Comuna Pui-Satul Rau Barbat-Satul Hobita-Cabana Baleia-Cleantul Cozmei-Stana de Rau-Vf.Custura-Saua Plaiului Mic-Vf.Dragsanu-Vf.Albele-Piatra Iorgovanului*muntii Retezat

4. Comuna Pui (411 m) — satul Riu Barbat (494 m) — satul Hobita (534m) — cabana Baleia (1410 rn)—Cleantu Cozmei (1862 m) — Stina de Riu (1563 m) — vf. Custura(2457m) —saua Plaiului Mic (1879 m) —vf. Dragsanu (2080 m) — vf. Albele (2013 m) — Piatra Iorgovanului (1997m). (Din saua Plaiului Mic, o varianta a traseului conduce la cabana Buta).

Marcaj: triunghi albastru.                                                                                                                      

Timp de mers: 19 —20 ore, dintre care 4½ — 5 ore se consuma pentru a ajunge la cabana Baleia si 8—9 ore sint necesare pentru a strabate distanta dintre Baleia si cabana Buta.


Daca am calatorit cu trenul, dupa coborirea in gara Pui, parcurgem un scurt drum local care, de la gara, ne scoate in soseaua asfaltata Petrosani — Hateg (DN 66). De la bifurcatie, ne indreptam catre stinga, pe sosea, strabatem in intregime comuna Pui si, catre periferia estica a acestei localitati, cotim la dreapta, pe un drum local care, trecind prin satul Riu Barbat, ne conduce la Hobita. Pina aici putem calatori si cu autobuzele I.T.A. care, de trei ori pe zi, circula intre gara Pui si satul Hobita (distanta 7 km).
Din Hobita, urcusul pina la cabana Baleia se poate face in doua variante: fie urmind neabatut soseaua forestiera veche (18 km pina la cabana, traseu pentru autovehicule), fie folosind o carare care se desprinde din soseaua forestiera de pe Riu Barbat si scurteaza cu 6—7 km distanta dintre Hobita si Baleia.
Pornirea pe a doua varianta a traseului se face tot din Hobita, pe noul drum forestier ce urca in sudul vaii Riu Barbat. Parasim aceasta sosea dupa ce, de la Hobita, vom fi parcurs pe ea circa 2 km, loc din care marcajul triunghi albastru insoteste in sus firul si versantii unei vaiugi in capatul careia, dupa ce am urcat aproximativ 200 m diferenta de nivel, intilnim vechea sosea forestiera amintita mai inainte, aceea care, pornind din Hobita, conduce la cabana Baleia. In mersul pe jos, avem inca prilejul sa mai scurtam din drum folosind cararile care taie serpentinele soselei. In cale, intilnim zone din care privelistea spre Tara Hategului si cea catre Muntii Retezat (abruptul nordic al acestora si culmea Tulisa) sint larg cuprinzatoare si nespus de frumoase. Dupa serpentinele ce urca pe culmea Serei, soseaua continua inca 3—4 km, in panta lina, pe linga „Fintina Rece', pina la vf. Baleia (1498 m) dincolo de care, prin citeva serpentine scurte, coboara pe versantul opus, intr-o poiana larga, la cabana Baleia (1410 m). Daca distanta mare care o separa de zona centrala a Muntilor Retezat o face potrivita mai mult pentru un drum de iesire decit pentru unul de intrare in masiv, cabana Baleia este mult cautata ca loc de sejur si, iarna, ca baza pentru practicarea schiului.
De la cabana, continuarea traseului se face revenind pe culmea catre care ne conduce un marcaj triplu: triunghi albastru, triunghi rosu si banda rosie. Vristele de marcaj insotesc cararea, lata mai cit un drum de caruta, ce urca inspre Cleantu Cozmei (1862 m) de unde ni se deschide in fata o larga panorama ale carei privelisti depasesc cu mult limitele celor admirate de pe soseaua pe care am calatorit urcind la cabana.
Intre Cleantu Cozmei si vf. Lancita (2100 m), dupa un urcus domol, ajungem in saua Gruvii, loc de bifurcare a marcajelor: banda si triunghiul rosu marcheaza in continuare poteca de pe culmea Lancitei, inspre zona centrala a Muntilor Retezat; triunghiul albastru este pus de-a lungul cararii care, de aici mai departe, coboara inspre firul vaii Riului Barbat, intrind in padure. In cale, vom intilni citeva poteci ce se lasa catre stinga; angajarea pe aceste carari ne scoate departe de traseul nostru, astfel incit vom evita a le folosi. Odata cu intilnirea apei, ajungem si in zona in care se afla Stina de Riu, intocmire pastorala situata pe dreapta vaii, sub poala de padure, loc unde, la nevoie, putem afla adapost.
De la Stina de Riu mai departe, dupa ce traversam firul de apa al piriului Pinului, incepem un urcus de-a coasta, prin iarba si printre pietroaie, urcus care, curind, devinedestul de priporos. Trecem pe linga Fintina lui Pomana (1800 m alt.), ultimul izvor de la care ne mai putem aproviziona cu apa inainte de a trece peste culme. Apoi, urcind pe serpentinele largi care se rasucesc prin bolovanis, ajungem dupa doua ore in Fereastra Custurii (2255 m), pe culmea Custura Papusii, cumpana de ape intre bazinul Riului Barbat si cel al Lapusnicului Mare (lasam in dreapta. Ia 2205 m alt., saua Custurii, cea mai joasa adincitura a culmii). De aici mai departe, pe poteca inca destul de vizibila prin bolovanis, urcam mereu, de-a coasta si catre sud, inspre vf. Custura (2457m) pe care il lasam in stinga.In aceasta zona, ajunge marcajul banda rosie (traseul nr. 7, Uricani — Bai le Herculane).
Cotind la dreapta, incepem de aici un coboris ce dureaza aproape o ora, coboris ce foloseste cararea care, ne scoate in saua Plaiului Mic, intr-o zona de jnepenisuri si de poieni. Lasind in urma cararea ce ne taie drumul si care urca dinspre Gura Bucurei pentru a cobori apoi la cabana Buta, ne indreptam catre SV, pe spinarea culmii Dragsanu. Drumeagul urca domol, printre zidurile de jnepeni care, de-o parte si de alta, isi inalta spre lumina ramurile groase cit piciorul, arcuite elegant in brat de candelabru. Mai urcind si, uneori, coborind mai acatarii, ajungem la un ochi micut de apa, izbuc intins cit o piele de vita mare. Coborim in continuare pina in saua de la obirsia vaii Dragsanu.
Urmeaza apoi un suis in lungul zanoagei Albelor. Am intrat intr-o zona in care trecerea d in domeniul pietrei granitice in cel al calcarelor este deosebit de evidenta. Ajunsi la obirsia vilcelului de-a lungul caruia am urcat, ne aflam in locul unde calcarul tisneste din iarba in chip de steiuri mari. Trecem curind pe sub Stanuletii Mici (1970 m), ocolind virful pe la dreapta lui, si poposim pe un tapsan larg dominat de Piatra Iorgovanului (1997 m), punct terminus al marcajului triunghi albastru.
De aici mai departe, catre vest, in lungul culmii Paltina— Godeanu, traseul catre Baile Herculane (nr. 7) este marcat numai cu banda rosie.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php

Despre iad

DESPRE IAD
de parintele Cleopa

Vom vorbi câteva cuvinte despre iad. De-atâtea ori auziţi cuvântul iad în dumnezeiasca Evanghelie, în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea ce este iadul?

Ce este iadul? Să ştiţi că iadul este împărăţia morţii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume.

Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi putoare; mâncare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără rânduială a prăpastiei acelea groaznice.

Dar ştiţi dumneavoastră câte feluri de munci are iadul? Nouă feluri de munci sunt în iad şi toate sunt veşnice şi foarte grele.

Prima muncă este întunericul, cum arată marele prooroc Isaia. Dar nu întunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pământ. Întuneric pipăibil. Ai văzut în Egipt, în pământul Ghesem, că unde erau evreii, era lumină şi în tot Egiptul era întuneric?

Nimeni nu ştia pe unde să meargă. Dumnezeu ce nu poate? Toate-s la Dânsul. Întuneric pe lumea asta, dar celălalt întuneric îi veşnic.

Acolo este întuneric aşa de tare, încât îl poţi pipăi cu mâna. Aceasta o zice dumnezeiescul Iov: Mă voi coborî în pământul întunericului celui veşnic, care nu are lumină, dar nici tămăduire în veac.

De întunericul acela a amintit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa, când zice: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l pe el întru întunericul cel mai dinafară, arătând prin aceasta, cum zice şi dumnezeiescul părinte Efrem Sirul că este un întuneric greu.

Deci, cea dintâi muncă ce stăpâneşte iadul este întunericul acela negrăit şi neînchipuit.

A doua muncă, după întuneric, este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atâtea lacrimi se varsă în iad într-o singură zi, că, dacă s-ar aduna pe faţa pământului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific. Oceanul Pacific are 48.000 km lungime, de la Polul Nord până la Polul Sud; are 18.500 km lăţime şi, la Insulele Mariane, are 11 km adâncime. Şi numai în iad, într-o singură zi, lacrimile care se varsă acolo, ar face un ocean mai mare ca Pacificul. Atâta plângere este în iad.

A treia muncă este putoarea cea rea. Dacă s-ar aduna toate putorile de pe faţa pământului la un loc n-ar face nici un miligram faţă de putoarea care este acolo. Ca să vă daţi seama ce putoare este în iad, am să vă spun o istorioară.

Doi fraţi de la o mamă s-au dus la mânăstire să se facă călugări. Şi unul s-a dus în mânăstire şi a avut răbdare multă, smerenie multă, ascultare fără cârtire şi a rămas în mânăstire până la moartea lui. Iar altul şi-a pierdut răbdarea şi a spus că se duce în lume înapoi la tată şi mamă. Fratele cel care a rămas în mânăstire îl sfătuia:
- Frate, nu te duce înapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punând mâna pe plug, să nu mai privească înapoi. Deci, nu te duce, frate, în lume, pentru că mare primejdie este să laşi mânăstirea şi să te duci din nou în lume.

Iar el a zis:
- Nu, eu mă duc!
- Dar nu te temi de chinurile iadului?
- Nu cred, frate, că sunt chiar atât de grele muncile iadului, cum spune Sfânta Scriptură sau cum spun oamenii. Aşa s-a scris în cărţi ca să ne sperie.

Şi s-a dus acasă şi s-a căsătorit şi şi-a făcut de cap. Dar n-a trăit mult, decât trei ani, şi a murit. Auzind călugărul că fratele său, care s-a întors în lume, a murit, a început să se roage cu foc lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, arată-mi să văd unde este fratele meu; în iad sau în rai!"

După o vreme destul de îndelungată, într-o noapte o umbră neagră a intrat în chilia lui. Şi când s-a uitat el bine la lumina lumânării, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plângând şi suspinând:
- Mă cunoşti? Eu sunt fratele tău.

Era negru ca un cărbune. Doar după glas l-a cunoscut. Şi atunci acesta, văzându-l într-o stare jalnică ca aceea, l-a întrebat:
- Frate, de unde vii?
- Din iad, că am lăsat mânăstirea şi m-am dus în lume şi mi-am făcut de cap; am murit în păcate şi m-am dus pentru păcatele mele în muncile iadului.

Şi atunci acesta a început să întrebe:
- Măi, frate, ştii ce-mi spuneai tu mie, că muncile iadului nu-s aşa de grele, ci s-au scris aşa numai să sperie lumea şi să înficoşeze pe oameni. Chiar aşa este de greu în iad?
- De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decât cum sunt scrise; şi de ar avea tot codrul limbă şi toată iarba pământului de ar vorbi, n-ar putea spune cât de greu este în iad!

Dar fratele se făcea că nu-l înţelege.
- Frate, oare voi putea să le încerc şi eu puţin, ca să mă încredinţez de adevăr?
- Nu poţi auzi răcnetele şi ţipetele şi vaietele din iad, că tot atunci mori.
- Dar, n-aş putea măcar să pipăi iadul?
- Nu poţi, că acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta şi tot atunci te-ai topi, fiind în trup material.
- Nu pot nici să văd?
- Nu poţi, că mori de frică, văzând priveliştea aceea groaznică şi urgia mâniei lui Dumnezeu din iad!
- Dar cum aş putea eu să încerc măcar cât de puţin muncile iadului?
- Frate, ţine minte. Ai putea mirosi oleacă din putoarea iadului!

Cum era îmbrăcat cu haina, a scuturat mâneca hainei puţin şi s-a făcut nevăzut. Şi când a scuturat mâneca, atâta putoare a ieşit din mâneca hainei lui, încât acela a căzut mort jos şi trei zile nu a putut să iasă din chilie.

Greu de tot a deschis uşa şi s-a târât afară din chilie şi a ieşit acea putoare din chilia lui, încât s-a împrăştiat în toată mânăstirea.

Călugării au părăsit mânăstirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a ieşit din chilia de unde a scuturat cel din iad mâneca hainei lui.

După trei luni, acel miros greu a dispărut. Călugării când s-au întors înapoi l-au găsit pe acela din chilia căruia ieşise acea putoare şi l-au întrebat:
- Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?
Iar el a răspuns:
- Ştiţi, părinţilor, eu am avut un frate bun în mânăstire, care s-a dus în lume şi a murit după trei ani căsătorit. Eu m-am rugat Domnului să-mi arate unde este fratele meu.
După multă rugăciune, într-o noapte a venit la mine şi l-am întrebat unde este. Aflând că este în iad, curios, l-am întrebat cât de greu este în iad, deoarece îl ştiam nepăsător, zicând că nu crede că muncile iadului sunt chiar aşa de grele, cum scrie în cărţi.

Atunci el m-a încredinţat că nici nu poate spune limba de ţărână cât de greu este în iad şi ceea ce scrie în cărţi este foarte puţin spus.

Ca să vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, că tot atunci mori; nici nu poţi auzi ce este în iad că mori, nici nu poţi pipăi; şi mi-a dat să miros oleacă din putoarea care este în iad.

Atunci şi-a scuturat mâneca la haină şi iată sunt trei luni de zile de când putoarea aceasta stăpâneşte mânăstirea noastră şi aţi fugit; şi de-abia acum se poate veni, înapoi.

Şi a încredinţat tot soborul mânăstirii cât de mare putoare este în iad. Aceasta este a treia pedeapsă a iadului.

A patra muncă în iad este foamea şi setea. Aţi auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flămânzi precum câinii şi vor urla şi se vor jeli, şi nimeni nu va potoli foamea lor. Şi Mântuitorul ne arată în Sfânta Evanghelie, în pilda cu bogatul şi Lazăr: Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului său în apă, să vie să-mi răcorească limba, că rău mă chinuiesc în văpaia aceasta.

Ai auzit ce-i acolo? Un deget înmuiat în apă, cât de mare preţ are! Şi nouă aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri şi cutare. Vai de noi că nu cugetăm deloc ce ne aşteaptă. foamea şi setea sunt a patra muncă.

A cincea muncă a iadului este tartarul, gheaţa. Tartarul este un iezer fără fund, plin de gheaţă şi foarte rece. Aceasta este "scrâşnirea dinţilor", de care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură, adică gerul acela nesuferit de care nu-şi poate închipui nimeni.

A şasea muncă este viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mănâncă trupurile oamenilor şi sufletele lor în vecii vecilor, şi niciodată oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc şi şerpi de foc care înoată prin văpăile iadului, cum înoată peştii prin apă la noi şi nu se vatămă. Şi îi prind pe cei păcătoşi şi-i sug şi-i înţeapă şi-i mănâncă în vecii vecilor, împreună cu viermii cei neadormiţi. Asta este munca a şasea.

A şaptea muncă este gheena, adică focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde în vecii vecilor cu întuneric.

De acela se tem şi dracii. Că ei se rugau Mântuitorului, când făcea minuni pe malul Mării Galileii, când a scos demonii din cei doi îndrăciţi: Te ştim pe Tine cine eşti, Fiul Celui Preaînalt; Te rugăm nu ne trimite pe noi în gheena! Acolo îi trimitea, că El avea putere. Şi dracii se tem de gheena, de care spune Mântuitorul în Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.

Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca să dea lumină; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar dă lumină; acela, însă, este foc negru ca păcura şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Aşa spune fericitul Ieronim.

Cât de mare este focul unde se topeşte oţelul, totuşi este neînchipuit de slab faţă de focul iadului, ca şi cum ar fi zugrăvit pe pereţi. Ai vedea un foc zugrăvit pe perete cu vopsea şi nu te frigi.

Aşa este de slab focul acesta faţă de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: "Că nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta". Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia mâniei lui Dumnezeu negrăită, către cei păcătoşi.

Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsă, care nu are fund în veacul veacului, arede şi pe toate duhurile cele rele şi le chinuieşte în vecii vecilor.

De aceea spune dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur: "Nimenea din oamenii care îşi aduc aminte de gheenă, nu vor ajunge în gheenă". Că cine cugetă la iad scapă de iad. Cine îşi aduce aminte de gheena, scapă. Că nu există om care-şi aduce aminte de gheena, care este atâta de groaznică muncă, să ajungă în gheena.

Fiindcă îndată ce îşi aduce aminte de gheena el se fereşte de păcat şi începe a lucra fapta bună, se mărturiseşte, pune început bun, îşi face canonul şi îşi îndreaptă viaţa sa. Este ca acela de care se spune în Biblie: "Că nu mai este fapta ta ca ieri şi ca alaltăieri; poate să fie omul până azi un drac şi mâine se face înger luminat". Numai să-şi aducă aminte de iad şi de gheena; că dacă uită iadul ajunge în iad, iar dacă nu uită iadul nu ajunge acolo.

Iată, am să vă spun despre gheena şi despre veşnicia iadului printr-o minune care se găseşte scrisă într-o carte veche.

În Sfântul Munte al Atonului trăia un călugăr cu numele Andrei. Şi acesta ducea o viaţă sfântă, în feciorie, asceză, post, rugăciune şi priveghere; în meditaţii sfinte şi în cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a îmbolnăvit când era aproape de treizeci de ani şi a zăcut unsprezece ani şi nu mai murea.

Atunci, după dreptate, acest călugăr cu numele Andrei şi-a pus întrebarea: "De ce sufăr eu?" Pentru că nu se ştia cu păcate aşa de grele, ca să sufere pe pământ atât de groaznică boală. Şi a început săracul, ca tot omul care nu mai poate răbda, să se roage aşa la Dumnezeu:
"Doamne, cer de la Tine un singur lucru şi anume: sau să mor sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda! Mi-au rămas numai oasele şi pielea!"

Rugându-se el aşa, într-una din nopţi, a strălucit o lumină uimitoare în chilia lui. El s-a temut să nu fie de la draci, căci şi diavolul se face în chipul lui Hristos, în chip de înger, în chip de sfînt ce străluceşte ca soarele şi poate să te înşele.

Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Nu-i de mirare că însuşi satana se preface în chip de înger de lumină şi slujitor al dreptăţii. Adică, dracii se prefac în chip de slujitori ai dreptăţii.

Deci s-a temut călugărul şi a început să facă cruce. Şi înadată a văzut că intră pe uşa lui un tânăr foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur în mână, cu o cunună de aur pe cap şi o cruce de aur pe frunte şi i-a zis:
- Nu te teme, părinte, nu-s diavol. eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftările, toate durerile, toate necazurile tale eu le ştiu. Că tu dormi, eu nu dorm niciodată; tu mănânci, eu nu mănânc; tu bei, eu nu beau.

Adu-ţi aminte ce spune psalmistul: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de dânsul şi-l va izbăvi pe el; şi ...nici să dormiteze cel ce te păzeşte.

Deci, părinte, eu ştiu necazurile tale. Dar iată, tu ai început să te rogi lui Dumnezeu aşa de la o vreme: "Doamne, sau să mor, sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda!" Şi Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun ţie două lucruri:
- Care?
- Iată ce spune Dumnezeu prin mine: "Vrei să mai rabzi boala un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad?"

Dar el când a auzit, a zis:
- Doamne, îngerul Domnului, tu care ştii necazurile mele, să mai zac eu un an pe pământ? Nu ştii că o noapte îmi pare un an şi că toate bolile mai cu seamă noaptea sunt grele? Deci cum am să mai rabd eu un an această groaznică boală? Şi pentru ce rabd eu? Că eu ştiu ca om, că m-am silit, de când am venit aici în Sfântul Munte, să fac voia lui Dumnezeu.

Şi a zis îngerul Domnului:
- Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt în iad şi Dumnezeu te-a găsit pe tine şi voieşte prin osteneala şi suferinţa ta să scoată din neamul tău, până la al nouălea neam din iad". Că aşa se întâmplă dacă un călugăr bun îşi face datoria, mulţi din neamul lui se mântuiesc prin el.

Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu răsplăteşte păcatele părinţilor asupra copiilor până la al patrulea neam.

Deci, tu suferi pentru strămoşii tăi. Dar dacă vrei să ieşi şi tu din iad şi ei, să mai zaci un an pe pământ sau trei ceasuri în iad. dar ia seama ce spui, i-a spus îngerul, că în clipa aceasta ţi-am şi luat sufletul!

A stat el şi s-a gândit.
- Gândeşte-te bine! i-a spus îngerul.
- Trei ceasuri în iad!

Cînd a zis aceste cuvinte, i-a şi luat sufletul. Şi unde l-a dus? L-a dus în gheena, de care v-am amintit înainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem şi dracii.

Şi când l-a dus acolo şi l-a băgat în focul cel negru şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de întunericul ce domnea pretutindeni şi a început a răcni şi a geme de durere, căci balaurii de foc au început să-l muşte şi să-l chinuiască; el, când s-a văzut acolo şi a văzut atâta deznădejde şi atâta strigăt şi atâta durere şi atâta spaimă şi atâta foc, a început să strige cât putea: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!"

După trei minute, o lumină a despicat întunericul şi a apărut îngerul Domnului. Când l-a văzut, a început a bate din palme şi a striga aşa:
- Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!
- Ce n-ai crezut, părinte Andrei?
- N-am crezut că un înger al Domnului poate să mintă!
- Cum se poate una ca asta, ca să spun eu minciuni? Eu nu sunt om păcătos, eu nu sunt duh rău, diavol. Eu nu pot face păcat, eu nu pot minţi. Cum pot eu să mint, dacă sunt rază de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintâi? Cum aş putea eu să spun minciuni?
- Dar cum ne-a fost vorba în chilie la mine?
- Cum? - N-a fost vorba că mă vei scoate de aici după trei ceasuri? Iată, au trecut mai mult de trei sutr de ani de când mă chinuiesc aici!

Îngerul i-a spus:
Adevărul este Hristos. De-abia a trecut o oră şi mai ai două ore de stat.
- Două ore? a strigat monahul cu groază. Este oare cu putinţă să fi trecut numai o oră până acum?
- Eu am venit să văd dacă poţi răbda.

Atunci a zis călugărul Andrei:
- Doamne, dacă acesta este adevărul, că de-abia a trecut un ceas de când mă chinuiesc aici în iad, du-mă înapoi în trupul meu cel rănit şi bolnav şi să sufăr acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar până la ziua venirii lui Hristos, numai să nu mai stau o clipă aici în focul cel nestins!

Şi îndată, cu iuţeala gândului, l-a luat îngerul şi l-a dus înapoi în trup.

Cine a ştiut că a fost mort un ceas? Când a înviat a început a striga:
- Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!

Şi a venit călugărul care îl îngrijea şi a întrebat:
- Ce este, părinte? De ce strigi?
- Să se adune tot soborul mânăstirii.

Erau trei sute de călugări acolo. Şi l-au pus într-un cerdac înalt şi le-a spus la toţi minunea care s-a petrecut cu el; că el a stat un ceas în iad şi i s-au părut mai mult de trei sute de ani. Atâta de greu a trecut timpul.

Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi din câţi sunt aici să nu îngăduie Dumnezeu vreunul să încerce durerile şi chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor sfinţilor să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică.

Munca a opta din iad este deznădejdea. Acolo toată lumea este deznădăjduită de mila lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de cuvântul Evangheliei, că s-a închis uşa şi că pocăinţă în iad nu mai este.

Munca a noua din iad este veşnicia, care stăpâneşte atâtea miliarde şi miliarde de suflete. Nu mai există acolo o limită, că adică o să rabde omul o mie de ani sau o sută de mii de ani, ci în vecii vecilor.

Dar ca să le descrie cineva câte una singură, nimeni nu poate spune, numai una cât îi de grea, că este imposibil a descrie limba de ţărână.

Cine poate spune măcar una din munci câtă suferinţă aduce firii omeneşti. Că drepţii după sfârşit primesc cele patru însuşiri ale trupului şi păcătoşii primesc şi ei una: însuşirea nemuririi.

Primesc trupuri nemuritoare, ca să ardă în vecii vecilor şi să nu se mistuie; să se chinuiască în vecii vecilor şi să nu scape; să înseteze în vecii vecilor şi să nu aibă apă; să le fie foame în vecii vecilor şi să nu aibă mâncare.

Nemurirea o au de la judecată înainte, cum spune Hristos, spre a se chinui în vecii vecilor. Amin.

Părintele CLEOPA
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/despreiad.htm

Cea mai şocantă declaraţie a unui preot: Iadul e o invenţie a Bisericii care vrea să controleze minţile oamenilor

Acest preot american îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte, dar contestă conceptele fundamentale ale Bisericii.
"Iadul e invenţia Bisericii"
"Nu cred că Iadul există. Cred că există viaţă după moarte, dar nu cred că are nimic de-a face cu pedeapsa cruntă. Religia este, dintotdeauna, o chestiune de control al maselor, iar acesta este un lucru pe care puţini oameni îl înţeleg. [...] Aşa că, dacă există Raiul în care eşti răsplătit pentru bunătatea ta, iar Iadul e locul în care eşti pedepsit pentru răutate, atunci obţii un fel de control asupra populaţiei. Aşa că au inventat acest loc înfricoşător (care este Iadul, nr) şi care îngrozeşte, la propriu, o mulţime de creştini. Iar aceasta nu e decât parte a unei tehnici de control".
"Bisericile au nevoie de oameni imaturi pe care să îi poată controla"
Iar preotul continuă cu declaraţiile şocante: "Biserica nu vrea ca oamenii să se maturizeze, pentru că nu îi mai poate controla. De-asta credincioşilor li se tot spune "să se nască din nou".. Când te naşti din nou, fie şi în credinţă, eşti tot un copil. Dar oamenii nu au nevoie să renască, oamenii trebuie să crească, să-şi accepte responsabilităţile. [...] Fiecare biserică susţine că deţine adevărul... Dumnezeu nu e creştin! Dumnezeu nu e evreu sau musulman sau budist.. Toate acestea sunt sisteme create de om pentru a putea înţelege misterul Divinităţii. Nu cred că tradiţiile îl definesc pe Dumnezeu, cred că te ajută să găseşti calea spre El"


Sursa:http://www.libertatea.ro/detalii/articol/666-preot-iadul-nu-exista-biserica-manipuleaza-368668.html 

Coincidente incredibile petrecute de-a lungul timpului

Viața este presărată cu diverse evenimente stranii și inexplicabile pe care le numim coincidențe. Unii compară coincidențele cu răspunsurile pe care Universul le oferă în anumite momente ale evoluției umane, alții cred că sunt doar pure întâmplări. Indiferent de percepția fiecăruia, coincidențele fac parte din viața noastră indiferent dacă le putem explica sau nu.

Pentru a înțelege cât mai bine acest fenomen straniu vă prezentăm o serie de coincidențe incredibile petrecute în decursul timpului pe glob.

Viață pentru viață

Într-o noapte de iulie a anului 1930, poliţistul Allan Folby din Texas a fost implicat într-un accident de maşină şi a fost rănit la un picior. A pierdut foarte mult sânge şi probabil că ar fi murit, dacă nu ar fi existat un trecător pe nume Alfred Smith care i-a salvat viaţa. Insănătoșindu-se, poliţistul şi-a continuat serviciul. Au trecut astfel cinci ani. La un moment dat, pe Folby l-au chemat la locul unui accident. Pe asfalt se găsea o persoană care suferise acelaşi accident că şi Folby în urmă cu mai mulţi ani. Acesta era Alfred Smith, cel care îl salvase pe poliţist în aceleași circumstanţe.

Mark Twain şi cometa Halley

Mark Twain s-a născut în 1835, în ziua în care a apărut cometa Halley şi a murit în ziua în care a reapărut, în 1910. În 1909, scriitorul chiar şi-a prezis propria moarte, declarând: „Am venit odată cu cometa Halley, în 1935. Se întoarce anul viitor şi mă aştept să mă ia cu ea.”

Misteriosul domn Paterson

În 15 octombrie 1952 Robert Paterson a încercat să urce la bordul trenului de Phoenix. Personalul de bord i-a comunicat că Robert Paterson este urcat deja la bordul trenului. Robert Paterson a fost surprins să afle că un alt Robert Paterson se afla în tren. Straniu sau nu, în timpul călătoriei trenul a făcut o oprire de urgența la Barstow, unde s-a urcat un alt pasager pe care îl chema Rober Paterson. Interesant este că toți cei trei Patersoni erau de aproximativ aceeași înălțime și vârstă.

Naufragiul

La 5 decembrie 1664, pe coastele Ţării Galilor s-a scufundat o corabie. La data de 5 decembrie 1785, în acelaşi loc, a naufragiat un alt vas. La data de 5 decembrie 1866, acolo a avut loc un al treilea eveniment similar. După fiecare accident a rămas în viaţa o singură persoană şi, de fiecare dată, aceasta se numea Hyu Williams.
Sursa:http://www.efemeride.ro/coincidente-incredibile-petrecute-de-a-lungul-timpului

Locuri secrete dar si fascinante

Continuam sa va prezentam alte cateva locuri din lume unde accesul “muritorilor de rand” este strict interzis. Faptul ca nu pot fi vizitate a creat in jurul lor nenumarate scenarii iar imaginatia unora a “inflorit”. Interzis este orasul Mezhgorye din Rusia, Metro 2 din aceeasi tara, Camera 39 din Coreea de Nord, Ise Grande Shrine din Japonia si cine stie cate asemenea locuri vor mai fi existand pe Planeta!
Ise Grand Shrine
Este locul cel mai sacru din Japonia si, dupa cum se presupune, ar fi alcatuit din peste 100 de altare fiind cunoscut sub denumirea de Altarul Ise Grand dedicat Zeitei Soarelui Amaterasu. Altarul principal este cel mai important si dateaza din anul 4 i.H, dar, la fiecare 20 de ani e demolat si reconstruit, in conformitate cu ideea Shinto a mortii si a renasterii. In acest altar, au acces doar preotul sau preoteasa, cu conditia ca acestia sa faca parte din familia imperiala japoneza.
Camera 39
Dupa cum se presupune, in acest birou isi are sediul una dintre cele mai misterioase organizatii din lume a carei misiune ar fi aceea de a obtine sustinere straina pentru regimul din Coreea de Nord. Potrivit expertilor, banii obtinuti din afaceri necurate sunt folositi pentru a cumpara loialitatea oficialilor de rang inalt.
Metro-2 din Moscova
Se crede ca ar fi un sistem de linii de metrou, paralele cu metroul public din Moscova si ca ar fi fost construit pe vremea lui Stalin. Chiar daca niciodata nu a fost confirmata sau infirmata existenta acestei dubluri a metroului moscovit, se zvoneste ca s-ar gasi la o adancime cuprinsa intre 50 si 200 m si ar uni Kremlinul cu aeroportul Vnukovo, cu sediul Serviciului Federal de Securitate si cu un mic orasel subteran, Ramenki. Si daca tot este secret, nimeni nu poate spune nimic mai mult sau ca l-a vizitat.
Orasul Mezhgorye
Situata in Republica Bashkortostan din Rusia langa Muntele Yamantau, aceasta localitate ar ascunde un adevarat proiect subteran in caz de razboi nuclear. Aici, si chiar sub Muntele Yamantau, ar fi adapostite cele mai mari secrete ale Rusiei. Cunoscuta si sub numele de Ufa-105, asezarea a trezit suspiciuni si intrebari dar raspunsurile au fost mereu altele. Potrivit sursei Dreyc.com, proiectul de sub Muntele Yamantau a fost asociat cu asa-zisa “Mana Moarta”, adica aici ar fi puterea de comanda nucleara si sistemul de control al rachetelor strategice.
Locuri secrete si la Vatican
Majoritatea locurilor din micul stat, inclusiv turnuri, apartamente, laboratoare de restaurare, morminte sau arhive nu pot fi vizitate fara un pasaport special dat de Vatican. Printre locurile secrete ale Vaticanului amintim: Biroul Papal, cu vedere spre Piata Sf. Petru, Depozitul de sub Vatican unde Garda Elvetiana, cea mai mica armata din lume, isi tine munitia, Croitoria Vaticanului, Buncarul care gazduieste arhivele secrete, formate din 80 kilometri de rafturi ce contin artefacte de valoare inestimabila, Turnul Vantului, construit in 1580, Grotele de sub Basilica Sf. Petru, presupusul mormant al Sfantului Petru si Camera Lacrimilor.
Poate mai sunt si alte locuri unde ochii curiosilor nu pot patrunde, de aceea, fascinatia si imaginatia unora este debordanta.
Sursa:http://www.efemeride.ro/locuri-secrete-dar-si-fascinante

Discul Schist: Artefactul egiptean provenit dintr-o tehnologie sofisticata

Un obiect misterios a fost descoperit la începutul lui 1936, la marginea platoului Saqqara, Egipt. Artefactul a ridicat mai multe semne de întrebare în rândul arheologilor pentru că este de-a dreptul ciudat.
Dispozitivul dezgropat poartă numele de Discul Schist și are circa 60 centimetri în diametru, un centimetru grosimea marginilor și 10,6 grosime în mijloc. Este un obiect straniu și inexplicabil pentru că datează de circa 5000 de ani vechime și nimeni nu își poate da seama la ce putea să fie utilizat. Materialul din care a fost executat este unul foarte fragil și a fost sculptat cu o finețe incredibilă.
Întrebarea care s-a regăsit pe buzele cercetătorilor de-a lungul timpului s-a referit la utilitatea acestui disc misterios. Oare la ce putea să fie folosit?
Chiar dacă la prima vedere discul Schist seamănă cu o roată, arheologii au scos din calcul această ipoteză pentru că roata în Egiptul antic a fost descoperită și folosită cu 1500 de ani mai târziu de când a fost sculptat respectivul disc. Dar dacă acest obiect ar fi fost o roată atunci cu siguranță că ar fi trebuit rescrise cărțile de istorie. Însă, aceasta teorie este controversată din cauza fragilității materialului din care a fost executat discul.
O altă teorie pe care au luat-o în calcul egiptologii este că discul Schist a fost utilizat fie ca o lampă de ulei sau pur și simplu precum o decorație. Aceste două teorii au fost contestate pentru că nu s-a văzut motivația de la sculpta un asemenea obiect complicat, dintr-un material atât de maleabil, doar pentru a fi folosit în scopuri atât de banale. Mai mult de atât, curburile bine definite din interiorul discului demonstrează că ar fi avut de îndeplinit funcții bine definite.
Cu toate acestea, există voci în rândul egiptologilor care susțin că discul Schist făcea parte dintr-o tehnologie surprinzător de avansată pe care o dețineau egiptenii antici. Această tehnologie nu ar fi fot 100% pământeană, cauză pentru care a fost bine păstrată de ochii curioși ai publicului larg. Cercetătorul Cyril Aldred este de părere că egiptenii de acum 5000 de ani aveau cunoștințe puternice despre lumea înconjurătoare și despre Univers și astfel este posibil ca Discul Schist să fi făcut parte dintr-o mașinărie importantă.
Nu s-a ajuns la o concluzie cu privire la misteriosul disc Schist, dar este cert că în trecutul îndepărtat, oamenii care trăiau în diverse locuri de pe Terra, nu erau chiar atât de înapoiați pe cum își doresc să creadă unii arheologi.
Sursa:http://www.efemeride.ro/discul-schist-artefactul-egiptean-provenit-dintr-o-tehnologie-sofisticata

Cetatile Radasei si Cheile Somesului Cald*muntii Apuseni

Cetăţile Rădesei şi Cheile Someşului Cald
*Drumetie

Cetăţile Rădesei se află la obârşia Someşului Cald. Peştera se află într-un stadiu avansat de evoluţie, exemplificând perfect modul în care are loc transformarea cavernamentelor în chei de amploare. Peştera are un portal înalt de peste 15 m şi lat de 7 m, de forma ogivală, în care intră pârâul Rădeasa.
Peştera are o galerie unică, de forma unui tunel lung de 212 m, cu săli de mari dimensiuni şi hornuri ce răzbat în tavanul peşterii până la suprafaţă. Cele cinci ferestre create de aceste hornuri, lasă să pătrundă în peşteră raze de lumină. În aval, tunelul se continuă cu un canion lung de circa 50 m şi foarte îngust.
  Peştera poate fi vizitată datorită amenajărilor efectuate (scări de lemn şi podeţe). Din aval se poate reveni în zona portalului pe deasupra peşterii.
După ieşirea din peştera şi canionul Rădesei, se pătrunde în Poiana Rădesei, înconjurată de stânci cu vegetaţie şi pante abrupte cu molizi de mari dimensiuni printre care se găsesc pâlcuri de afinişuri. Aici pârâul Rădeasa se uneşte cu Pârâul Feredeului şi dau naştere Someşului Cald. În continuare, Cheile Someşului Cald oferă privelişti extrem de pitoreşti ale abrupturilor calcaroase de peste 100 m ce coboară până în patul văii. Pe lângă numeroasele puncte de belvedere pot fi vizitate canionul Moloh, Peştera Uscată, Peştera Honu, Peştera Tunelul Mic, precum şi "zidul" de calcar de 110 m al Cuciulăţii peste care se zăreşte creasta ce leagă culmile Piatra Arsă, Piatra Grăitoare, Vârful Briţei şi Piatra Tâlharului, continuând spre Vlădeasa.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=71&Itemid=79&lang=ro

Evocarea personalitatii si procesului lui Iuliu Maniu (1)

Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu
Prefaţă
#1

de Cicerone Ionitoiu

Cicerone loniţoiu este unul dintre intelectualii care au refuzat să tacă. Nu a tăcut nici în perioada dictaturii şi nici în prezent Prin lucrările lui, deţine topul relatărilor destre atrocităţile comunismului în România.

Abordarea domnului Cicerone loniţoiu este una dintre cele mai legitime pentru că autorul a avut posibilitatea de a trăi direct legătura cu înaintaşii Maniu şi Mihalache dar şi pentru faptul că a reuşit să ducă peste timp dorinţa lor de a reînvia partidul interzis de dictatură.

Prin scrierile sale, trăiesc nu doar amintirile d-lui loniţoiu ci trăiesc odată cu ele contemporanii săi, oameni politici, personalităţi reprezentative ale culturii româneşti, preoţi, ofiţeri, elevi, studenţi, ţărani care şi-au oprit firul existenţei lor în închisori sau care şi-au pus anii vieţii lor pe altarul demnităţii româneşti.

Pentru Cicerone loniţoiu, cunoaşterea dramei detenţiei a fost completată cu cea a exilului. Exilul său a marcat însă debutul deplinei sale eliberări. O dată cu exilul, viaţa sa a fost dedicată scrierilor care au dorit şi care au reuşit să sensibilizeze nu doar diaspora românească ci şi oameni politici vest-europeni asupra dramei României ocupată de trupe sovietice şi înrobită comunismului.

Concepută în două volume, cartea de faţă este dedicată marelui român luliu Maniu a cărui personalitate a marcat viaţa politică a ţării mai bine de 50 de ani. Sunt evocate şi ecourile politice postume ale marii personalităţi care au influenţat pe tinerii ţărănişti ai anilor '40, din rândul cărora Cicerone loniţoiu face parte.

Relatările lui Cicerone loniţoiu nu sunt simple memorii care ar putea fi suspectate de interpretări personale sau de metamorfoze afective. Ele sunt rodul culegerii metodice a datelor preluate din documente ale vremii sau de la sute de colegi de detenţie. Ele sunt analizate cu spiritul critic al istoricului care are conştiinţa datoriei faţă de adevăr trează şi prevalentă altor interese. .

lată pentru ce, scrierile sale, de la care nici prezenta carte nu face excepţie, sunt încărcate de dovezi a căror prezentare nu exclude ineditul.

Personalitatea lui luliu Maniu este evocată în prezenta lucrare: desprins din istorie, face istorie, fiind totodată creştin, patriot şi om politic.

Apărută într-o perioadă de răscruse pentru viitorul României, cartea lui Cicerone loniţoiu are menirea de a dovedi încă o dată, prin minuţioasa descriere a lui luliu Maniu şi a rolului pe care acesta l-a avut în istoria României şi Europei acelor ani, că România este o ţară modernă, cu rădăcini democratice anterioare celor 50 de ani de comunism.
Remus Opriş


«Căci e aşa de dur neamul românesc, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau alte genuri de pedeapsă.»
Argument

Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu nu poate fi făcută înainte de a aminti pe cea a lui Horea şi a procesului ce i s-a făcut, tot proces înscenat dar cu 162 de ani mai înainte şi tot învinuit pentru apărarea drepturilor românilor. Amândouă aceste procese au fost ordonate de puteri străine care subjugaseră poporul român, urmărind desfiinţarea fiinţei lui naţionale.

Procesul lui Horea a fost ordonat de împăratul-despot de la Viena, iar cel al lui Maniu a fost impus de călăul omenirii de la Moscova. Două puteri clădite pe minciună şi furt şi care de secole au urmărit să câştige stăpânirea Balcanilor. Amândouă au întâlnit rezistenţa românească, insulă latină, ce nu s-a lăsat înghiţită de asalturile furibunde date asupra ei.

Horea a fost arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de galbeni, în ziua de Sfântul Ştefan, 1784. Ce preţ a avut „capul lui Horea" ne dăm seama prin comparaţie cu cei 16 890 florini plătiţi de aceeaşi Cancelarie de la Viena, numai cu 10 ani mai înainte (7 mai 1775) pentru obţinerea Bucovinei, teritoriu românesc, de la imperiul otoman.

Capul lui luliu Maniu a costat enorm de mult: pierderea liber¬tăţii, independenţei şi jefuirea poporului român vreme de o jumătate de veac. Condamnările s-au făcut prin procese-spectacol după indicaţiile stăpânirilor care le regizau. Horea, cu căpitanii lui, se ridicaseră împotriva obligaţiilor iobăgeşti de nesuportat:

„Greutatea slujbei la domni în timpul muncilor grabnice când iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână şi trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci..."

Barbaria execuţiei pedepsei din 28 februarie 1785 nu cunoaşte asemănare, iar ordinul împărătesc suna:
„să li se frângă toate membrele corpului începând de jos în sus... în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte... iar trupurile împărţite în bucăţi să fie împrăştiate la margini de drumuri".Şi supliciul împărătesc s-a împlinit
Primul a fost Cloşca. Execuţia lui a durat vreun ceas şi a primit 20 de lovituri de roată până ce şi-a dat sufletul.

Horea a fost obligat să asiste la chinuirea „fratelui" său de luptă, până ce cu roata i s-a dat lovitura de graţie.

Moartea lui care a cutremurat fiinţa românească a făcut ca, în acel an 1785, pe 22 august, împăratul să dea „patenta" de desfiinţare a iobăgiei, publicată în 4 limbi (latină, germană, maghiară şi română) motivând-o că „fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că aceasta nu se poate obţine decât prin libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură".

Nobilimea cerea ca şi preoţii să fie loviţi în mod exemplar, iar satele turbulente să fie pustiite cu totul, locuitorii să fie decimaţi fără milă.

Ecourile sacrificiului pentru libertatea poporului român asuprit au însufleţit generaţiile ce au urmat. Nicolae Bălcescu spunea că: „Horea scrise drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare".

Revoluţionarii de la 1848 si în special tribunul Avram lancu declara: „n'u cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea".

Un alt tribun ardelean care a mers pe linia luptei lui Horea pentru scuturarea jugului feudal şi a asupririi naţionale a fost Simion Bărnuţiu, unchiul dinspre mamă al lui luliu Maniu. In cuvântarea ţinută în catedrala Blajului, pe 2/14 mai 1848 a spus:

„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni... Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fiii aceleiaşi mame şi cauza este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l atrag străinii aşa uşor în partea lor cum îi atrag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia..."
Acest discurs Bărnuţiu îl scrisese sub coroana părului de la Bădăcin, din curtea celei de-a şasea surori - Ileana - (rămasă văduvă în 1835 când Ion, tatăl lui luliu Maniu, avea numai 2 ani).

Simion Bărnuţiu în 1848 împlinea dorinţa fierbinte a episcopului greco-catolic loan Inochentie Micu care se zbătuse zadarnic în Dieta de la Cluj (între 1730-1751), strigând că „poporul român e apăsat până la sânge... lucrând pentru domnii lor de pământ, care le trag şi pielea de pe ei"... şi care ceruse ca românii să fie consideraţi a patra naţiune pe pământul lor strămoşesc.

Această dorinţă a lui loan Inochentie Micu dusă de el până la Maria-Tereza (Viena) a fost preluată de numeroase personalităţi româneşti (Samuil Micu, losif Mehesi, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a.) şi concretizată în „Supplex Libellus Valahorum" şi dusă de asemenea în martie 1791, tot la Viena, împăratului Leopold al ll-lea şi tot de „preoţi cu crucea-n frunte", de episcopii ortodox şi uniţi, Gherasim Adamovici şi loan Bob.

Acest „Memoriu", cel mai reprezentativ act politic, se baza pe argumente istorice, lingvistice, înlănţuite logic în prezentarea revendicărilor:

„...Naţiunea română este cu mult mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei... întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor...

Naţiunea română să fie pusă în toate drepturile alături de unguri, saşi şi secui, ca numirile odioase şi pline de ocară... toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege pe fruntea naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel... naţiunea română renăscută, să fie pusă în folosinţa tuturor drepturilor.

Românii să aibă posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, adică în comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă să se facă numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just, la punerea în slujbă în număr proporţional a persoanelor din această slujbă; unităţile administrative cu majoritatea etnică românească să poarte şi numiri româneşti, întregul cler, unit sau neunit, nobilimea şi plebea (oamenii de rând) să aibă aceleaşi drepturi pe care le aveau categoriile similare ale celorlalte naţiuni; locuitorii Transilvaniei, indiferent de naţiune, dar potrivit cu starea şi condiţia socială căreia îi aparţin, să suporte sarcinile statului.

Românii să se poată întruni într-o adunare naţională, unde să-şi aleagă delegaţi proprii care să-i reprezinte oriunde şi oricând."
În această „Adunare de la Blaj", având ca participanţi de seamă pe Mitropolitul Andrei Şaguna fi pe viitorul domn al Principatelor Unite - Alexandru loan Cuza - si în programul prezentat de Simion Bărnuţiu, se poate socoti originea Partidului Naţional Român. Similitudinea constituirii acestor înjghebări politice în toate cele trei provincii româneşti însemna nu numai unitatea etnică dar şi maturitatea conştiinţei de a-şi câştiga dreptul oprimat la o viată naţională si socială.


CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-001)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/831-Evocarea-personalităţii-şi-a-procesului-lui-Iuliu-Maniu

La pescuit pe raul Mures

O superba zi de pescuit pe raul Mures,undeva la 4 km de oras.

Cele 3mari dorinte ale barbatului

Barbatul are trei mari dorinte. Care sunt acestea?:
a. Sa fie asa frumos cum este in ochii mamei sale;
b. Sa fie asa bogat cum crede fi-sau ca este;
c. Sa aiba atatea femei cate suspecteaza nevasta-sa ca are.

Cheile Galbenei *muntii Apuseni

Cheile Galbenei
*Drumetie

Situată în sud-vestul şi vestul Bazinului închis Padiş – Cetăţile Ponorului, în afara acestuia, Valea Galbenei reprezintă un culoar de drenare spre Depresiunea Beiuşului a majorităţii apelor din Bazinul Padiş. Aproape pe tot parcursul ei, Valea Galbenei cuprinde sectoare de chei înguste, mărginite de pereţi verticali şi pante abrupte, având numeroase cascade şi fiind deosebit de greu de străbătut. Sectorul amonte este cel mai spectaculos, porţiunea dintre Izbucul Galbenei şi confluenţa cu Valea Luncşoara, constituind un canion îngust, mărginit de pereţi verticali de peste 100 m.
Izbucul Galbenei reprezintă resurgenţa râului subteran din peştera Cetăţile Ponorului, de fapt marea parte a debitului râurilor ce străbat Bazinul închis Padiş – Cetăţile Ponorului, precum şi a Sistemului Zăpodie din Groapa de la Barsa. Izbucul este un ochi de apă de circa 7 m diametru, situat la baza unui perete de stâncă. În aval, apa se prăvăleşte în cascade.
Prinsă într-un canion îngust, Valea Galbenei creează jgheaburi şi marmite inaccesibile, parcurgând astfel o diferenţă de nivel de 100 m pe aproximativ 700 m lungime în linie aeriană. Pe vale apare o gură de peşteră, unde apa râului intră zgomotos. Este începutul tunelului subteran din Cheile Galbenei, lung de peste 100 m şi foarte greu practicabil. Acesta se termină printr-o cascadă evantai deosebit de pitorească, înaltă de 7 m, la baza căreia se găseşte un lac.
Un traseu turistic parcurge Cheile Galbenei, existând amenajări pentru turişti, constând în porţiuni de cabluri de oţel şi lanţuri de sprijin. Datorită dificultăţii şi gradului sporit de periculozitate, acest traseu este recomandat doar turiştilor cu experienţă şi condiţie fizică bună. Nu se recomandă parcurgerea lui pe vreme rea sau în perioadele de viituri.
O ramură a traseului urcă deasupra, în peretele stâncos ai cheilor unde există două puncte de belvedere suspendate la circa 200 m deasupra firului văii, care oferă privelişti inedite asupra canionului şi asupra peretelui de vizavi înalt de peste 300 m.
Sectorul din aval, până la confluenţa cu Crişul Pietros, numit şi Cheile Jgheabului, este de asemenea deosebit de spectaculos prin cascadele din zonele de confluenţă cu afluenţii de pe partea stângă. Această porţiune de chei nu este accesibilă, dar pe deasupra lor, în ambii versanţi s-au construit drumuri forestiere care permit pe alocuri contemplarea sălbăticiei acestora.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=70&Itemid=79&lang=ro

Cinci oameni care sustin ca au fost in iad

Cu toții am auzit, fie am citit, despre oameni care au avut experiențe din preajma morții. Aceștia au susținut că o lumină uriașă i-a ghidat spre un loc mirific unde s-au simțit împliniți din toate punctele de vedere. Acolo și-au întâlnit rudele moarte și unii dintre chiar au avut posibilitatea să comunice cu ele. Aceste experiențe sunt atât de frumoase încât moartea pare precum o poartă care face trecerea spre o lume mai buna, mai pașnică și mai bună, adică raiul.

Cu toate acestea, printre cei care au experimentat moartea, eu existat și oameni care au susținut că s-au trezit în cele mai cumplite focuri ale iadului. Iată cele mai cumplite relatări ale unor oameni care au simțit pe pielea lor căldura insuportabilă a celui mai cumplit loc, iadul:

1. Evelyn Hazell

Evelyn Hazell, un critic de artă din Marea Britanie, s-a prezentat la spital cu meningită. Brusc lucrurile s-au complicat și a intrat într-o criză dramatică. Atunci a fost momentul când a simțit că ceva o trage în jos. A ajuns într-un loc unde era numai foc în jurul ei, iar agresorul vroia s-o arunce în cel mai fierbinte loc de acolo. Femeia a povestit că s-a luptat din toate puterile cu acel bărbat puternic și ca prin minune a reușit să ajungă înapoi în lumea celor vii. În urma acestei experiențe, Evelyn Hazell a realizat că iadul există și și-a schimbat complet percepția asupra vieții.

2. Matthew Botsford

Matthew Botsford se relaxa pe terasa unui restaurant din Atlanta când un bărbat neidentificat a început să tragă cu o armă în stânga și în dreapta. Botsford a fost lovit de un glonț chiar în cap și dintr-o dată a simțit cum intră în pământ. Brusc s-a trezit parcă într-o celula și nu mai știa să iasă de acolo. La puțin timp după aceea, a auzit vocea lui Dumnezeu care le-a ordonat îngerilor să-l scoată de acolo. Botsford a fost readus la viață și acum este paralizat într-un scaun cu rotile.

3. Howard Storm

Bărbatul de origine engleză se afla într-o excursie la Paris când a fost nevoit să meargă la spital pentru că avea dureri foarte mari de burtă. A fost diagnosticat cu ulcer și din diferite motive operația sa a fost amânată. Pentru că durerile erau atât de puternice, Howard Storm aproape că renunțase la viață și brusc s-a trezit într-o încăpere în care mai mulți umanoizi se holbau la el. A realizat că aceștia sunt demoni și a început să se roage la Iisus pentru a-l salva. Rugăciunile sale au fost ascultate și după o perioadă indefinită de timp o forță superioară l-a ridicat din camera respectivă. În cele din urmă bărbatul a fost readus la viață și s-a vindecat de boala sa. Pentru a-i mulțumi lui Iisus, Howard Storm s-a călugărit și acum duce o viață monahală.

4. Tamara Laroux

Atunci când Tamara Laroux avea 15 ani, părinții săi au hotărât să divorțeze. Supărată, adolescenta a hotărât să se împuște în piept în timp de făcea dus. Imediat după ce glonțul i-a străpuns pieptul, adolescență s-a trezit într-un loc plin de flăcări. Era înconjurată de suflete care plângeau în chinuri și un demon o privea încruntat. Nu știa unde se află și era cuprinsă de frică. După o perioadă de timp l-a văzut pe Iisus, care a luat-o din acel loc cumplit și a dus-o în rai. Tamara Laroux s-a trezit apoi pe masa de operația unde medicii tocmai au readus-o la viață.

5. George Ritchie

În 1943, George Ritchie se afla pe patul unui spital bolnav de pneumonie. Timp de 9 minute a intrat în moarte clinică și atunci a experimentat iadul. S-a trezit într-un loc plin de flăcări, unde o multitudine de suflete erau chinuite. Când a văzut ceea ce se petrece în jurul său a început să plângă și nu mai știa ce sa facă. După nu foarte multă vreme George Ritchie a fost luat de Iisus de acolo și într-un fel miraculos a reușit să revină la viață. Astfel, Ritchie a rămas marcat pe viață de experiența cumplită prin care a trecut.
Sursa:http://www.efemeride.ro/cinci-oameni-care-sustin-ca-au-fost-in-iad

Geologii rusi au descoperit iadul in Siberia

Povestea iadului este preluată din relatările biblice care nu prea mai sunt luate în seamă în ziua de astăzi. Chiar și Dante Aligheri susținea că “drumul spre iar este pavat cu intenții bune“, ceea ce semnifică faptul că oamenii niciodată nu vor avea senzația că se îndreaptă spre locul lipsit de energie spirituală, atâta timp cât cele mai frumoase povești de viață le vor distrage atenția.
O întâmplare interesantă s-a petrecut în Siberia, la sfârșitul anului 1989, cânt un grup de geologi sovietici și norvegieni a participat la studierea plăcilor tectonice. S-a săpat o groapă de aproximativ 15 km pentru ca mai multe sonde să fie introduse în pământ. Aceste sonde aveau rolul de a înregistra mişcările plăcilor terestre. Misiunea nu a putut fi dusă niciodată la bun sfârșit pentru că din acea groapă a fost eliberat un spirit înfiorător. De asemenea, ţipetele unor oameni se auzeau din fundul gropii. Cercetătorii sovietici, speriați ca de moarte, au asistat la acest spectacol înfiorător fără a mai putea face ceva.
“O creatură înaripată a ieșit din groapă. Ca și cercetător nu am crezut niciodată în existența iadului, dar acum sunt convins că există. Este de la sine înţeles că toţi am fost şocaţi de a face o asemenea descoperire. Dar nu ştim ce am văzut însă ştim ceea ce am auzit. Şi suntem absolut convinşi că am forat porţile Iadului.“, declara la vremea respectivă dr. Smitri Azzacov, șeful misiunii de cercetare, într-un ziar rusesc.
Potrivit dr. Azzarov, foreza a început dintr-o dată să se rotească la o viteză ameţitoare, indicând faptul că am atins un buzunar larg sau o cavernă goală. Termometrele au indicat dintr-o dată o creştere semnificativă a temperaturii până ce aceasta a atins 2000 de grade Farenheit.
„Când ne-am retras foreza, nu am putut să ne credem ochilor! O creatură dotată cu colţi şi imenşi ochi malefici a apărut într-un nor gazos şi a început să urle ca un animal sălbatic înainte de a dispărea. Unii dintre tehnicieni şi muncitori au fugit, dar aceia dintre noi care au rămas acolo au dorit să ştie mai multe. Am coborât deci un microfon destinat de a capta sunetele emise de către mişcările plăcilor tectonice, în interiorul puţului. Dar în loc de a auzi mişcările plăcilor tectonice, am auzit o voce umană urlând de durere.
În primul rând am crezut că aceste zgomote veneau de la echipamentele noastre. Dar după ce am făcut câteva ajustări, cele mai mari temeri ale noastre au fost confirmate. Aceste ţipete şi urlete umane nu proveneau de la un singur om, erau ţipetele a milioane de oameni. Cu toate acestea, am putut înregistra totul pe bandă magnetică şi am păstrat această experienţă de coşmar. În acel moment, ne-am oprit cercetările şi am acoperit puţul. Era evident că am descoperit ceva care era dincolo de orice înţelegere. Am văzut şi auzit lucruri care nu trebuiau niciodată să fie văzute şi auzite”, povestea dr. Azzacov.
La 12 aprilie 1991, cel mai important ziar din Norvegia, Asker org Baerums Budstikke, i-a luat un interviu seismologului şef al echipei norvegiene care a participat la forajul din Murmansk, Bjarne Nummedal.
El a spus: „ Descoperirea de voci umane în această cavitate i-a şocat atât de mult pe sovietici încât, mai întâi, nu au ştiut ce să facă cu membrii străini. După această descoperire am fost cu toţii concediaţi. Sovieticii s-au temut teribil de a nu propaga veştile despre această descoperire şi un reprezentant al Ministerului Cultelor ne-a dat tuturor o sumă mare de bani ca preţ al tăcerii noastre; am fost nevoiţi de a o accepta.”
Ceea ce i-a speriat într-adevăr pe sovietici este această creatură hidoasă inteligentă, cu aripi mari de liliac, strălucind de flăcări pe fundalul întunecat al cerului siberian, şi care a strigat în rusă: „Eu am biruit”.
Sursa:
http://www.efemeride.ro/geologii-sovietici-au-descoperit-iadul-in-siberia

37][Suceava nu se lasa

de Cicerone Ionitoiu
#7

În 1962-sortit să fie anul  lichidării proprietăţii individuale şi al declarării colectivizării totale, regimul de nenorocire naţională a fost confruntat de la început cu rezistenţă.
 Chiar în luna Ianuarie 1962, ţăranii din com.Drăgoieşti, spre Gura Humorului, s-au adunat la Sfa¬tul popular şi au cerut cu insistenţă să le restitue pământurile confiscate forţat de G.A.C. Văzându-se încolţiţi, cei de la Sfat au cerut intervenţii de la Suceava. Şi aceştia, presaţi la rândul lor de Centru ca să se termine urgent cu colectivizarea, au trimis de urgenţă forţe poliţieneşti să restabilească ordinea. Numai aşa au putut să scape de „molima" desfiinţărilor-ce bântuia.
 Comuna Bosanci de care am pomenit mai înainte că a suferit un adevărat asalt al oraşului, să-i „fericească" pe ţărani, a trecut prin momente de groază. Satul parcă intrat în mormânt, lumea as-cunzându-se de teamă, uliţele pustii. În timp ce megafoanele din maşini îi îndemnau să se înscrie în colectiv, cei ce erau scoşi cu miliţia ca să fie duşi la primărie pentru lămuriri şi înscriere erau băgaţi în beciul transformat în loc de tortură, de unde ieşeau betegiţi. Doua săptămâni a durat „convingerea"-pentru îngenuncherea bosâncenilor.
NICI FEMEILE NU S-AU LĂSAT
 Dacă bărbaţii au fost condamnaţi de la 24 de luni în sus pentru că îndrăzniseră să ceară în Ianuarie-Februarie ieşirea din gospodăriile colective, după un an, pe 20 Feb 1962, femeile din Mărceşti-comuna Dobra, plasa Titu, s-au adunat la Sfat şi au răsturnat maşinile activiştilor veniţi de la Târgovişte pentru a-i încolona pe toţi la cazanul colectivului. Cei scăpaţi au fugit peste câmp şi au alarmat pe cei de la judeţ. Au venit cu întărituri şi camioane, lovind şi încărcând peste 150 de persoane, pe care le-au dus la Târgovişte. Bine nu s-au simţit acolo; i-au mai speriat, şi aşteptau să se anunţe încheierea lămuririlor şi începerea „fericirii"..
 Pe 27 aprilie, Gheorghiu-Dej a anunţat încheierea colectivizării, de fapt o minciună, fiindcă după cum vom constata nemulţumirile au continuat şi au mai răbufnit.
 S-a anunţat sărbătorirea cu mare fast, aducând la Bucureşti un număr de 11.000 de ţărani, egal, ziceau ei, cu numărul celor omorâţi în 1907 de burghezi (iarăşi minciună). Dar n-a suflat nici un cuvânt, despre crimele făcute de el, de numărul sutelor de mii.
Abuzurile, aşa numea Gheorghiu-Dej acest genocid le punea în spatele Anei Pauker şi al lui Teohari Georgescu, „fără ştiinţa lui
 Merită să se vadă mărturia unuia care era elev, şi a avut de suferit din cauza tatălui, arestat pentru revolta din comuna Dobroteşti-jud.Teleorma, revoltă descrisă în amănunt mai sus:
„Tatăl meu, ISCRU Constantin, era preot paroh în comuna Dobroteşti, jud.Teleorman, localitate unde m-am născut şi apoi am profesat ca medic generalist 12 ani, înainte de specializarea mea-în 1981. În 1958 a fost arestat tatăl meu pentru că:
 În vara lui 1958 recolta de grâu nu a fost bună. Sistemul diabolic al cotelor reuşea să ia şi bruma de recolta care se făcea, ţăranului nemairămânându-i aproape nimic. Tatăl meu făcea parte cu vecinii dintr-o grupă care urma să treiere grâul puţin care se făcea în anul acela. Grâul treierat de-abia a ajuns sa acopere „cota", ţăranului nemairămânându-i nimic. Cota se depunea pe o cergă, păzită de paza comunală.
Această "cotă" a fost transportată de ţărani cu căruţele lor, noaptea, la un siloz din comuna vecină, Balaci. Acolo nu mai corespundea cantitatea prevăzută iniţial cu cea sosită la siloz. Au început cercetările securităţii, care au mers pe varianta câ ţăranii au furat din cota de grâu datorată statului. Şi au arestat pe capii ariei de treierat, inclusiv pe tatăl meu, preotul, ca instigator contra statului.

Au fost judecaţi după o lungă perioadă de anchetă şi „tratament fizic" şi se mergea pe ideea că tatăl meu, ca preot şi duşman al comunismului, a instigat pe ţărani sa fure din cota de grâu, act de sabotaj.
 Practic, tatăl meu era pierdut, dar dragostea, cinstea de care se bucura în rândul ţăranilor din Dobroteşti-jud.Teleorman, l-a salvat de la o grea detenţie. În ziua procesului, o ceată de ţărani din comună au plecat pe jos la judecătoria din Roşiorii de Vede, să-l apere pe tatăl meu ca martori.
Cum au pledat:
 Ei au pledat spunând că cota de grâu strânsă la arie, pe drum-din cauza drumulmi denivelat, noaptea-a fost suficient să se scurgă câte puţin, şi-cale de 18 km până la silozul din Balaci-să fie timp suficient să se piardă o cantitate importantă, mai ales că nu s-a observat, că era noapte.Aşa au reuşit ţăranii să-l elibereze pe tatăl meu. Adevărul eu îl ştiam: ţăranii furaseră din cota de grâu, că nu aveau ce să mănânce.
În 1961, o dată cu colectivizarea agriculturii, care se făcea prin „lămurirea" „psychique et phy-sique" din partea activiştilor de partid şi a securiştilor, ţăranii din comuna Dobroteşti (în jur de 10.000 de locuitori, una din marile comune ale României) nu prea se înghesuiau să intre în GAC. Atunci echipele de „lămurire" au început să apeleze la metodele lor cunoscute de barbarie:
 Înghesuiau o bună parte din cei care nu voiau să se lase lămuriţi, într-un ARO, şi le spuneau că îi duc la Bucureşti, la puşcărie. Pe drum, care era mai fricos semna, şi-l dădeau jos. Pe ceilalţi îi duceau departe de sat şi-i băteau bine, punându-le degetul forţat pe cerere.
 Dar bărbaţii, ca să evite acest lucru, fugeau din sat şi se adăposteau în pădurile din vecinătate. Atunci bestiile începeau să ancheteze şi să bată femeile şi capiii pe care-i găseau acasă (iar pe femei le violau). Acest lucru a declanşat o revoltă din partea ţăranilor. S-au tras clopotele de la cele două biserici ca pentru nenorocire, şi cu furci şi topoare au venit la primărie, unde au bătut măr echipele de „lămuritori" şi au încercat sa dea foc la primărie.
 S-au chemat în ajutor trupele militare de la aeroportul militar din Balaci, care au venit cu mitraliere şi tunuri, au deschis foc şi au arestat o bună parte din ţărani . Bineînţeles că a fost arestat şi tatăl meu, anchetat şi condamnat-pe motivul că a dat voie să se tragă clopotul bisericii.
 După puţin timp, eu am fost eliminat din liceul de la Roşiorii de Vede şi trimis acasă, şi să vin numai dacă tatăl meu intră în colectiv. Tatăl meu, văzând câ atât el cât şi familia are mult de suferit (mai ales că eram cinci copii), a acceptat cu „scârbă şi desgust" să pună degetul pe cererea de intrare în colectivă, cerere pe care nu a vrut s'o semneze-ca gest că nu este de acord şi că este forţat. Această cerere am găsit-o."
REVOLTA ŢĂRĂNEASCĂ DIN COM. SĂLCIILE, JUD. PRAHOVA
În comuna Sălciile din judeţul Prahova s'a înfiinţat colectivul în 1952. Ca peste tot, lucrurile au mers din ce în ce mai prost, ajungând ca oamenii să fie muritori de foame.
În luna August 1962, ţăranul Anghelache Constantin-fost ajutor de primar în timpul liberalilor-a cerut ieşirea din colectiv, motivând că nimeni nu-l poate forţa să lucreze în C.A.P. Şi alţi ţărani nemulţumiţi au făcut acelaşi lucru.
 Oamenii înduraseră destul timp de 10 ani. Refuzându-li-se restituirea pământurilor şi atelajelor cu care veniseră la înfiinţare, ţăranii au ocupat primăria, postul de miliţie, sediul colectivului, imobilizând reprezentanţii autorităţilor.
 După aceea au tăiat legăturile telefonice, declarându-se comună liberă, neavând nevoie de comu¬nism. Timp de o săptămână au fost stăpâni pe averea şi satul lor, încercând să atragă de partea lor şi comunele din jur.
Cei care forţaseră pe oameni, informatorii securităţii şi activiştii de partid care au reuşit sâ fugă, s-au ascuns prin stuful din bălţile Rodeanu şi Ratca, din apropierea râului Prahova. Femeile băgaseră frica în aceste lipitori comuniste ce sugeau vlaga ţăranilor. Alarmată, securitatea a concentrat în jurul satului un regiment însoţit cu blindate, tunuri- reuşind cu greu să intre în sat.
 Au trecut imediat la arestări; ce găseau în cale-femei, bărbaţi, tineri sau bătrâni, în total 36 per-soane-înspăimântând satul. Nejudecaţi i-a trimis la munca forţată de la Periprava şi Poarta Albă, unde au stat până în 1964.
Printre ei s'au numărat Ion Barocea, Costică Crişu-zis Briceag, Iordache Tupan, Lixandra Jalbă, Ilie Ciuscă-zis Iliade, Petre Bratu Ristea, Bică Oprea Ciobanu, Nicu Naniu, Gheorghe Sprîncenatu, Costică Bratu-Roşu, Titi Gâscan, Gheorghe Marghiloman şi alţii.Dar la munca forţată au ajuns după ce au fost chinuiţi de securitate.
 Şi nemulţumirile au continuat să domnească peste ţară, fiindcă nedreptatea pusese stăpânire peste gânduri şi peste înfăptuiri.
O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ
Aproape două decenii a durat asaltul comuniştilor asupra satului, sau mai poate fi considerată ca lupta scursurii societăţii, a oportuniştilor, asupra celor ce creaseră o ţară modernă, cu valori materiale, morale şi spirituale, ajungându-se în stadiul când România era considerată grânarul Europei.
Doctrine schizofrenice, dinafara spaţiului nostru îndestulat cu de toate, au căutat să ne subjuge bazându-se pe forţă, folosind minciuna pentru cei naivi, dornici să conducă fara a avea o bază de cunoştiinţe sociale bazate pe logică şi democraţie.
Din această confruntare dintre bine si rău, dintre dreptate şi nedreptate, sau între deştepţi şi proşti,.au reuşit aceştia din urmă-împinşi prin promisiuni deşarte, metode diavoleşti ca delaţiunea, tortura, jaful, crima-atribute ce definesc genocidul-în scopul distrugerii statului român, în incitarea unora contra altora, cum am arătat mai sus. Şi au făcut sa curgă sânge nevinovat pe tot cuprinsul ţării, de la nou-născut la cei cu vârstă patriarhală-indiferent de rang social, de aportul adus Ţării, de apartenenţa spirituală sau cetăţenească, numai pentru că individul şi familia lui nu s-au plecat în faţa tiraniei, refuzând să-i dea totul, absolut totul-şi să-i zică: „mulţumesc ca m-ai uşurat de grija zilei de mâine".
Tot ce s-a încercat sa se impună după modelul sovietic a fost o fantezie bazata pe minciuni, duse până la crime, ale unor oameni bolnavi mintal, fără discernământ, fără milă faţă de cineva, nici faţă de cei care le dăduseră viaţă sau se ataşaseră vieţii lor satanice.
 Aceasta stare de lucruri nefirească-de a distruge societatea-se numeşte genocid.
 România a avut parte de o aşa anomalie, puţin zis, dirijată de ocupantul sovietic şi pusă în practica de Gheorghe Gheorghiu-Dej-şi în continuare de Nicolae Ceauşescu, care - cu toata strădania depusă - n'a reuşit sa-l egaleze pe Dej.
 Acest Gheorghiu, în procentaje referitoare la populaţii, reuşise să-şi depăşească modelul sovietic în toate sectoarele răului distructiv, rămânând ca o încoronare a diavolului-înlaturându-şi tovarăşii de drum ce-i ameninţau şefia.
 A reuşit să schimbe şi conţinutul noţiunilor de creştere şi dezvoltare a poporului român cu otrava marxistă, iar-prin învăţăceii lui-chiar originea şi limba strămoşească să ne-o direcţioneze spre Moscova, după cum un altul descoperise că lumina vine de la răsărit, pe când realitatea tristă dovedea că toate relele vin de acolo.
 În toate domeniile sociale ale vieţii erai constrâns, prin metode diabolice, să zici ca ei, că schi¬zofrenicii te contraziceau cu argumente ca parul, lanţul şi pistolul. Dreptul român nu mai exista, iar justiţia se trăgea de la Moscova. Tribunalele erau conduse de analfabeţi, şcoliţi pe timp de noapte , iar ziua lucrau în uzine de condamnat nevinovaţi. Nemaiputând face faţă, s-a inventat-prin schimb de experienţă-pedeapsa administrativa, exprimata nu în ani, ci în luni, ca cifra să fie mai mare şi groaza şi mai mare.
 Simplificând Codul penal, această pedeapsă era pronunţată de cei ce mânuiau bâta şi pistolul, pe baza de delaţiune, pentru că era suficientă suspiciunea că cineva ar putea reprezenta un pericol societăţii comuniste, şi oricine putea să fie arestat, mandatul fiind inutil. Ca după modelul sovietic, o dată cu capul familiei pedeapsa se extindea si asupra familiei; pe deasupra, bunurile realizate într'o viaţă de muncă cinstită erau împrăştiate „lăcustelor societăţii".
De se întâmpla să mori, erai înregistrat la Oficiul Stării Civile în dublura unui registru, după 7-8 ani sau niciodată, fiindcă oamenii ajunşi nişte numere se puteau pierde oricând, mai ales că erau intraţi pe mâna unor analfabeţi. Acesta a fost comunismul, un genocid de neegalat, înfăptuit în văzul lumii şi al omenirii.
De aceea este absolut necesară condamnarea legală a acestui genocid, pentru a scăpa lumea de teamă şi mizerie.
 Prin intermediul ţărănimii române, am scos la iveală grozăviile la care a fost supusă „Talpa Ţării", cea mai numeroasă pătură socială şi cea mai productivă, ce stă la baza conservării şi perpetuării poporului român. Nu au scăpat nici ceilalţi: muncitori, intelectuali din toate domeniile-şi tineret, mai ales tineret.
 Răsfoind paginile victimelor comunismului din România, vom găsi sute de mii, fiindcă poporul român, luptând pentru conservarea fiinţei lui a dat nenumărate jertfe; mai mult, fără exagerare, decât toate popoarele vecine la un loc.
 De aceea trebuie judecat regimul care a deslănţuit acest genocid ce a ameninţat omenirea şi încă o ameninţă; noi suntem dovada că structurile sunt prezente şi uneltesc fără teamă.
 Probele aduse în acest genocid împotriva ţărănimii sunt reale, se pot verifica la tot pasul, iar vic¬timele înregistrate în dicţionare reprezintă o datorie morală şi de onoare pentru familiile şi urmaşii care-şi caută obârşia sănătoasă.
Scoţând la suprafaţă aceste resturi de tezaur, ne facem datoria de a da la o parte valul uitării, a¬runcat cu neruşinare de cei ce se simt vinovaţi (neavând curajul mărturisirii), şi urmărim să rămânem prezenţi într'o societate de drept, singura care poate dăinui şi asigura progresul.
În ciuda lipsei voinţei politice, nu ne rămâne decât sa începem procesul judiciar contra genocidului, pentru a spăla ruşinea şi nesiguranţa în care trăim.

P.S. Toţi cei care se simt solidari cu un viitor demn de al înaintaşilor exterminaţi si batocoriţi sunt rugaţi sa se alăture acestui demers.

Pentru întocmire, pe lângă datele culese la faţa locului şi în afară de cei menţionaţi, s-au mai folosit şi mărturii din partea următoarelor persoane: Corneliu CORNEA, Constantin IONAŞCU, Vădim PIROGAN, Nicolae POPA, Remus RADINA, Franz SCHUTTACK, Liviu TUDORAŞ şi alţii.

S-au mai consultat:

Analele Sighet
Analele totalitarismului
Anuarul de istorie orală, Cluj
Memoria, revista gândirii arestate -Bucureşti
Cartea Memoriei, Chişinău

Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0037]