Moartea călăului omenirii
de Cicerone Ionitoiu
#3
Niciodată moartea unui om n-a adus mai mare bucurie decât aceia a lui Stalin din 5 martie 1953. Milioanele de fiinţe umane care zăceau în sclavie de la Vladivostock până la Berlin, au tresărit de bucurie, iar sutele de milioane ce munceau după modelul sovietic pe aceiaşi întindere, au răsuflat ca după o trudă de infern.
Despre acest "geniu" al omenirii, Lenin, care-l păscuse în apropiere câţiva ani, pe patul lui de moarte lasă scris: "Stalin este din cale afara de brutal şi acest defect care poate fi tolerat fără prejudecăţi între noi... devine un defect intolerabil din partea celui ce deţine funcţia de secretar general. De aceea propun să se analizeze mijloacele prin care Stalin ar putea fi demis şi prin care un alt om ar putea fi ales pentru a-l înlocui..."
Fioros şi răzbunător s-a folosit de toţi şi i-a lichidat pe toţi, chiar pe cei mai fideli executanţi ce-şi umpluseră mâinile cu sânge nevinovat. Beţiv ordinar, îşi batjocorea toţi tovarăşii de drum. Până şi soţia si-a omorât-o, iar victimele se numărau cu zecile de mii, la el în ţara îşi exterminase un sfert din populaţie.
Megaloman, boala ce şi-a manifestat-o la superlativ. El era genialul conducător de armata, el care n-a fost nici o zi pe front şi planurile, pentru că nu le descifra, le prezenta comandanţilor pe un glob geografic; genial în politica externă, trişând şi minţind pe toţi marii oameni ai lumii din epoca lui, iar pe cei mai mici care nu-l ascultau le trimitea doctori sa-i trateze (Gottwald), sau îi aducea la el în staţiuni de unde-i trimitea îmbălsămaţi (Dimitov), scăpându-i numai Tito care n-a căzut la ridicarea degetului său mic.
Cel mai mare agricultor care, din 1928 n-a intrat în nici un sat, în schimb i-a înfometat pe ţărani, i-a exterminat şi deportat în toată Siberia, genocidul asupra lor extinzându-se până la moartea lui. Socotindu-se cel mai mare peste viitor şi bănuind ca alţii nu-i vor mai ridica statui, în 1952 a semnat rezoluţia de ridicare a statuii la despărţirea canalului din Volga, aprobând 33 tone de bronz necesare lucrării, iar în imnul naţional al URSS şi-a introdus elogiul: "Stalin ne-a educat în spiritul devotamentului faţă de popor, şi a îndeplinirii muncii măreţe..."
A mers până acolo încât si-a montat complotul contra lui din partea medicilor care "plănuiau" să-l asasineze. Adresându-se anchetatorilor le-a spus: "Dacă nu obţineţi mărturisiri vă voi tăia capul. Voi sunteţi orbi ca pisoii. Ce v-ati face fără mine? Ţara ar pieri pentru că nu ştiţi să recunoaşteţi duşmanii!".
Am insistat asupra acestei megalomanii fiindcă a fost o boala molipsitoare pe care au luat-o toţi cei veniţi în contact cu el: B.Bierut, Gottwald, Rakosi, Dimitrov, Ulbricht, Gheorghiu Dej până la geniul Carpaţilor, iar boala nu s-a oprit aici. Am insistat pentru că au văzut în jurul lor numai duşmani şi au încercat din ţărănime să-si facă primii sclavi, încolonându-i în colhozuri cu gamela la sold; au dus poporul la sărăcie, înflorind inflaţia şi făcând să curgă boabe de sânge în loc de grâu, după modelul sovietic impus cu forţa armelor.
Am zis că imediat după moarea acestui călău, multe sute de milioane au răsuflat, printre primii numărându-se cehoslovacii care s-au ridicat pe 1 iunie 1953 (la Pilsen) şi după ruperea drapelelor sovietice au plătit cu 42 morţi acest curaj de liberalizare.
Peste tot în acest bloc răsăritean s-au făcut procese "între ei" încercând să întârzie reformele ce se impuneau, însă răbufnirea din octombrie 1956 de la Budapesta a condus spre o noua represiune şi sângerosul Beria fusese şi el exterminat.
Cu toate mimările de reforme totul era insuficient, tendinţa fiind de instaurarea unor regimuri liberale după ce vântul dezgheţului suflase începând chiar de la Moscova spre apus. Dar lumea a crezut în himere.
SI IN ROMÂNIA...
După moartea lui Stalin, în aprilie 1953, în România se încearcă să se stabilizeze preţurile care o luaseră razna ca în Cehoslovacia, Germania răsăriteana, în toate tarile "surori". In România se recunoaşte că datorită industrializării forţate, producţia agricolă a rămas în urma comiţându-se chiar abuzuri: "Masurile contrarii liniei partidului luate de către elemente iresponsabile sau provocatoare faţă de unele gospodarii chiabureşti, prin impuneri exagerate şi ilegale în domeniul impozitelor, cotelor de colectare şi altor obligaţii, au dus la scăderea producţiei acestor gospodării, la lăsarea lor în paragina şi chiar la părăsirea lor de către proprietari, ce a dăunat economiei naţionale."
Prin această autocritica se recunoştea dezastrul în care fusese adusă ţărănimea, nevoita sa-si părăsească casa şi pământul.
Imediat, pe 10 sept. 1953, se acordă unele scutiri de impozite şi taxe gospodăriilor agricole individuale şi scade presiunea economica asupra micilor producători de la sate. Toate acestea erau numai o tactică de amorţire, ţinând seama că fierberea în lumea satelor era peste tot, în toate ţările surori.
Dar ţăranii îşi cunoşteau dreptul. Pământul este al lor şi cu toate ca fuseseră forţaţi să-l dea, ei continuau nu numai să spere că este al lor de drept, dar încercau să şi-l recupereze. In acest an 1953, în 48 de gospodării colective un număr de 284 familii din regiunea Bucureşti făcuseră cereri de ieşire din colectiv.
Dacă regimul se vede obligat de rezistenta ţăranilor şi mai ales de atmosfera creată după moartea lui Stalin, să reducă cu 10% cotele obligatorii, în schimb agravează sancţiunile împotriva celor ce nu-şi predau cotele la timp, mergând până la ridicarea pe loc a bunurilor casnice pentru acoperirea datoriei. La sfârşitul anului 1954 se trece la desfiinţarea cartelelor de alimente, în afara de zahăr şi pâine, care vor continua să se vândă pe tichete.
Continuându-se tendinţa de părăsire a gospodăriilor colective, la sfârşitul anului 1954 se aflau, tot în regiunea Bucureşti, 134 familii care ceruseră iesirea şi revenirea la gospodăria individuala.
In faţa scăderii ritmului colectivizării, Gheorghiu Dej critică regiunea Timişoara care se menţine mereu în coada cu aproape 14% de "realizări" de colhozuri faţă de Dobrogea unde ritmul se apropia de 50%, datorită impulsionării lui Vâlcu, Doicaru şi mai ales a lui Ceauşescu ,care promisese să duca Dobrogea în fruntea regiunilor.
Faţă de starea nemulţumitoare, Gheorghiu Dej hotărăşte în jurul Crăciunului din 1955 să intensifice ritmul colectivizării:
"In ţara noastră n-au fost lichidate încă clasa chiaburilor şi a unor rămăşiţe din celelalte clase exploatatoare. Iar atâta timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a dezvoltării societăţii noastre.
TOTUL SE JUCA PE SPATELE ŢĂRĂNIMII
Nu cu mult înainte, ajunşi la disperare, ţăranii dăduseră foc la colectiv în com. Biştret-Doij. In com. Fântânele, de pe malul Jijiei, din jud. Iasi, colectorul Pârvu Dumitru ,îsi făcea de cap golind casele oamenilor care nu puteau acoperi cotele. Unul dintre năpăstuiţi, în noaptea de Sf.Nicolae 1955, împreuna cu alţi 4-5 săteni, fiind ameninţat că-i va lua boii din jug, l-au aşteptat târziu în noapte când beat fiind, l-au momit pe Pârvu şi l-au luat la judecată: "Ne-ai luat vaca, junca, porumbul, mi-ai dat în judecata, acum te judecam noi." Acesta încercând să se justifice ca nu a făcut-o de capul lui, Botoc Censtantin n-a mai aşteptat şi scoţând suvacul din buzunar, l-a lovit peste cap şi faţa omorîndu-l. Arestat, el şi ceilalţi participanţi au fost condamnaţi prin Sent. 81/17-03-1956 la muncă silnică până la 15 ani M.S. cel mai puţin.
Satele începuseră să fie împânzite cu muncitori din uzine, slabi la muncă dar tari în politică şi alături de ei cu haimanale fără căpătâi cărora partidul le încredinţase funcţii de conducere administrativă a treburilor obşteşti. Erau folosiţi şi unii veniţi cu diviziile de trădători din URSS.
Aşa s-a întâmplat ca în 1956 să fie numit ca primar în com. Ţibucani, de lângă Razboienii lui Ştefan cel Mare de pe Valea Moldovei din jud. Neamţ, Manole Văideanu( venit cu T.V.) iar preşedinte CAP-ului, un anume Gheorghe Maftei. Cei doi au început persecutarea celor ce refuzau înscrierea în colectiv, învinuindu-i pe mulţi de sabotaj şi trimiţându-i în temniţe. Oamenii terorizaţi au auzit că pe 4 aprilie 1956, cei doi hotărâseră să le ia sătenilor tarlaua "Prisaca" şi s-o includă în întovărăşire.
Săteanul Baluţă Ion, a început în miez de noapte să tragă clopotul bisericii, la care ţăranii au pus mâna pe ce-au apucat şi au răspuns prezent înfiinţîndu-se la Prisacă. Dumitru Stafie cu hârleţul în mână l-a înfipt în marginea ogorului spunând: "Până aici. Dincolo de hat e pământul meu".
Primarul scoate pistolul şi trage ameninţându-i pe ţărani. Aceştia după ce Dumitru i-a dat un hârleţ după cap au sărit pe primar.
Văideanu s-a sculat fugind să anunţe securitatea, în timp ce Dumitru Cruşitu căuta să se ascundă în răchitele din marginea pârâului, el fiind politrucul comunei, secretarul organizaţiei p.m.r.
Venind la faţa locului, securitatea, văzând spiritele agitate, a evitat o confruntare cu ţăranii. Pe 18 mai au fost arestaţi Dumitru Stafie şi Radu Rusu. Tot satul s-a dus la primărie pentru a-i elibera şi au aflat ca ajunseseră la securitatea din Tg. Neamţ. Mulţi au plecat după ei, dar au aflat ca fuseseră trimişi la securitatea din Bacău.
Represiunea s-a dezlănţuit imediat asupra satului, fiind arestaţi peste 30 de săteni. Unii dintre ei au fost bătuţi bine ca să spună celor de acasă ce îi aşteptă. Altora, după tortură, li s-a înscenat un proces şi T.M.Iasi s-a deplasat la Bacău unde au pronunţat prin Sent.nr.270/21-01-1957 următoarele pedepse: Constantin I I0VU (7 ani), Victor MUNTEANU (7 ani, mort în temniţă), Vasile AMBROZA (7 ani),Constantin STAFIE (6 ani), Radu N.RUSU (5 ani), Manole Gh.OLARU(4 ani), Vasile-Dimitrie ACATRINEI(3 ani), Gheorghe AZ0IŢEI(3 ani), Vasile ASIMINEI(3 ani),Ion Gh.STATE(2 ani), Dumitru STAFIE(2 ani), Lazăr VÂRLAN(2 ani), Manole CL0ŞCĂ(2 ani), Vasile CLOŞCĂ(1 an), şi Dumitru NICHITA (1 an).
Nu numai în jud. Iaşi se manifestase dreptul de apărare contra celor incitaţi de P.M.R. sa le ia totul din casă dacă refuza sa se înscrie în colectiv şi să predea cotele, dar şi pe malul Jiului. În com. Ţuglui, din raionul Segarcea, primarul fusese omorât de doi fraţi din cauza abuzurilor se le săvârşea împotriva ţăranilor. Unul a fost condamnat pe viată, iar celalalt la 15 ani.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0026]
Sursa:universulromanesc.com
de Cicerone Ionitoiu
#3
Niciodată moartea unui om n-a adus mai mare bucurie decât aceia a lui Stalin din 5 martie 1953. Milioanele de fiinţe umane care zăceau în sclavie de la Vladivostock până la Berlin, au tresărit de bucurie, iar sutele de milioane ce munceau după modelul sovietic pe aceiaşi întindere, au răsuflat ca după o trudă de infern.
Despre acest "geniu" al omenirii, Lenin, care-l păscuse în apropiere câţiva ani, pe patul lui de moarte lasă scris: "Stalin este din cale afara de brutal şi acest defect care poate fi tolerat fără prejudecăţi între noi... devine un defect intolerabil din partea celui ce deţine funcţia de secretar general. De aceea propun să se analizeze mijloacele prin care Stalin ar putea fi demis şi prin care un alt om ar putea fi ales pentru a-l înlocui..."
Fioros şi răzbunător s-a folosit de toţi şi i-a lichidat pe toţi, chiar pe cei mai fideli executanţi ce-şi umpluseră mâinile cu sânge nevinovat. Beţiv ordinar, îşi batjocorea toţi tovarăşii de drum. Până şi soţia si-a omorât-o, iar victimele se numărau cu zecile de mii, la el în ţara îşi exterminase un sfert din populaţie.
Megaloman, boala ce şi-a manifestat-o la superlativ. El era genialul conducător de armata, el care n-a fost nici o zi pe front şi planurile, pentru că nu le descifra, le prezenta comandanţilor pe un glob geografic; genial în politica externă, trişând şi minţind pe toţi marii oameni ai lumii din epoca lui, iar pe cei mai mici care nu-l ascultau le trimitea doctori sa-i trateze (Gottwald), sau îi aducea la el în staţiuni de unde-i trimitea îmbălsămaţi (Dimitov), scăpându-i numai Tito care n-a căzut la ridicarea degetului său mic.
Cel mai mare agricultor care, din 1928 n-a intrat în nici un sat, în schimb i-a înfometat pe ţărani, i-a exterminat şi deportat în toată Siberia, genocidul asupra lor extinzându-se până la moartea lui. Socotindu-se cel mai mare peste viitor şi bănuind ca alţii nu-i vor mai ridica statui, în 1952 a semnat rezoluţia de ridicare a statuii la despărţirea canalului din Volga, aprobând 33 tone de bronz necesare lucrării, iar în imnul naţional al URSS şi-a introdus elogiul: "Stalin ne-a educat în spiritul devotamentului faţă de popor, şi a îndeplinirii muncii măreţe..."
A mers până acolo încât si-a montat complotul contra lui din partea medicilor care "plănuiau" să-l asasineze. Adresându-se anchetatorilor le-a spus: "Dacă nu obţineţi mărturisiri vă voi tăia capul. Voi sunteţi orbi ca pisoii. Ce v-ati face fără mine? Ţara ar pieri pentru că nu ştiţi să recunoaşteţi duşmanii!".
Am insistat asupra acestei megalomanii fiindcă a fost o boala molipsitoare pe care au luat-o toţi cei veniţi în contact cu el: B.Bierut, Gottwald, Rakosi, Dimitrov, Ulbricht, Gheorghiu Dej până la geniul Carpaţilor, iar boala nu s-a oprit aici. Am insistat pentru că au văzut în jurul lor numai duşmani şi au încercat din ţărănime să-si facă primii sclavi, încolonându-i în colhozuri cu gamela la sold; au dus poporul la sărăcie, înflorind inflaţia şi făcând să curgă boabe de sânge în loc de grâu, după modelul sovietic impus cu forţa armelor.
Am zis că imediat după moarea acestui călău, multe sute de milioane au răsuflat, printre primii numărându-se cehoslovacii care s-au ridicat pe 1 iunie 1953 (la Pilsen) şi după ruperea drapelelor sovietice au plătit cu 42 morţi acest curaj de liberalizare.
Peste tot în acest bloc răsăritean s-au făcut procese "între ei" încercând să întârzie reformele ce se impuneau, însă răbufnirea din octombrie 1956 de la Budapesta a condus spre o noua represiune şi sângerosul Beria fusese şi el exterminat.
Cu toate mimările de reforme totul era insuficient, tendinţa fiind de instaurarea unor regimuri liberale după ce vântul dezgheţului suflase începând chiar de la Moscova spre apus. Dar lumea a crezut în himere.
SI IN ROMÂNIA...
După moartea lui Stalin, în aprilie 1953, în România se încearcă să se stabilizeze preţurile care o luaseră razna ca în Cehoslovacia, Germania răsăriteana, în toate tarile "surori". In România se recunoaşte că datorită industrializării forţate, producţia agricolă a rămas în urma comiţându-se chiar abuzuri: "Masurile contrarii liniei partidului luate de către elemente iresponsabile sau provocatoare faţă de unele gospodarii chiabureşti, prin impuneri exagerate şi ilegale în domeniul impozitelor, cotelor de colectare şi altor obligaţii, au dus la scăderea producţiei acestor gospodării, la lăsarea lor în paragina şi chiar la părăsirea lor de către proprietari, ce a dăunat economiei naţionale."
Prin această autocritica se recunoştea dezastrul în care fusese adusă ţărănimea, nevoita sa-si părăsească casa şi pământul.
Imediat, pe 10 sept. 1953, se acordă unele scutiri de impozite şi taxe gospodăriilor agricole individuale şi scade presiunea economica asupra micilor producători de la sate. Toate acestea erau numai o tactică de amorţire, ţinând seama că fierberea în lumea satelor era peste tot, în toate ţările surori.
Dar ţăranii îşi cunoşteau dreptul. Pământul este al lor şi cu toate ca fuseseră forţaţi să-l dea, ei continuau nu numai să spere că este al lor de drept, dar încercau să şi-l recupereze. In acest an 1953, în 48 de gospodării colective un număr de 284 familii din regiunea Bucureşti făcuseră cereri de ieşire din colectiv.
Dacă regimul se vede obligat de rezistenta ţăranilor şi mai ales de atmosfera creată după moartea lui Stalin, să reducă cu 10% cotele obligatorii, în schimb agravează sancţiunile împotriva celor ce nu-şi predau cotele la timp, mergând până la ridicarea pe loc a bunurilor casnice pentru acoperirea datoriei. La sfârşitul anului 1954 se trece la desfiinţarea cartelelor de alimente, în afara de zahăr şi pâine, care vor continua să se vândă pe tichete.
Continuându-se tendinţa de părăsire a gospodăriilor colective, la sfârşitul anului 1954 se aflau, tot în regiunea Bucureşti, 134 familii care ceruseră iesirea şi revenirea la gospodăria individuala.
In faţa scăderii ritmului colectivizării, Gheorghiu Dej critică regiunea Timişoara care se menţine mereu în coada cu aproape 14% de "realizări" de colhozuri faţă de Dobrogea unde ritmul se apropia de 50%, datorită impulsionării lui Vâlcu, Doicaru şi mai ales a lui Ceauşescu ,care promisese să duca Dobrogea în fruntea regiunilor.
Faţă de starea nemulţumitoare, Gheorghiu Dej hotărăşte în jurul Crăciunului din 1955 să intensifice ritmul colectivizării:
"In ţara noastră n-au fost lichidate încă clasa chiaburilor şi a unor rămăşiţe din celelalte clase exploatatoare. Iar atâta timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a dezvoltării societăţii noastre.
TOTUL SE JUCA PE SPATELE ŢĂRĂNIMII
Nu cu mult înainte, ajunşi la disperare, ţăranii dăduseră foc la colectiv în com. Biştret-Doij. In com. Fântânele, de pe malul Jijiei, din jud. Iasi, colectorul Pârvu Dumitru ,îsi făcea de cap golind casele oamenilor care nu puteau acoperi cotele. Unul dintre năpăstuiţi, în noaptea de Sf.Nicolae 1955, împreuna cu alţi 4-5 săteni, fiind ameninţat că-i va lua boii din jug, l-au aşteptat târziu în noapte când beat fiind, l-au momit pe Pârvu şi l-au luat la judecată: "Ne-ai luat vaca, junca, porumbul, mi-ai dat în judecata, acum te judecam noi." Acesta încercând să se justifice ca nu a făcut-o de capul lui, Botoc Censtantin n-a mai aşteptat şi scoţând suvacul din buzunar, l-a lovit peste cap şi faţa omorîndu-l. Arestat, el şi ceilalţi participanţi au fost condamnaţi prin Sent. 81/17-03-1956 la muncă silnică până la 15 ani M.S. cel mai puţin.
Satele începuseră să fie împânzite cu muncitori din uzine, slabi la muncă dar tari în politică şi alături de ei cu haimanale fără căpătâi cărora partidul le încredinţase funcţii de conducere administrativă a treburilor obşteşti. Erau folosiţi şi unii veniţi cu diviziile de trădători din URSS.
Aşa s-a întâmplat ca în 1956 să fie numit ca primar în com. Ţibucani, de lângă Razboienii lui Ştefan cel Mare de pe Valea Moldovei din jud. Neamţ, Manole Văideanu( venit cu T.V.) iar preşedinte CAP-ului, un anume Gheorghe Maftei. Cei doi au început persecutarea celor ce refuzau înscrierea în colectiv, învinuindu-i pe mulţi de sabotaj şi trimiţându-i în temniţe. Oamenii terorizaţi au auzit că pe 4 aprilie 1956, cei doi hotărâseră să le ia sătenilor tarlaua "Prisaca" şi s-o includă în întovărăşire.
Săteanul Baluţă Ion, a început în miez de noapte să tragă clopotul bisericii, la care ţăranii au pus mâna pe ce-au apucat şi au răspuns prezent înfiinţîndu-se la Prisacă. Dumitru Stafie cu hârleţul în mână l-a înfipt în marginea ogorului spunând: "Până aici. Dincolo de hat e pământul meu".
Primarul scoate pistolul şi trage ameninţându-i pe ţărani. Aceştia după ce Dumitru i-a dat un hârleţ după cap au sărit pe primar.
Văideanu s-a sculat fugind să anunţe securitatea, în timp ce Dumitru Cruşitu căuta să se ascundă în răchitele din marginea pârâului, el fiind politrucul comunei, secretarul organizaţiei p.m.r.
Venind la faţa locului, securitatea, văzând spiritele agitate, a evitat o confruntare cu ţăranii. Pe 18 mai au fost arestaţi Dumitru Stafie şi Radu Rusu. Tot satul s-a dus la primărie pentru a-i elibera şi au aflat ca ajunseseră la securitatea din Tg. Neamţ. Mulţi au plecat după ei, dar au aflat ca fuseseră trimişi la securitatea din Bacău.
Represiunea s-a dezlănţuit imediat asupra satului, fiind arestaţi peste 30 de săteni. Unii dintre ei au fost bătuţi bine ca să spună celor de acasă ce îi aşteptă. Altora, după tortură, li s-a înscenat un proces şi T.M.Iasi s-a deplasat la Bacău unde au pronunţat prin Sent.nr.270/21-01-1957 următoarele pedepse: Constantin I I0VU (7 ani), Victor MUNTEANU (7 ani, mort în temniţă), Vasile AMBROZA (7 ani),Constantin STAFIE (6 ani), Radu N.RUSU (5 ani), Manole Gh.OLARU(4 ani), Vasile-Dimitrie ACATRINEI(3 ani), Gheorghe AZ0IŢEI(3 ani), Vasile ASIMINEI(3 ani),Ion Gh.STATE(2 ani), Dumitru STAFIE(2 ani), Lazăr VÂRLAN(2 ani), Manole CL0ŞCĂ(2 ani), Vasile CLOŞCĂ(1 an), şi Dumitru NICHITA (1 an).
Nu numai în jud. Iaşi se manifestase dreptul de apărare contra celor incitaţi de P.M.R. sa le ia totul din casă dacă refuza sa se înscrie în colectiv şi să predea cotele, dar şi pe malul Jiului. În com. Ţuglui, din raionul Segarcea, primarul fusese omorât de doi fraţi din cauza abuzurilor se le săvârşea împotriva ţăranilor. Unul a fost condamnat pe viată, iar celalalt la 15 ani.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0026]
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu