Este hipnoza periculoasa? Hipnoterapeutii sunt sarlatani? Hollywood-ul ne prezinta hipnoza in cele mai negre imagini…

Hipnoza este pur si simplu un mod de relaxare si de lasare deoparte a mintii constiente, odata cu activarea mintii subconstiente, astfel incat sugestiile sa fie facute direct subconstientului si in acest fel pacientul sa fie capabil sa actioneze conform acestor sugestii cu o mai mare usurinta si eficienta. Dupa 1958, Asociatia Medicala Americana a acceptat oficial hipnoza ca forma respectata de ajutor medical. Asociatia Medicala Britanica a acceptat hipnoza in 1955. Hipnoterapeutii nu mai sunt considerati sarlatani sau animatori de scena.
Dar, marea majoritate a oamenilor au conceptii gresite despre hipnoza. Si asta din trei cauze:
* cartile care descriu hipnoza ca pe o tehnica nociva, de spalare a creierului si periculoasa;
* imaginea pe care o ofera hipnotizatorii de scena, ca hipnoza le-ar permite sa „controleze” mintea subiectului si ca acest procedeu este unul destinat strict amuzamentului;
* industria hollywoodiana de film care prezinta hipnoza ca periculoasa si supranaturala. Hipnotizatorii sunt cel mai adesea caracterizati ca psihopati inraiti, care controleaza mintile pacientilor, manipulandu-si „victimele” si facandu-le sa comita crime sau acte autodistructive. Iata un rezumat al versiunii hollywoodiene asupra hipnozei:
- The Cabinet of Dr. Caligari (1919) a fost un film mut despre un hipnotizator (dr. Caligari) si persoana subjugata de acesta (Caesare), care era trimisa in misiuni de omucidere si distrugere.
- Svengali (1931), un film cu John Barrymore. Acesta juca rolul unui hipnotizator care tinea sub vraja sa o tanara fata numita Trilby. Cand era in transa, Trilby devenea o cantareata talentata de opera, talent pe care nu-l putea manifesta dupa iesirea de sub hipnoza.
- The Frozen Ghost (1945) a fost realizat in Universal Studios, cu Lon Chaney, Jr. in rolul unui magician si hipnotizator de scena care a fost acuzat de crima atunci cand unul dintre voluntari a murit in timpul unui spectacol.
- The Woman in Green (1945), realizat de Universal Studios, a fost un film cu Sherlock Holmes, cu Basil Rathbone in rolul detectivului. Personajul negativ era o atragatoare femeie hipnotizatoare care pusese la cale o crima pentru un castig banesc.
- Black Magic (1949) a fost realizat de RKO, cu Orson Welles ca personaj negativ in rolul unui hipnotizator, contele Cagliostro. Actiunea se desfasoara in Italia secolului al XVIII-lea.
- Whirlpool (1950), realizat de 20th Century Fox, il avea pe M. Ferrer in rolul unui hipnotizator criminal din Palm Springs, care a incercat sa transfere vina unei crime pe care o comisese sotiei cleptomane a unui psihiatru de renume.
- Invasion (1953) a fost un film realizat de 20th Century Fox despre efectele unui razboi nuclear asupra patronilor unui bar din New York. Ironia era ca barmanul pur si simplu ii hipnotizase pe acesti oameni inducandu-le ideea ca avea loc un razboi nuclear, cu scopul de a-i face sa fie mai constienti de „Amenintarea Rosie”.
- Curse of the Demon (1958), realizat de Columbia Pictures, il avea pe Dana Andrews in rolul unui medic psihiatru care investiga omorarea unui coleg in Anglia. In timpul interogarii, unui membru al unui cult satanic i-a fost indusa o stare de transa, dar acesta s-a aruncat pana la urma pe fereastra si a murit. Mai tarziu, liderul cultului a folosit hipnoza asupra prietenei lui Dana pentru a-l intimida pe acesta din urma.
- Tales of Terror (1959), realizat de American International Pictures, ecranizeaza unele povestiri ale lui Edgar Allan Poe, intre care „Faptele in cazul d-lui Valdemer”. Povestirea este centrata asupra unui personaj care se afla in transa exact in momentul mortii sale si care nu putea trece in viitoarea sa viata. Hipnotizatorul ticalos a ademenit-o pe sotia lui Valdemer, convingand-o sa se marite cu el. In cele din urma, Valdemer se ridica de pe patul de moarte si il stranguleaza pe hipnotizator.
- The Manchurian Candidate (1962), realizat de United Artists, este o poveste din timpul razboiului rece despre un erou din Razboiul Coreei caruia ii fusese „spalat creierul” de China Rosie si care fusese transformat intr-un ucigas. Acesta reusise sa omoare cu sange rece membri ai propriului sau pluton, ca o masinarie.
- Audrey Roje (1977) realizata de United Artists, prezinta in mod nefericit portretul unei fete de doisprezece ani care moare in transa asa cum murise intr-o viata trecuta. Anthony Hopkins are rolul tatalui care pretinde ca Audrey ar fi reincarnarea fiicei sale moarte.
- The Natural (1984) realizat de TriStar Pictures, il are pe Robert Redford in rolul unui jucator de baseball de varsta mijlocie. Se apeleaza la un hipnotizator care sa ajute echipa sa perdanta sa-si gaseasca motivatia; in acest film Redford declara: „N-am de gand sa ma las pe mana unui hipnotizator de balci”. In acest film a fost intarita imaginea prosteasca si frivola a fenomenului de hipnoza.
- Dead Again (1992) este un film realizat de Paramount care infatiseaza un hipnotizator (care traia impreuna cu mama sa infirma) ca pe ucigasul, acum matur, al unei tinere femei in fosta viata a acesteia, cu patruzeci de ani in urma. In film este ilustrata schimbarea sexului de la o viata la alta, dar hipnotizatorii sunt prezentati ca personaje raufacatoare si anormale. Robin Williams joaca rolul unui psihiatru care-si pierduse dreptul de practica si care da gratis sfaturi terapeutice intr-o instalatie de congelare a alimentelor.
Sursa:http://www.almeea.com/este-hipnoza-periculoasa-hipnoterapeutii-sunt-sarlatani-hollywood-ul-ne-prezinta-hipnoza-in-cele-mai-negre-imagini/

Cabana Gura Zlata-Sub Vf.Cioaca Porumbelului-Platoul Zanoaga-Taul Zanoaga-Cota 1699-Crucea Trasnitului-Dosu Slaveiului-Lacul Bucura *muntii Retezat

11. Cabana GuraZlata (775 m) — sub vf. Cioaca Porumbelului (1453 m) —platoul Zanoaga (1709 m)— taul Zanoaga Mare (1997 m) — cota 1699 — Crucea Trasnitului (2075 m) — Dosu Slaveiului (2346 m) — lacul Bucura (2041 m).

Marcaj: triunghi rosu                                                 
Timp de mers: 8—9 ore.


De la cabana, pornirea pe traseu se face trecind peste firul de vale a Riului Mare, curs de apa pe al carui mal intilnim, prin poieni, citeva conace pastorale (atunci cind puntea din apropierea cabanei este luata de apa, sintem nevoiti ca, pe soseaua forestiera, sa facem un ocol de aproape un kilometru). Curind, patrundem intr-o zona impadurita, mergind pe cararea ce urmeaza versantul drept al piriului Zlata, curs de apa pe care il trecem pe malul opus, putin mai in amonte de confluenta lui cu piriul Radesului. Cararea noastra se angajeaza acum pe versantul drept al acestui din urma curs de apa. Nu mult mai tirziu, traseul marcat trece pe stinga apei, mentinindu-se destul de aproape de firul vaii. Urmeaza apoi un lung sector in care poteca suie de-a coasta pe colinele culmii Radesului si trece pe celalalt versant, printr-o sa, luminis insorit in padure (de la Gura Zlata si pina in aceasta sa, s-a mers foarte aproape de hotarul rezervatiei stiintifice, aflata catre stinga noastra). Dupa o portiune de drum aproape orizontal, urcam virtos apoi pe versantul sting al culmii, clina care, pe aici, este un adevarat pripor. Pe nesimtite ne-am apropiat de fundul vaii Radesul Mic, loc din care insa, urcind pe virtejele potecii, revenim catre culme. Cotim la dreapta si, strabatind o zona acoperita de padure ajungem la un canton silvic.
De la canton ne continuam drumul pe culmea Radesului Mare, element orografic ce separa cele doua caldari ale Radesului (Mare si Mic), trecind printr-o zona in care cringurile de jnepeni au fost defrisate pentru a se spori suprafetele de teren folosite ca pasune. Depasind pintenul de munte cunoscut sub numele de Cioaca Radesului (2085 m), ne angajam pe cararea ce urca prin jnepenis, costis, pe versantul sud-vestic al Muntelui Zanoaga. Trecem apoi printr-o sa a culmii Rades—Zlata si, aproape imediat dupa aceea, ajungem in punctul unde, traseului nostru (triunghi rosu) i se alatura poteca marcata cu cruce albastra, carare ce vine dinspre Gura Apei. Pe acest marcaj dublu, ne continuam calea urcind usor catre platoul ce se intinde la sud, (stinga) de vf. Zanoaga (2262 m). In dreapta noastra, peretele inalt al platoului se pravaleste parca, pina catre fundul caldarii Zanoguta, unde se afla taul cu acelasi nume. Dupa ce, urcind si coborind lin, strabatem platoul (podul) Zanoagei, ajungem pe pragul de sus al caldarii, loc din care, dupa ce se incinta cu imaginea intinsului tau al Zanoagei Mari de pe fundul caldarii, privirea se indreapta inspre est unde, in planul urmator si inchizind zarea, se profileaza vf. Judele cu cele doua piscuri mai joase ce il flancheaza intr-o parte si in cealalta.
De pe buza caldarii, pe marcajul dublu (triunghi rosu si cruce albastra), coborim priporul vestic al Zanoagei si poposim linga punctul din care emisarul taului Zanoaga Mare porneste sa intilneasca alti torenti impreuna cu care va da nastere piriului Judele. In acest loc ajunge si marcajul punct rosu ce vine, pina aici, de la lacul Bucura.
Pentru continuarea drumului spre lacul Bucura, de la taul Zanoaga Mare, pe marcajul triunghi rosu si cruce albastra, coborim de-a lungul vaii piriului Zanoaga. La cota 1699 ajungem in punctul de confluenta a mai multor torenti, obirsie a piriului Judele. De aici mai departe, coborim citva timp pe fundul vaii Judele peste a carui apa trecem curind dupa aceea. Parasind apoi firul vaii, ne abatem catre stinga, urcind costis prin codru. Odata cu inasprirea pantei, iesirn din padure si strabatem o zona de teren acoperita cu tufe dese de jnepeni printre care poteca urca, in serpentine, pina la golul alpin de pe spinarea Piciorului Slaveiului, linga Crucea Traznitului (2075 m). Aici intilnim poteca marcata cu punct galben care, venind dinspre valea Lapusnicului Mare, urca de la Lunca Barhina. Semnul acesta nou, alaturat celorlalte doua ce au vristat poteca pe care am venit pina aici (triunghi rosu si cruce albastra), ne va insoti in tot restul drumului, peste culmea Slaveiului, pina la lacul Bucura.
Ajunsi la Crucea Trasnitului, cotim la stinga si pornim intr-un lung urcus care, dupa inca o ora si jumatate de mers, ne va scoate pe culmea Slaveiului. De la Crucea Trasnitului si pina dincolo de taul Turcei, lasind inspre dreapta gorganul „La Clince' (2076 m), vom urca pe un drum de culme larga, cu intinse perspective de-o parte si de alta a ei. Trecem apoi prin stinga taului Turcei si coborim in firul unui vilcel. Pina aici, drumul nu ne-a cerut eforturi deosebite, atit urcusul cit si coborisul ce i-au urmat, fiind destul de domoale. Din firul vaiugii mai departe insa, pornind pe cararea ce strabate in lung Picioru Slaveiului, vom avea de urcat unele portiuni de coasta mai pieptisa a caror asprime este, pe alocuri, usurata de serpentinele potecii.
Pe tapsanul de pe culmea Slaveiului, citiva stilpi de marcaj ajuta in orientare pe cei ce strabat locurile pe timp de ceata.
Dupa strabaterea platoului, incepem un coboris repezit, pe serpentinele cu care poteca domoleste priporul peretilor vestici ai Zanoagei Bucurei. Pe malurile lacului Ana (1979 m), ajungem la o jumatate de ora dupa ce am trecut peste culmea Slaveiului.
In drumul dintre lacul Ana si lacul Bucura, va trebui sa urcam treptele malului sting al vaii Izvorul Bucurei, urmind o carare bolovanoasa, rasucita in serpentine, printre steiuri si pe dupa pilcurile de jnepeni. De la stilpul plantat pe terasa sub buza caruia se adaposteste lacul Bucura si pina la lac, nu mai avem de mers decit 2—3 minute.

Aici sfirseste lungul traseu marcat cu triunghi rosu.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php

Misterioasa “Carte Rosie” a psihanalistului Carl Jung. Texte enigmatice, diavoli desenati, conversatii cu zeitati…

Carl Jung a fost un psihiatru influent, fiind fondatorul psihologiei analitice. Jung a colaborat cu Sigmund Freud multi ani si s-a remarcat pentru munca sa cu pacientii schizofrenici. In 1913, relatia profesionala a lui Jung cu Freud s-a destramat, si de aceea el a inceput sa dezvolte propriile cercetari privind sanatatea mentala. De exemplu, Carl Jung credea ca halucinatiile auditive si vizuale nu reprezinta altceva decat “confruntari cu inconstientul”.
In timpul acestei perioade, Jung a scris o carte intitulata “Liber Novus”, in latineste “Noua carte”, dar care a ramas cunoscuta ca fiind “Cartea cea rosie”. In ea putem intalni diavoli desenati cu mana de psihiatru, conversatii cu zeitati, descrieri de incest, calatorii in lumea subpamanteana… Unii au numit-o drept “intelepciune infinita”, iar altii ca “aiureli ale unui psihopat”. Jung a lucrat la aceasta carte timp de 16 ani, si nu a spus nimanui de ea pana la moartea sa, in 1961.
Atunci cand a descris aceasta carte, Jung a explicat: “Anii (…) cand am urmarit imaginile interioare au fost cei mai importanti din viata mea. Totul deriva din asta. Au inceput de atunci, iar detaliile de mai tarziu n-au mai contat. Intreaga mea viata a constat in elaborarea a ceea ce a iesit din inconstientul meu si care m-a cuprins ca un val enigmatic. Lucrurile asternute reprezinta mai mult decat o singura viata. Munca de mai tarziu a fost doar o clasificare ulterioara, o elaborare stiintifica si o integrare in viata.”
Dupa moartea sa, familia lui Jung a pastrat Cartea Rosie pentru aproape 50 de ani. Doar cativa oameni au vazut-o, pana in 2009 cand ea a fost publicata. Originalul a fost expus in Muzeul de Arta din Manhattan. El contine 205 de pagini de text si ilustratii, dintre care 53 de pagini sunt doar imagini, iar 81 reprezinta doar texte. Asa cum a descris Jung in aceasta carte misterioasa, el ar fi fost vizitat de doua figuri: de un bărbat batran si de o femeie tanara, cu numele de Elijah si Salome. Cele doua personaje erau tot timpul acompaniate de un sarpe negru, sarpele fiind unul din cele mai vechi simboluri oculte.
Sursa:http://www.almeea.com/misterioasa-carte-rosie-a-psihanalistului-carl-jung-texte-enigmatice-diavoli-desenati-conversatii-cu-zeitati/

Armata romana renaste ca pasarea Phoenix

Armata română renaşte ca pasărea Phoenix
de Cicerone Ionitoiu

 „Spectacolul armatei române reorganizate este impresionant... în ciuda tuturor piedicilor, România a lucrat activ la repararea dezastrului reorganizându-şi armata şi rezolvând multe dificultăţi economice", spunea Albert Tomas sosit de la Paris, în Moldova.
Cu mare pompă - Capul lui Mihai Viteazul - fusese adus la Mitropolia Iaşului, ca un simbol ce prevestea unificare, după peregrinare prin focul revoluţiei bolşevice.
 Rusia era bântuită de confuzie şi anarhie. Bolşevicii se bazau pe „principiu satanic" că „...în lupta dusă pentru revoluţia socială minciuna, trădarea şi înşelăciunea sunt arme îngăduite faţă de burghezie, capitalişti şi guvernele lor... Morala? Nu e moral decât ceea ce duce la revoluţie. Restul nu-i decât absurditate burgheză. Bolşevismul nu-i un pension de domnişoare. Până şi copiii ar trebui să asiste la execuţiile capitale şi să se bucure de pieirea duşmanului proletariatului..."
 In această situaţie puterile centrale socoteau problema românească, ca şi lichidată. Se propusese împăratului Germaniei o uniune personală sub coroana Austriei pentru a pune capăt iridenţei românilor faţă de Ungaria, iar arhiducele Max al habsburgilor era lansat să creeze divergenţă între cele două case domnitoare în dispută pentru tronul românesc.
 Socotelile dinastice fiind făcute rămânea numai victoria pe care Mackensen o şi rezolvase pe hârtie, ca pe o ecuaţie fără neprevăzute: plănuise cu Armata 9 germană să atace de-a lungul Siretului spre Iaşi, iar cu alte două armate prin Galiţia să ocupe Bucovina, alungând pe ruşi care erau în descompunere. Astfel marele strateg spera că în 15 zile să lichideze problema românească creându-şi drum liber spre Ucraina şi porturile Mării Negre.
 Neprevăzuta planului Comandamentului român prevedea ca Armata a -II-a, condusă de generalul Alexandru Averescu, să atace la Mărăşeşti iar Armata I a generalului Eremia Grigorescu să intervină pe linia Galaţi, Nămoloasa, Focşani şi să-şi deschidă drum spre Bucureşti.
 Pe data de 11 iulie atacul surprinzător al lui Averescu la Mărăşeşti a produs mari pierderi nemţilor, iar arhiducele Iosif de Habsburg care conducea operaţiunile inamicului şi-a pierdut artileria şi foarte multă infanterie „sub presiunea celui mai ucigător foc de artilerie românesc". în plină ofensivă, eliberează întregul bazin dintre Oituz şi Putna aruncând pe germanii în derută, în Munţii Vrancei şi refuzând să oprească atacul. In acest timp, Kerenski dăduse ordin telegrafic ca trupele ruseşti să înceteze lupta şi să părăsească frontul.
Mackensen în disperare, retrage 8 divizii din Galiţia şi le aduce, prin Predeal-Ploieşti, în regiunea Buzău pentru a întări frontul din sudul Moldovei unde a adus şi trupe turco-bulgare. După ce a decimat pe 24 iulie, armata a 4-a rusă în debandadă din cauza bolşevizării, germanii au dat de rezistenţa legendarului Eremia Grigorescu pe linia Oituz-Valea Şuşiţei-Mărăşeşti.
Aici nemţii au dat de un nou Verdun, triunghiul morţii româneşti, o adevărată epopee, unde ordinul lui Eremia Grigorescu „Pe aici nu se trece" a fost împlinit cu sfinţenie. Trădarea rusească se produsese, şi în timp ce erau alungaţi, românii au rezistat 14 zile celor 61 de atacuri germane de o vigoare nemaiîntâlnită. Românii au luptat în cămaşă şi izmene, respingând de 7 ori atacul de la Mărăşeşti, cel mai înverşunat fiind pe 6 august 1917 , la 65 000 oameni s-a ridicat pierderea germană.
Primul-ministru francez, Alexandru Ribot, trimitea următoarea telegramă lui I. Brătianu: „Franţa salută naţiunea română, sora sa curajoasă, care a arătat în mijlocul greutăţilor de acum cele mai eroice virtuţi".
 Iar ziarul englez „Times" sublinia pe 17 august 1917: „Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei."
 Dar situaţia pe toate fronturile era proastă pentru puterile occidentale. Italia pierde lupte după lupte şi numărul prizonierilor pierduţi se ridică la 250 000. Germanii ocupă părţi importante din ţările baltice. Pe teritoriul românesc ruşii sunt în plină revoluţie, jefuiesc şi omoară. îşi degradează ofiţerii. Nordul Moldovei şi Basarabia cunoaşte aceleaşi grozăvii.
 Hotărârea puterilor occidentale este fermă. Clemenceau cere, pe 22 noiembrie 1917, război fără întrerupere până la înfrângerea puterilor centrale. Guvernul român cere armistiţiu în decembrie după ce Lenin semnase şi el armistiţiu cu germanii pe 5 decembrie la Brest-Litowsk.
 Timp de două săptămâni i-a trebuit generalului Prezan ca să dezarmeze pe ruşi, să-i dea afară din ţară. Congresul militar de la Chişinău, care proclamase autonomia Basarabiei, a cerut guvernului de la laşi asistenţă militară împotriva anarhiei care se instaurase de către trupele în retragere.
Armata română a reuşit pe 13 ianuarie 1918 să pacifice Basarabia şi a fost primită triumfal. Astfel, la Chişinău s-a putut continua activitatea legislativă, care, pe data de 27 martie 1918, a cerut unirea cu România -Patria Mamă - conform principiului că popoarele pot decide singure de soarta lor.
Tânăra Americă sprijină eliberarea naţiunilor
 Românii treceau prin momente de disperare, atât în Moldova, unde se înghesuise tot „regatul", atât în Oltenia şi Muntenia, spoliate de cotropitori, cât şi în Transilvania, de unde, peste 600 000 de barbati, fuseseră smulşi din vatra strămoşească şi trimişi să apere cel mai opresiv imperiu în timp ce zeci de mii umpleau închisorile şi lagărele maghiare, iar zona de frontieră cu Regatul român fusese împănată cu elemente maghiare. Ungaria era incapabilă să vadă desfăşurarea cursului evenimentelor în favoarea celor asupriţi.
 Acest aspect de îndărătnicie maghiară îl descifrase luliu Maniu de-a lungul sfertului de veac de confruntare cu „Coroana Sf. Ştefan". De asemenea, el constatase şi şubrezenia militară a imperiului habsburgic târât spre prăpastie de „nobila naţiune maghiară" şi declarase că „niciodată nu va cere ca românii să intre în război alături de puterile centrale".
 Justeţea cauzei româneşti ca şi a popoarelor asuprite a fost subliniată de primul ministru francez, A. Ribot, care, într-o declaraţie, pe care am putea-o socoti premergătoare celei a lui Wilson, făcută pe 25/26 iulie 1917, spusese în faţa Conferinţei Aliaţilor, de la Paris:
„Puterile aliate, mai mult ca oricând, pentru a apăra draptul popoarelor, îndeosebi în Balcani, sunt hotărâte să nu depună armele decât atunci când îşi vor atinge obiectivul major, care, în concepţia lor, domină pe toate celelalte: a face imposibilă repetarea unei agresiuni criminale ca aceea existentă azi şi a cărei responsabilitate revine Puterilor Centrale.
 Nu există puteri mari si puteri mici. Toate sunt egale şi se bucură de aceleaşi drepturi. Dacă o naţiune se dezvoltă mai mult decât alta, ea are nu numai datoria, ci şi privilegiul de a proteja şi apăra micile puteri".
 Remarca elogioasă a preşedintelui Franţei, Raymond Poincare, la adresa extraordinarului efort românesc, a fost încă o confirmare a fraternităţii româno-franceze:
„Acelaşi popor s-a ridicat fi luptă cot la cot pentru acelaşi ideal, a îndurat aceleaşi suferinţe, face aceleaşi sacrificii, nutreşte aceleaşi speranţe, păstrează aceeaşi încredere nezdruncinată în victoria dreptului".
 In această atmosferă de recunoaştere a efortului României la instaurarea justiţiei, pe de o parte, şi a acţiunii de intimidare şi crudă opresiune dezlănţuită asupra popoarelor subjugate de imperiul Austro-Ungar, pe de altă parte, Comitetul executiv al Partidului Naţional din Transilvania, la sugestia lui luliu Maniu, hotărăşte, în luna decembrie 1917, reluarea activităţii la toate nivelurile organizaţiilor partidului pentru scuturarea jugului sclaviei.
Incă o dată, intuiţia acestei acţiuni fusese providenţială, deoarece pe 8 ianuarie 1918 preşedintele Americii, Woodrow Wilson, a rostit mesajul celor 14 puncte istorice ce anunţau zorii eliberării popoarelor din robie şi în care preciza că „este programul nostru pentru pacea în omenire:
1. Tratatele de pace, elaborate în marea zi, după care nu vor mai avea loc acorduri secrete şi separate între naţiuni, în plus diplomaţia va acţiona întotdeauna sincer fată de toti...
 10. Popoarelor Austro-Ungariei pe care dorim să le salvăm şi să le asigurăm un loc printre naţiuni, trebuie să li se acorde mai întâi posibilitatea unei dezvoltări independente...
 11. România, Serbia şi Muntenegru trebuie să fie evacuate; teritoriile ocupate trebuie să fie părăsite; raporturile dintre statele balcanice trebuie să se stabilească pe relaţii prieteneşti în conformitate cu interesele istorice şi tradiţionale; garanţii internaţionale de independenţă politică, economică şi teritorială vor fi luate în favoarea acestor state...
 14. ... Un principiu evident călăuzeşte întregul program pe care l-am schiţat: este principiul unei dreptăţi pentru toate popoarele şi naţionalităţile, principiu de drept pe care toate naţiunile îl au de a trăi în condiţii egale de libertate şi linişte, unele cu altele, fie ele slabe sau tari. Şi dacă acest principiu nu va deveni de bază, nici o parte a edificiului dreptăţii internaţionale nu va rămâne în picioare.
Poporul Statelor Unite nu va acţiona decât pe baza acestui principiu. Pentru a apăra acest principiu el este gata să-şi dedice viaţa, onoarea şi tot ce posedă. Am ajuns la momentul cel mai important din punct de vedere moral, al acestei lupte supreme şi decisive pentru libertatea oamenilor: poporul Statelor Unite este decis să-şi pună la încercare toată forţa sa, idealul său nobil, sinceritatea şi spiritul de sacrificiu."
Aceste principii călăuzitoare expuse de W. Wilson erau în concordanţă cu vederile lui Iuliu Maniu care credea în biruinţa
 dreptăţii şi adevărului împotriva măsurilor asupritorului milenar, pe care le socotea trecătoare, un simplu provizorat, chiar în ciuda părerilor unor prieteni care-l socoteau nehotărât.
 Maniu, om de reflecţie rece, a cărui judecată se vedea îndreptăţită de logica izvorâtă din dreptatea istoriei ce se voia împlinită, confirmată acum de desfăşurarea evenimentelor internaţionale era mai mult ca oricând solicitat la cârma destinelor Transilvaniei. Şi prezenţa lui se făcea simţită chiar de pe frontul ucigător unde-l aruncase guvernul ungar incomodat de prezenţa lui.
 Cu toate că situaţia Regatului român devenise tragică în urma trădării ruseşti, au avut loc manifestaţii de simpatie faţă de suferinţa noastră, fiind demnă de remarcat aceea a ministrului francez de externe, Pichon:
 „Aşa cum nu vom abandona Belgia, Serbia, Polonia, naţionalităţile oprimate, pentru care luptăm în tovărăşia celor mai mari democraţii din lume, spre a le elibera, aşa nu vom abandona nici România care s-a sacrificat ca şi noi, pentru apărarea dreptului".
 Semnele descompunerii Puterilor Centrale erau evidente: răscoala de la Berlin, ca şi cea de la Budapesta sau din porturile Adriaticei, precum şi dezertările celor în drum spre front.
Acestea erau şi o consecinţă a unui nou mesaj al Preşedintelui Wilson rostit pe 11 februarie, care venea cu precizări în sprijinul popoarelor subjugate:
„Nu mai poate fi vorba de a transfera popoarele de la o putere la alta printr-o simplă conferinţă internaţională sau printr-un acord între rivali şi antagonişti. Aspiraţiunile naţionale trebuie respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât cu propriul lor asentiment. Auto-determinarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ de acţiune pe care în viitor oamenii de stat nu-l pot ignora decât în detrimentul lor."
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-010)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/871-Armata-română-renaşte-ca-pasărea-Phoenix

Lumea duhovniceasca nevazuta

Lumea duhovnicească - nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor2.htm

Pestera Ghetarului de la Vartop *muntii Apuseni

Peştera Gheţarul de la Vârtop (numită şi Peştera Minunată) este o peşteră frumos concreţionată, situată la aproximativ 1170 m altitudine, în apropierea cătunului Casa de Piatră din comuna Arieşeni, jud. Alba. Peştera este ascendentă (30 m denivelare pozitivă) şi are o lungime de aproximativ 340 m. Poate fi vizitată fără echipament special de parcurgere a verticalelor.
Accesul către peşteră se face pe o potecă semnalizată din cătunul Casa de Piatră, comuna Arieşeni. Până în Casa de Piatră se ajunge din centrul localităţii Gârda de Sus, pe drumul comunal paralel cu valea Gârda de Sus, iar spre amonte - valea Gârdişoara (între Gârda şi Casa de Piatră sunt 12 km).
Gheţarul de la Vârtop este celebru îndeosebi pentru faptul că în anul 1974, cercetători din cadrul Institutului de Speologie Emil Racoviţă din Cluj-Napoca au descoperit în interiorul ei 3 urme de hominid imprimate în planşeul peşterii. Cea mai bine conservată dintre acestea a fost prelevată în momentul descoperirii în vederea studierii sale, în timp ce, din păcate, celelalte două urme au fost decupate şi furate din peşteră la scurt timp după aceea, fără a se cunoaşte autorii faptei până în prezent. Studiile efectuate au relevat că vechimea urmei de hominid este de cel puţin 62.000 de ani (Onac şi colab., 2005), ceea ce denotă faptul că ea trebuie să fi aparţinut omului de Neanderthal.
Peştera a fost declarată monument al naturii începând din anul 1957 şi preluată în administrare de către Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei R.P.R.
În prezent, administrarea Gheţarului de la Vârtop este în sarcina Administraţiei Parcului Natural Apuseni, peştera fiind inclusă în zona de conservare specială a ariei naturale protejate.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=129&Itemid=79&lang=ro

Puternicele blesteme ale tiganilor

La tigani se fac multe papusi magice. Se infig ace in ele si se pun sub poarta dusmanului. Nu exista nici protectie, nici leac impotriva acestui tip de vraja. Toata lumea stie cum se fac aceste papusi, dar ele nu sunt eficiente decat daca blestemul este rostit deasupra lor de o femeie care stie sa faca farmece. Cel care gaseste sub poarta o asemenea papusa este convins ca se va imbolnavi, ba chiar ar putea sa moara. Forta psihologica a acestei vraji este atat de mare, incat adesea se poate produce un accident.
Aceste papusi pot si sa vindece. In acest caz, ele au o forma speciala, de stea, si nu sunt intepate cu ace. Cine arunca blestemul pronunta, in locul blestemului, urmatoarea fraza: „Fie ca boala sa ramana in iarba sau in copac!” Duce apoi papusa la o rascruce, dupa ce scuipa in cele patru directii, pentru ca aceia care trec pe acolo sa ia boala „clientului” sau, care astfel se poate vindeca.
Tiganilor cohani sunt cei carora le revine „privilegiul” de a practica magia neagra. Actiunile distrugatoare ale lor sunt intotdeauna temute si redutabile. Ierburi smulse de la o rascruce de drumuri si asezate sub pragul cuiva, o figurina in care infige un ac, fire de par care apartin victimei, fierte, vor atrage asupra acesteia mari nenorociri. Tiganii cohani pot sa arunce un blestem in anumite zile, in timpul postului, gandindu-se intens la dusman, care se imbolnaveste, cel mai adesea de o boala de piele. Un alt ritual poate inlocui actul magic, de exemplu daca arunci sare in foc in timp ce rostesti urmatoarele vorbe: „Trupul tau sa se acopere de atatea basici cate fire de sare arunc eu in foc!”
Otrava este un alt mijloc. Produsele naturale cunoscute de tigani nu au antidot si nu prezinta nicio proprietate nociva atunci cand le examinam; dar ele isi arata proprietatile atunci cand patrund in corp: de exemplu, lungi fibre vegetale care cresc si se atarna de mucoase fac ca moartea sa survina in doua saptamani. Este posibil ca magia sa fie de ajuns: un individ care este vizat se simte otravit, chiar daca nu a inghitit nimic, si incetul cu incetul piere.
O persoana care are darul de a blestema sau de a vindeca nu este numita niciodata „vrajitoare”, ci „femeie care arunca blesteme”.
Un blestem foarte eficient consista in a ingropa in curtea dusmanului, sau aproape de casa lui un obiect care a apartinut unui mort sau a varsa pe pragul usii apa cu care a fost spalat mortul. In acelasi fel un bolnav isi poate atarna hainele de un copac care creste intr-un loc de pelerinaj. Boala se va transmite de la el la copac, si omul se va vindeca. Diferenta intre cele doua vraji este ca primul ritual aduce boala, in vreme ce al doilea vindeca, fara sa faca rau altcuiva.
Sursa:http://www.almeea.com/puternicele-blesteme-ale-tiganilor/

Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!

Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!
de Cicerone Ionitoiu

 La „strigătul latinităţii din tranşee" lansat ca o poruncă de Octavian Goga răspunsese I. C. Brătianu: „Azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei", iar Mişu Ferichide în Consiliul de Coroană a concis ca să fie auzit şi peste veacuri:
„Dacă stăm locului vom ajunge vasalii străinilor, iar generaţiile viitoare ne vor reproşa că nu ne-am făcut datoria".
 Aşa a pornit România hotărâtă peste Carpaţi, în Ajunul Sfintei Mării 1916, când Mavrocordat, ministrul Regatului de la Bucureşti a remis la ora 20,45 următoarea declaraţie de război:
„Toate nedreptăţile ce au suportat fraţii noştri au întreţinut între ţara noastră şi monarhie o stare de continuă animozitate, pe care guvernele regatului nu ajungeau s-o calmeze decât cu preţul unor mari dificultăţi si al multor sacrificii... ei au fost trataţi ca o rasă inferioară...
 Deoarece acest război pune in discuţie cele mai grave probleme, atingând însăşi dezvoltarea naţională, ca şi existenţa statelor, România având dorinţa de a contribui la încheierea mai grabnică a conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede forţată de a intra alături de acele state care îi pot asigura realizarea unităţii naţionale".
 Astfel prevederea lui Iuliu Maniu că „fratele mai mare îşi va asuma răspunderea morală a familiei române", se împlinise. De acum, din ziua de Sfânta Măria 1916 vor începe să curgă şiroaie de lacrimi şi sânge, dar nu în zadar.
 Sacrificiile aliaţilor erau comune pe cele două fronturi, din apus şi răsărit. Cea mai mare bătălie angajată pe 21 februarie 1916 la Verdun a putut fi câştigată de Alianţi numai în luna decembrie după ce nemţii retrăseseră 18 divizii şi le aduseseră împotriva românilor pe care i-au prins-o ca într-un cleşte cu ajutorul bulgarilor.
 Sacrificiile româneşti au fost mari în timp ce ziarul „La Libre Parole" se întreba, „Dar Sarrail ce face?" în situaţia devenită dramatică acum pentru România, preşedintele Franţei, Clemenceau îşi punea şi el o altă întrebare: „Am visat ori am citit că ruşii au dat un corp expediţionar? Unde trebuiesc sute de mii, corp expediţionar?" în schimb ruşii ne-au luat ca „amintire" tezaurul, iar Germanii ne-au dus mii de prizonieri în Alsacia unde au murit de boli şi mai ales de foame, fiind îngropaţi într-o salbă de cimitire ce se ţin lanţ de la Soultzmat până la Maubeuge (pe frontiera cu Belgia) şi pe cealaltă parte a Rinului, de la Breisach până la Krefed.
 Anul 1917 a însemnat apariţia unei noi forţe care a schimbat atmosfera pe fronturi iar răspunsul Aliaţilor la cererea de pace separată a germanilor a fost precis: eliberarea italienilor, slavilor, românilor şi cehoslovacilor.
 Eliberarea noastră consta în puterea rezistenţei şi în victoria aliaţilor care începuse să se întrezărească cu toată defecţiunea rusească unde începuse revoluţia bolşevică, ce a făcut mari greutăţi României nevoite să facă faţă şi duşmanului şi fostului aliat.
 Primăvara anului 1917 se arătase plină de speranţe, dar şi de durere. Prevestea un an hotărâtor. Colţul ierbii primăvăratice l-a adus pe Regele Ferdinand în mijlocul ostaşilor şi de sub nucul de la Răcăciuni li s-a adresat în ajunul Bunei Vestiri, miercuri, 22 martie 1917:
„Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totdeauna dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat Eu, Regele vostru voi fi întâiul a da pildă.
 Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi-vă scumpii mei ostaşi, demni de încrederea ce ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie."
 I. G. Duca, în „Amintirile politice" subliniază pacostea tifosului exantematic ce se abătuse peste ţară în acea primăvară:
 „Am trăit trei luni groaznice şi nenumăraţi au fost militarii şi civilii a căror oseminte zac în Moldova de pe urma acestui flagel periculos, singurul dar pozitiv cu care în acele vremuri îndeajuns de grele, aliata noastră Rusia ne-a gratificat."
 Şi pentru că pe 2 aprilie raportul de forţe se schimbase prin intrarea Statelor Unite ale Americii alături de Tripla înţelegere, Regele Ferdinand I s-a adresat preşedintelui Wilson pe 17 aprilie: „Naţiunea română, care aşteaptă de la acest război eliberarea fraţilor oprimaţi de Austro-Ungaria, trimite naţiunii americane apărătoare a acestei nobile cauze, un emoţionant salut, plin de gratitudine."
Preşedintele Wilson mişcat de drama neamului românesc a trimis următorul răspuns:
„Suferinţele şi persecuţiile la care este supus poporul român provoacă indignarea şi compasiunea lumii civilizate."
In acele momente când omenirea era tulburată, când intrigile, pasiunile şi ameninţările creaseră o atmosferă apăsătoare, când Regelui Ferdinand I se retrăseseră toate titlurile de familie de către germani, acuzat fiind de trădare faţă de ei, El, Regele României şi-a păstrat onoarea rămânând credincios jurământului şi poporului român, ca slujitor al celor „mai buni copii ai firii, urziţi din lacrimi şi sudoare... sfinţind cu roua suferinţei ţărâna plaiurilor noastre".
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-009)
Sursa:universulromanesc.ro

De ce ingaduie dumnezeu existenta diavolilor?

De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.

Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile".

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii".
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor1.htm

Cascada Rachitele *muntii Apuseni

Cascada Răchiţele
*Drumetie

Este situată în versantul estic al masivului Vlădeasa, pe Valea Seacă, afluent al pârâului Răchiţele, la o altitudine de 1000 m. Cascada Răchiţele este constituită din două trepte care totalizează o diferenţă de nivel de cca 30 m, la baza ei existând o marmită adâncă cu diametrul de 10 m.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=102&Itemid=79&lang=ro

Cabana Pietrele-Valea Stanisoara-Saua Retezatului-Varful Retezat *muntii Retezat

10. Cabana Pietrele (1480), — valea Stinisoara — Saua Retezatului (2251 m)-vf. Retezat (2485 m).

Marcaj: triunghi albastru.                                                                                                                          

Timp de mers: 3½ —4 ore.

Pentru pornirea pe traseu, folosim hatasul din spatele cabanei, drum care, printre brusturi si prin grohotisul de pietroaie mari, se desluseste cu greu; mergem inspre amonte, pe versantul drept al vaii Stinisoara, departe de firul apei.
Trecind de pe malul drept al vaii pe cel sting, urcam usor printr-un pilc de brazi si intram intr-o poiana pe care o traversam de-a curmezisul. In capatul de sus al poienii, poteca urca iarasi prin padure si se alatura suvitei de apa a torentului care, aici, se lupta cu stinca; neizbutind s-o macine, apa o depaseste saltind intr-o cascada nu prea inalta.
Urcusul prin padure continua. Treptat, treptat, poteca fuge de firul vaii, spre dreapta; intr-un tirziu, pentru scurt timp, revenim linga apa. Mai ca n-am bagat de seama cind locul molidisului l-a luat cringul de jnepeni. Ne aflam iarasi in apropierea apei si, continuindu-ne calea, traversam de doua ori piriul; ajungem astfel linga un bordei ciobanesc, alcatuit din lespezile care, pe aici, se gasesc din belsug.
La bordeiul acesta, asezat intr-un impresionant circ glaciar, sintem sub vf. Retezat. Peste vale, catre est, se vede culmea Stanisoara al carui virf a ramas in urma, inspre nord. De la bordei, continuam urcusul, foarte domol acum; ajungem astfel la lacul Stinisoara (2000 m), interesant nu atit prin dimensiunile sale, cit mai ales prin culoarea rosie-caramizie a bolovanilor malului, nuanta pe care le-o da apa purtatoare unor saruri minerale.
De la lacul Stinisoara si pina pe vf. Retezat, poteca poarta acelasi semn ca si pina acum si, de la coada lacului, coteste la dreapta, urcind virtos printre bolovanii colturosi ai depozitelor morenice din caldare, inspre stinga, la inceput ascuns intre jnepeni, se afla un mic tau, inecat aproape cu totul de grohotisul mare din jur. In zonele ei laterale sau pe fundul zanoagei, sint scobite citeva gavans mai mici, adevarate buzunare ale caldarii.
Ultimul asalt al peretelui zanoagei il dam urcind pieptis pe firul unui surlau care, dupa o ora de mers de la lac, ne scoate pe buza caldarii, in Saua Retezatului, la 2251 m alt. Pe aici trec mai multe trasee marcate: triunghiu! albastru (marcajul nostru), banda rosie (sosita aici dinspre vf. Bucura) si banda galbena (traseul ce vine dinspre Poarta Bucurei).
Calea catre vf. Retezat se continua urcind in lungul crestei, peste un bolovanis risipit haotic; pe aici, tandarile de granit, patate de licheni, se inalta dintre pietroaie ca niste reptile de piatra. Dupa un scurt popas in saua de 2280 m alt., urcam mai departe, pieptis, trecind peste bolovanii in muchii si depasind succesiv cotele 2320 si 2410 m. In jurul ultimei dintre aceste inaltimi, se afla o pajiste in care pietroaiele s-au retras inspre laturi. Se ghiceste apropierea virfului, pe care il si atingem curind, la 50 de minute dupa plecarea din Saua Retezatului.
De pe pisc privelistea se desfasoara nestingherita de jur-imprejur si este, de-a dreptul, coplesitoare. Astfel, spre NV de virf, in fund de zanoaga si la o adincime de 400 m sub noi, cazanul negurilor de pe fata taului Steviei se zbuciuma valatucind ceturile din hau. O clipa numai, caci vintul sfisie negura in zdrentele pe care inaltul cerului le inghite de parca nici n-ar fi fost, descoperind astfel frumusetea oglinzii de smarald a taului.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php

Intamplari uluitoare despre foamete si canibalism

Partidul Donner

Cu ceva ani in urma, un grup de oameni a ramas blocat intr-o trecatoare printre munti, in timpul iernii, fara provizii si adapost. Astfel s-au petrecut lucruri oribile, unul dintre ei, Donner, i-a ucis pe toti membrii grupului si hranindu-se cu ei a reusit sa supravietuiasca. Ei bine, asta este o legenda….o legenda a trecatorii Donner. Si se vehiculeaza ca sangerosul Donner inca bantuie locurile respective. In prezent, o gasca de tineri prieteni alege ca loc de distractie pentru cateva zile cabana parintilor unuia dintre membrii grupului – Thomas, un baiat timid si suspect de linistit. Cabana este situata nicaieri altundeva decat in imediata apropiere a Trecatorii Donner. Ramane de vazut daca ceea ce se vehiculeaza ramane la stadiul de legenda sau Donner inca face victime si ce secrete ascunde timiditatea lui Thomas, scriu cei de la caplimpede.ro.

Regina vs. Dudley & Stephens

In 1884, yachtul englez Mignonette pleca din portul Southampton spre Sydney avand la bord un echipaj format din patru persoane: capitanul Tom Dudley, marinarii Edwin Stephens, Edmund Brooks si Richard Parker. Acesta din urma era la prima lui calatorie pe mare, avea 17 ani, era orfan, fara rude apropiate si indeplinea functia de “cabin boy” (nu stiu care e varianta corect in romana a acestui termen).
In apropiere de Capul Bunei Sperante, in 5 iulie, o furtuna scufunda yachtul, iar cei patru se salveaza cu ajutorul unei barci. Nu reusesc sa isi ia prea multa mancare sau apa cu ei, asa ca urmatoarele 18 zile le petrec rabdand foame si ajungand sa isi bea propria urina. Disperat, tanarul Parker nu tine cont de sfaturile celorlalti, bea apa de mare si se imbolnaveste.
In incercarea disperata de a se salva, Tom Dudley le propune celorlalti sa se traga la sorti care dintre ei sa moara pentru ca ceilalti sa-l manance si astfel sa supravietuiasca pana vor fi gasiti de un alt vas. Edmund Brooks refuza, desi nu se stie daca din teama de a nu iesi la sorti sau pentru ca nu i s-a parut moral acest lucru.
Vazand ca Parker se simte din ce in ce mai rau si avand certitudinea ca acesta nu va mai trai mult, in 23 sau 24 iulie, Dudley discuta cu Stephens si vine cu o noua propunere: sa fie Parker cel omorat si mancat. In afara faptului ca tanarul de 17 ani era bolnav, argumentul lui Dudley consta si in faptul ca restul echipajului aveau neveste si familii la care sa se intoarca, iar Parker nu. Zis si facut.
In timp ce Stephens ii imobilizeaza picioarele tanarului, Dudley spune o rugaciune si infige briceagul in vena jugulara a acestuia, omorandu-l. Mai apoi, cei trei se hranesc cu corpul lui Parker si ii beau sangele, Dudley si Brooks consumand cel mai mult, iar Stephens cel mai putin. Ei supravietuiesc astfel pana in 6 septembrie, cand sunt salvati de vasul german Moctezuma si adusi inapoi in Europa.
Ce se intampla de aici incolo necesita prea mult timp si detalii juridice, asa ca scurtez povestea: desi Dudley si Stephens cred cu tarie ca sunt nevinovati si faptele lor intra sub protectia Legii Marii, toti trei sunt adusi in fata completului de judecata sub acuzatia de crima. Mai apoi, Brooks este citat ca martor impotriva celorlati doi, desi se hranise si el cu carnea si sangele lui Parker. Trebuie precizat ca, pe tot parcursul procesului, publicul si presa au fost vadit de partea acuzatilor.

Civilizatia Maori

Locuitorii Maori au fost primii colonisti din Noua Zeelanda, care au sosit cu cateva secole inaintea europenilor. Cultura lor dateaza din era moderna timpurie. Ei practicau canibalismul in timpul razboaielor.
In 1809, o nava europeana a fost atacata de un grup de razboinici maori, ca razbunare pentru lipsa de respect aratata fiului unuia dintre sefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cativa supravietuitori norocosi au povestit infricosati despre ceea ce au vazut.

Leningrad

Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea razboi mondial este cel al Stalingradului. Insa in aceeasi ani, un alt oras sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai indelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii incercuisera Leningradul: incepeau cele 872 de zile de asediu. In interiorul orasului asediat, rationalizarea alimentelor devenea din ce in ce mai severa. Painea distribuita (cateva grame pentru fiecare) era facuta din faina indulcita cu celuloza, iar oamenii au ajuns sa manance inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar si cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; intre ianuarie si februarie 1942 s-au numarat peste 20.000 de victime. Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie innebuneau. Un maior al Armatei Rosii povestea: Mergeam putin, apoi trebuia sa ma opresc pentru a ma odihni. De mai multe ori am vazut oameni murind in zapada chiar in fata mea. Nu puteai sa faci nimic ca sa-i ajuti, trebuia sa-ti continui drumul.

Foametea ucraineana (1932-1933)

Cunoscuta si ca Holodomor (in limba ucraineana: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe nationale ale ucrainenilor din istoria moderna, cu un numar de morti estimat la cateva milioane. In timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat si alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se inteleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.
Cercetatorii sunt de acord ca foametea a fost cauzata mai degraba de politica agricola a guvernului sovietic si a lui Stalin decat din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit si „genocidul ucrainean”, ceea ce ar implica faptul ca Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii natiunii ucrainene ca factor politic si entitate sociala. Istoricii inca mai discuta daca politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidenta prevederilor Conventiei asupra genocidului, iar mai multe tari au recunoscut intre timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezolutie care afirma ca foametea fortata din perioada sovietica a fost un act de genocid impotriva poporului ucrainean.

Foametea din China din 1959

Aproape 40 de milioane de chinezi morti de foame: ziaristul Yang Jisheng a publicat cartea “Memoriale”, dupa douazeci de ani de anchete, primul document istoric complet asupra celei mai mari foamete din istorie, provocata de regimul comunist intre 1958 si 1961 in China, scrie AFP.
“Aceasta carte este un memorial pentru tatal meu, mort de foame in 1959, un memorial pentru cei 36 de milioane de chinezi victime ale foametei, un memorial pentru sistemul vinovat de dezastru”, scrie autorul, in prefata lucrarii, publicata in franceza la Seuil.
Aceasta analiza despre ravagiile publicate de “Marele salt inainte “, lansat de Mao Zedong la finele anilor 1950, a fost publicata in 2008 in Hong Kong dar nu a aparut niciodata in China. O versiune in limba engleza va fi publicata in octombrie.
Nascut in 1940, Yang Jisheng a fost in intreaga sa cariera ziarist la agentia oficiala China Noua. Era redactor sef adjunct la Yanhuang Chunqiu (Analele chinezesti).
Rod a 20 de ani de cercetari pe teren si bazata pe mii de pagini de surse locale si numeroase marturii, “Memoriale” povesteste nebunia acestei colectivizari in mars rapid.
Intreaga societate rurala a fost atunci distrusa. Pentru a hrani orasele, au fost infometati taranii. Zelul cadrelor locale ale partidului se amesteca cu teroarea pe care o inspira ierarhia, povestete autorul. Informatii false (exagerari ale recoltelor, ascunderea numarului de morti) sunt transmise si dau astfel nastere la ordine lipsite de sens. Nimeni nu indrazneste sa-l previna pe Mao de tragedie, pentru a nu fi declarat contrarevolutionar.
La finele anului 1958, peisajul este oribil: sate intregi sunt rase de pe harta de foamete, cazurile de canibalism se multiplica, supravietuitorii devin nebuni. La mortii de foamete se adauga violentele, sinuciderile, abandonarea a mii de copii.
Zeci de milioane de fiinte umane “au disparut asa, fara niciun zgomot, fara un suspin, in indiferenta sau prostie”, scrie Yang Jisheng, care isi aminteste ca, la acea epoca, nici macar nu a conceput ideea de a reprosa moartea tatalui sau guvernului comunist.

Sursa:http://cultural.bzi.ro/intamplari-uluitoare-despre-foamete-si-canibalism-4907

Cum dorea Hitler sa doboare economia britanica

Un fapt mai putin cunoscut este ca intre gardurile de sarma ghimpata ale lagarului s-a desfasurat cea mai mare operatiune de falsificare valutara din istorie.
Din 1943 pana in 1945 presele de la Sachsenhausen au creat aproape noua milioane de bancnote cu o valoare de aproape 135 de milioane de lire sterline. Cunoastem aceasta cifra datorita efortului unuia dintre detinuti, Oskar Stein, care fusese insarcinat cu inregistrarea, potrivit ziare.com.
Pe ascuns, el a mai facut un registru unde a tinut o numaratoare exacta a bancnotelor, pe care l-a dezvaluit dupa eliberarea din lagar.
Bancnotele contrafacute de muncitorii din Sachsenhausen au ajuns sa fie atat de bine realizate incat pareau iesite din insasi imprimeria Bancii Angliei. Maiorul Kruger deja incepuse sa se declare cel mai mare falsificator din istorie, ceea ce nu este cu totul departe de adevar.
Se dorea o asemenea autenticitate a falsurilor incat s-a creat o linie speciala unde manunchiuri de bani erau prinse cu ace de siguranta, deoarece in acest fel isi tineau britanicii lirele sau erau mototolite pentru a da impresia ca fusesera folosite.
Bancnotele intra in circulatie
Era evident faptul ca Luftwaffe nu putea sa puna la dispozitie avioanele necesare pentru finalizarea operatiunii in acest punct al razboiului, asa ca s-a apelat la alte metode.
Maiorul Paul Schwend a construit o retea de spalare a banilor si a introdus bancnotele in circulatie, mai ales ca lira sterlina era o valuta internationala.
Se cumparau de la materii prime la armament de la tari aflate sub influenta, cumparau cu falsurile alte valute straine sau plateau spionii cu aceste bancnote, acestia nebanuind nimic.
Un spion tras pe sfoara
Elyesa Bazna, valetul ambasadorului britanic la Ankara, care a reusit sa faca rost de informatii privind invazia Aliatilor ce urma sa vina in iunie 1944, a fost rasplatit cu 300.000 de lire false.
La sfarsitul razboiului, a fost uimit sa vada cum banii sai au fost respinsi. A incercat sa dea in judecata Guvernul Germaniei de Vest pentru aceasta inselatorie, dar nu a castigat procesul.
Dolarul american pica victima preselor din Sachsenhausen
Din septembrie 1944, maiorul Kruger a informat muncitorii ca vor trece la falsificarea dolarilor. Avraham Sonnenfeld, al carui bunic avea o editura in Transilvania, ajunsese la Auschwitz de curand cand a avut norocul sa fie ales sa mearga la Sachsenhausen.
El a ajuns tocmai in momentul in care se facea trecerea la dolar. El aminteste de binecunoscutul Salomon Smolianoff, un evreu rus care a fost adus special de Kruger.
Inainte de razboi, fusese un falsificator cautat in toata Europa, iar aptitudinile sale ar fi servit continuarii cu succes a operatiunii.
Somolianoff se imprietenise cu slovacul Adolf Burger, care dupa razboi isi va publica memoriile, scotand din nemeritatul con de umbra intregul plan.
Cu toti oamenii adusi de maior, pana in aprilie 1945, numai doua sute de bancnote au fost realizate din cauza lipsei de materiale, dar la fel ca precedentele, erau fara cusur.
Incheierea operatiunii Bernhard
Apropierea Aliatilor de lagarul Sachsenhausen l-a obligat pe Kruger sa dezasambleze intreaga fabrica cu toate masinariile ei si sa le transporte la un alt lagar, cel din Mauthausen, alaturi de muncitorii sai.
Rezervele de bani falsi au fost puse in cutii inchise ermetic si aruncate in lacul Toplitz din Austria, alaturi de alte documente sensibile.
Pe intreg drumul catre Mauthausen, tensiunea plutea in aer, niciunul dintre muncitori necunoscand ceea ce ii asteapta. Insa ofiterii stiau. Au primit instructiuni de la cel mai inalt nivel ca toti muncitorii implicati sa fie ucisi.
Muncitorii insala moartea din nou
ansa lor a fost ca ofiterii SS care ii aveau in grija decid sa ii transporte la Ebensee, iar acolo sa aiba loc crimele.
Aveau la dispozitie doar un camion si trebuiau sa faca trei drumuri, numai ca la ultimul, camionul s-a defectat dupa ce a fost sabotat de sofer.
Totusi, gardienii i-au obligat sa mearga pe jos pana la Ebensee, fara a sti ca acolo evreii sa rasculasera si izgonisera garnizoana.
Fiind luati prin suprindere de aceste evenimente, gardienii acestor ultimi detinutilor dau si ei bir cu fugitii.
Sonnenfeld, care facea parte din acest grup, povesteste cum evreii din Ebensee au refuzat sa ii primeasca pentru ca aratau prea bine si nu le dadeau crezare ca sunt si ei tot evrei. Dupa doar doua zile lagarul este eliberat de Aliati.
Procesul maiorului Kruger
La sfarsitul razboiului, maiorul Bernhard Kruger a fost interogat pentru a oferi detalii asupra operatiunii pe care atatia ani a condus-o, iar apoi este predat autoritatilor germane pentru a fi judecat.
Achitarea i-a fost adusa de marturiile fostilor sai muncitori, care spun ca el le-ar fi salvat viata. Nota discordanta o face Adolf Burger care l-a acuzat ca ar fi ucis un numar de oameni cu sange rece.
Banca Angliei, data jos de pe piedestal
Operatiunea Bernhard a produs circa a sasea parte din toata valuta britanica aflata in circulatie in lume si depasea rezerva Bancii Angliei.
Conducerea acestei institutii a trebuit sa recunoasca dupa conflict ca o parte importanta a bancnotelor sale a fost contrafacuta si a fost nevoita sa introduca noi elemente de securitate.
Aceasta a fost nevoita ca dupa razboi sa declare toate bancnotele de 5 si 10 lire nule pentru ca aproape jumatate din ele proveneau, de fapt, din lagarul Sachsenhausen.
Expertii britanici au putut depista falsurile numai datorita unor defecte intentionate, bancnotele de la Sachsenhausen fiind repartizate de maiorul Kruger in patru categorii in functie de calitatea lor.
Prima categorie cuprindea cele mai bune duplicate, dar care necesitau mai mult timp si munca, a doua categorie era formata din cele care aveau defecte putin vizibile, iar bancnotele celei de-a treia erau usor recogniscibile la o privire atenta.
Actualizat la valoarea de astazi, banii contrafacuti de muncitorii evrei se ridica la peste patru miliarde de euro, iar masina de razboi germana si-a atribuit circa patru sute de milioane de euro.
In final, aceasta poveste extraordinara, dar putin cunoscuta a celui de-al Doilea Razboi Mondial arata inca o data pana unde au putut sa mearga nazistii in incercarea lor de dominatie absoluta a continentului european.
Sursa:http://cultural.bzi.ro/cum-dorea-hitler-sa-doboare-economia-britanica-4944

Crunta teroare s-a abatut asupra transilvanenilor

Crunta teroare s-a abătut asupra transilvănenilor
de Cicerone Ionitoiu

Prin tot felul de minciuni şi mistificări monarhia habsburgică încerca să antreneze România în război alături de ea. Iuliu Maniu, pentru a preîntâmpina această manevră, a încercat în zadar să meargă la Bucureşti. Nereuşind, l-a adus pe Constantin Stere la Braşov, ca lider al Basarabiei, provincie ce urmărea acelaşi scop dar prin intermediul alăturării puterilor centrale.
 S-a străduit să-l convingă pe fruntaşul basarabean prin argumente logice şi de mentalitatea unui popor ce suferise un mileniu opresiunea şi nu-şi pierduse nădejdea, spunându-i că el, Maniu, de ar fi ameninţat cu spânzurătoarea şi tot n-ar putea adresa României îndemnuri să meargă alături de Austro-Ungaria.
 L-a rugat să-i comunice şi regelui Carol această atitudine sugerându-i „să opună protestaţiunea hotărâtă a satisfacerii în întregime a aspiraţiunilor neamului românesc din Ardeal şi Ungaria".
 Maniu urmărea să încurajeze poziţia României pentru a nu fi atrasă de partea Triplei Alianţe. In acelaşi timp la Viena şi Budapesta aveau loc mari frământări şi ambasadorul habsburgic de la Bucureşti era însărcinat să depună eforturi pentru a convinge pe rege şi anturajul lui pentru părăsirea neutralităţii. Nu a reuşit, dându-şi seama că problema Transilvaniei este un bloc de neînlăturat între Viena şi Bucureşti, sugerând concesiuni importante românilor.
 Aceeaşi sugestie i-a făcut-o şi contelui Tisza, dar de la acesta a primit un răspuns scris usturător: „că oricine va încerca să smulgă Ungariei un metru pătrat de pământ, va fi împuşcat". Nu se gândea atunci Tisza că peste 3 ani el va fi cel care va avea această soartă.
 Iuliu Maniu văzuse clar rezolvarea problemei româneşti când i-a spus lui Constantin Stere că războiul pregătit şi declanşat de Austro-Ungaria se va sfârşi prin înecarea acestui imperiu „în mişcări revoluţionare". Prevăzând această situaţie a trimis la Bucureşti ca emisari pe Teodor Mihali şi Hossu care la Sinaia, prin Take lonescu, au cerut ca trupele române să treacă Carpaţii fiind aşteptate de tot neamul românesc.
 Ştefan Tisza, fiind ameninţat de ofensiva rusească, care ajunsese în Maramureş a încercat să poarte discuţii cu membrii Comitetului executiv ai Partidului National Român si a invitat la Budapesta pe luliu Maniu, Alexandru Vaida şi Teodor Mihali.
 Speranţele lui Tisza de a convinge pe Maniu la unele concesii, chiar la o adeziune pentru susţinerea războiului puterilor centrale, au fost sortite eşecului. Atunci a încercat Tisza să neglijeze pe luliu Maniu şi să câştige adeziunea clerului, dar nu a reuşit.
 La începutul anului 1915 contele Ştefan Tisza a făcut o nouă încercare în vederea obţinerii unei declaraţii cel puţin de neutralitate din partea fruntaşilor Partidului Naţional Român. Dar Maniu fiind chemat la Dej pentru consultare asupra acestei probleme, deoarece până atunci nu se obţinuse nici un drept pentru români, a respins sugestia maghiară.
 Conducătorii românilor transilvăneni rămăseseră singurii care respinseseră toate propunerile făcute de guvernul ungar.
 Trecând peste Budapesta, împăratul Wilhelm II a iniţiat în mai 1915 tratative la Viena cu un emisar al lui şi Partidul Naţional Român la delegat pe luliu Maniu, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Discuţiile s-au purtat la palatul prinţului de Lichtenstein unde Aurel Popovici a prezentat situaţia românilor lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi supuşi unei politici de deznaţionalizare.
 La discuţii, pe lângă câţiva demnitari austrieci, a participat şi deputatul german Erzberger, şeful grupului de centru catolic, din parlamentul german, din opoziţie. Discuţiile s-au purtat pe 2 teme:
 Doleanţele românilor faţă de unguri şi de ce nu se pot înţelege. La acest punct a răspuns Maniu, făcând un istoric pe larg al relaţiilor şi a precizat dorinţele cunoscute şi expuse şi-n Parlament şi care se rezumau la dreptul de naţiune egală şi liberă în cadrul imperiului, cu toate avantajele unei astfel de situaţii de drept ce i se cuvine poporului român majoritar.
 Dacă aceste doleanţe ar fi satisfăcute, sunt dispuşi conducătorii Partidului Naţional Român din Ardeal să intervină în vechiul regat pentru încetarea propagandei ostile? Răspunzând, Iuliu Maniu a spus printre altele că „nu-şi poate lua nici un angajament pentru că răspunderea morală a acţiunii familiei române o are fratele cel mare, care este Regatul liber".
 Imediat, printr-un curier special, Maniu a anunţat pe Ionel Brătianu despre discuţiile purtate şi atitudinea adoptată.
 Regele Ferdinand şi Brătianu au căutat să câştige timp, şi intransigenţa acestuia din urmă se va întâlni la capătul a 4 ani, cu intransigenţa lui luliu Maniu, în Marea Unire realizată de cei de pe ambele versante ale Carpaţilor.
 Regele şi Brătianu vor seconda politica desprinderii Transilvaniei dusă cu perseverenţă de Iuliu Maniu şi o vor promova fără încetare în orice împrejurare, pe toate canalele diplomatice şi în toate actele oficiale ce le vor încheia.
 In faţa concentrării de trupe ungureşti în Banat şi regiunea Braşov, Italia care făcea parte din Tripla Alianţă a trimis o notă guvernului de la Viena, arătând în luna ianuarie 1915, că acest fapt contravine stipulaţiilor tratatului, şi s-a văzut nevoită, pe 6 februarie să încheie un acord cu România angajându-se să acţioneze solidar în caz de agresiune, în apărarea teritoriilor lor.
 Pleacă şi Maniu
 Acesta a fost titlul articolului scris de Octavian Goga, ca omagiu celui ce nu se lăsase înduplecat de opresor, atunci când s-a aflat că Tisza hotărâse să-l trimită pe front.
 Incorporat ca soldat, Iuliu Maniu a urmat şcoala de ofiţeri şi, de pe frontul rusesc a ajuns pe cel italian cu gradul de locotenent. Inainte de a pleca pe front îi declarase lui Voicu Niţescu că „...orice s-ar întâmpla, orice document i s-ar prezenta, să se ştie că nici în faţa spânzurătorii, eu nu voi cere ca România să intre în război alături de puterile centrale..."
 Dar teroarea dezlănţuită în 1915 a făcut să plece şi Octavian Goga peste Carpaţi, în Regat, fiind urmat şi de alţi fruntaşi politici printre care Vasile Goldiş, Traian Vuia, Ion Clopoţel ş.a.
 Prin legea XVIII, guvernul Ştefan Tisza socotea trădători pe români pe baza unui simplu denunţ, iar după ce armatele regatului au trecut Carpaţii, transilvănenii au fost ridicaţi în masă şi duşi în câmpia Tisei iar alţii au umplut temniţele şi pentru ca teroarea să fie şi mai mare, Tisza a început o campanie în vederea „Fortificării Ungariei" prin colonizări şi dislocări de populaţii pe seama naţiunilor care nu acceptau dominaţia ungară şi aceasta numai cu două luni înainte de intrarea României în război pentru Ardeal.
 Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi….
 In urma tratativelor secrete dintre regat şi occidentali, ni s-au garantat frontierele pe 4 august 1916, precum şi aprovizionarea cu armamentul necesar. In aceste condiţii Regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană pentru duminică, 14 august la orele 10 dimineaţa, şi la Cotroceni, printre altele a spus:
 „Cred că de aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. După matură chibzuinţă. înclin mai mult pentru opinia guvernului meu. Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic. Victorioşi avem în Transilvania o putere de rezistenţă mai mare. Iau răspunderea pentru că am încredere în viitorul ţării. Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi...''
 Iar primul ministru, Ion C. Brătianu a completat, subliniind: „Azi toată latinitatea este în tabără contra Germaniei... încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre... Cred în victoria Antantei şi mă conformez ei. Vom declara război Austro-Ungariei... în schimb ni se recunoaşte dreptul de a lua până la Tisa, Banatul, Crişana, un Maramureş de sus care nu este slav, Bucovina până la Prut.
 Ni se mai recunosc drepturi egale la Congres. Tratatul ne garantează aceste anexări şi este iscălit de cele patru puteri care garantează integritatea teritoriului nostru..."
In faţa unor rezerve din partea lui Titu Maiorescu, P. P. Carp şi Nicolae Marghiloman care au insistat ca regele să nu semneze declaraţia de război, Ferdinand a dat răspunsul regal: „PUTEM FI BĂTUŢI, NICIODATĂ ZDROBIŢI!


CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-008)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/867-Crunta-teroare-s-a-abătut-asupra-transilvănenilor

De ce au nevoie diavolii de jertfe

 De ce au nevoie diavolii de jertfe?

 Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne".
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.
-VA URMA-
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor1.htm