Rezistenţa anticomunistă în judeţul Arad (1946 – 1958)- Cicerone Ionitoiu (cap-XV-)
În vara anului 1948, un singur om, Adrian Mihuţ, a aprins flacăra rezistenţei armate contra comunismului în judeţul Arad. Timp de 7 ani, acest tânăr a făcut să tremure securiştii şi comuniştii din regiune. Fiu de ţăran din Măderat, judeţul Arad, a fost elev al liceului Deva, iar in 1943 regele Mihai l-a felicitat pentru ca obţinuse la bacalaureat cea mai bună medie pe ţară. În perioada liceului i-a meditat pe băieţii lui Petru Groza. Şi-a continuat studiile strălucite la Politehnică şi era aproape de sfârşit când, în 1948, au început arestările.
Bănuit că ar fi făcut parte din "frăţiile de cruce", a reuşit să scape de cei ce-l urmăreau şi a luat drumul codrilor, devenind, cu arma în mină, un redutabil partizan. E! acţiona în paralel cu cei din Munţii Semenicului şi cu cei din Munţii Apuseni, cu care se învecina. Sectorul lui de activitate era delimitat la vest de o linie ce mergea de la Şiria-Pîncota la Seleuş-Şicula-Ineu, iar la est se continua prin Depresiunea Zarand şi Munţii Codrului.
Adrian Mihuţ, care-şi asigurase concursul ţăranului Suciu, ajunsese stăpânul acestui sector. Ei îşi instalaseră un adăpost într-un bordei din pădure unde aveau şi un aparat de radio. Pe când Adrian Mihuţ era un foarte bun trăgător, Suciu avea pe deasupra experienţa de luptă şi de rezistenţă împotriva terorii comuniste, deoarece făcuse frontul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi cu puţin timp în urmă se întorsese din infernul sovietic, unde stătuse câţiva ani în prizonierat. Pe urma lor s-a pus potera şi în ciocnirile care au avut loc un militar a fost grav rănit, iar altul a fost împuşcat in coloana vertebrală. A rămas paralizat pe viaţă.
Când a auzit că primarul din Giarmata teroriza populaţia pentru a se înscrie în colective, luându-le oamenilor totul din case pentru datorii imaginare, Adrian Mihuţ s-a apropiat într-o noapte de casa acestuia şi a vrut să tragă un glonte prin fereastră cu intenţia de a-i omori. Dar, ca prin minune, lampa s-a stins. Atunci Mihuţ a spart fereastra şi a intrat în casă. A vrut să-l prindă pe primar de un picior, dar acesta i-a scăpat, lăsându-i papucul în mână. Primarul a fost cuprins de o teamă aşa de mare încât şi-a pierdut minţile pe tot restul vieţii. A fost înlocuit, bineînţeles, din funcţia lui de primar şi astfel locuitorii comunei n-au mai avut a se teme de el. Faptele pe care le săvârşea ici şi colo în apărarea ţăranilor oropsiţi au făcut din Adrian Mihuţ o figură de legendă în această regiune.
În seara de Sfântul Ştefan din 1956, a treia zi de Crăciun, Remus Radina a fost adus la Securitatea din Timişoara, după ce iugoslavii îl dăduseră înapoi pentru a doua oară din drumul spre libertate. A fost introdus într-o celulă unde se găsea un ţăran bătrân care, fiind foarte agitat, nu i-a răspuns nici măcar la "bună seara" ce i-o dăduse la intrare. A doua zi bietul ţăran a început să-şi dea drumul la limbă. Era tatăl lui Adrian Mihuţ. Bătrânul a fost dus la anchetă unde i s-a spus că fiul său a fost arestat. Când a revenit în celulă i-a spus lui Radina în şoaptă:
- Mă mint, nu l-au arestat. Fiul meu nu se lasă prins. El s-ar omorî mai înainte. În altă zi, venind de la anchetă, bătrânul i-a spus lui Radina: Remus, ei mi-au arătat un deţinut cu spatele şi mi-au zis că este fiul meu. Dar omul n-a spus nimic. Eu nu cred că e fiul meu, căci eu îl cunosc, nu se lasă el prins. Câteva zile mai târziu, la interogatoriu, anchetatorii i l-au arătat într-adevăr pe fiul lui. Parcă-i căzuse cerul pe cap, bătrânului. Era complet dărâmat.
Radina a fost mutat după câteva zile la penitenciarul din Timişoara. În ziua de Paşti a anului 1957, toţi deţinuţii politici au cântat "Hristos a înviat", aşa de tare, că s-a auzit în împrejurimile închisorii. Oamenii se opreau pe stradă pentru a asculta ceea ce ei nu aveau voie să cânte. Atunci un mare număr de gardieni au năvălit în celule, urlând şi ameninţând deţinuţii cu bâtele. Radina le-a spus: Ne persecutaţi pentru că noi cântăm "Hristos a înviat" în timp ce regimurile comuniste din Polonia şi Ungaria au autorizat sărbătorirea Crăciunului şi Paştelui.
Gardienii, furioşi, l-au luat pe Radina, l-au pus lanţuri la picioare şi l-au dus la izolare unde era foarte frig. El a contractat o pneumonie care s-a transformat în tuberculoză. Apoi a fost transferat într-o celulă a condamnaţilor la moarte unde a întâlnit pe Adrian Mihuţ şi pe ţăranul Suciu, şi ei în lanţuri. Celula era supravegheată în permanenţă.
Comandantul penitenciarului i-a spus într-o zi lui Radina:
- Vezi, ai ajuns să întâlneşti astfel de oameni. Iar Radina i-a răspuns imediat: Domnule comandant, nu vă daţi seama că această odioasă dictatură se apropie de sfârşit? Purtaţi-vă omeneşte, pentru că altfel veţi răspunde şi dumneavoastră şi familia dumneavoastră.
În altă zi, când deţinuţii au fost scoşi puţin la aer, mergând la distanţă unul de altul, un gardian s-a apropiat de Radina şi i-a zis:
- Domnule, păstrează bine secretele în dumneata dacă vrei să-ţi vezi atins scopul. Adrian Mihuţ i-a povestit lui Radina viaţa sa. Îşi amintea de timpul când era elev la Deva şi-i medita pe copiii lui Petru Groza. Când a fost prins le-a spus anchetatorilor că vrea să vorbească numai cu Groza, altfel nu spune nimic. Groza nu a venit, dar a trimis pe Avram Bunaciu care, după ce a discutat cu Mihuţ, i-a promis că nu va fi executat. Din nenorocire, fiind prins în capcană, între promisiuni şi tortură, Mihuţ a furnizat numele a zeci de oameni care l-au ajutat în acţiunea lui.
Adrian Mihuţ i-a povestit lui Radina numeroase episoade din viaţa lui de partizan. Printre altele fusese adăpostit de un locuitor din satul lui, care i-a dezvăluit că primea 800 de lei pe lună pentru a-l trăda, într-o zi amândoi priveau prin perdeaua de la fereastră cum patrulau securiştii în căutarea lui Mihuţ. Săteanul i-a spus: Priveşte, proştii te caută !
Mihuţ avea să fie denunţat, după revoluţia din Budapesta, de un văr de-al lui, un mizerabil, care le-a arătat securiştilor locul din afara comunei pe unde urma să treacă Mihuţ, indicând şi la ce oră din noapte. Când Mihuţ a ajuns în locul respectiv, securiştii au deschis focul. Mihuţ a fost rănit grav la picior şi n-a mai putut merge. El s-a târât la ghizdurile unei fântâni, unde a fost prins. Dus la Timişoara, a fost bătut crunt şi numai atunci s-a hotărât să spună că-i meditase pe copiii lui Petru Groza.
Remus Radina i-a spus: Domnule Mihuţ, am auzit că într-o ciocnire cu militarii pe unul l-aţi mutilat pe viaţă şi pe altul l-aţi omorât. Cum de v-aţi lăsat prins? Tatăl dumneavoastră, care era în aceeaşi celulă cu mine la Securitatea din Timişoara, mi-a declarat solemn că niciodată nu vă veţi lăsa prins de viu. De ce nu v-aţi sinucis? Nu vă daţi seama că aţi fi devenit un nou Horia, un nou Cloşca sau un nou Crişan?
Căzut pe gânduri, Minut a răspuns: N-am putut să mă sinucid pentru că nu mai aveam gloanţe. De ce nu v-aţi aruncat în fântână? întrebare la care a răspuns: Nu m-am gândit la asta. Aveam piciorul fracturat de gloanţe, dar aş fi reuşit, fără îndoială, pentru că aveam multă forţă în braţe.
Câteva clipe mai târziu, Minut i-a spus lui Radina: Domnule Radina, cred că aveţi dreptate. Ar fi fost mai bine să mă sinucid. Oamenii care au crezut în mine altădată acum mă urăsc pentru că din cauza mea au fost arestaţi. Peste 70 persoane fuseseră arestate. Soţia preotului Crişan a înnebunit din cauza torturilor îndurate la Securitatea din Timişoara.
Adrian Mihuţ era un tânăr bine legat, cu o privire pătrunzătoare. Era de o inteligenţă strălucitoare şi poseda o vastă cultură generală, în timpul lungilor zile de carceră el fredona deseori cântecul "Mătăniile" cu ochii pierduţi în amintiri, îi plăcea să recite din Baudelaire. Suciu era un om foarte sincer. El se luptase cu ruşii, pe care îi ura de moarte, aşa cum îi ura şi pe ticăloşii lor susţinători din România.
Amândoi aşteptau execuţia cu seninătate, în toamna anului 1957, Adrian Mihuţ şi Suciu au fost executaţi la închisoarea Jilava, cu toate că Bunaciu le promisese din partea lui Groza că le va salva viaţa.
Tot în actele de mare curaj se înscrie acţiunea locotenentului de tancuri Mărgineanu, care, văzând masacrul făcut de ruşi în Ungaria în timpul revoluţiei din 1956, a plecat cu unitatea lui, staţionată la Prundu Bîrgăului, ca să salveze pe deţinuţii politici închişi la Gherla. A fost denunţat, pe drum unitatea i-a fost dezarmată, iar el cu încă trei ofiţeri au fost împuşcaţi. Alţii au trecut, condamnaţi, prin închisoarea Gherla.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu