PRELUAT din Rex Histrianorum
"Gărzile lui Decebal" - Bucovinenii încep lupta (1946 – 1958) – C. Ionitoiu (cap-X-)
După ce au suportat teroarea şi pângărirea altarelor şi vetrelor strămoşeşti, bucovinenii s-au împotrivit din primul moment invaziei bolşevice din 1944. ............A rămas în legendă figura Iui Vladimir Macoviciuc din comuna Voitinel. Un grup de 10 urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit pe drumul apărării demnităţii româneşti.
După ce au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară, şase membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, prin trădare, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, şef de post, a tras din clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s*a împuşcat pentru a nu cădea viu în mâna duşmanilor. Ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru. Fiul lui Macoviciuc, Silviu, a fost prins şi în 1950 se afla condamnat pe viaţă la Galata, încă în cercetări, deoarece noi şi noi partizani continuau acţiunea în regiune.
După moartea lui Vladimir Macoviciuc, acţiunea de luptă a preluat-o într-o primă fază Ion Vatamaniuc, ţăran din comuna Suceviţa, care a rezistat cu grupul lui până în 1947, când a fost rănit de ruşi. Au mai fost prinşi şi duşi în Rusia, într-un grup mai mare, şi partizanii Brăileanu Ion şi Stagler Frantz, care nu s-au mai întors.
Un alt ţăran, Mirăuţă Nicolae din Suceava, a fost împuşcat noaptea, pe geam, în casă, după ce se eliberase. Ion Vatamaniuc, după ce a fost rănit grav şi lăsat într-un şanţ, a fost prins, dar printr-o minune a scăpat adăpostindu-se într-o casă unde a primit ajutor. Arestat de români, a stat închis până în 1954 la Piteşti, de unde a fost eliberat, dar pentru scurt timp, fiindcă în 1956 este arestat şi anchetat cu fratele lui şi va rămâne prin închisorile Jilava, Aiud şi Gherla până în 1964, când este eliberat.
Acţiunea partizanilor a fost continuată de Gavrilă Vatamaniuc, fratele lui Ion, al zecelea copil al familiei. Centrul de activitate este în Obcina Mare, dar s-a căutat să se ia legătura şi cu cei din Făgăraş prin Motrescu Vasile, ţăran din Vicovul de Jos. Din acest grup mai făcea parte, pe lingă Chiras Ion şi Chiras Gheorghe, ţărani din comuna Suceviţa, împuşcaţi în lupta de la Ursoaia Mare (în apropierea comunei), şi Marciuc Vasile, tot din Suceviţa, care, fiind prins, a fost condamnat şi a murit după eliberare ca urmare a torturilor la care fusese supus în închisoare.
Gavrilă Vatamaniuc a început să difuzeze manifeste prin care îndemna pe ţărani să reziste şi să nu se înscrie la colectivele comuniste create pentru distrugerea proprietăţii ţărăneşti. Partizanii care au mai rămas după hărţuirea la care i-au supus securiştii locuiau în bordeie, în munţi, iar vara colindau pe o arie de 100 de km., între Straja-Gura Humorului şi Vatra Dornei-Rădăuţi, fiind înarmaţi cu puşti-mitraliere, puşti Z.B. şi grenade. În vara anului 1950 au mai căzut seceraţi de mitralierele securiştilor, lângă Gura Humorului, un grup de trei partizani: Ghimici, Flocea şi Sava.
Gavrilă Vatamaniuc cu oamenii ce-i mai avea, au distrus busturile lui Lenin şi Stalin din Căminul cultural al comunei Suceviţa şi au făcut zdrenţe steagurile comuniste. Ei apăreau pe neaşteptate pe la gurile minelor din munte şi le vorbeau muncitorilor despre nenorocirile aduse de comunişti îndemnându-i să se împotrivească colectivizării şi subliniind faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt teritorii furate de ruşi, pe care aceştia trebuie să le restituie.
În 1955 sunt înconjuraţi de 3 batalioane de securişti şi circa 100 de câini. Gavrilă Vatamaniuc reuşeşte să se salveze, dar pentru puţin timp, deoarece va fi prins în satul Voievodeasa, de pe malul Suceviţei, aproape de izvor, în Obcina Mare, fiind trădat de Marciuc Vasile, care nu a mai putut rezista la chinurile la care fusese supus, timp de 24 de ore, de când puseseră securiştii mâna pe el. Bătut în mod sălbatec cu pistolul până a intrat în comă, legat burduf, Gavrilă Vatamaniuc a fost dus la Securitatea din Suceava unde, timp de 9 luni, l-au chinuit zi şi noapte. Trimis la tribunal, a rămas condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut prin multe închisori de exterminare până în 1964, când a reuşit să se salveze.
Motrescu Vasile a fost arestat în 1958 şi, după judecarea şi condamnarea la moarte de către Tribunalul din Botoşani, a fost executat în anul 1959. El mai fusese arestat la începutul lui 1954, pe 18 ianuarie, când s-a despărţit de Gavrilă Vatamaniuc şi a fost eliberat, se pare, condiţionat. Ce a făcut până în 1958, când a fost arestat, nu se ştie.
"Gărzile lui Decebal" - Obcinile Bucovinei se frământă
"Din Rarău la Detunata plânge ţara, geme glia; Din Orhei la Feldioara geme glia, geme ţara". La sfârşitul anului 1948 au începui să se organizeze alte grupe de partizani în Moldova de Nord, cunoscute sub denumirea de "Gărzile lui Decebal", care aveau 3 ramuri: Vatra Dornei-Piatra Neamţ. Vatra Dornei-Fălticeni. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud. Prima ramură era condusă de Filaret Gămălău, stareţul schitului Rarău, arestat la 1 septembrie 1950, fiind denunţat de pictorul din comuna Teiul Doamnei.
A doua fracţiune îşi desfăşura activitatea de la Şarul Dornei şi Crucea, până la frontiera sovietică. Şeful acestei grupe din cuiburile Obcinilor era sublocotenentul Jenică Arnăutu, originar din satul Ungureni, comuna Mîndreni, Judeţul Botoşani, care era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, îl cunoscusem la Bucureşti în timpul campaniei electorale din 1946, pe când venea după material de propagandă.
Dat fiind faptul că era militar însemna un mare avantaj, putând să circule nestingherit, în timp ce comuniştii căutau să împiedice orice propagandă şi mai ales circulaţia programelor partidelor. Era un om hotărât, care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa ţara de comunism. Timpul a probat acest caracter integru al lui Jenică. Încă din timpul campaniei electorale, unii erau preocupaţi să adune oamenii de bună-credinţă în vederea unei pregătiri militare pentru o rezistenţă armată ce părea singura soluţie pentru înlăturarea dictaturii ce se instaurase cu ajutorul bolşevicilor.
Scos din armată, ca foarte mulţi ofiţeri, Jenică Arnăutu a fost arestat, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reuşind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului, fixându-şi centrul de acţiune în Munţii Suhardului-Bistriţa şi Mestecăniş. Prezenţa partizanilor s-a făcut simţită în comunele următoare: Dorna Cândrenilor, Coşna, Coşniţa, Poiana Negri, Şarul Dornei, Arini, Crucea. Locuitorii satelor îi susţineau pe partizani, ajutându-i mai ales cu mâncare.
Printre partizanii din această regiune au putut fi identificaţi prin închisori: Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu. Aceşti oameni, legaţi acum de pădure, adunaseră arme, aparate de radio, de transmisie, pe care le instalaseră în bordei.
Adăpostul n-a putut fi reperat în timp de iarnă, fiind bine camuflat. Dar cum iuda e cauza tuturor nenorocirilor, şi printre ei a fost introdus un "student", care a informat asupra poziţiei unde se găseau. Securiştii au plecat pe urmele lor şi, după o serie de hărţuieli din partea acestora, partizanii s*au retras în ascunzătoare. Aici au fost surprinşi la un moment dat. În lupta de capturare, Jenică Arnăutu a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi înfundat în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au rămas până la exterminare.
Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar din Iaşi, unde procurorul Puişor a cerut pedeapsa cu moartea atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membri ai grupului, în aşteptarea recursului au trecut prin închisoarea Suceava. Aici li s-a anunţat comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă.
Jenică Arnăutu a stat la Gherla şi apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanşată împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, a fost mutat la Rîmnicu Sărat, împreuna cu cei care erau socotiţi conducătorii grevei, ca o măsură disciplinară. Aici era o temniţă grea, de izolare completă, fiecare deţinut cu celula lui, şi mai ales era un regim sever de alimentaţie, însoţit de bătăi continue.
Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reuşit să supravieţuiască: "Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Rîmnicu Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântaţi de vii. Cămaşa pe care o aveam era ca o apărătoare de muşte. Semănăm cu un soldat elveţian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâşii. Cînd le-am arătat temnicerilor starea cămăşii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul, pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959."
Jenică Arnăutu a stat aproape 1.000 de zile izolat în "cavoul" nr. 4, după care a fost aruncai în groapa comună. După 7 ani, când au aflat părinţii şi li s-a permis să-l aducă acasă, l-au găsit aruncat pe burtă, dezbrăcat, şi cu încă o persoană neidentificată. Amândoi au fost înmormântaţi creştineşte.
Cîmpulung Moldovenesc
În timp ce închisorile gemeau de deţinuţi politici, regimul comunist se grăbea să modifice manualele şcolare după structura manualelor sovietice pentru a se schimba mentalitatea generaţiilor tinere despre viaţă şi aspiraţiile omului ce trebuia să devină un robot, care să execute orbeşte dispoziţiile Partidului Comunist. Dar elevii de liceu şi studenţii refuzau acest sistem. Limba rusă şi filozofia marxistă au devenit motivele permanente de discordie în învăţământ. Şi nu încetau cererile de înlocuire a acestor obiecte.
Nici nu ne miră faptul ca în închisori îşi făceau apariţia tineri şi chiar copii, de 10-12 ani, din ce în ce mai mulţi, încât a fost nevoie să se amenajeze Tîrguşorul ca temniţă pentru ei, înainte de a fi trimişi la muncă forţată. Aceşti tineri îşi dădeau seama că adevăratul inspirator al sistemului opresiv instaurat la noi era Rusia. Interesant a fost că un roman sovietic, "Tânăra gardă", i-a încurajat la revoltă pe unii tineri.
Într-o seară, la marginea Cîmpulungului Moldovenesc, pe podul peste râul Moldova, un colonel rus a fost omorât şi corpul i-a fost aruncat în apă. Printre cei care au fost implicaţi în omorârea rusului se găseau trei elevi: Rotărescu, Serghei şi Tomaşevschi, toţi trei, de altfel, elevi foarte buni, ieşiţi din familii onorabile de intelectuali. Condamnaţi la muncă forţată pe viaţă pentru că erau minori, au trecut şi prin închisoarea de exterminare de la Gherla. Aceasta demonstrează că în lupta de rezistenţă împotriva comunismului se angajaseră atât tineri, cât şi bătrâni.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
"Gărzile lui Decebal" - Bucovinenii încep lupta (1946 – 1958) – C. Ionitoiu (cap-X-)
După ce au suportat teroarea şi pângărirea altarelor şi vetrelor strămoşeşti, bucovinenii s-au împotrivit din primul moment invaziei bolşevice din 1944. ............A rămas în legendă figura Iui Vladimir Macoviciuc din comuna Voitinel. Un grup de 10 urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit pe drumul apărării demnităţii româneşti.
După ce au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară, şase membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, prin trădare, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, şef de post, a tras din clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s*a împuşcat pentru a nu cădea viu în mâna duşmanilor. Ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru. Fiul lui Macoviciuc, Silviu, a fost prins şi în 1950 se afla condamnat pe viaţă la Galata, încă în cercetări, deoarece noi şi noi partizani continuau acţiunea în regiune.
După moartea lui Vladimir Macoviciuc, acţiunea de luptă a preluat-o într-o primă fază Ion Vatamaniuc, ţăran din comuna Suceviţa, care a rezistat cu grupul lui până în 1947, când a fost rănit de ruşi. Au mai fost prinşi şi duşi în Rusia, într-un grup mai mare, şi partizanii Brăileanu Ion şi Stagler Frantz, care nu s-au mai întors.
Un alt ţăran, Mirăuţă Nicolae din Suceava, a fost împuşcat noaptea, pe geam, în casă, după ce se eliberase. Ion Vatamaniuc, după ce a fost rănit grav şi lăsat într-un şanţ, a fost prins, dar printr-o minune a scăpat adăpostindu-se într-o casă unde a primit ajutor. Arestat de români, a stat închis până în 1954 la Piteşti, de unde a fost eliberat, dar pentru scurt timp, fiindcă în 1956 este arestat şi anchetat cu fratele lui şi va rămâne prin închisorile Jilava, Aiud şi Gherla până în 1964, când este eliberat.
Acţiunea partizanilor a fost continuată de Gavrilă Vatamaniuc, fratele lui Ion, al zecelea copil al familiei. Centrul de activitate este în Obcina Mare, dar s-a căutat să se ia legătura şi cu cei din Făgăraş prin Motrescu Vasile, ţăran din Vicovul de Jos. Din acest grup mai făcea parte, pe lingă Chiras Ion şi Chiras Gheorghe, ţărani din comuna Suceviţa, împuşcaţi în lupta de la Ursoaia Mare (în apropierea comunei), şi Marciuc Vasile, tot din Suceviţa, care, fiind prins, a fost condamnat şi a murit după eliberare ca urmare a torturilor la care fusese supus în închisoare.
Gavrilă Vatamaniuc a început să difuzeze manifeste prin care îndemna pe ţărani să reziste şi să nu se înscrie la colectivele comuniste create pentru distrugerea proprietăţii ţărăneşti. Partizanii care au mai rămas după hărţuirea la care i-au supus securiştii locuiau în bordeie, în munţi, iar vara colindau pe o arie de 100 de km., între Straja-Gura Humorului şi Vatra Dornei-Rădăuţi, fiind înarmaţi cu puşti-mitraliere, puşti Z.B. şi grenade. În vara anului 1950 au mai căzut seceraţi de mitralierele securiştilor, lângă Gura Humorului, un grup de trei partizani: Ghimici, Flocea şi Sava.
Gavrilă Vatamaniuc cu oamenii ce-i mai avea, au distrus busturile lui Lenin şi Stalin din Căminul cultural al comunei Suceviţa şi au făcut zdrenţe steagurile comuniste. Ei apăreau pe neaşteptate pe la gurile minelor din munte şi le vorbeau muncitorilor despre nenorocirile aduse de comunişti îndemnându-i să se împotrivească colectivizării şi subliniind faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt teritorii furate de ruşi, pe care aceştia trebuie să le restituie.
În 1955 sunt înconjuraţi de 3 batalioane de securişti şi circa 100 de câini. Gavrilă Vatamaniuc reuşeşte să se salveze, dar pentru puţin timp, deoarece va fi prins în satul Voievodeasa, de pe malul Suceviţei, aproape de izvor, în Obcina Mare, fiind trădat de Marciuc Vasile, care nu a mai putut rezista la chinurile la care fusese supus, timp de 24 de ore, de când puseseră securiştii mâna pe el. Bătut în mod sălbatec cu pistolul până a intrat în comă, legat burduf, Gavrilă Vatamaniuc a fost dus la Securitatea din Suceava unde, timp de 9 luni, l-au chinuit zi şi noapte. Trimis la tribunal, a rămas condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut prin multe închisori de exterminare până în 1964, când a reuşit să se salveze.
Motrescu Vasile a fost arestat în 1958 şi, după judecarea şi condamnarea la moarte de către Tribunalul din Botoşani, a fost executat în anul 1959. El mai fusese arestat la începutul lui 1954, pe 18 ianuarie, când s-a despărţit de Gavrilă Vatamaniuc şi a fost eliberat, se pare, condiţionat. Ce a făcut până în 1958, când a fost arestat, nu se ştie.
"Gărzile lui Decebal" - Obcinile Bucovinei se frământă
"Din Rarău la Detunata plânge ţara, geme glia; Din Orhei la Feldioara geme glia, geme ţara". La sfârşitul anului 1948 au începui să se organizeze alte grupe de partizani în Moldova de Nord, cunoscute sub denumirea de "Gărzile lui Decebal", care aveau 3 ramuri: Vatra Dornei-Piatra Neamţ. Vatra Dornei-Fălticeni. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud. Prima ramură era condusă de Filaret Gămălău, stareţul schitului Rarău, arestat la 1 septembrie 1950, fiind denunţat de pictorul din comuna Teiul Doamnei.
A doua fracţiune îşi desfăşura activitatea de la Şarul Dornei şi Crucea, până la frontiera sovietică. Şeful acestei grupe din cuiburile Obcinilor era sublocotenentul Jenică Arnăutu, originar din satul Ungureni, comuna Mîndreni, Judeţul Botoşani, care era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, îl cunoscusem la Bucureşti în timpul campaniei electorale din 1946, pe când venea după material de propagandă.
Dat fiind faptul că era militar însemna un mare avantaj, putând să circule nestingherit, în timp ce comuniştii căutau să împiedice orice propagandă şi mai ales circulaţia programelor partidelor. Era un om hotărât, care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa ţara de comunism. Timpul a probat acest caracter integru al lui Jenică. Încă din timpul campaniei electorale, unii erau preocupaţi să adune oamenii de bună-credinţă în vederea unei pregătiri militare pentru o rezistenţă armată ce părea singura soluţie pentru înlăturarea dictaturii ce se instaurase cu ajutorul bolşevicilor.
Scos din armată, ca foarte mulţi ofiţeri, Jenică Arnăutu a fost arestat, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reuşind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului, fixându-şi centrul de acţiune în Munţii Suhardului-Bistriţa şi Mestecăniş. Prezenţa partizanilor s-a făcut simţită în comunele următoare: Dorna Cândrenilor, Coşna, Coşniţa, Poiana Negri, Şarul Dornei, Arini, Crucea. Locuitorii satelor îi susţineau pe partizani, ajutându-i mai ales cu mâncare.
Printre partizanii din această regiune au putut fi identificaţi prin închisori: Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu. Aceşti oameni, legaţi acum de pădure, adunaseră arme, aparate de radio, de transmisie, pe care le instalaseră în bordei.
Adăpostul n-a putut fi reperat în timp de iarnă, fiind bine camuflat. Dar cum iuda e cauza tuturor nenorocirilor, şi printre ei a fost introdus un "student", care a informat asupra poziţiei unde se găseau. Securiştii au plecat pe urmele lor şi, după o serie de hărţuieli din partea acestora, partizanii s*au retras în ascunzătoare. Aici au fost surprinşi la un moment dat. În lupta de capturare, Jenică Arnăutu a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi înfundat în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au rămas până la exterminare.
Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar din Iaşi, unde procurorul Puişor a cerut pedeapsa cu moartea atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membri ai grupului, în aşteptarea recursului au trecut prin închisoarea Suceava. Aici li s-a anunţat comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă.
Jenică Arnăutu a stat la Gherla şi apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanşată împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, a fost mutat la Rîmnicu Sărat, împreuna cu cei care erau socotiţi conducătorii grevei, ca o măsură disciplinară. Aici era o temniţă grea, de izolare completă, fiecare deţinut cu celula lui, şi mai ales era un regim sever de alimentaţie, însoţit de bătăi continue.
Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reuşit să supravieţuiască: "Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Rîmnicu Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântaţi de vii. Cămaşa pe care o aveam era ca o apărătoare de muşte. Semănăm cu un soldat elveţian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâşii. Cînd le-am arătat temnicerilor starea cămăşii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul, pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959."
Jenică Arnăutu a stat aproape 1.000 de zile izolat în "cavoul" nr. 4, după care a fost aruncai în groapa comună. După 7 ani, când au aflat părinţii şi li s-a permis să-l aducă acasă, l-au găsit aruncat pe burtă, dezbrăcat, şi cu încă o persoană neidentificată. Amândoi au fost înmormântaţi creştineşte.
Cîmpulung Moldovenesc
În timp ce închisorile gemeau de deţinuţi politici, regimul comunist se grăbea să modifice manualele şcolare după structura manualelor sovietice pentru a se schimba mentalitatea generaţiilor tinere despre viaţă şi aspiraţiile omului ce trebuia să devină un robot, care să execute orbeşte dispoziţiile Partidului Comunist. Dar elevii de liceu şi studenţii refuzau acest sistem. Limba rusă şi filozofia marxistă au devenit motivele permanente de discordie în învăţământ. Şi nu încetau cererile de înlocuire a acestor obiecte.
Nici nu ne miră faptul ca în închisori îşi făceau apariţia tineri şi chiar copii, de 10-12 ani, din ce în ce mai mulţi, încât a fost nevoie să se amenajeze Tîrguşorul ca temniţă pentru ei, înainte de a fi trimişi la muncă forţată. Aceşti tineri îşi dădeau seama că adevăratul inspirator al sistemului opresiv instaurat la noi era Rusia. Interesant a fost că un roman sovietic, "Tânăra gardă", i-a încurajat la revoltă pe unii tineri.
Într-o seară, la marginea Cîmpulungului Moldovenesc, pe podul peste râul Moldova, un colonel rus a fost omorât şi corpul i-a fost aruncat în apă. Printre cei care au fost implicaţi în omorârea rusului se găseau trei elevi: Rotărescu, Serghei şi Tomaşevschi, toţi trei, de altfel, elevi foarte buni, ieşiţi din familii onorabile de intelectuali. Condamnaţi la muncă forţată pe viaţă pentru că erau minori, au trecut şi prin închisoarea de exterminare de la Gherla. Aceasta demonstrează că în lupta de rezistenţă împotriva comunismului se angajaseră atât tineri, cât şi bătrâni.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu