Batalia de la Stalingrad - decimarea trupelor romane la cotul Donului
de Cicerone Ionitoiu
Îngrijorat de soarta armatei române care era în continuare trimisă să lupte acuma, chiar în Caucaz, Iuliu Maniu nu pierdea nici o ocazie de a face să-i parvină Mareşalului nemulţumirile ce i se făceau cunoscute din ţară. Auzind că prietenul său politic dr. Nicolae Lupu va lua legătura cu Conducătorul statului, i-a trimis unele date primite, însoţind o scrisoare prin care spunea: „... te rog să-i aduci la cunoştinţă acestea şi să faci tot posibilul să simtă durerea şi îngrijorarea, care străbat inimile şi sufletul românesc şi să ia urgent măsurile ce se impun de împrejurările actuale. " (22 iulie 1942, Maniu)
Preşedintele PNŢ era informat de situaţia şi presiunile germane, care la acea dată se concretizau în:
- în promovare de noi generali, paralel cu schimbarea altora din posturi de comandă: exemplu generalul Dragalina „învingător al Sevastopolului", scos de la conducerea forţelor armate din prima linie şi trecut la conducerea trupelor de ocupaţie din Transnistria, iar pe generalul Petre Dumitrescu l-a investit ca general de armată şi conducătorul forţelor române combatante.
Neubacher, însărcinatul cu problemele economice ale Reichului în România, urma să fie înlocuit şi trimis în Caucaz, pentru a dirija problema petrolului pe care Hitler o vedea deja rezolvată în favoarea lui.
- Killinger dăduse dispoziţii să se întocmească liste cu evreii comunişti, evreii sabotori şi evreii trecuţi la catolicism în ultimul timp. La acest capitol, pe care Maniu îl socotea foarte grav, dacă guvernul va face greşeala să asculte ordinele Berlinului, vicepreşedintele Mihai Antonescu era dispus să facă concesii lui Killinger, sperând în asigurarea unei succesiuni... încercând să ajungă să stea de vorbă cu Hitler, pen*tru a-i câştiga bunăvoinţa, dar n-a reuşit să discute în septembrie decât cu Ribbentrop, dar nu pe problemele politice de care nu a vrut să audă omul Fiihrerului.
Acţiunea împotriva evreilor era dirijată de la Berlin, de unde Dannker dăduse ordin ca pe 13 iulie să fie arestaţi toţi evreii din Franţa ocupată. După 2 zile, pe 15 iulie, Laval a purtat discuţii cu autorităţile germane, asupra situaţiei evreilor, iar pe 18 iulie au fost arestaţi 13.000 de evrei şi internaţi. După ce discuţiile politice au hotărât angajarea totală pentru câştigarea victoriei, aliaţii s-au avântat în producţie, ca să poată duce la capăt angajamentul. Până la sfârşitul acestui an 1942, care va însemna răsturnarea situaţiei, numai americanii au produs pentru nevoile armatei 48.000 de avioane, 32.000 de tancuri şi 670.000 de mitraliere, care au luat drumul fronturilor, fie prin Murmansk, fie în Africa de Nord sau prin golful Persic.
La sfârşitul lunii iunie, Anglia ajunsese să depăşească cu 600 de avioane de vânătoare aviaţia germană, în timp ce aviaţia ataca zilnic cu 4000 de avioane frontul „Axei". De exemplu, în noaptea de 30 mai, aviaţia a atacat cu 1.000 de avioane oraşul Koln. În această plină vară, Hitler ordonă pe 23 iulie să se ocupe simultan Stalingradul şi Caucazul. Forţele sovietice se cifrau la 5.534.500 militari, 4.959 de tancuri şi 40.798 de tunuri şi aruncătoare de mine, la care se adăugau 2.480 de avioane.
Puterile Axei sunt sigure de victoria finală. Mussolini declară pe 4 august 1942 că nu va fi al doilea front şi el îşi manifestă dorinţa de a-şi încorpora Corsica, Tunisia şi coasta Dalmaţiei, în timp ce Hitler pe 30 august anunţă anexarea Luxemburgului şi că au ajuns cu armata pe Volga. Toate ar fi fost bune dacă Aliaţii ar fi stat pe loc. Ei au numit pe 14 august 1942 pe generalul Einsenhower în calitate de comandant suprem al forţelor din Atlantic, contrar prezicerilor lui Mussolini, în timp ce pe 13 august Churchill sosise în a doua vizită la Moscova, pentru a definitiva acţiunea pentru cel de-al doilea front. De acolo a plecat la frontul din deşert, unde urma o altă înfruntare cu Rommel. In aceeaşi perioadă, la sugestia lui Charles de Gaulle, trupele engleze au ocupat Tananarive, capitala Madagascarului, continuând ocuparea insulei care avea o mare importanţă strategică, pe data de 23 august 1942.
La 1 septembrie, fortele germane au ajuns pe Volga, găsindu-se în faţa Stalingradului, care era întins pe vreo 40 de km şi pe o lăţime de 20 de km. Aici, timp de 2 luni, se va da o crâncenă bătălie, o putem numi chiar Verdunul de pe Volga, mergându-se până acolo încât Hitler, sigur de victorie, a anunţat că pe 8 noiembrie va cădea Stalingradul. Pe 6 septembrie 1942, Stalin ţinuse un discurs la radio Moscova şi anunţase că dincolo de Volga nu mai există pământ şi adresându-se ostaşilor le-a spus: „Inamicul se apropie încet de Volga şi de bogăţiile Caucazului. Soarta poporului sovietic depinde de sfârşitul acestei bătălii. Nici un pas înapoi. Băteţi-vă cum s-au bătut soldaţii lui Alexandru şi Kutuzov. Rezistaţi până la moarte... şi vom fi victorioşi. " Stalin a trecut la desfiinţarea comisarilor politici. Paralel, nemţii declanşaseră şi lupta pentru Kuban.
Dar nu au neglijat nici frontul din Africa de Nord, condus de Rommel, care a lansat în noaptea de 30/31 august 1942 atacul în deşertul Libiei, pentru a tăia legăturile engleze cu Egiptul, în faţă îl avea pe generalul englez Montgomery, care a reuşit să-i dejoace planul. Rommel, în ajunul declanşării ofensivei, ceruse 5000 de tone de benzină, care i s-au promis imediat, ca absolut necesare. însă aviaţia engleză a reuşit să scufunde vase cu 2.600 de tone, în timp ce 1.500 de tone nu plecaseră din Italia, iar de restul nu se ştia nimic pe 3 septembrie.
Generalul Montgomery şi-a anunţat sec subordonaţii că are dispoziţia primită de la primul ministru ca să distrugă forţele Axei. Orice retragere va fi de acum înainte exclusă şi că nici un fel de teamă nu va fi tolerată. Şi nu erau vorbe goale. Şe baza pe faptul că trei sferturi din marina germană fusese scufundată de britanici, iar aviaţia aliaţilor ajunsese la o putere şi eficacitate fără precedent. în acest timp, Hitler angajat în luptele din sudul Rusiei, mai ales, nu mai putea să aprovizioneze cu materiale, iar de carburanţi nu dispuneau decât de 20% din necesar. Hărţuit din cer de 500 de avioane de vânătoare şi 200 de bombardiere, iar de o jumătate de milion de mine îngropate în deşertul libian, Rommel s-a văzut stopat, dar nu înfrânt. Pregătirile se făceau şi de o parte şi de alta pentru asaltul final, ca să lichideze acest teatru de operaţiuni, pentru a fi asigurată deschiderea celui de-al doilea front, fixat pentru 8 noiembrie.
Churchill pe 16 octombrie, îngrijorat, a declarat: „Am ajuns zile grele şi întunecoase. Ne găsim în faţa unui pericol de moarte... Războiul submarin este încă principala problemă ce se pune pentru Naţiunile Unite..."
Optimist, în schimb, preşedintele Roosevelt, în acelaşi timp, declară la radio: „Naţiunea americană puternică, cu 130 de milioane de locuitori, s-a transformat într-o puternică forţă de luptă... Naţiunile Unite vor câştiga acest război..."
Rommel, bolnav, părăsise frontul pe 23 septembrie şi plecase în Germania. Montgomery a primit mesajul lui Churchill, care cerea ca atacul englez să se producă în septembrie. El imediat a făcut obiecţiunile personale, subliniind că atacul german a provocat o oarecare întârziere în pregătiri, că trebuie ţinut cont de fazele lunii, într-o anumită perioadă din septembrie sau octombrie, că trupele sunt insuficient pregătite şi echipate, ceea ce ar putea duce la un eşec, în octombrie însă va fi asigurată victoria totală. Pe 6 octombrie s-a hotărât definitiv pentru începerea ofensivei pe 23 octombrie 1942 şi care s-a înscris ca victoria de la El-Alamein, care a fost cotitura hotărâtoare a războiului, alături de cea din Rusia, după cum vom vedea.
În ajunul marii bătălii, generalul sir Francis de Guingand spune că Montgomery s-a adresat tuturor şefilor, până la gradul de locotenent colonel, şi le-a vorbit: „Expunerile sale au fost printre cele mai bune pe care le-a făcut vreodată, prin claritate şi siguranţă. El a prezentat situaţia adversarului, a subliniat slăbiciunile lui şi a declarat că era convins că în câteva zile, poate zece, se va desfăşura o lungă luptă corp la corp, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi ne-a dat în continuare amănunte asupra forţelor noastre, asupra tancurilor, asupra tunurilor, menţionând enormele rezerve de muniţii. El a insistat asupra necesităţii de a nu pierde niciodată iniţiativa, şi asupra arzătoarei dorinţe ce trebuie să ne însufleţească pe fiecare, fără excepţie, aceea de a omorî nemţi, chiar şi a preoţilor militari, care trebuie să moară unul pe zi şi duminicile câte doi."
Atacul s-a declanşat pe lună plină. Pe 23 octombrie, la ora 21,25, a început bombardamentul aviaţiei, iar peste un sfert de oră, o mie de tunuri au deschis focul nimicitor, deschizând drumul infanteriei. Generalul Ştumme, comandantul trupelor germane, a murit chiar în prima zi a ofensivei britanice, iar pe 26 octombrie a revenit generalul Rommel din Germania.
Forţele care s-au confruntat în această mare încleştare, statistic au fost:
Germanii.......................................... ..............Aliaţii
Oameni.....................104.000................ ......195.000
Tancuri............................489............ ...............1.029
Tunuri..........................1.219............. ..............2.319
Avioane..........................350.............. ................530
În cea de-a 11-cea zi, Rommel a început să se retragă, pe 4 noiembrie. Cel care rămăsese să-l consoleze pe Hitler în acele momente grele prin care trecea era Ducele, care i-a trimis un mesaj pe 28 octombrie, spunând: „Nu este nici o îndoială că lumea care reprezintă trecutul va dispărea şi sacrificiile noastre îşi vor găsi recompensa în victorie. " Erau cuvinte fără nici un rost. Mussolini nu intuia că pentru el începuse numărătoarea inversă. Şi susţinătorul lui, Fiihrerul, îşi pierduse simţul realităţii. Pe 7 noiembrie 1942, Hitler a dat ordin să se ocupe zona liberă franceză.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1145-Batalia-de-la-Stalingrad-decimarea-trupelor-romane-la-cotul-Donului
de Cicerone Ionitoiu
Îngrijorat de soarta armatei române care era în continuare trimisă să lupte acuma, chiar în Caucaz, Iuliu Maniu nu pierdea nici o ocazie de a face să-i parvină Mareşalului nemulţumirile ce i se făceau cunoscute din ţară. Auzind că prietenul său politic dr. Nicolae Lupu va lua legătura cu Conducătorul statului, i-a trimis unele date primite, însoţind o scrisoare prin care spunea: „... te rog să-i aduci la cunoştinţă acestea şi să faci tot posibilul să simtă durerea şi îngrijorarea, care străbat inimile şi sufletul românesc şi să ia urgent măsurile ce se impun de împrejurările actuale. " (22 iulie 1942, Maniu)
Preşedintele PNŢ era informat de situaţia şi presiunile germane, care la acea dată se concretizau în:
- în promovare de noi generali, paralel cu schimbarea altora din posturi de comandă: exemplu generalul Dragalina „învingător al Sevastopolului", scos de la conducerea forţelor armate din prima linie şi trecut la conducerea trupelor de ocupaţie din Transnistria, iar pe generalul Petre Dumitrescu l-a investit ca general de armată şi conducătorul forţelor române combatante.
Neubacher, însărcinatul cu problemele economice ale Reichului în România, urma să fie înlocuit şi trimis în Caucaz, pentru a dirija problema petrolului pe care Hitler o vedea deja rezolvată în favoarea lui.
- Killinger dăduse dispoziţii să se întocmească liste cu evreii comunişti, evreii sabotori şi evreii trecuţi la catolicism în ultimul timp. La acest capitol, pe care Maniu îl socotea foarte grav, dacă guvernul va face greşeala să asculte ordinele Berlinului, vicepreşedintele Mihai Antonescu era dispus să facă concesii lui Killinger, sperând în asigurarea unei succesiuni... încercând să ajungă să stea de vorbă cu Hitler, pen*tru a-i câştiga bunăvoinţa, dar n-a reuşit să discute în septembrie decât cu Ribbentrop, dar nu pe problemele politice de care nu a vrut să audă omul Fiihrerului.
Acţiunea împotriva evreilor era dirijată de la Berlin, de unde Dannker dăduse ordin ca pe 13 iulie să fie arestaţi toţi evreii din Franţa ocupată. După 2 zile, pe 15 iulie, Laval a purtat discuţii cu autorităţile germane, asupra situaţiei evreilor, iar pe 18 iulie au fost arestaţi 13.000 de evrei şi internaţi. După ce discuţiile politice au hotărât angajarea totală pentru câştigarea victoriei, aliaţii s-au avântat în producţie, ca să poată duce la capăt angajamentul. Până la sfârşitul acestui an 1942, care va însemna răsturnarea situaţiei, numai americanii au produs pentru nevoile armatei 48.000 de avioane, 32.000 de tancuri şi 670.000 de mitraliere, care au luat drumul fronturilor, fie prin Murmansk, fie în Africa de Nord sau prin golful Persic.
La sfârşitul lunii iunie, Anglia ajunsese să depăşească cu 600 de avioane de vânătoare aviaţia germană, în timp ce aviaţia ataca zilnic cu 4000 de avioane frontul „Axei". De exemplu, în noaptea de 30 mai, aviaţia a atacat cu 1.000 de avioane oraşul Koln. În această plină vară, Hitler ordonă pe 23 iulie să se ocupe simultan Stalingradul şi Caucazul. Forţele sovietice se cifrau la 5.534.500 militari, 4.959 de tancuri şi 40.798 de tunuri şi aruncătoare de mine, la care se adăugau 2.480 de avioane.
Puterile Axei sunt sigure de victoria finală. Mussolini declară pe 4 august 1942 că nu va fi al doilea front şi el îşi manifestă dorinţa de a-şi încorpora Corsica, Tunisia şi coasta Dalmaţiei, în timp ce Hitler pe 30 august anunţă anexarea Luxemburgului şi că au ajuns cu armata pe Volga. Toate ar fi fost bune dacă Aliaţii ar fi stat pe loc. Ei au numit pe 14 august 1942 pe generalul Einsenhower în calitate de comandant suprem al forţelor din Atlantic, contrar prezicerilor lui Mussolini, în timp ce pe 13 august Churchill sosise în a doua vizită la Moscova, pentru a definitiva acţiunea pentru cel de-al doilea front. De acolo a plecat la frontul din deşert, unde urma o altă înfruntare cu Rommel. In aceeaşi perioadă, la sugestia lui Charles de Gaulle, trupele engleze au ocupat Tananarive, capitala Madagascarului, continuând ocuparea insulei care avea o mare importanţă strategică, pe data de 23 august 1942.
La 1 septembrie, fortele germane au ajuns pe Volga, găsindu-se în faţa Stalingradului, care era întins pe vreo 40 de km şi pe o lăţime de 20 de km. Aici, timp de 2 luni, se va da o crâncenă bătălie, o putem numi chiar Verdunul de pe Volga, mergându-se până acolo încât Hitler, sigur de victorie, a anunţat că pe 8 noiembrie va cădea Stalingradul. Pe 6 septembrie 1942, Stalin ţinuse un discurs la radio Moscova şi anunţase că dincolo de Volga nu mai există pământ şi adresându-se ostaşilor le-a spus: „Inamicul se apropie încet de Volga şi de bogăţiile Caucazului. Soarta poporului sovietic depinde de sfârşitul acestei bătălii. Nici un pas înapoi. Băteţi-vă cum s-au bătut soldaţii lui Alexandru şi Kutuzov. Rezistaţi până la moarte... şi vom fi victorioşi. " Stalin a trecut la desfiinţarea comisarilor politici. Paralel, nemţii declanşaseră şi lupta pentru Kuban.
Dar nu au neglijat nici frontul din Africa de Nord, condus de Rommel, care a lansat în noaptea de 30/31 august 1942 atacul în deşertul Libiei, pentru a tăia legăturile engleze cu Egiptul, în faţă îl avea pe generalul englez Montgomery, care a reuşit să-i dejoace planul. Rommel, în ajunul declanşării ofensivei, ceruse 5000 de tone de benzină, care i s-au promis imediat, ca absolut necesare. însă aviaţia engleză a reuşit să scufunde vase cu 2.600 de tone, în timp ce 1.500 de tone nu plecaseră din Italia, iar de restul nu se ştia nimic pe 3 septembrie.
Generalul Montgomery şi-a anunţat sec subordonaţii că are dispoziţia primită de la primul ministru ca să distrugă forţele Axei. Orice retragere va fi de acum înainte exclusă şi că nici un fel de teamă nu va fi tolerată. Şi nu erau vorbe goale. Şe baza pe faptul că trei sferturi din marina germană fusese scufundată de britanici, iar aviaţia aliaţilor ajunsese la o putere şi eficacitate fără precedent. în acest timp, Hitler angajat în luptele din sudul Rusiei, mai ales, nu mai putea să aprovizioneze cu materiale, iar de carburanţi nu dispuneau decât de 20% din necesar. Hărţuit din cer de 500 de avioane de vânătoare şi 200 de bombardiere, iar de o jumătate de milion de mine îngropate în deşertul libian, Rommel s-a văzut stopat, dar nu înfrânt. Pregătirile se făceau şi de o parte şi de alta pentru asaltul final, ca să lichideze acest teatru de operaţiuni, pentru a fi asigurată deschiderea celui de-al doilea front, fixat pentru 8 noiembrie.
Churchill pe 16 octombrie, îngrijorat, a declarat: „Am ajuns zile grele şi întunecoase. Ne găsim în faţa unui pericol de moarte... Războiul submarin este încă principala problemă ce se pune pentru Naţiunile Unite..."
Optimist, în schimb, preşedintele Roosevelt, în acelaşi timp, declară la radio: „Naţiunea americană puternică, cu 130 de milioane de locuitori, s-a transformat într-o puternică forţă de luptă... Naţiunile Unite vor câştiga acest război..."
Rommel, bolnav, părăsise frontul pe 23 septembrie şi plecase în Germania. Montgomery a primit mesajul lui Churchill, care cerea ca atacul englez să se producă în septembrie. El imediat a făcut obiecţiunile personale, subliniind că atacul german a provocat o oarecare întârziere în pregătiri, că trebuie ţinut cont de fazele lunii, într-o anumită perioadă din septembrie sau octombrie, că trupele sunt insuficient pregătite şi echipate, ceea ce ar putea duce la un eşec, în octombrie însă va fi asigurată victoria totală. Pe 6 octombrie s-a hotărât definitiv pentru începerea ofensivei pe 23 octombrie 1942 şi care s-a înscris ca victoria de la El-Alamein, care a fost cotitura hotărâtoare a războiului, alături de cea din Rusia, după cum vom vedea.
În ajunul marii bătălii, generalul sir Francis de Guingand spune că Montgomery s-a adresat tuturor şefilor, până la gradul de locotenent colonel, şi le-a vorbit: „Expunerile sale au fost printre cele mai bune pe care le-a făcut vreodată, prin claritate şi siguranţă. El a prezentat situaţia adversarului, a subliniat slăbiciunile lui şi a declarat că era convins că în câteva zile, poate zece, se va desfăşura o lungă luptă corp la corp, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi ne-a dat în continuare amănunte asupra forţelor noastre, asupra tancurilor, asupra tunurilor, menţionând enormele rezerve de muniţii. El a insistat asupra necesităţii de a nu pierde niciodată iniţiativa, şi asupra arzătoarei dorinţe ce trebuie să ne însufleţească pe fiecare, fără excepţie, aceea de a omorî nemţi, chiar şi a preoţilor militari, care trebuie să moară unul pe zi şi duminicile câte doi."
Atacul s-a declanşat pe lună plină. Pe 23 octombrie, la ora 21,25, a început bombardamentul aviaţiei, iar peste un sfert de oră, o mie de tunuri au deschis focul nimicitor, deschizând drumul infanteriei. Generalul Ştumme, comandantul trupelor germane, a murit chiar în prima zi a ofensivei britanice, iar pe 26 octombrie a revenit generalul Rommel din Germania.
Forţele care s-au confruntat în această mare încleştare, statistic au fost:
Germanii.......................................... ..............Aliaţii
Oameni.....................104.000................ ......195.000
Tancuri............................489............ ...............1.029
Tunuri..........................1.219............. ..............2.319
Avioane..........................350.............. ................530
În cea de-a 11-cea zi, Rommel a început să se retragă, pe 4 noiembrie. Cel care rămăsese să-l consoleze pe Hitler în acele momente grele prin care trecea era Ducele, care i-a trimis un mesaj pe 28 octombrie, spunând: „Nu este nici o îndoială că lumea care reprezintă trecutul va dispărea şi sacrificiile noastre îşi vor găsi recompensa în victorie. " Erau cuvinte fără nici un rost. Mussolini nu intuia că pentru el începuse numărătoarea inversă. Şi susţinătorul lui, Fiihrerul, îşi pierduse simţul realităţii. Pe 7 noiembrie 1942, Hitler a dat ordin să se ocupe zona liberă franceză.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1145-Batalia-de-la-Stalingrad-decimarea-trupelor-romane-la-cotul-Donului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu