Spune anului ce vine,
sa-ti aduca numai bine…
si mai spune-i sa iti dea,
tot ce vrea inima ta…
fericire, sanatate si multi bani
“La Anu’si La Multi Ani!”
"Natura este un izvor nesecat de frumuseti, locul unde descoperi mereu locuri noi, de unde iti iei energie. Cand esti in mijlocul naturii, fie ca este dimineata sau asfintit, iarna sau vara, toamna sau primavara, realizezi cate minunatii a creat Dumnezeu pentru noi, cum a asezat El fiecare munte, fiecare floare sau copac, fiecare colina sau intindere de apa acolo, la locul ei, spre desfatarea sufletelor noastre, adesea incercate de greutatile vietii”
Roiurile de albine si de viespi- In cazul in care ati fost intepati, incercati sa aplicati o compresa rece si sa inlaturati acul pentru ca acesta emana un miros ce indeamna celelalte albine la “atac”. Pe cat posibil, evitati roiurile facand un ocol cat mai mare.
de vreţi să vă fie iertate păcatele şi răutăţile, apoi să sădiţi oriunde în faţa casei noi ce o ridicaţi, sau a bisericii, câte un crin. Numai când îl veţi vedea mare, falnic, o să vă bucuraţi de străşnicia lui.
Şi uite-aşa au apărut crini prin toate satele din jur.
******************
În vremurile ce-au fost, un vânător cu mare fală şi iscusit la minte, pe numele său Vasile, cutreiera prin aceste locuri, purtând pe umăr o flintă făurită de un dibaci meşter fierar. În fiecare zi pleca la vânătoare, cutreierând potecile, adunând ouă de cilihoi şi cântând toată ziua.
Trecând timpul, Vasile îşi găsi o fată de oameni înstăriţi, dar abraşă, cu care se însoţi. Într-o seară de iarnă, Vasile povesti nevestei sale despre frumuseţile muntelui, despre florile ce le întâlnea şi despre o capră neagră şi puiul ei, care-şi avea culcuşul pe o poliţă. Auzind nevasta sa acestea, atât de mult îşi dori puiul de capră încât îl ruga în fiecare zi pe Vasile să-i aducă puiul. Vasile însă îi răspundea că nu vrea să tulbure viaţa bietelor capre. Văzând însă că nu scapă de gura nevestei, se hotărî într-o zi să plece după puiul de capră. Îşi făcu un curmei gros şi coborî cu greu pe poliţa unde ştia el că zărise puiul de capră stând la soare. Încet, pas cu pas, se apropie de culcuşul căpriţei şi înşfăcă puiul dintr-o mişcare. Când dădu să se întoarcă, numai iaca se trezi faţă în faţă cu capra neagră. Până să se dumirească, coarnele caprei îl şi loviră. Se prăbuşiră toţi trei în fundul prăpastiei, într-un vârtej de praf şi pietre. După ce liniştea se lăsă, poliţele cu crini rămaseră goale şi pustii. Deasupra, în înaltul cerului, vulturul cilihoi croncănea lung şi înfricoşător…
Aşa a pierit ultima capră neagră, cu puiul ei cu tot şi cu vânătorul care se încumetase să se urce pe Poliţele cu crini…
Vulpea- Omul poate fi muscat de vulpe, aceasta transmitandu-i bolile. De regula acestea pot prezenta semne ale turbarii, asa ca este de preferabil sa le ocoliti.
În timpuri de demult, Dumnezeu se jălui diavolului de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene şi făţărnicie – căreia boierii îi zic “politeţă” – de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îngâmfarea care se reazimă nu pe destoinicie, ci pe parale. Drept pedeapsă, diavolul propune să aducă potopul asupra oamenilor. După ce ajung la învoială, satana, desfăşurându-şi aripile, îşi dădu drumul în văzduh… În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa focul ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de o cumplită spaimă. Răsunetul tremurător se deşteaptă în munţi: din râpă în râpă vuietul se prelungi. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i şi, deodată, pe neaşteptate, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii. Pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva, plecat într-o rână, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre văi, plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească… Noaptea era târzie, se zărea de ziuă. Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare… Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei – când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului… Şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu. Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe, pe Bistriţa revărsată, bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. …Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus… Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting… ********************* Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate. Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pândă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vârful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcând tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stâncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi.