PRELUAT de pe Rex Histrianorum
"Alesii poporului" jefuiesc - Rezistenţa (1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-XVI-)
Seceta din anul 1947 ca şi batjocorirea ţăranilor în timpul simulacrului de alegeri din acelaşi an, când au fost purtaţi pe drumuri, arestaţi, bătuţi şi împiedicaţi să ajungă la urne, la care s-a adăugat forţarea lor de a se înscrie în colective, au creat o atmosferă incendiară care a dat naştere la nemulţumiri şi revolte ţărăneşti. Oamenii au refuzat să mai ducă grâul la treierat din cauza cotelor exagerate, decise arbitrar. Cei ce primiseră pământ în urma aşa-zisei reforme agrare nici nu apucaseră să se obişnuiască cu gândul că au devenit proprietari şi au şi fost obligaţi să predea cote mai mari decât producţia pământului. Alţii erau obligaţi chiar să cumpere produse de pe piaţă pentru a achita cota. Dar se petreceau lucruri şi mai grave. Ţăranii care aveau copii la şcoli se pomeneau cu aceştia acasă, trimişi de organizaţia de partid ca să-şi lămurească părinţii că dacă nu se înscriu în partidul comunist vor fi daţi afară din învăţământ.
Perceptorul, jandarmul şi prefectul îşi făcea de cap, luând totul din casa şi bătătura omului, după ce acesta se întorcea cu sacul gol pe braţ de la maşina de treierat. Pe deasupra mai erau şi arestaţi şi judecaţi pentru sabotaj. În această situaţie disperată ţăranii au refuzat să treiere. Astfel de acte s-au petrecut în toate regiunile. Prefectul judeţului Dolj, preotul răspopit Cumpănaşu, ajuns general de securitate, a mers în comuna Rast, căutând să convingă lumea că este o datorie cetăţenească pentru toţi să-şi achite cotele.
- Bine, bine, au zis oamenii, să le achităm ! Dar când n-avem să luăm nici pentru sămânţă de la maşina de treierat? Atunci a ieşit moş Ion din mulţime şi a grăit: Domnule prefect, nu-i vorbă că oamenii nu vor să treiere, fiindcă toţi or s-o facă, dar le este teamă că li se ia şi paiele ! Nu, oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prefectul. Vedeţi, fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi paiele acasă, ca să aveţi ce da la copii după un an de muncă !
Dacă jandarmii au stat în alarmă la Rast şi-n alte comune, pentru a nu se produce incidente, nu acelaşi lucru s-a petrecut în Dobrogea şi Bihor. Răbufniri ţărăneşti au avut loc pe tot cuprinsul ţării. Pe câmpia bihoreană, in apropiere de vărsarea pârâului Holod în Crişul Negru, locuitorii satelor Căpîlna, Cinta, Chesa, Rohan au refuzat în vara anului 1947 să treiere cerealele. Autorităţile locale, neputând face faţă îndârjirii ţărăneşti, au cerut ajutorul prefectului. Acesta a venit la primărie pentru a încerca să rezolve situaţia, dar a scăpat de furia mulţimii fugind pe fereastra din spatele clădirii, în timp ce maşina i-a fost răsturnată şi incendiată, în faţa acestei situaţii, autorităţile locale au pactizat cu răsculaţii.
Paul Andrei, alias Polak, prim-procuror la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul din procurori, care nu era membru de partid, cu intenţia de a scăpa de el, şi i-a dat în sprijin o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri şi gradaţi, cu echipament de luptă, sub conducerea şefului Legiunii de jandarmi din judeţul Bihor. Ţăranii - bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi cu bâte, coase şi furci - erau pregătiţi pentru înfruntarea cu armata. Procurorul Ion Musculiu şi comandantul Legiunii de jandarmi încercau, în faţa primăriei, să discute cu ţăranii. Cercul din jurul lor se strângea din ce în ce mai mult sub presiunea oamenilor, care vociferau împotriva cotelor, strigând că nu dau grâul pentru a fi trimis în Rusia sau în altă parte, în timp ce ei şi copiii lor mor de foame. Totodată se aduceau insulte procurorului Polak, un zbir lipsit de caracter, care, după ce fusese acuzator public la Cluj şi se pretase la falsificarea alegerilor din 1946, încerca acum prin forţă să le ia ţăranilor rodul muncii chinuite.
Comandantul Legiunii, înspăimântat de proporţiile revoltei şi de imposibilitatea de a începe o anchetă pentru descoperirea "instigatorilor", a cerut procurorului "autorizaţia de a deschide focul". Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama că nemulţumirile ţăranilor aveau o bază logică, a refuzat să dea autorizaţia cerută. După ce a înlăturat cercul de jandarmi, procurorul Ion Musculiu a ieşit în faţa ţăranilor, adresându-se mulţimii: Oameni buni, eu nu sunt procurorul Polak. Sînt român ca şi voi şi am venit să vă ascult durerile. Auziţi, mă, că nu e Polak! strigau oamenii şi încercau să potolească femeile, care erau mai arţăgoase. După ce procurorul le-a explicat că n-a venit să facă arestări, ci să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci în mulţime: Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt destulă cotă pentru nesăţioasa Rusie ? Dar mie cine-mi dă cotă pentru bărbatul care a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ? Procurorul le-a răspuns că nu este normal să fie aşa cu cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis că o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată. Mulţimea s-a liniştit şi a încercat să se retragă, dar nu prea mult, urmărind intenţiile domnilor de la oraş, în care nu mai aveau încredere. Jandarmii, veniţi cu zece camioane, au părăsit satele nemulţumiţi, fără a se fi produs vreun incident.
Procurorul Ion Musculiu a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări pentru intimidarea reacţiunii şi pedepsirea instigatorilor. Ca o consecinţă a fost scos din magistratură în primăvara anului 1949. În luna iulie 1949, în comuna Gura Râului din judeţul Sibiu, comuniştii au încercat să înfiinţeze prima gospodărie colectivă, pentru a se putea, încet-încet, infiltra în Mărginimea Sibiului, o zonă minunată, unde o serie de obiceiuri s-au păstrat nealterate din străvechime, după cum se mândresc localnicii.
Într-o duminică de iulie, doi activişti de la judeţ şi-au făcut apariţia, cu o maşină, în comună şi i-au spus preotului Ilie Brad că vor să aducă o mică lămurire oamenilor în legătură cu colectivizarea. Preotul şi-a văzut de misiunea lui. Din moşi-strămoşi era obiceiul ca, după serviciul divin, ţăranii să se adune în curtea bisericii, unde primarul comunei le făcea comunicări în legătură cu cele petrecute în ultima săptămână şi le spunea ce este de făcut pe viitor. După ce primarul a terminat comunicările, unul dintre cei doi activişti comunişti a luat cuvântul şi a început să lămurească lumea asupra necesităţii de a se urgenta colectivizarea. Când ţăranii au văzut despre ce este vorba, au început să-l huiduiască, iar femeile s-au repezit la cei doi luându-i la bătaie şi strigându-le c-au venit să le pângărească satul. Cu mare greutate au reuşit să plece cu maşina şi nu s-au oprit până la Securitatea din Sibiu. La vecernie sătenii au venit, cu mic cu mare, îmbrăcaţi în minunatul lor port. După slujbă, când au ieşit în faţa bisericii, au apărut de pe uliţele laterale o mulţime de securişti care s-au repezii asupra lor. Erau conduşi de Gheorghe Crăciun, un adevărat călău. Preotul, care tocmai ieşea din altar să vadă ce se petrece, a fost luat şi aruncat cu forţa în primul camion. S-a încins o încăierare care a durat vreo două ore. Securiştii s-au folosit şi de armele de foc, astfel că mulţi ţărani au fost răniţi şi urmăriţi până la pădurea din preajma comunei. Printre ţăranii care au avut de suferit din partea Securităţii, s-au reţinut următorii: Ihora Ilie, Pampu Nicolae, Gligore Gheorghe, Arsene Raveco, Ganea Ion, Simu Ioana, Peana Ion.
Bilanţul acestei duminici a fost de 64 de arestaţi, femei şi bărbaţi, duşi cu maşinile la Sibiu. Acolo, femeile au fost închise într-un grajd, iar bărbaţii în altul. Timp de o săptămână n-au primit de mâncare. O dată pe zi se deschidea uşa pentru a fi întrebaţi dacă se înscriu în colectiv. Toţi au refuzat. După o săptămână, când au început să apară primele tulburări din cauza lipsei de mâncare, au fost eliberaţi.
Comuna Cudalbi din sudul Moldovei, aşezată pe pârâul Cerului, aproape de Tecuci, a cunoscut represiuni sângeroase în urma unei revolte ţărăneşti. Un număr de ţărani au fost omorâţi, alţii au luat calea codrului şi peste o sută au trecut prin închisori, povestind zilele de groază trăite. O altă revoltă ţărănească a avut loc în judeţul Vaslui, de la Negreşti către izvoarele Bîrladului. Comunele Dumeşti, Băceşti, Todireşti şi alte câteva sate din judeţul Roman s-au răsculat. Centrul mişcării a fost comuna Băceşti, unde preotul a fost împuşcat de securişti chiar în mijlocul ţăranilor. Acolo unde izbucnise revolta în 1907, ţăranii s-au răsculat din nou pentru că li se furau bunurile de către comunişti. Satele Flămânzi, Frumuşica şi Nicolae Bălcescu au cunoscut pentru a doua oară sacrificiul uman: fiii acelora care fuseseră ucişi în 1907 au fost arestaţi şi trimişi în lagărele de exterminare.
La celălalt capăt al provinciei, pe malul Prutului, in apropierea oraşului Huşi, s-a descoperit o organizaţie care poseda, pe lingă alte arme, nici mai mult nici mai puţin decât un tanc "Tigru" abandonat de nemţi în retragere. Vasile Gropineanu îl ascunsese într-o claie de fân la Vetrişoaia, în lunca Prutului. El a fost trădat de un oarecare Agarici, fost plutonier de jandarmi, care, drept "recompensă", a încasat cinci ani de închisoare la Gherla şi trei ani la "Canalul Morţii".
Pe locurile unde Putna adună apele Milcovului şi le cară spre "Rîul luciu-ncovoiat sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur", în acea luncă pictată în cuvinte minunate de Vasile Alecsandri, acolo "semănătorii harnici" au fost îngropaţi în loc de sămânţă de-a lungul brazdei pe fragedul pământ". În perimetrul Suraia - Vadul Roşca - Răstoaca, tunurile au lovit în sate ca pe front, iar tancurile au strivit sub şenile: case, pacele, coteţe cu vietăţi, sub privirile demenţiale ale generalului Ceauşescu. Aşa s-a auzit prin închisori de numele acestui general, rostit cu scârbă de cei 700-800 de ţărani arestaţi din comunele Suraia, Vadul Roşca şi Răstoaca. Durerea lor înăbuşită li se citea pe feţele triste, cu ochii pironiţi în depărtare, cu gândul la "ce-o mai fi pe-acasă"; " Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor Bătândapa-ntunecată de un nour trecător".
"Dimensiunea multilaterală" a satrapului Ceauşescu a fost simţită până în apropiere de Videle, pe Valea Glavaciogului, unde a venit în persoană pentru a potoli pe ţăranii din comunele Blejeşti şi Răduleşti. Se spune că l-au luat ostatic şi i-au dat drumul numai după ce a promis că ţăranii vor fi lăsaţi să-şi lucreze pământul în voie. A promis totul până ce a scăpat; după aceea s-a trecut la arestări pentru intimidarea populaţiei. Victimele au ajuns la "Canalul Morţii".
Anul 1949 găseşte din nou Bihorul în fierbere. În noaptea de 5 spre 6 iulie izbucneşte răscoala ţărănească în apropiere de Salonta, tot din cauza nemulţumirii legate de pământ. Colonelul Csller, comandantul Securităţii din nord-vestul ţării, care avea sub ordine Maramureşul, Bihorul şi Aradul, n-a mai avut somn. Dimineaţa trebuia să plece la Sighet, unde îl aşteptau probleme importante "de stat": urma să conducă, personal, torturarea unor oameni care se organizaseră în Munţii Maramureşului cu scopul de a face dreptate celor asupriţi. Colonelul reuşise să-şi formeze un colectiv bine sudat din 126 de "lucrători de securitate". Dar ţăranii din Bihor s-au găsit să-i creeze probleme tocmai când colonelul se gândea ce metodă să folosească pentru a-i "convinge" să vorbească pe cei din Munţii Maramureşului. Acum, cu ţăranii care ridicau alte probleme, era nevoie de o tactică. De fapt, plenara din 3-5 martie fusese clară şi nu mai încăpeau discuţii. Prevăzător ca-ntotdeauna, a dat dispoziţii ca armata, cât mai multă, să se deplaseze urgent la faţa locului, până la venirea lui, când urma să se instaureze ordinea.
Pe la ora 7 dimineaţa a chemat pe căpitanul Elkeş, care era de serviciu, şi i-a spus să anuleze avionul ce trebuia să-l ducă la Sighet, deoarece se impunea prezenţa lui la locul revoltei ţărăneşti din Bihor. Căpitanul a comunicat sublocotenentului Ilie Rada să contramandeze plecarea avionului. Acesta ripostează:
- Este o prostie să facem una ca asta când avionul este alimentat şi aşteaptă să plece în misiune. Trebuie să profităm de această ocazie. Au strâns în grabă actele, dosarele cele mai importante, şi au plecat Ia aeroport. Dar revolta se răspândea în Bihor şi trecuse şi în judeţul Arad. Comunele Apateu, Cermeiu, Seleuş, Coroiu, Talpeş, Făgădău, până la Ineu erau în flăcări.
În 2/3 august 1949 în comuna Girişul Negru (Cermei) au avut loc arestări ca urmare a nemulţumirilor ţăranilor împotriva înscrierii în colective. Au fost împuşcaţi: Bolog Ioan (ţăran), Botton Gheorghe (ţăran) şi Sârbu Silviu (notar). Ţăranii care lucrau la batoze pentru treieratul grâului au refuzat să fie plătiţi cu bani în loc de cereale, cu toate ameninţările din timpul tratativelor ce se duceau în lunca comunei Gurbediu de lângă Ţinea.
Lipsa tot mai accentuată a pâinii îi făcea pe ţărani să aducă de la câmp câteva kilograme de grâu pentru a măcina la moara din Belfir, reuşind în acest fel să-şi amăgească familiile până ce autorităţile vor da curelele batozelor spre a începe treieratul. Dar autorităţile, la loc de înţelegere, trimiteau activişti ce îi întărâtau pe ţărani şi îi ameninţau. Când armata şi-a făcut apariţia trecând prin comună, ţăranii, alarmaţi, au tras clopotul şi în miez de noapte au pornit spre primărie. La marginea satului armata a tras în plin în cordonul de ţărani care voia să discute cu ei, şi cad primii martori: Bologan Ion şi Botton Gheorghe.
Satele din regiune au fost invadate de armata echipată "de război" şi arestările au început. Sîrbu Silviu, fostul notar, a fost împuşcat în faţa primăriei pentru a îngrozi şi a intimida pe ţărani. În comuna Belfir au fost împuşcaţi Kiak Laczi, măcelar, şi Loricz Şoanj, ţăran. În comuna Ţinea a fost împuşcat notarul Sucigan cu fiul, iar soţia, îngrozită, s-a sinucis când au venit să o aresteze (Elena). Din comuna Batăr a fost împuşcat un ţăran cu numele Crăciun. Sângele nevinovat a curs şi de această dată. Comuna Ucuriş se pare că a plătit cel mai greu tribut. Din această localitate au fost împuşcaţi şi aruncaţi pe marginea drumului următorii: Alexandru Matioc şi Ion Matioc, tată şi fiu; Ion Florea şi Ion Bodeanu.
Seara, colonelul Ludovic Cseller era frânt de "oboseală" când de la Oradea i s-a comunicat că avionul cu Elkeş a aterizat în Iugoslavia. Asta îi mai lipsea! A avut de lucru, deoarece o parte din dosarele cu anchetele celor arestaţi erau ale celor din Munţii Maramureşului, care se "eliberaseră", sosiseră în lumea liberă să arate grozăviile ce se petrec în ţară. În schimb, victimele din aceste dosare au cunoscut o nouă etapă de schingiuiri pentru refacerea anchetelor. S-a întârziat cu 7-8 luni trimiterea lor la fabrica de procese. Răscoala din Bihor a durat şi în luna august. "Pacificarea" s-a făcut prin arestări masive şi dislocări în Bărăgan. Pentru zelul depus, colonelul Cseller a fost avansat şi asociat în problemele reeducării satanice de la Piteşti. A muncit cu râvnă şi în acest sector, până în anul 1953 când şi-a tras un glonte în cap pentru a uita crimele comise. Un lucru n-a ştiut: crimele nu se uită niciodată ! Şi nici trădătorii şi schingiuitorii. Cei care au trecut prin ghearele Securităţii îşi reamintesc cu groază chinurile îndurate din partea anchetatorilor. Printre numele acestor brute s-au reţinut: Mihai Aibănşut, Bihori, Broitman, Kupfer, Litvin, Şmilovici.
Bihorul a rămas mereu în fierbere. Izbucnirile aveau Ioc când nici nu te aşteptai. Printre cei semnalaţi ca participanţi în lupte se găseau ţăranii Jurj şi Oneţ. Primul a murit în timpul luptelor, iar Oneţ, prins şi condamnat la moarte, s-a sfârşit în faţa plutonului de execuţie la Oradea în anul 1956.
Lucreţia Jurj, soţia eroului Jurj, în vârstă de 23 de ani, a fost prinsă cu arma în mână. După ce a trecut prin chinurile anchetei s-a purtat cu demnitate prin închisorile din Oradea şi Miercurea-Ciuc, unde numele ei impunea respect. Bolnavă de tuberculoză, i-a înfruntat pe călăii soţului ei, spunând:
- Nu-mi pare rău că am tras în duşmanii patriei mele. Am luptat cu arma în mână, nu pentru avere şi nici pentru mărire. Am luptat pentru libertatea neamului românesc!
În 1951 un grup de opt ţărani din Maramureş i-a înfruntat pe securişti în munţi. Patru dintre ei au murit în lupte; unul a fost grav rănit şi trei au căzut prizonieri. Expediaţi pentru interogatoriu la Ministerul de Interne în Bucureşti, acolo au fost torturaţi şi apoi trimişi la Jilava. În luptă a murit şi Gherman zis Frunzilă, un ţăran din Sighet, care suferise mult din cauza ocupaţiei maghiare, din 1940-44, şi care, arestat în 1951, a fost bătut cu o cruzime rar întâlnită, pentru că îşi iubea locurile şi tradiţia ceea ce a deranjat Securitatea, infiltrată cu mulţi unguri. Scăpat, a luat calea codrului cu alţi ţărani, mânuitori de ţapine până atunci, ajunşi in situaţia de a pune mâna pe arme spre a-şi apăra demnitatea de om, grav batjocorită. Printre ei se găsea ţăranul Traian Mihălţeanu din Negreşti, adus în sarica lui (un cojoc lung din lână groasă), găurită de gloanţe. Toţi trei vor fi executaţi la Jilava în iulie 1951. Maramureşul a mai cunoscut o acţiune de rezistenţă şi anume aceea a unui grup de militari condus de Blidaru. Acesta a fost ucis în 1955, în încleştarea de la Băiţa de sub Codru. Printre militarii arestaţi am identificat pe locotenenţii Ion Folea şi Fedoreanu. Arestările în cadrul acestui grup începuseră în 1948 şi interogatoriile erau în curs atunci când Elkeş, adjunctul colonelului Ludovic Cseller (călăul partizanilor), a fugit în Occident cu dosarele instrucţiei. Arestările din Maramureş au durat mai mulţi ani, şi mii de locuitori din această provincie scumpă inimilor de români au luat drumul lagărelor de exterminare.
În luna iulie 1950 ţăranii din comuna Prisaca, de pe valea Dîrjovului, la sud de satul Scorniceşti, s*au răsculat împotriva colectivizării forţate. Cu această ocazie s-au efectuat multe arestări. Prin anii 1951-1952, în zona mlăştinoasă de luncă dintre lacul Potel şi Dunăre, printre răchite şi întinderile de păpuriş şi stufăriş, se cuibăreşte o grupă de 3-4 partizani. Dintre ei s-a reţinut numele lui Pătraşcu şi cel al lui Virgil Milcu, student la Cluj, socotit ca şeful grupului. Acesta din urmă era fiul preotului Petre Milcu din comuna lanca - Romanaţi, trecut şi el prin închisoare. Printre satele cutreierate de aceşti partizani se numărau: Grojdibodu, Ianca, Orlea, Potelu şi Ştefan cel Mare. Oamenii locurilor se ocupau cu pescuitul şi confecţionarea obiectelor casnice din papură sau lemn moale, deoarece zona dunelor încă nesolidificate nu le oferea alte posibilităţi, în schimb sufletul lor de oameni nevoiaşi era alături de aceşti partizani în care vedeau o speranţă de îndreptare a vieţii grele, venită odată cu ruşii.
Auzind de prezenţa, din ce în ce mai activă, a acestor partizani, Securitatea a trecut la urmărirea lor. A fost trimisă o grupă de intervenţie sub comanda căpitanului Romanescu.
Tot prin trădare s-a dat de urma lui Virgil Milcu, care se adăpostise în locuinţa a doi bătrâni, formată numai dintr-o cameră cu două ferestruici. Casa fiind înconjurată şi Milcu somat să se predea, el a deschis focul. Avea un pistol mitralieră la piept, un revolver şi trei grenade. Cei doi bătrâni s-au culcat la podea, iar Milcu a început să tragă cu mitraliera când pe o fereastră, când pe alta. De afară se răspundea tot cu focuri şi somaţii de predare, între timp căpitanul Romanescu s-a strecurat până la intrarea în casă şi, cu pistolul în mână, a deschis uşa. În acel moment Milcu s-a întors cu ţeava mitralierei îndreptată spre el. Căpitanul Romanescu a început să tremure când i-a văzut pe Milcu înarmat până in dinţi. Virgil Milcu a scos revolverul din buzunar şi, pentru a economisi cartuşele, i-a tras un glonţ in cap. Acesta a căzut. Milcu a păşit peste trupul lui şi din pragul uşii a tras o rafală de mitralieră peste soldaţi. Aceştia s-au culcat la pământ. Astfel şi-a croit drum printre ostaşi şi a scăpat spre bălţile Dunării. Până la urmă Virgil Milcu a fost prins.
La proces, Milcu a rămas uluit când i-a văzut venind să depună, ca martor al acuzării, tocmai pe căpitanul Romanescu. Acesta a descris scena şi a arătat cicatricea lăsată de glonţul care-i trecuse prin gură. Virgil Milcu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut şi prin închisoarea Gherla.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
"Alesii poporului" jefuiesc - Rezistenţa (1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-XVI-)
Seceta din anul 1947 ca şi batjocorirea ţăranilor în timpul simulacrului de alegeri din acelaşi an, când au fost purtaţi pe drumuri, arestaţi, bătuţi şi împiedicaţi să ajungă la urne, la care s-a adăugat forţarea lor de a se înscrie în colective, au creat o atmosferă incendiară care a dat naştere la nemulţumiri şi revolte ţărăneşti. Oamenii au refuzat să mai ducă grâul la treierat din cauza cotelor exagerate, decise arbitrar. Cei ce primiseră pământ în urma aşa-zisei reforme agrare nici nu apucaseră să se obişnuiască cu gândul că au devenit proprietari şi au şi fost obligaţi să predea cote mai mari decât producţia pământului. Alţii erau obligaţi chiar să cumpere produse de pe piaţă pentru a achita cota. Dar se petreceau lucruri şi mai grave. Ţăranii care aveau copii la şcoli se pomeneau cu aceştia acasă, trimişi de organizaţia de partid ca să-şi lămurească părinţii că dacă nu se înscriu în partidul comunist vor fi daţi afară din învăţământ.
Perceptorul, jandarmul şi prefectul îşi făcea de cap, luând totul din casa şi bătătura omului, după ce acesta se întorcea cu sacul gol pe braţ de la maşina de treierat. Pe deasupra mai erau şi arestaţi şi judecaţi pentru sabotaj. În această situaţie disperată ţăranii au refuzat să treiere. Astfel de acte s-au petrecut în toate regiunile. Prefectul judeţului Dolj, preotul răspopit Cumpănaşu, ajuns general de securitate, a mers în comuna Rast, căutând să convingă lumea că este o datorie cetăţenească pentru toţi să-şi achite cotele.
- Bine, bine, au zis oamenii, să le achităm ! Dar când n-avem să luăm nici pentru sămânţă de la maşina de treierat? Atunci a ieşit moş Ion din mulţime şi a grăit: Domnule prefect, nu-i vorbă că oamenii nu vor să treiere, fiindcă toţi or s-o facă, dar le este teamă că li se ia şi paiele ! Nu, oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prefectul. Vedeţi, fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi paiele acasă, ca să aveţi ce da la copii după un an de muncă !
Dacă jandarmii au stat în alarmă la Rast şi-n alte comune, pentru a nu se produce incidente, nu acelaşi lucru s-a petrecut în Dobrogea şi Bihor. Răbufniri ţărăneşti au avut loc pe tot cuprinsul ţării. Pe câmpia bihoreană, in apropiere de vărsarea pârâului Holod în Crişul Negru, locuitorii satelor Căpîlna, Cinta, Chesa, Rohan au refuzat în vara anului 1947 să treiere cerealele. Autorităţile locale, neputând face faţă îndârjirii ţărăneşti, au cerut ajutorul prefectului. Acesta a venit la primărie pentru a încerca să rezolve situaţia, dar a scăpat de furia mulţimii fugind pe fereastra din spatele clădirii, în timp ce maşina i-a fost răsturnată şi incendiată, în faţa acestei situaţii, autorităţile locale au pactizat cu răsculaţii.
Paul Andrei, alias Polak, prim-procuror la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul din procurori, care nu era membru de partid, cu intenţia de a scăpa de el, şi i-a dat în sprijin o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri şi gradaţi, cu echipament de luptă, sub conducerea şefului Legiunii de jandarmi din judeţul Bihor. Ţăranii - bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi cu bâte, coase şi furci - erau pregătiţi pentru înfruntarea cu armata. Procurorul Ion Musculiu şi comandantul Legiunii de jandarmi încercau, în faţa primăriei, să discute cu ţăranii. Cercul din jurul lor se strângea din ce în ce mai mult sub presiunea oamenilor, care vociferau împotriva cotelor, strigând că nu dau grâul pentru a fi trimis în Rusia sau în altă parte, în timp ce ei şi copiii lor mor de foame. Totodată se aduceau insulte procurorului Polak, un zbir lipsit de caracter, care, după ce fusese acuzator public la Cluj şi se pretase la falsificarea alegerilor din 1946, încerca acum prin forţă să le ia ţăranilor rodul muncii chinuite.
Comandantul Legiunii, înspăimântat de proporţiile revoltei şi de imposibilitatea de a începe o anchetă pentru descoperirea "instigatorilor", a cerut procurorului "autorizaţia de a deschide focul". Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama că nemulţumirile ţăranilor aveau o bază logică, a refuzat să dea autorizaţia cerută. După ce a înlăturat cercul de jandarmi, procurorul Ion Musculiu a ieşit în faţa ţăranilor, adresându-se mulţimii: Oameni buni, eu nu sunt procurorul Polak. Sînt român ca şi voi şi am venit să vă ascult durerile. Auziţi, mă, că nu e Polak! strigau oamenii şi încercau să potolească femeile, care erau mai arţăgoase. După ce procurorul le-a explicat că n-a venit să facă arestări, ci să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci în mulţime: Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt destulă cotă pentru nesăţioasa Rusie ? Dar mie cine-mi dă cotă pentru bărbatul care a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ? Procurorul le-a răspuns că nu este normal să fie aşa cu cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis că o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată. Mulţimea s-a liniştit şi a încercat să se retragă, dar nu prea mult, urmărind intenţiile domnilor de la oraş, în care nu mai aveau încredere. Jandarmii, veniţi cu zece camioane, au părăsit satele nemulţumiţi, fără a se fi produs vreun incident.
Procurorul Ion Musculiu a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări pentru intimidarea reacţiunii şi pedepsirea instigatorilor. Ca o consecinţă a fost scos din magistratură în primăvara anului 1949. În luna iulie 1949, în comuna Gura Râului din judeţul Sibiu, comuniştii au încercat să înfiinţeze prima gospodărie colectivă, pentru a se putea, încet-încet, infiltra în Mărginimea Sibiului, o zonă minunată, unde o serie de obiceiuri s-au păstrat nealterate din străvechime, după cum se mândresc localnicii.
Într-o duminică de iulie, doi activişti de la judeţ şi-au făcut apariţia, cu o maşină, în comună şi i-au spus preotului Ilie Brad că vor să aducă o mică lămurire oamenilor în legătură cu colectivizarea. Preotul şi-a văzut de misiunea lui. Din moşi-strămoşi era obiceiul ca, după serviciul divin, ţăranii să se adune în curtea bisericii, unde primarul comunei le făcea comunicări în legătură cu cele petrecute în ultima săptămână şi le spunea ce este de făcut pe viitor. După ce primarul a terminat comunicările, unul dintre cei doi activişti comunişti a luat cuvântul şi a început să lămurească lumea asupra necesităţii de a se urgenta colectivizarea. Când ţăranii au văzut despre ce este vorba, au început să-l huiduiască, iar femeile s-au repezit la cei doi luându-i la bătaie şi strigându-le c-au venit să le pângărească satul. Cu mare greutate au reuşit să plece cu maşina şi nu s-au oprit până la Securitatea din Sibiu. La vecernie sătenii au venit, cu mic cu mare, îmbrăcaţi în minunatul lor port. După slujbă, când au ieşit în faţa bisericii, au apărut de pe uliţele laterale o mulţime de securişti care s-au repezii asupra lor. Erau conduşi de Gheorghe Crăciun, un adevărat călău. Preotul, care tocmai ieşea din altar să vadă ce se petrece, a fost luat şi aruncat cu forţa în primul camion. S-a încins o încăierare care a durat vreo două ore. Securiştii s-au folosit şi de armele de foc, astfel că mulţi ţărani au fost răniţi şi urmăriţi până la pădurea din preajma comunei. Printre ţăranii care au avut de suferit din partea Securităţii, s-au reţinut următorii: Ihora Ilie, Pampu Nicolae, Gligore Gheorghe, Arsene Raveco, Ganea Ion, Simu Ioana, Peana Ion.
Bilanţul acestei duminici a fost de 64 de arestaţi, femei şi bărbaţi, duşi cu maşinile la Sibiu. Acolo, femeile au fost închise într-un grajd, iar bărbaţii în altul. Timp de o săptămână n-au primit de mâncare. O dată pe zi se deschidea uşa pentru a fi întrebaţi dacă se înscriu în colectiv. Toţi au refuzat. După o săptămână, când au început să apară primele tulburări din cauza lipsei de mâncare, au fost eliberaţi.
Comuna Cudalbi din sudul Moldovei, aşezată pe pârâul Cerului, aproape de Tecuci, a cunoscut represiuni sângeroase în urma unei revolte ţărăneşti. Un număr de ţărani au fost omorâţi, alţii au luat calea codrului şi peste o sută au trecut prin închisori, povestind zilele de groază trăite. O altă revoltă ţărănească a avut loc în judeţul Vaslui, de la Negreşti către izvoarele Bîrladului. Comunele Dumeşti, Băceşti, Todireşti şi alte câteva sate din judeţul Roman s-au răsculat. Centrul mişcării a fost comuna Băceşti, unde preotul a fost împuşcat de securişti chiar în mijlocul ţăranilor. Acolo unde izbucnise revolta în 1907, ţăranii s-au răsculat din nou pentru că li se furau bunurile de către comunişti. Satele Flămânzi, Frumuşica şi Nicolae Bălcescu au cunoscut pentru a doua oară sacrificiul uman: fiii acelora care fuseseră ucişi în 1907 au fost arestaţi şi trimişi în lagărele de exterminare.
La celălalt capăt al provinciei, pe malul Prutului, in apropierea oraşului Huşi, s-a descoperit o organizaţie care poseda, pe lingă alte arme, nici mai mult nici mai puţin decât un tanc "Tigru" abandonat de nemţi în retragere. Vasile Gropineanu îl ascunsese într-o claie de fân la Vetrişoaia, în lunca Prutului. El a fost trădat de un oarecare Agarici, fost plutonier de jandarmi, care, drept "recompensă", a încasat cinci ani de închisoare la Gherla şi trei ani la "Canalul Morţii".
Pe locurile unde Putna adună apele Milcovului şi le cară spre "Rîul luciu-ncovoiat sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur", în acea luncă pictată în cuvinte minunate de Vasile Alecsandri, acolo "semănătorii harnici" au fost îngropaţi în loc de sămânţă de-a lungul brazdei pe fragedul pământ". În perimetrul Suraia - Vadul Roşca - Răstoaca, tunurile au lovit în sate ca pe front, iar tancurile au strivit sub şenile: case, pacele, coteţe cu vietăţi, sub privirile demenţiale ale generalului Ceauşescu. Aşa s-a auzit prin închisori de numele acestui general, rostit cu scârbă de cei 700-800 de ţărani arestaţi din comunele Suraia, Vadul Roşca şi Răstoaca. Durerea lor înăbuşită li se citea pe feţele triste, cu ochii pironiţi în depărtare, cu gândul la "ce-o mai fi pe-acasă"; " Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor Bătândapa-ntunecată de un nour trecător".
"Dimensiunea multilaterală" a satrapului Ceauşescu a fost simţită până în apropiere de Videle, pe Valea Glavaciogului, unde a venit în persoană pentru a potoli pe ţăranii din comunele Blejeşti şi Răduleşti. Se spune că l-au luat ostatic şi i-au dat drumul numai după ce a promis că ţăranii vor fi lăsaţi să-şi lucreze pământul în voie. A promis totul până ce a scăpat; după aceea s-a trecut la arestări pentru intimidarea populaţiei. Victimele au ajuns la "Canalul Morţii".
Anul 1949 găseşte din nou Bihorul în fierbere. În noaptea de 5 spre 6 iulie izbucneşte răscoala ţărănească în apropiere de Salonta, tot din cauza nemulţumirii legate de pământ. Colonelul Csller, comandantul Securităţii din nord-vestul ţării, care avea sub ordine Maramureşul, Bihorul şi Aradul, n-a mai avut somn. Dimineaţa trebuia să plece la Sighet, unde îl aşteptau probleme importante "de stat": urma să conducă, personal, torturarea unor oameni care se organizaseră în Munţii Maramureşului cu scopul de a face dreptate celor asupriţi. Colonelul reuşise să-şi formeze un colectiv bine sudat din 126 de "lucrători de securitate". Dar ţăranii din Bihor s-au găsit să-i creeze probleme tocmai când colonelul se gândea ce metodă să folosească pentru a-i "convinge" să vorbească pe cei din Munţii Maramureşului. Acum, cu ţăranii care ridicau alte probleme, era nevoie de o tactică. De fapt, plenara din 3-5 martie fusese clară şi nu mai încăpeau discuţii. Prevăzător ca-ntotdeauna, a dat dispoziţii ca armata, cât mai multă, să se deplaseze urgent la faţa locului, până la venirea lui, când urma să se instaureze ordinea.
Pe la ora 7 dimineaţa a chemat pe căpitanul Elkeş, care era de serviciu, şi i-a spus să anuleze avionul ce trebuia să-l ducă la Sighet, deoarece se impunea prezenţa lui la locul revoltei ţărăneşti din Bihor. Căpitanul a comunicat sublocotenentului Ilie Rada să contramandeze plecarea avionului. Acesta ripostează:
- Este o prostie să facem una ca asta când avionul este alimentat şi aşteaptă să plece în misiune. Trebuie să profităm de această ocazie. Au strâns în grabă actele, dosarele cele mai importante, şi au plecat Ia aeroport. Dar revolta se răspândea în Bihor şi trecuse şi în judeţul Arad. Comunele Apateu, Cermeiu, Seleuş, Coroiu, Talpeş, Făgădău, până la Ineu erau în flăcări.
În 2/3 august 1949 în comuna Girişul Negru (Cermei) au avut loc arestări ca urmare a nemulţumirilor ţăranilor împotriva înscrierii în colective. Au fost împuşcaţi: Bolog Ioan (ţăran), Botton Gheorghe (ţăran) şi Sârbu Silviu (notar). Ţăranii care lucrau la batoze pentru treieratul grâului au refuzat să fie plătiţi cu bani în loc de cereale, cu toate ameninţările din timpul tratativelor ce se duceau în lunca comunei Gurbediu de lângă Ţinea.
Lipsa tot mai accentuată a pâinii îi făcea pe ţărani să aducă de la câmp câteva kilograme de grâu pentru a măcina la moara din Belfir, reuşind în acest fel să-şi amăgească familiile până ce autorităţile vor da curelele batozelor spre a începe treieratul. Dar autorităţile, la loc de înţelegere, trimiteau activişti ce îi întărâtau pe ţărani şi îi ameninţau. Când armata şi-a făcut apariţia trecând prin comună, ţăranii, alarmaţi, au tras clopotul şi în miez de noapte au pornit spre primărie. La marginea satului armata a tras în plin în cordonul de ţărani care voia să discute cu ei, şi cad primii martori: Bologan Ion şi Botton Gheorghe.
Satele din regiune au fost invadate de armata echipată "de război" şi arestările au început. Sîrbu Silviu, fostul notar, a fost împuşcat în faţa primăriei pentru a îngrozi şi a intimida pe ţărani. În comuna Belfir au fost împuşcaţi Kiak Laczi, măcelar, şi Loricz Şoanj, ţăran. În comuna Ţinea a fost împuşcat notarul Sucigan cu fiul, iar soţia, îngrozită, s-a sinucis când au venit să o aresteze (Elena). Din comuna Batăr a fost împuşcat un ţăran cu numele Crăciun. Sângele nevinovat a curs şi de această dată. Comuna Ucuriş se pare că a plătit cel mai greu tribut. Din această localitate au fost împuşcaţi şi aruncaţi pe marginea drumului următorii: Alexandru Matioc şi Ion Matioc, tată şi fiu; Ion Florea şi Ion Bodeanu.
Seara, colonelul Ludovic Cseller era frânt de "oboseală" când de la Oradea i s-a comunicat că avionul cu Elkeş a aterizat în Iugoslavia. Asta îi mai lipsea! A avut de lucru, deoarece o parte din dosarele cu anchetele celor arestaţi erau ale celor din Munţii Maramureşului, care se "eliberaseră", sosiseră în lumea liberă să arate grozăviile ce se petrec în ţară. În schimb, victimele din aceste dosare au cunoscut o nouă etapă de schingiuiri pentru refacerea anchetelor. S-a întârziat cu 7-8 luni trimiterea lor la fabrica de procese. Răscoala din Bihor a durat şi în luna august. "Pacificarea" s-a făcut prin arestări masive şi dislocări în Bărăgan. Pentru zelul depus, colonelul Cseller a fost avansat şi asociat în problemele reeducării satanice de la Piteşti. A muncit cu râvnă şi în acest sector, până în anul 1953 când şi-a tras un glonte în cap pentru a uita crimele comise. Un lucru n-a ştiut: crimele nu se uită niciodată ! Şi nici trădătorii şi schingiuitorii. Cei care au trecut prin ghearele Securităţii îşi reamintesc cu groază chinurile îndurate din partea anchetatorilor. Printre numele acestor brute s-au reţinut: Mihai Aibănşut, Bihori, Broitman, Kupfer, Litvin, Şmilovici.
Bihorul a rămas mereu în fierbere. Izbucnirile aveau Ioc când nici nu te aşteptai. Printre cei semnalaţi ca participanţi în lupte se găseau ţăranii Jurj şi Oneţ. Primul a murit în timpul luptelor, iar Oneţ, prins şi condamnat la moarte, s-a sfârşit în faţa plutonului de execuţie la Oradea în anul 1956.
Lucreţia Jurj, soţia eroului Jurj, în vârstă de 23 de ani, a fost prinsă cu arma în mână. După ce a trecut prin chinurile anchetei s-a purtat cu demnitate prin închisorile din Oradea şi Miercurea-Ciuc, unde numele ei impunea respect. Bolnavă de tuberculoză, i-a înfruntat pe călăii soţului ei, spunând:
- Nu-mi pare rău că am tras în duşmanii patriei mele. Am luptat cu arma în mână, nu pentru avere şi nici pentru mărire. Am luptat pentru libertatea neamului românesc!
În 1951 un grup de opt ţărani din Maramureş i-a înfruntat pe securişti în munţi. Patru dintre ei au murit în lupte; unul a fost grav rănit şi trei au căzut prizonieri. Expediaţi pentru interogatoriu la Ministerul de Interne în Bucureşti, acolo au fost torturaţi şi apoi trimişi la Jilava. În luptă a murit şi Gherman zis Frunzilă, un ţăran din Sighet, care suferise mult din cauza ocupaţiei maghiare, din 1940-44, şi care, arestat în 1951, a fost bătut cu o cruzime rar întâlnită, pentru că îşi iubea locurile şi tradiţia ceea ce a deranjat Securitatea, infiltrată cu mulţi unguri. Scăpat, a luat calea codrului cu alţi ţărani, mânuitori de ţapine până atunci, ajunşi in situaţia de a pune mâna pe arme spre a-şi apăra demnitatea de om, grav batjocorită. Printre ei se găsea ţăranul Traian Mihălţeanu din Negreşti, adus în sarica lui (un cojoc lung din lână groasă), găurită de gloanţe. Toţi trei vor fi executaţi la Jilava în iulie 1951. Maramureşul a mai cunoscut o acţiune de rezistenţă şi anume aceea a unui grup de militari condus de Blidaru. Acesta a fost ucis în 1955, în încleştarea de la Băiţa de sub Codru. Printre militarii arestaţi am identificat pe locotenenţii Ion Folea şi Fedoreanu. Arestările în cadrul acestui grup începuseră în 1948 şi interogatoriile erau în curs atunci când Elkeş, adjunctul colonelului Ludovic Cseller (călăul partizanilor), a fugit în Occident cu dosarele instrucţiei. Arestările din Maramureş au durat mai mulţi ani, şi mii de locuitori din această provincie scumpă inimilor de români au luat drumul lagărelor de exterminare.
În luna iulie 1950 ţăranii din comuna Prisaca, de pe valea Dîrjovului, la sud de satul Scorniceşti, s*au răsculat împotriva colectivizării forţate. Cu această ocazie s-au efectuat multe arestări. Prin anii 1951-1952, în zona mlăştinoasă de luncă dintre lacul Potel şi Dunăre, printre răchite şi întinderile de păpuriş şi stufăriş, se cuibăreşte o grupă de 3-4 partizani. Dintre ei s-a reţinut numele lui Pătraşcu şi cel al lui Virgil Milcu, student la Cluj, socotit ca şeful grupului. Acesta din urmă era fiul preotului Petre Milcu din comuna lanca - Romanaţi, trecut şi el prin închisoare. Printre satele cutreierate de aceşti partizani se numărau: Grojdibodu, Ianca, Orlea, Potelu şi Ştefan cel Mare. Oamenii locurilor se ocupau cu pescuitul şi confecţionarea obiectelor casnice din papură sau lemn moale, deoarece zona dunelor încă nesolidificate nu le oferea alte posibilităţi, în schimb sufletul lor de oameni nevoiaşi era alături de aceşti partizani în care vedeau o speranţă de îndreptare a vieţii grele, venită odată cu ruşii.
Auzind de prezenţa, din ce în ce mai activă, a acestor partizani, Securitatea a trecut la urmărirea lor. A fost trimisă o grupă de intervenţie sub comanda căpitanului Romanescu.
Tot prin trădare s-a dat de urma lui Virgil Milcu, care se adăpostise în locuinţa a doi bătrâni, formată numai dintr-o cameră cu două ferestruici. Casa fiind înconjurată şi Milcu somat să se predea, el a deschis focul. Avea un pistol mitralieră la piept, un revolver şi trei grenade. Cei doi bătrâni s-au culcat la podea, iar Milcu a început să tragă cu mitraliera când pe o fereastră, când pe alta. De afară se răspundea tot cu focuri şi somaţii de predare, între timp căpitanul Romanescu s-a strecurat până la intrarea în casă şi, cu pistolul în mână, a deschis uşa. În acel moment Milcu s-a întors cu ţeava mitralierei îndreptată spre el. Căpitanul Romanescu a început să tremure când i-a văzut pe Milcu înarmat până in dinţi. Virgil Milcu a scos revolverul din buzunar şi, pentru a economisi cartuşele, i-a tras un glonţ in cap. Acesta a căzut. Milcu a păşit peste trupul lui şi din pragul uşii a tras o rafală de mitralieră peste soldaţi. Aceştia s-au culcat la pământ. Astfel şi-a croit drum printre ostaşi şi a scăpat spre bălţile Dunării. Până la urmă Virgil Milcu a fost prins.
La proces, Milcu a rămas uluit când i-a văzut venind să depună, ca martor al acuzării, tocmai pe căpitanul Romanescu. Acesta a descris scena şi a arătat cicatricea lăsată de glonţul care-i trecuse prin gură. Virgil Milcu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut şi prin închisoarea Gherla.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu