene după 90 de kilometri 1-a iritat pe duce, care visa mereu la „imperiul roman".
Mussolini s-a văzut din nou amăgit după intrarea trupelor germane în România, lui revenindu-i doar să trimită o grupă de ofiţeri de aviaţie la Bucureşti. Şi ofensa s-a gândit să i-o plătească lui Hitler cu aceeaşi monedă. După întoarcerea din turneul unde-1 întâlnise pe Franco şi Petain, Hitler a venit la Florenţa unde, la coborârea din tren, Mussolini i-a spus în loc de bună ziua: „Suntem pe drum."
În acea dimineaţă de 28 octombrie 1940 Mussolini atacase Grecia. O nouă încurcătură italiană care s-a soldat pe 6 noiembrie cu 6.000 de italieni căzuţi prizonieri şi 20.000 de răniţi.
Apelului grecesc făcut de Metaxas, Winston Churchill i-a răspuns:
„ Vă vom da tot ajutorul care stă în puterea noastră. Vom lupta împotriva unui duşman comun şi vom împărţi victoria împreună. "
Aceasta s-a întâmplat după o poveste lungă, cum spune Churchill. Dar până atunci li s-a trimis grecilor armamentul luat de la prizonierii din Egipt, pentru a se lupta contra italienilor ce veneau din Albania.
Rezistenţa greacă, de admirat, a încurajat ţările balcanice. A doua zi după atacul italian asupra Greciei, flota engleză de la Alexandria a transportat în Creta provizii de tot felul, inclusiv oameni şi materiale de război, iar apărarea antisubmarine s-a pus imediat la punct. Corpul expediţionar englez însuma 4.230 de oameni şi 710 vehicule.
Deşi flota italiană era superioară celei englezeşti în Marea Mediterana, la acea dată, amiralul Cunningham de la Alexandria a dat o lovitură puternică italienilor la ei acasă. Pe 11 noiembrie seara, rada portului Taranto, aflat în tocul Italiei, unde se găseau ancorate o mulţime de vase, a fost bombardată timp de o oră, provocându-se mari incendii şi distrugeri, schimbând printr-o singură lovitură echilibrul forţelor navale din Mediterana. Trei vase de război fuseseră torpilate, un crucişător lovit, iar jumătate din flota italiană de luptă era afectată timp de o jumătate de an.
Winston Churchill, în „Al doilea război mondial", voi 1, pag. 378, adaugă:
„Ironia sorţii în această întâmplare este faptul că, în aceeaşi zi (11 noiembrie 1940), forţele aeriene italiene au participat, la dorinţa expresă a lui Mussolini, la atacul asupra Marii Britanii. O forţă de bombardiere italiene, escortată de vreo 60 de avioane de luptă, a încercat să bombardeze convoaie aliate în Midway. Au fost interceptate de forţele noastre de luptă, iar 8 bombardiere şi 5 avioane de luptă au fost doborâte. Aceasta a fost prima şi ultima lor intervenţie în treburile noastre interne. Puteau fi mai bine folosite ca să apere flota lor la Taranto. "
Visurile lui Mussolini asupra Greciei au fost tulburate de pierderile negândite şi l-au făcut să ceară un armistiţiu prin intermediul lui Hitler care nu rupsese legăturile diplomatice cu Atena.
La întâlnirea fuhrerului cu Ciano din 18 noiembrie de la Salzburg s-a manifestat nemulţumirea germană asupra iniţiativei italiene care compromitea poziţia Axei în sud-estul european şi care a fost urmată de o scrisoare din cuprinsul căreia Mussolini a înţeles că „a fost lovit peste degete", indicându-i să-şi retragă aviaţia în Italia de unde ar putea aduce servicii mai folositoare atacând vasele şi bazele englezeşti din Mediterana.
Era normal să fie supărat Hitler, care avea alte vise şi nu accepta să i le deturneze alt visător. El începuse să rejoace aceeaşi carte din 1939, cu acelaşi partener. Pe 13 octombrie 1940, von Ribbentrop a trimis o scrisoare lui Stalin, propunându-i un acord pe baze reciproce invitându-1 în acest sens pe Molotov la Berlin, oferindu-se să vina şi el la Moscova. Stalin i-a răspuns pe 21 octombrie 1940: „Sunt de acord cu dumneavoastră pentru a ne gândi că o nouă ameliorare a raporturilor este posibilă între ţările noastre, bazându-le durabil şi pe termen lung pe interesele noastre reciproce. "
Discuţiile purtate pe 12 şi 13 noiembrie au avut loc pe principii generale, Molotov subliniind: „Interesul Germaniei şi al Uniunii Sovietice necesită ca cele două ţări să colaboreze şi să nu lupte una împotriva celeilalte. "
Molotov era de acord că împărţirea sferelor de influenţă făcută în 1939 avea nevoie să fie completată. Dar, din punct de vedere al URSS, nu era de acord cu punctul de vedere al Germaniei, fără a refuza o expansiune spre golful Persic şi Iran, în schimb cerând avantaje şi în Europa. Pe 13 noiembrie Ribbentrop i-a propus lui Molotov semnarea adeziunii la Pactul tripartit şi a încă două protocoale secrete prin care se fixau zonele de influenţă şi libera trecere a vaselor ruseşti prin strâmtori.
Nemulţumit, Molotov a plecat şi pe 25 noiembrie 1940 a răspuns prin ambasadorul Germaniei de la Moscova că acceptă aderarea la „Pactul tripartit", cu condiţiuni precise, subliniind spaţiul la sud de Baku şi Batum în direcţia Golfului Persic, iar în ceea ce priveşte zona europeană manifesta dorinţa creării unei baze terestre şi navale în strâmtori. Turcia urma să fie invitată la aderare în Pactul tripartit, iar integritatea ei nu va fi garantată decât dacă ea o va cere.
Mergând mai departe cu pretenţiile ei, URSS propune alte 3 protocoale:
- Germania să-şi retragă imediat trupele din Finlanda;
- Japonia să renunţe la concesiile de cărbune şi petrol din Sahalin;
- Bulgaria va fi în zona de securitate a frontierelor ruseşti.
Deci era clară poziţia URSS care urmărea să rămână o putere europeană prezentă atât la Marea Baltică, cât şi pe malul Bosforului.
Hitler se vedea încurcat în politica duplicitară de invadare a Marii Britanii sau a spaţiului vital atât de râvnit. Contrapropunerile ruseşti îl vor hotărî pentru optarea la planul Barbarossa, îndreptat împotriva Moscovei.
Acum Hitler era nevoit să domine Peninsula Balcanică şi, în vederea răspunsului negativ rusesc la care se aştepta, el a recurs la forţarea aderării la Pactul tripartit a Ungariei (pe 20 noiembrie) şi a României şi Slovaciei (pe 23 noiembrie), iar în ceea ce priveşte Bulgaria ea a intrat în focul diplomatic al Moscovei şi Berlinului rezistând până la 1 martie 1941.
Noi, adică generalul Antonescu şi cei ce aleseseră drumul ţării: „MERGEM 100% PÂNĂ LA MOARTE ALĂTURI DE AXĂ. ORI TRIUMFĂM CU AXA, ORI CĂDEM CU AXA..."
Dacă aceştia eram acum noi, lângă cei alături de care ne alipiserăm până la moarte, adică cei care pe furiş atacau, sfâşiau şi jefuiau popoare nevinovate în numele unui spaţiu vital şi al rasei pure, să aruncăm o scurtă privire şi asupra celor pe care îi înfruntam cu atâta ură de moarte.
Ei erau socotiţi capitalişti-imperialişti şi apărau cauza oamenilor liberi şi a popoarelor libere din fiecare colţ al globului. Erau hotărâţi să-1 distrugă pe Hitler şi fiecare vestigiu al regimului său. Aceasta era politica imperiului britanic şi a naţiunilorCommonwealth-ului care se angajaseră şi rămăseseră acum, în 1940, în sângerosul şi perfidul război.
„NU NE VOM OPRI DIN LUPTĂ PÂNĂ NU VA FI ASIGURATĂ LIBERTATEA", au fost cuvintele ministrului de externe englez prin care a spulberat în noaptea de 22 iunie 1940 apelul lui Hitler la capitulare.
Şi a curs mult sânge englez şi lacrimi şi s-au distrus aproape un milion de locuinţe până când, pe 16 decembrie 1940, Franklin Delano Roosevelt a răspuns scrisorii lui Churchill care nu cerea răspuns, ci doar prezentase situaţia disperată în care se găsea nu numai ţara lui:
„...In mintea unui copleşitor de mare număr de americani nu mai încape nici o îndoială că cea mai bună apărare imediată a Statelor Unite este succesul Marii Britanii în a se apăra; şi că, în afara interesului nostru istoric şi actual în supravieţuirea democraţiei în lume ca un tot, este la fel de important, dintr-un punct de vedere egoist, şi pentru apărarea Americii să facem tot ce este posibil să ajutăm Imperiul Britanic să se apere."
De aici a ieşit „cea mai altruistă lege din istoria oricărei naţiuni" - LEGEA ÎMPRUMUT ŞI ÎNCHIRIERE - permiţând rezistenţa împotriva tiraniei lui Hitler.
Winston Churchill, referindu-se la această lege, spune în memoriile lui: „...De îndată ce a fost acceptată de Congres, ea a transformat imediat toată situaţia. A făcut posibil să formulăm prin înţelegere planuri pe termen lung de vastă extindere pentru toate nevoile noastre. Nu se prevedea plata. Nu urma să ţinem nici o contabilitate în dolari sau lire. Tot ce aveam ne era împrumutat sau închiriat, deoarece continua noastră rezistenţă în faţa tiraniei lui Hitler era considerată a fi de un interes vital pentru marea republică. După preşedintele Roosevelt, apărarea Statelor Unite şi nu dolarii va determina de-acum înainte unde vor merge armele americane..."
„ NOI TREB UIE SĂ FIM CEL MAI MARE ARSENAL AL DEMOCRA ŢIILOR ", a declarat F. D. Roosevelt şi legea deschidea Angliei un credit practic nelimitat, iar preşedintelui Statelor Unite îi dădea o putere nemărginită să utilizeze după bunul săuplac producţia americană de război, îi permitea să fabrice, să cumpere şi să livreze tuturor ţărilor a căror apărare o socotea vitală pentru interesul Statelor Unite, arme, muniţii, vapoare, maşini şi produse de tot felul şi chiar informaţii şi brevete. Guvernele străine se angajau să nu cedeze acest material sau informaţii fără autorizaţie.
Prin glasul lui Iuliu Maniu, care-şi dădea seama de forţa democraţiei şi prevedea evoluţia politică viitoare a omenirii, cei din jurul lui şi chiar conducătorii vremelnici auzeau după intrarea trupelor germane în România, socotindu-le ca trupe de ocupaţie:
„...Sunt convins că victoria finală va fi câştigată de Anglia, care stăpâneşte marile căi de comunicaţie, precum şi toate resursele de materii prime ale lumii. "
„De aceea anunţ pe toţi, oricine ar fi ei şi pe oricine s-ar rezema, să intre imediat în ordine..." (Apelul către ţară, 11 septembrie 1940).
Pe 7 septembrie 1940, după plecarea Regelui, Iuliu Maniu i-a trimis lui Ion Antonescu o scrisoare de reproş, prin Corneliu Coposu:
„Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la Regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. "
După primirea mandatului din partea Regelui Mihai de a forma guvernul, generalul Ion Antonescu a făcut apel la partidele politice, dar atât naţional-ţărăniştii, cât şi liberalii l-au refuzat, deoarece Maniu şi Brătianu nu îi puteau acorda girul pentru o guvernare de apropiere de hitlerism şi fascism, cele două curente ce ne sfârtecaseră ţara. Câţiva experţi au cerut încuviinţarea partidului ca să funcţioneze ca tehnicieni.
Aliaţii pe care conta Iuliu Maniu priveau cu mare atenţie desfăşurarea evenimentelor politice din România sfârtecată.
Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Gunther, credea că Germania n-ar risca un război dacă România n-ar accepta dictatul de la Viena. Americanii îşi făcuseră convingerea că România va rezista mutilării Transilvaniei bazându-se în primul rând pe„dorinţa de a vedea evenimente defavorabile Germaniei în sud-estul european" jucând pe singura ei carte, petrolul. In paralel, oficialităţile americane credeau că „Dictatul de la Viena" va duce tot la o cotropire... Se socotea că „dacă România ar risca un război în vest, Rusia ar fi atacat din est în momentul în care uzura trupelor române ar fi devenit evidentă, reeditând acţiunea din Polonia. " (Telegrama nr. 1108 din 7 septembrie 1940 a ministrului Radu Irimescu, din USA.)
În ceea ce priveşte atitudinea Rusiei, Grigore Gafencu în „Misiune la Moscova" ne-o prezintă foarte vehementă, însoţită de provocarea de incidente pe linia de demarcaţie din iunie 1940, pe care le pune în sarcina României, conform uzanţelor ei imorale, pentru a crea tensiune la Bucureşti, chiar în noaptea când se impunea semnarea dictatului.
În continuare, URSS a folosit problema Transilvaniei ca măr al discordiei, promiţând-o când Ungariei, când României, pe când Germania încerca să joace cartea Transilvaniei, ca să ţină în frâu atât România, cât şi Ungaria.
Statele Unite, care după 1917 au avut mai multe puncte de vedere asupra acestei probleme, au reuşit pe 14 ianuarie 1941 să nu recunoască şi să condamne „Dictatul de la Viena".
Anglia luase în calcul posibilitatea unei ciocniri germano-ruse pentru România şi evoluţia vieţii din culise este redată de Florin Constantiniu în articolul „Iuliu Maniu şi britanicii", publicat în nr. 9,1997, la pag. 39, „Dosarele Istoriei". Iuliu Maniu era socotit singurul om politic capabil să conducă un guvern de rezistenţă în România. în acest sens serviciile secrete aveau o reţea de oameni de calitate şi Londra, pentru a-i încuraja şi a se informa cât mai precis, a trimis la Bucureşti pe Julian Amery, viitor ministru, în vederea pregătirii unor acte de sabotaj în cazul intrării României în sfera de influenţă germană.
În memoriile sale, Julian Amery subliniază că Maniu şi Mihalache erau proaliaţi de nădejde, iar Iuliu Maniu îi vorbise de convocarea unui congres la Alba Iulia pentru a protesta împotriva dictatului de la Viena şi deşi spera că armata va fi cu el, astaînsemna război cu Ungaria şi implicit cu Germania.
În nebuloasa politică ce a urmat fugii „groparului României", pe 7 septembrie, generalul Ion Antonescu s-a adresat către ţară, spunând printre altele:
„După zbuciumări adânci care ne-au dus la sfâşierea naţiunii, la pătarea onoarei şi la ameninţarea existenţei statului, Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc.
Astfel un trecut dureros s-a închis. El nu se mai deschide decât pentru judecarea răspunderilor - nu din dorinţa răzbunării, ci pentru ca aceasta să servească drept învăţământ generaţiilor ce vor veni...
Cu copiii şi bătrânii noştri să mergem mâine, 8 Septembrie 1940, la ora 11, în bisericile noastre şi îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ, să ne mustram pentru greşelile de care suntem cu toţii vinovaţi.
Să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi care, prin vitregia vremurilor şi din propria noastră vină, au fost rupţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul nostru asupra marilor vinovaţi, să plângem morţii şi martirii care au căzut şi au suferit... şi care au luptat pentru o Românie cu adevărat mare... "
Julian Amery nu a reuşit să vorbească cu Iuliu Maniu, care renunţase la Adunarea de la Alba Iulia, ca să potolească spiritele.
În schimb, Gardyne de Chastelain, inginer petrolist, director comercial la Societatea petrolieră „Unirea" şi agent al serviciului de informaţii englez, a reuşit să vorbească cu Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, care i-a precizat hotărârea partidului de a nu participa la guvernul pe care generalul Ion Antonescu intenţiona să-1 formeze şi de a se opune „din răsputeri Gărzii de Fier şi penetraţiei germane".
Englezilor nu le rămânea decât să constate că PNŢ era singurul şi cel mai bun aliat, iar lor, englezilor, le rămânea să pună pe picioare o organizaţie pentru propagandă, informaţii şi sabotaj.
La 8 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a interzis manifestaţiile din acea zi, iar Iuliu Maniu s-a văzut nevoit să reprogrameze întâlnirea de la Alba Iulia pe 15 septembrie 1940, întâlnire ce nu s-a mai putut ţine.
Totuşi, pe 8 septembrie 1940 a apărut în ziarul „România" un comunicat al PNŢ intitulat „ CAUZELE PRĂBUŞIRII FOSTULUI REGIM":
„În zilele acestea de grea încercare este necesar să se stabilească adevărul cu privire la desfăşurarea evenimentelor, care au culminat cu abdicarea Regelui Carol II."
Am fost de la început, încă din 1926, împotriva înlăturării principelui Carol şi pentru revenirea lui în ţară, nu numai spre a satisface opinia publică, ce se manifesta din ce în ce mai puternic, ci şi pentru a se asigura continuitatea dinastică şi o cârmuire normală a ţării.
Deşi înalţii Regenţi îşi împlineau datoria înţelept şi patriotic, instituţia Regenţei nu inspira suficiente garanţii pentru a conduce ţara în vremuri atât de grele şi un timp atât de îndelungat până la majoratul Principelui moştenitor Mihai.
De aceea, în calitatea mea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, am fost favorabil ideii revenirii Principelui Carol, însă în anumite condiţii bine stabilite şi de la început puse în execuţiune.
Dar curând, după câteva săptămâni de domnie, am constatat cu durere că acele condiţiuni nu se respectă. Astfel, între altele, încoronarea Regelui Carol II împreună cu regina Elena, fixată pentru luna Septembrie 1930, s-a amânat fără termen. In loc de aceasta, sfidând morala creştină, el şi-a compromis domnia cu o viaţă împotriva căreia nu am încetat să protestez timp de 10 ani de zile.
Convingându-mă că în asemenea condiţiuni nu se poate purta răspunderea revenirii pe tron a Principelui Carol şi a domniei sale, am demisionat, mărginindu-mă la o atitudine protestatară, manifestată cu toată energia, fără întrerupere.
S-au ivit continuu dificultăţi importante, atât în ceea ce priveşte viaţa naţiunii, cât şi situaţia dinastiei. în toamna anului 1932, după repetate insistenţe ale Regelui, am primit din nou preşedinţia consiliului, dar în anumite condiţiuni, acceptate de Suveran.
Cum nici de data aceasta condiţiunile fixate nu au fost respectate, în Februarie 1933 am demisionat. Am prevăzut că prin felul cum înţelege să domnească, Regele Carol II va duce ţara la mari dificultăţi şi viaţa publică la o decădere morală şi corupţiune, preludii ale unui mare dezastru naţional.
Din acel moment, Regele Carol II a recurs la diverse expediente şi manevre, cu scopul de a introduce şi consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile şi politicieni neprevăzători, terorizaţi sau ademeniţi prin favoruri.
Pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistenţă distrugerea autorităţii puterilor constituite în stat şi izolarea oamenilor politici care, prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucurau de încrederea ţării. In acelaşi scop, el a năzuit să destrame partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale.
După ce a reuşit prin aceste mijloace să înjghebeze un regim personal, prin lovitura de Stat din februarie 1938, a înlăturat Constituţia pe care jurase şi a dat ţării o nouă Constituţie, prin care a suprimat toate drepturile naţiunii, sporind prerogativele regale, pentru a putea da liber curs înclinărilor sale autocratice şi pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriţi fără scrupule de moralitate şi patriotism.
În cadrul acestui regim autocratic în ordine internă: ţara a fost aruncată în mâinile plutocraţiei exploatatoare care a călcat în picioare toate consideraţiunile de dreptate socială, a pauperizat ţara şi, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă bunul public. Cetăţeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiţia fiind transformată într-o instituţie dependentă de puterea executivă. Iar ordinea externă, printr-o politică incoerentă, care a deşteptat neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a ţării, tocmai într-un moment în care am fi avut mai multă nevoie de sprijin prietenesc. înaceastă stare de lucruri nu era greu de prevăzut că ţara se apropie de dezastru.
Atât eu personal cât şi Partidul Naţional-Ţărănesc am reacţionat în mod public şi continuu cât timp nu am fost împiedicaţi, prin forţa baionetelor.
După ce glasul mulţimii a fost înăbuşit, prin diverse memorii adresate personal Regelui Carol II şi prin nenumărate declaraţiuni şi interview-uri, toate comunicate şi Curţii Regale, am atras atenţiunea guvernului şi ţării că dacă regimul nu va fi grabnic schimbat va veni distrugerea autorităţii şi purtătorului coroanei şi prăbuşirea ţării. Acelaşi lucru l-a făcut prin diferite memorii şi în audienţe dl Ion Mihalache cât timp a fost preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc.
Disoluţia organismului de stat îşi arată simptomele îndeosebi în provinciile unite, care erau în mod firesc mai sensibile, fiindcă presimţeau că slăbirea şi eventuala prăbuşire a ordinei interne le va lovi în chip catastrofal, în primul rând pe ele.
Aceasta explică pentru ce în ziua de 15 decembrie 1938, împreună cu reprezentanţii autorizaţi şi consfinţiţi prin lupta lor din trecut am prezentat Regelui un „memorand" prin care am urmărit să trezim conştiinţa adormită a suveranului în faţa primejdiei ce se apropia.
Dar Regele Carol II a refuzat să primească delegaţia venită din toate părţile Ardealului şi Banatului şi în loc de orice răspuns a decretat chiar în aceeaşi seară dizolvarea partidelor şi a înfiinţat formaţiunea ridicolă intitulată „Frontul Renaşterii Naţionale."
În memorandul citat am afirmat că „ acum când în viaţa internaţională se produc evenimente externe de extremă importanţă şi când altele mai grave se pot prevedea, starea^ de conflict dintre Coroană şi Naţiune nu poate fi menţinută».
În loc de a reîntrona, după cum se cerea în memorand, ordinea constituţională şi un regim de legalitate respectuos faţă de drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor, pentru a împăca naţiunea, Regele nu numai că a continuat a merge pe calea pierzării naţionale, dar a adâncit conflictul dintre Coroană şi Naţiune.
Îndeosebi, în urma omorârii din ordin şi fără judecată a lui Cornelia Codreanu şi a altor comandanţi politici, scoşi din închisoare şi împuşcaţi mişeleşte, şi a exterminării tot fără judecată a celor care au atentat la viaţa fostului prim ministru şi a câtorva sute de tineri aleşi la întâmplare, după bunul plac al comandanţilor de jandarmi şi ai prefecţilor, între Suveran şi Naţiune s-a săpat o prăpastie de neînlăturat.
Zadarnic am încercat pe calea unui memoriu prezentat suveranului să ridicăm protestul nostru şi să cerem sancţionarea celor vinovaţi în acest măcel, unic în istoria românească. Glasul nostru a răsunat din nou în pustiu.
Regimul de teroare a făcut numeroase victime între prietenii noştri rămaşi credincioşi Partidului Naţional-Ţărănesc, care au fost ţinuţi arestaţi fără judecată începând cu însuşi Secretarul general al partidului, dl Virgil Madgearu.
Cu toată agravarea internaţională, Regele CarolII n-a simţit nici până în ultimul moment nevoia unei destinderi politice interne, care să trezească elanul naţional absolut necesar pentru apărarea graniţelor ţării.
În loc de a urmări cel puţin în ceasul al doisprezecelea să realizeze o uniune naţională, el a decretat constituirea unei formaţiuni politice „totalitare", „Partidul Naţiunii" şi şi-a luat rolul de şef de partid politic, micşorându-şi astfel autoritatea şi creând o nouă ficţiune politică.
Este dureros să amintim că trei-patru zile în urmă a intervenit ultimatumul sovietic şi pierderea Basarabiei.
Nici după acest eveniment tragic, Regele Carol II n-a înţeles să strângă în jurul Tronului forţele vii ale Naţiunii.
În audienţa colectivă a unui număr de 12 foşti miniştri, în frunte cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu şi cu mine, Regele Carol II a respins soluţia unui guvern naţional, cu toate că i s-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei provocate de ruşinoasa cedare a Basarabiei şi Bucovinei şi a primejdiei pierderii altor părţi din teritoriul naţional.
Faptul că Basarabia şi Bucovina au fost cedate fără a se schiţa cea mai mică rezistenţă şi faptul că suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, ca şi în armată şi totala dispariţie a încrederii ţării şi a armatei în suveran.
Regele devenise un obiect al criticii şi ironiei generale. Prestigiul lui se măcinase complet.
In această situaţie am fost chemat pentru prima oară la o şedinţă a aşa-zisului Consiliu de Coroană.
N-am putut participa la şedinţa din 30 august 1940. La această şedinţă însă, domnii Ion Mihalache şi Mihai Popovici dimpreună cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu, susţinuseră cu hotărâre necesitatea rezistenţei naţionale şi a apărării Ardealului. în şedinţa următoare din 31 august m-am rostit împotriva hotărârii arbitrajului de la Viena şi am contestat guvernului personal al Regelui şi Consiliului de Coroană dreptul de a reprezenta ţara şi a face cesiuni teritoriale, susţinând ideea rezistenţei cu orice preţ.
Iuliu Maniu luase hotărârea trecerii la organizare a Partidului Naţional-Ţărănesc, socotind că pregătirea cadrelor trebuie făcută din vreme şi fiind convins că-i va reveni misiunea să joace un mare rol.
Deoarece fruntaşii din judeţe care trecuseră la organizare au fost arestaţi de noul „stat legionar", Iuliu Maniu a protestat pe lângă generalul Ion Antonescu şi în discuţiile din conducerea centrală, avute cu Virgil Madgearu şi Nicolae Lupu şi a înaintat pe 28 Septembrie 1940 generalului Ion Antonescu un memoriu prin care cerea tragerea la răspundere a vinovaţilor de dezastrul ţării. După preşedintele P.N.Ţ. aceştia ar fi fost:
- Cei care în perioada din 1930 până la 10 Februarie 1938 au preconizat dictatura regală;
- Camarila şi toţi sfătuitorii fostului Rege Carol II;
- Membrii guvernelor care s-au succedat de la 10 februarie 1938 până la 6 Septembrie 1940.
El socotea că toţi aceştia trebuiesc traşi la răspundere iar vina lor să fie arătată întregii naţiuni, iar pedeapsa care va trebui să li se dea să fie un exemplu pentru toţi acei care vor vrea şi de acum încolo să încerce experienţa dezastruoasă în guvernarea ţării.
Asupra refuzului în legătură cu cererea lui Iuliu Maniu de a ţine manifestaţia proiectată la Bucureşti, în cercurile legaţiei engleze din capitală se comenta că răspunsul lui Antonescu transpira teama de care dă dovadă noul regim care, abia instalat, nu avea curajul să autorizeze o astfel de manifestaţie, deoarece venirea în Capitală a unei mase compacte de ardeleni şi ţărani devotaţi lui Maniu ar fi lăsat în umbră puterea actualului regim instaurat.
Răspunsul conducătorului statului, precum şi refuzul autorizaţiei sunt destul de măgulitoare pentru dl Iuliu Maniu care, pe lângă că a dat dovadă de multă înţelegere, a lăsat să se întrevadă că se bucura încă de putere şi simpatie, afirmă aceleaşi cercuri engleze.
Iuliu Maniu, mereu activ, încearcă pe 21 septembrie 1940 să revigoreze blocul opoziţiei democrate dar este frânat de Gheorghe Brătianu cu înclinaţii pro-germane, făcându-1 pe Dinu Brătianu să fie mai puţin cooperant cu reşedintele P.N.Ţ.
Noul regim nu tolera opoziţia şi a trecut printr-un decret-lege la măsuri punitive contra celor ce desfăşurau activităţi politice, altele decât cele îngăduite de statul legionar.
Maniu nu era omul care să capituleze în faţa ameninţărilor, mai ales acum când zi şi noapte se auzeau gemetele fraţilor rămaşi sub asuprirea ungurească. în faţa atrocităţilor, Iuliu Maniu va plănui o „ligă revizionistă", cu Ghiţă Pop în frunte. Era aceasta o perspectivă naţională şi prin ea întrevedea adunarea aportului naţional în faţa pericolului ce ameninţa pe fraţii noştri.
Tot Iuliu Maniu, la 5 octombrie, pune bazele asociaţiei „Pro-Transilvania" având în conducere fruntaşi ai vieţii politice şi culturale şi care îşi urma cursul după preceptele societăţilor cu statut de persoane morale şi juridice. Printre conducătorii asociaţiei publicaţi în „România nouă" de la Sibiu se numărau: Iuliu Maniu (preşedinte), Ghiţă Pop (secretar), Ion Mihalache, Mihai Popovici, N. Lupu, Virgil Madgearu, Sever Bocu, Aurel Dobiescu, Octav Tăslăuanu, Augustin Popa, Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Sever Dan, Aurel Leucuţia, Ion Cămărăşescu, C. I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu, dr. C. Angelescu, Stelian Popescu, Iosif Jumanca, D. R. Ioaniţescu, A. C. Cuza
Pe ziua de 15 noiembrie 1940, Tribunalul Ilfov a recunoscut calitatea de persoană juridică a asociaţiei, iar pe 16 noiembrie 1940 era dizolvată printr-un Comunicat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ca fiind incompatibilă cu „angajamentele şi interesele internaţionale ale României."
S-a deschis imediat un proces care pe 13 februarie 1942 a anulat dizolvarea, ca ilegală.
Germania şi-a pregătit supremaţia peninsulei balcanice calculat. După sfârtecarea României prin „dictatul de la Viena" a dat garanţii de protejarea noilor graniţe româneşti pe 10 septembrie, iar după două zile, pe 12 septembrie 1940, a desfiinţat „Comisia internaţională a Dunării" (care fusese creată pe 23 Iulie 1921) şi a înlocuit-o cu „Consiliul fluvial al Dunării" din care Franţa şi Anglia erau excluse, fiind format de data aceasta din Germania, Italia, Bulgaria, Ungaria, România, Iugoslavia şi Slovacia.
Pe 21 septembrie, Molotov a protestat pentru garantarea frontierelor româneşti de către Hitler şi Mussolini, dar şi pentru faptul că nu fusese încunoştiinţat de noul statut al Dunării. Protestul rus era însoţit de cererea sprijinului german de a ocupa Bucovina de Sud.
Germania încerca să se distanţeze de URSS, fiind sigură de o victorie uşoară asupra Angliei, mai ales când reuşise pe 23-24 septembrie 1940 ca aliaţii de la Vichy să izgonească forţele franceze libere care încercaseră cu ajutorul forţelor navale să pună mâna pe portul Dakar.
S-a trecut pe 27 septembrie 1940 la semnarea pactului tripartit (Germania, Italia şi Japonia), o alianţă politică, militară şi economică pentru cazul când una din cele trei puteri ar fi atacată de o putere neangajată până la acea dată în războiul european sau chino-japonez. Pactul prevedea că nu afecta raporturile existente cu URSS şi avea o deschidere mult mai mare decât pactul anticomintern. De acum preocuparea politicii germane era ca să obţină cât mai multe adeziuni.
Prima tentativă a lui Hitler a fost să includă Spania, dar Franco avea prea mari pretenţii teritoriale, vizând Gibraltarul, Marocul francez, Oranul, Guineea şi cu toate acestea intrarea era condiţionată după debarcarea germană în Marea Britanie. în faţa acestor pretenţii, Hitler şi Mussolini s-au întâlnit pe 4 octombrie la Brenner, unde şi-au expus fiecare revendicările faţă de dorinţele exprimate de Spania:
- Hitler dorea o parte din Maroc cu Casablanca şi Agadir în intenţia constituirii unui mare imperiu german în Africa occidentală;
- Mussolini revendica Nisa, Marsilia, Tunisia şi Djibouti, anunţând intenţia de a ataca Grecia. Ducele se baza pe declaraţia lui Ribbentrop făcută pe 19 septembrie la Roma: Toate încercările ruseşti de a-şi mări influenţa în Iugoslavia şi Bulgaria sau de a se apropia de Bosfor sunt contrare punctului de vedere german, iar în ceea ce priveşte Grecia şi Marea Egee este o problemă italiană şi Italiei îi aparţine alegerea soluţiei. Această propunere era datorată tensiunii germano-ruse şi reprezenta deschiderea drumului Italiei spre pactul tripartit.
Tensiunea diplomatică era în creştere şi manevrele de schimbare de parteneri potenţiali în vederea desfăşurării ulterioare a extinderii războiului preconizat de Hitler aveau loc atât în estul Europei, cât şi în vestul ei. Arătând adevărata faţă a lucrurilor, asistăm la discuţiile secrete, noua alianţă Germania, Franţa şi Anglia, iar pe de altă parte Hitler cu Stalin care ridicau noi pretenţii şi putem sublinia dorinţa anglo-americanilor de a-i vedea despărţiţi pe aceşti călăi ai omenirii, doritori să promoveze o ordine nouă mondială pe spatele popoarelor pe care le subjugau.
După semnarea pactului tripartit, Hitler, la începutul lui octombrie, a urmărit să-1 mărească la „cvadripartit" prin includerea Rusiei, sperând ca Balcanii să rămână o zonă rezervată germanilor şi italienilor, îndepărtându-i astfel de la visul lor spre strâmtori, dar să le stopeze şi drumul spre Finlanda. Le avansa ruşilor propunerea să anuleze Convenţiile de la Montreux asupra strâmtorilor, admiţând libera trecere prin Dardanele în schimbul garanţiei statuquo-ului teritorial al Turciei, garantat de cele patru puteri.
Dar Germania uitase că oferise garanţia frontierelor româneşti fără să-şi anunţe pe cel de al patrulea partener la care se gândea să şi-1 atragă în pactul tripartit, în timp ce ducele, visând mereu la refacerea „imperiului roman", nu se înfruptase cu nimic după şantajul de la Viena din 30 august 1940.
Caporalul Hitler era preocupat de invadarea Angliei pe care o studia de un an de zile şi spera ca acţiunea „Leul de mare" să-i aducă satisfacţia până la jumătatea lui septembrie. De la 7 septembrie şi-a asumat rolul de distrugător al Londrei şi 57 de nopţi la rând, în raiduri de circa 200 de bombardiere, a atacat fără întrerupere. Dar printre cele mai apocaliptice focuri căzute din cer a fost bombardamentul din 15 septembrie, când piloţii englezi au reuşit să doboare asupra metropolei 183 de aparate germane, pierzând doar 40. Acest succes care a salvat Anglia şi a diminuat pe viitor forţa de lovire germană s-a datorat noii generaţii de piloţi tineri pregătiţi, ceea ce a făcut pe W. Churchill să declare în Camera Comunelor:
„Niciodată în domeniul conflictelor umane, atât de mulţi n-au datorat atât de mult unor atât de puţini. "
Şi totuşi, Ribbentrop, ajuns la Roma după 4 zile, îi spunea lui Ciano:
„Apărarea teritorială engleză e inexistentă. O singură divizie germană ar fi de ajuns să provoace o prăbuşire completă a Angliei."
Visul lui Hitler de a debarca în Anglia s-a împletit cu cel al Ducelui, care pe 13 septembrie a invadat Egiptul, centrul viguros al efortului de război britanic. Acest visător al refacerii imperiului roman credea că era suficient ca „Axa" să-i izgonească pe englezi din Orientul mijlociu şi, împiedecând convoaiele cu petrol venind din Irak şi Golful Persic, Balcanii vor cădea ca un fruct copt în mâna celor doi. încurajat de căderea Franţei, poziţia lui Mussolini se întărise în Africa de nord, unde-şi concentrase 215.000 de soldaţi cu care s-a avântat asupra celor 36.000 de ostaşi ai imperiului britanic.
Ducele mai era incitat la această acţiune de zvonurile unor posibile tratative anglo-germane prin intermediul Suediei şi dacă ar fi dus la un rezultat pozitiv, Italia se vedea din nou păgubită la masa tratativelor, fără să fi avut un angajament terestru serios cu britanicii.
Tot ducele mai avea o idee fixă, pe care i-a servit-o pe 19 septembrie la Roma lui Ribbentrop:
„Grecii sunt pentru Italia ceea ce erau Norvegienii pentru Germania, înainte de operaţia din aprilie 1940... Este nevoie să terminăm cu Grecia ţinând seama că în cazul când forţele noastre terestre vor înainta în Egipt, flota engleză n-ar mai putea rămâne în portul Alexandria şi va fi nevoită să caute refugiu în porturile greceşti..."
Dar stoparea ofensivei italiene după 90 de kilometri 1-a iritat pe duce, care visa mereu la „imperiul roman".
Mussolini s-a văzut din nou amăgit după intrarea trupelor germane în România, lui revenindu-i doar să trimită o grupă de ofiţeri de aviaţie la Bucureşti. Şi ofensa s-a gândit să i-o plătească lui Hitler cu aceeaşi monedă. După întoarcerea din turneul unde-1 întâlnise pe Franco şi Petain, Hitler a venit la Florenţa unde, la coborârea din tren, Mussolini i-a spus în loc de bună ziua: „Suntem pe drum."
În acea dimineaţă de 28 octombrie 1940 Mussolini atacase Grecia. O nouă încurcătură italiană care s-a soldat pe 6 noiembrie cu 6.000 de italieni căzuţi prizonieri şi 20.000 de răniţi.
Apelului grecesc făcut de Metaxas, Winston Churchill i-a răspuns:
„ Vă vom da tot ajutorul care stă în puterea noastră. Vom lupta împotriva unui duşman comun şi vom împărţi victoria împreună. "
Aceasta s-a întâmplat după o poveste lungă, cum spune Churchill. Dar până atunci li s-a trimis grecilor armamentul luat de la prizonierii din Egipt, pentru a se lupta contra italienilor ce veneau din Albania.
Rezistenţa greacă, de admirat, a încurajat ţările balcanice. A doua zi după atacul italian asupra Greciei, flota engleză de la Alexandria a transportat în Creta provizii de tot felul, inclusiv oameni şi materiale de război, iar apărarea antisubmarine s-a pus imediat la punct. Corpul expediţionar englez însuma 4.230 de oameni şi 710 vehicule.
Deşi flota italiană era superioară celei englezeşti în Marea Mediterana, la acea dată, amiralul Cunningham de la Alexandria a dat o lovitură puternică italienilor la ei acasă. Pe 11 noiembrie seara, rada portului Taranto, aflat în tocul Italiei, unde se găseau ancorate o mulţime de vase, a fost bombardată timp de o oră, provocându-se mari incendii şi distrugeri, schimbând printr-o singură lovitură echilibrul forţelor navale din Mediterana. Trei vase de război fuseseră torpilate, un crucişător lovit, iar jumătate din flota italiană de luptă era afectată timp de o jumătate de an.
Winston Churchill, în „Al doilea război mondial", voi 1, pag. 378, adaugă:
„Ironia sorţii în această întâmplare este faptul că, în aceeaşi zi (11 noiembrie 1940), forţele aeriene italiene au participat, la dorinţa expresă a lui Mussolini, la atacul asupra Marii Britanii. O forţă de bombardiere italiene, escortată de vreo 60 de avioane de luptă, a încercat să bombardeze convoaie aliate în Midway. Au fost interceptate de forţele noastre de luptă, iar 8 bombardiere şi 5 avioane de luptă au fost doborâte. Aceasta a fost prima şi ultima lor intervenţie în treburile noastre interne. Puteau fi mai bine folosite ca să apere flota lor la Taranto. "
Visurile lui Mussolini asupra Greciei au fost tulburate de pierderile negândite şi l-au făcut să ceară un armistiţiu prin intermediul lui Hitler care nu rupsese legăturile diplomatice cu Atena.
La întâlnirea fuhrerului cu Ciano din 18 noiembrie de la Salzburg s-a manifestat nemulţumirea germană asupra iniţiativei italiene care compromitea poziţia Axei în sud-estul european şi care a fost urmată de o scrisoare din cuprinsul căreia Mussolini a înţeles că „a fost lovit peste degete", indicându-i să-şi retragă aviaţia în Italia de unde ar putea aduce servicii mai folositoare atacând vasele şi bazele englezeşti din Mediterana.
Era normal să fie supărat Hitler, care avea alte vise şi nu accepta să i le deturneze alt visător. El începuse să rejoace aceeaşi carte din 1939, cu acelaşi partener. Pe 13 octombrie 1940, von Ribbentrop a trimis o scrisoare lui Stalin, propunându-i un acord pe baze reciproce invitându-1 în acest sens pe Molotov la Berlin, oferindu-se să vina şi el la Moscova. Stalin i-a răspuns pe 21 octombrie 1940: „Sunt de acord cu dumneavoastră pentru a ne gândi că o nouă ameliorare a raporturilor este posibilă între ţările noastre, bazându-le durabil şi pe termen lung pe interesele noastre reciproce. "
Discuţiile purtate pe 12 şi 13 noiembrie au avut loc pe principii generale, Molotov subliniind: „Interesul Germaniei şi al Uniunii Sovietice necesită ca cele două ţări să colaboreze şi să nu lupte una împotriva celeilalte. "
Molotov era de acord că împărţirea sferelor de influenţă făcută în 1939 avea nevoie să fie completată. Dar, din punct de vedere al URSS, nu era de acord cu punctul de vedere al Germaniei, fără a refuza o expansiune spre golful Persic şi Iran, în schimb cerând avantaje şi în Europa. Pe 13 noiembrie Ribbentrop i-a propus lui Molotov semnarea adeziunii la Pactul tripartit şi a încă două protocoale secrete prin care se fixau zonele de influenţă şi libera trecere a vaselor ruseşti prin strâmtori.
Nemulţumit, Molotov a plecat şi pe 25 noiembrie 1940 a răspuns prin ambasadorul Germaniei de la Moscova că acceptă aderarea la „Pactul tripartit", cu condiţiuni precise, subliniind spaţiul la sud de Baku şi Batum în direcţia Golfului Persic, iar în ceea ce priveşte zona europeană manifesta dorinţa creării unei baze terestre şi navale în strâmtori. Turcia urma să fie invitată la aderare în Pactul tripartit, iar integritatea ei nu va fi garantată decât dacă ea o va cere.
Mergând mai departe cu pretenţiile ei, URSS propune alte 3 protocoale:
- Germania să-şi retragă imediat trupele din Finlanda;
- Japonia să renunţe la concesiile de cărbune şi petrol din Sahalin;
- Bulgaria va fi în zona de securitate a frontierelor ruseşti.
Deci era clară poziţia URSS care urmărea să rămână o putere europeană prezentă atât la Marea Baltică, cât şi pe malul Bosforului.
Hitler se vedea încurcat în politica duplicitară de invadare a Marii Britanii sau a spaţiului vital atât de râvnit. Contrapropunerile ruseşti îl vor hotărî pentru optarea la planul Barbarossa, îndreptat împotriva Moscovei.
Acum Hitler era nevoit să domine Peninsula Balcanică şi, în vederea răspunsului negativ rusesc la care se aştepta, el a recurs la forţarea aderării la Pactul tripartit a Ungariei (pe 20 noiembrie) şi a României şi Slovaciei (pe 23 noiembrie), iar în ceea ce priveşte Bulgaria ea a intrat în focul diplomatic al Moscovei şi Berlinului rezistând până la 1 martie 1941.
Noi, adică generalul Antonescu şi cei ce aleseseră drumul ţării: „MERGEM 100% PÂNĂ LA MOARTE ALĂTURI DE AXĂ. ORI TRIUMFĂM CU AXA, ORI CĂDEM CU AXA..."
Dacă aceştia eram acum noi, lângă cei alături de care ne alipiserăm până la moarte, adică cei care pe furiş atacau, sfâşiau şi jefuiau popoare nevinovate în numele unui spaţiu vital şi al rasei pure, să aruncăm o scurtă privire şi asupra celor pe care îi înfruntam cu atâta ură de moarte.
Ei erau socotiţi capitalişti-imperialişti şi apărau cauza oamenilor liberi şi a popoarelor libere din fiecare colţ al globului. Erau hotărâţi să-1 distrugă pe Hitler şi fiecare vestigiu al regimului său. Aceasta era politica imperiului britanic şi a naţiunilorCommonwealth-ului care se angajaseră şi rămăseseră acum, în 1940, în sângerosul şi perfidul război.
„NU NE VOM OPRI DIN LUPTĂ PÂNĂ NU VA FI ASIGURATĂ LIBERTATEA", au fost cuvintele ministrului de externe englez prin care a spulberat în noaptea de 22 iunie 1940 apelul lui Hitler la capitulare.
Şi a curs mult sânge englez şi lacrimi şi s-au distrus aproape un milion de locuinţe până când, pe 16 decembrie 1940, Franklin Delano Roosevelt a răspuns scrisorii lui Churchill care nu cerea răspuns, ci doar prezentase situaţia disperată în care se găsea nu numai ţara lui:
„...In mintea unui copleşitor de mare număr de americani nu mai încape nici o îndoială că cea mai bună apărare imediată a Statelor Unite este succesul Marii Britanii în a se apăra; şi că, în afara interesului nostru istoric şi actual în supravieţuirea democraţiei în lume ca un tot, este la fel de important, dintr-un punct de vedere egoist, şi pentru apărarea Americii să facem tot ce este posibil să ajutăm Imperiul Britanic să se apere."
De aici a ieşit „cea mai altruistă lege din istoria oricărei naţiuni" - LEGEA ÎMPRUMUT ŞI ÎNCHIRIERE - permiţând rezistenţa împotriva tiraniei lui Hitler.
Winston Churchill, referindu-se la această lege, spune în memoriile lui: „...De îndată ce a fost acceptată de Congres, ea a transformat imediat toată situaţia. A făcut posibil să formulăm prin înţelegere planuri pe termen lung de vastă extindere pentru toate nevoile noastre. Nu se prevedea plata. Nu urma să ţinem nici o contabilitate în dolari sau lire. Tot ce aveam ne era împrumutat sau închiriat, deoarece continua noastră rezistenţă în faţa tiraniei lui Hitler era considerată a fi de un interes vital pentru marea republică. După preşedintele Roosevelt, apărarea Statelor Unite şi nu dolarii va determina de-acum înainte unde vor merge armele americane..."
„ NOI TREB UIE SĂ FIM CEL MAI MARE ARSENAL AL DEMOCRA ŢIILOR ", a declarat F. D. Roosevelt şi legea deschidea Angliei un credit practic nelimitat, iar preşedintelui Statelor Unite îi dădea o putere nemărginită să utilizeze după bunul săuplac producţia americană de război, îi permitea să fabrice, să cumpere şi să livreze tuturor ţărilor a căror apărare o socotea vitală pentru interesul Statelor Unite, arme, muniţii, vapoare, maşini şi produse de tot felul şi chiar informaţii şi brevete. Guvernele străine se angajau să nu cedeze acest material sau informaţii fără autorizaţie.
Prin glasul lui Iuliu Maniu, care-şi dădea seama de forţa democraţiei şi prevedea evoluţia politică viitoare a omenirii, cei din jurul lui şi chiar conducătorii vremelnici auzeau după intrarea trupelor germane în România, socotindu-le ca trupe de ocupaţie:
„...Sunt convins că victoria finală va fi câştigată de Anglia, care stăpâneşte marile căi de comunicaţie, precum şi toate resursele de materii prime ale lumii. "
.gif)
.gif)
