Ghe NICA-Blog: Poiana Ponor *muntii Apuseni

marți, 7 mai 2013

Poiana Ponor *muntii Apuseni

Poiana Ponor
*Drumetie

Este o depresiune închisă de jur împrejur de culmi înalte, parţial împădurite. Faptul cel mai remarcabil în aceasta poiană este sistemul de pierdere al apei, care se face în patul râului prin sorburi. La ape scăzute sunt 2 sorburi în funcţiune.
La ape mari, determinate de ploi persistente sau de topirea zăpezii, sorburile acestea nu mai pot drena întreaga cantitate de apa care se acumulează depăşind patul normal al râului. Pe măsură ce apa creşte şi inundă zone de obicei uscate, intră în funcţiune noi sorburi.
Când nici acestea nu mai pot drena apa, întreaga poiană este ocupată de apele unui lac întins. Apele suplimentare ale lacului se deversează prin partea de nord-vest a poienii peste un prag stâncos dând naştere unui torent violent de suprafaţă care curge spre Valea Cetăţilor.
Râul care străbate poiana provine din Izbucul Ponor, situat la baza unui abrupt stâncos. Izbucul este deosebit de spectaculos, constituindu-se dintr-un mic lac la intrare care este alimentat printr-un sifon. Apa izbucului provine din Şesul Padiş, respectiv din pierderile prin ponoare ale Văii Trânghieştilor, Gârjoaba, şi altele.
De la izbuc, râul are un mic sector cu pat înclinat, după care coteşte brusc spre dreapta şi trece la un curs domol, meandrat, străbătând poiana plată, uşor înclinată, pe o distanţă de 240 m, pentru a se pierde în sistemul de sorburi. Deasupra sorburilor, un perete calcaros în care sunt săpate câteva peşteri întregeşte farmecul poienii.
Poiana Ponor este singura polie din România, îndeplinind dubla condiţie de a avea atât alimentarea cât şi drenajul subteran pe canale carstice.
Sursa:parcapuseni.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;