Pescarul
de Octavian Sergentu
Şi a chemat Pescarul în larg
Ca să vadă marea zbuciumată
Cum îl aşteaptă să o vadă
Să-i spună basme şi poeme
Ce împart iubiri eterne.
Piraţii să descopere o comoară
Pe o insulă triunghiulară.
Crustacee translucide
În insomnii să se închidă.
Solzii de crapi să strălucească
ca nişte rare diamante
Stelele să acopere lumii somnul
Redactând întreg orizontul.
Şi pe cărarea împietrită în ape
Pescarul tânjind ca o pată dezhidratată
Să alerge după un mit plutitor
Hipnotizat de un Peştişor
Ca să-i redea viaţa memoriei
Fără origini
Cu mirosuri euforice
De pe tabloul de la galerie
Când exista o lume în armonie
Şi o fiinţă ce îl înaripa.
Şi el cânta în ploi torenţiale
Vâslind uşor prin valuri abisale
Ca şi cum ştia geometria solititudinii
Marinarilor navigatori
Cu barca înaintând prin vis
Şi potrivindu-şi ceasul de buzunar
El trecea prin viaţă ca ultimul trecător:
„Ai plecat şi nu ţi-am spus
Că în stele m-am ascuns
Şi mă încălzesc pe cer
Ca un astru smerit, stingher.
Şi am să prind o zi
Când vei fi
Şi eu voi fi
Şi am să urcăm în sus
Ca un om sau un intrus
Şi durerile vor sta
Suspendate undeva
Şi regretele încet, încet
O să bată iar în piept.
El ştia că undeva
într-o casă în viaţa sa
îl aşteaptă Dragostea
Acea metaforă care a lăsat
lacătul la uşă descuiat
şi o lacrimă în prag
pentru un Pescar în larg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu