IULIU MANIU PREZENT ÎN LUPTA CONTRA ABUZURILOR
NOULUI REGIM
Cuvântarea lui IULIU MANIU la înmormântarea lui VIRGIL MADGEARU, 29 noiembrie 1940
„ Întristată Asistenţă,
Groaznicul sfârşit al lui Virgil Madgearu a zguduit întreaga noastră fiinţă.
Ceea ce pentru scumpa mamă, pentru iubita soţie şi pentru noi, prietenii lui, este o imensă durere, pentru naţiune este o adevărată nenorocire, iar pentru partidul nostru o catastrofă.
Însăşi comunitatea intelectuală a părţii din lumea în care trăim suferă o pierdere nespusă.
Puternicul arbore care a fost Virgil Madgearu, adânc înfipt cu rădăcinile sale în solul patriei noastre, a dat fructe, nu numai pentru familia sa şi patria noastră, ci pentru toate popoarele continentului nostru.
Puterea lui de muncă şi sârguinţa sa fabuloasă au fecundat creierul lui strălucit şi cultura lui vastă nu numai în serviciul ţării ci şi în al marilor probleme de propăşire şi convieţuire culturală şi economică, a întregii Europe.
Savant, înzestrat cu o cultură universală, ştia că roadele învăţăturilor civilizaţiei generale trebuie potrivite solului şi atmosferei ţării proprii.
Fanaticul devotat al democraţiei şi al libertăţii, simţea că aceste comori ale umanităţii trebuie concepute şi aplicate în sens naţional şi în primul rând în folosul ţărănimii. De aceea s-a găsit el între primii întemeietori ai partidului nostru naţional-ţărănesc, de aceea a devenit el marele nostru secretar general, cel mai stăruitor ministru, cu o prodigioasă activitate, în toate guvernele pe care le-am prezidat, lăsând înfăptuiri care vor rămâne - şi de aceea a fost el neîntrerupt, curajosul conducător al unei lupte înverşunate pentru drepturile cetăţeneşti şi morala creştină, - cele mai preţioase bunuri pentru propăşirea unei naţiuni.
Caracterul lui ferm, devotamentul nezdruncinat către credinţele lui şi prietenii săi, au făcut din el martirul cauzei noastre care a fost şi este a întregului românism.
El n-a fost un sectar.
Preziua decedării lui a folosit-o pentru două lucruri cerute de guvernul de azi, al cărui sprijinitor nu era.
Munca şi cunoştinţele sale erau la dispoziţia tuturor discipolilor care-l iubeau, a prietenilor care-l admirau şi a adversarilor care-l respectau. Un glonte blestemat a pus capăt unui om întreg şi unui îndrumător care nu poate fi înlocuit. Sălbăticia faptei întrece orice putinţă de caracterizare.
Pedeapsa făptuitorilor o va cârmui Atotputernicul Dumnezeu, căruia să ne rugăm să nu pedepsească întreaga naţiune.
Urmele lui vor fi nepieritoare, durerea noastră va fi nestinsă.
Gratitudinea mea pentru colaboratorul meu de toate zilele este întreagă şi va fi fără sfârşit.
Îi vom prăznui în veci amintirea, aşa cum merită. Sufletul lui să odihnească cu drepţii."
Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, imediat a semnalat la Berlin moartea lui Nicolae Iorga, subliniind:
„EL NE URA ŞI COMBĂTEA PRIN VIU GRAI ŞI SCRIS NAŢIONAL-SOCIALISMUL."
Satisfacţia Berlinului referitoare la crimele săvârşite în România se reliefează din scrisoarea trimisă de unul din călăii Germaniei camaradului lor din România, pe 5 decembrie:
„Mult stimate camarad Horia Sima,
Am primit astăzi pentru o întrevedere pe colaboratorul dvs. dr. Biriş care, cu ocazia şederii la Berlin, s-a prezentat la Gruppen-fuhrerul Heydrich, şeful Poliţiei de Siguranţă, pentru a discuta împreună problemele poliţieneşti, în special pregătirea şi completarea cadrelor. In această primă epocă a preluării puterii au fost traşi la răspundere şi împuşcaţi de către mişcare, în afară de Justiţia de Stat, oamenii şi adversarii noştri similar cazului legionarilor care au răzbunat moartea stimatului şi iubitului lor căpitan, cum şi a nenumăraţilor camarazi. O asemenea măsură este justă pentru că ea nu poate fi adusă la îndeplinire niciodată de justiţia ordinară, care este legată de paragrafe şi va depinde totdeauna de un formalism al paragrafelor. Cele mai sincere urări pentru dvs. şi pentru mişcarea legionară care a adus sacrificii atât de mari Patriei, de asemenea cu aceleaşi urări pentru Statul şi poporul român împreună cu Şeful Statului, General Ion Antonescu vă transmit salutările mele camaradereşti. H. Himmler."
încă din decembrie 1939, legionarii aflaţi la Berlin făceau parte din Gestapo, pentru care lucrau, iar în paşapoarte numele lor era germanizat (Reichsdeutscher Immigrantenpass - cu un „i" scris cu roşu cu cerneală, ca semn de recunoaştere.)
Venirea trupelor germane în România a fost socotită de Iuliu Maniu ca o ocupaţie a Germaniei şi semnala mereu lui Antonescu că membrii Partidului Naţional-Ţărănesc sunt în pericol. Faptul că generalul Negrei a fost arestat pe 28 octombrie 1940 pentru răspândire de manifeste favorabile Transilvaniei, 1-a convins pe Maniu că Sima acţiona la ordinele Berlinului pentru a nu admite nici un fel de manifestare ce ar fi contrare dictatului de la Viena.
Alinierea României la Pactul tripartit a fost un semn în plus pentru Iuliu Maniu că politica României legată militariceşte era la un pas de subjugarea economică care nu va întârzia, faptul împlinindu-se până la sfârşitul anului.
Maniu, în urma masacrelor din noiembrie, s-a adresat printr-un memoriu generalului Antonescu pe 5 decembrie 1940, memoriu anexat:
„Domnule General,
Ţin să vă mulţumesc pentru amabilitatea ce aţi avut de a ne primi, pe dl Ion Mihalache şi pe mine, îndată după săvârşirea revoltătoarei crime împotriva mult regretatului nostru prieten, de a asculta cuvintele noastre de durere şi indignare şi de a împlini dorinţa noastră exprimată pentru înmormântarea lui creştinească.
Tragica întâmplare a asasinatelor săvârşite în ultimul timp şi a goanei deschise contra atâtor persoane din viaţa publică prezintă simptomele unei dezagregări sufleteşti şi ale unei disoluţii sociale a cărei continuare trebuie stăvilită cu toată hotărârea.
Ca unul care urmăresc cu atenţiune curentele şi simptomele vieţii publice, ca unul care în situaţia ce am în viaţa publică, simt că mă apasă o răspundere şi care doresc ca o cârmuire a Domniei-voastre să aibă rezultate mulţumitoare pentru ţară, învingând greutăţile ce se anunţă, sunt dator să vă expun adânca îngrijorare ce mă stăpâneşte.
Situaţia internă a început să alunece spre povârnişul unei anarhii, după care dacă ea va veni nu poate urma decât disoluţia şi ocuparea ţării nu numai de actuala oştire de „ instructori", dar şi de altele care vor veni făţiş sub titlul de ocupaţie. Astfel, în loc de a se opri dezmembrarea ţării începută sub Regele Carol II suntem ameninţaţi ca ea să continue.
Desigur vi s-a raportat despre starea sufletească de indignare şi de revoltă, despre panica şi defetismul ce domnesc astăzi în toate straturile societăţii româneşti. Este foarte semnificativ că la această stare sufletească participă în chip deosebit ţărănimea şi clasele de jos, care văd în faptele petrecute presemnele falimentului clasei conducătoare şi ale prăbuşirii a însăşi organizaţiei de stat.
Deosebit de dureros este însă începutul de dezagregare ce se manifestă în organul cel mai viril şi cel mai nobil al corpului naţional, în oştire. Cu nervii extenuaţi de lungile suferinţe ale concentrărilor şi mobilizării zadarnice, cu rezultate dureros de umilitoare şi demoralizatoare, disciplina trupei este în decădere, iar ofiţerii la rândul lor după ce au pierdut încrederea în fermitatea conducerii de stat, văzându-şi până şi carierele în primejdie, cu perspectiva unei grave crize financiare, prevăd timpuri tot mai întunecate pentru viitorul oştirii şi al ţării.
Fără îndoială că asasinatele din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 au constituit semnalul unui proces de descompunere care în puţine zile a făcut progrese uimitoare. Opera a trei generaţii glorioase care au creat, de la revoluţia de la 1848 până la Unirea din 1918, România mare, este în pericol de a se prăbuşi.
Acest proces de disoluţie capătă un ritm accelerat îndeosebi prin faptul că asasinii nu sunt descoperiţi, urmăriţi şi pedepsiţi nici azi a şaptea zi după crime, iar complicii lor justifică, aprobă şi chiar preamăresc crimele săvârşite. în tot cazul, până în momentul de faţă nu s-a dat publicităţii nici un comunicat despre mersul cercetărilor, din care cauză opinia publică are impresia că decretele prin care s-au stabilit sancţiuni severe pentru asemenea cazuri nu se pun în aplicare, iar răufăcătorii şi atentatorii se simt încurajaţi. Sentimentul de nesiguranţă a devenit general şi nu este întrecut decât de indignarea celor care mai au simţ pentru ordinea de drept şi de întristarea patrioţilor care deplâng starea de decadenţă a ţării româneşti.
Aveţi dreptate, domnule general, să spuneţi la Alba Iulia că multă lume este vinovată pentru aceste stări de lucruri, dar cred că era cu dreptate să constataţi tocmai la Alba Iulia că eu, partidul pe care-l prezidez şi prietenii mei care azi sunt în parte ameninţaţi şi ei, „nici nu am colaborat" cu regimul trecut, nici nu am „ tăcut" faţă de evenimentele ce s-au desfăşurat în anii din urmă.
Când după căderea guvernului lui Tătărăscu în decembrie 1937, Regele Carol II a însărcinat pe Octavian Goga să formeze un guvern predictatorial, el nici nu a încercat să-mi propună colaborarea. Când în februarie 1938, după concedierea lui O. Goga, Regele a hotărât să formeze primul guvern dictatorial făţiş, el a apelat la toţi foştii prim miniştrii, oferindu-le colaborarea. Dintre aceştia eu am fost singurul care fiind chemat în audienţă am refuzat această problematică onoare. Cu această ocazie li s-au oferit şi d-lor Dr. Nicolae Lupu şi Cămărăşescu portofolii, pe care însă le-au refuzat. De asemenea s-au făcut mai târziu propuneri ademenitoare prietenilor noştri Sever Bocu, Aurel Dobrescu şi Ghiţă Pop, care de asemenea au refuzat - iar grupul Călinescu (Potârcă, Ralea, Ghelmegeanu, Andrei) a fost eliminat din partid îndată după intrarea în guvern. Nevoind să avem nimic comun cu regimul Regelui Carol II, senatorii de drept ai Partidului Naţional-Ţărănesc au refuzat să exercite mandatul în condiţiunile create de acel regim, mandat recunoscut de înalta Curte de Casaţie şi confirmat de noi şi depseudo-constituţia din 1938, spre a nu colabora nici măcar în calitate de opoziţie cu un regim care pentru noi era absolut evident că va duce ţara la un dezastru extern şi intern sigur, asupra căruia am atras atenţia în mod precis, formal şi repetat. Această atitudine a noastră a devenit încă şi mai dârză după asasinarea fruntaşilor legionari şi după masacrul din septembrie 1939, crime contra cărora am ţinut să protestez atât în mod public, cât şi prin memorii speciale adresate direct suveranului. Tot atât de puţin mă poate atinge acuzaţia că aş fi „ tăcut" alături de toţi oamenii politici şi alături de Cler şi oştire în faţa nemaipomenitelor crime şi abuzuri săvârşite de Regele Carol II, de guvernele lui şi de camarila lui.
In decurs de trei ani am prezentat Regelui Carol II patru memorii şi am dat publicităţii, socotind numai pe cele mai importante, peste 50 de cuvântări, declaraţii şi interview-uri, care fiind oprite de cenzură, eu le-am trimis Curţii Regale şi le-am răspândit heliografiate în public, din care cauză am fost dus şi în faţa Consiliului de Război. Am luat asupra mea tot riscul convingerilor mele pe care le-am manifestat pe faţă şi în auzul tuturor, inclusiv al emisarilor regali însărcinaţi să mă sondeze. Am încurajat şi am protejat pe toţi acei de o părere cu mine şi am apărat faţă de crimele şi nelegiuirile Regelui Carol şi pe adversarii mei politici.
Cred prin urmare că este justă dorinţa mea ca în manifestările lui publice, Conducătorul statului să nu mă intrige şi pe mine şi partidul meu prin generalizare, în răspunderea colectivă a faptelor criminale sau a tăcerilor vinovate şi laşe din ultimii trei ani. Conştiinţa mea este liniştită şi opinia publică a ţării ştie că eu nu am greşit şi că nu am tăcut. De 8 ani sunt în război politic făţiş cu regimul Regelui Carol II, iar dvs, domnule general, ştiţi mai bine ca oricine că am luat hotărârea să nu mai suport domnia Regelui Carol II şi am procedat în consecinţă.
Nu este însă vremea acum de a face istorie. Ea se va scrie la timpul său. În momentul de faţă ţin însă să protestez şi în scris contra sălbăticiilor ce s-au făptuit, contra asasinării prietenului meu Virgil Madgearu, un om de o excepţională valoare ştiinţifică şi naţională şi a marelui profesor Nicolae Iorga, care deşi mi-a fost înverşunat adversar politic, totuşi am recunoscut totdeauna că a avut merite neşterse în evoluţia gândirii naţionale româneşti şi care a fost o podoabă a ştiinţei naţionale şi universale. Respectul ce am avut pentru meritele lui ştiinţifice şi naţionale m-a determinat să nu ripostez niciodată la nenumăratele lui atacuri îndreptate împotriva mea.
Din parte-mi, domnule General, vă adresez rugămintea - şi acesta este scopul principal al rândurilor de faţă - să nu întârziaţi nici o clipă în a restabili autoritatea puterilor constituite în stat, să daţi serviciile de menţinere a ordinii publice în mâini competente şi să faceţi prin toate mijloacele ca cetăţenii de orice categorie să redobândească siguranţa averii şi a vieţii lor pentru ca astfel să poată continua munca productivă atât de necesară organismului social şi economic. Dvs., domnule general, va trebui să găsiţi calea potrivită acestui scop. In ceea ce mă priveşte pe mine, eu urmez a crede, precum ştiţi, că singura cale este: respectarea ordinii legale, a vieţii constituţionale şi libertăţilor cetăţeneşti.
Deodată cu acest protest vă rog pe Domnia-Voastră să daţi la lumină pe cei vinovaţi şi aceasta nu numai pentru a restabili ordinea de drept în stat, ci pentru a i da şi o satisfacţie opiniei publice şi pentru a reface pe cât se poate reputaţia ţării noastre adânc compromisă.
Nu se mai pot trece sub tăcere crimele săvârşite, nici nu mai pot fi tăinuiţi făptuitorii fără ca lumea civilizată să aducă verdictul ei zdrobitor asupra statului nostru, acuzându-l că el ori nu este în stare să descopere două grupuri de câte cinci atentatori, care au săvârşit faptele lor la lumina zilei, ori că însăşi organele statului ascund pe făptuitori.
În ce priveşte masacrul de la închisoarea Jilava, cu toată revolta explicabilă a făptuitorilor, cred că dacă nu sentimentul de umanitarism, dar măcar buna reputaţie a ţării ar fi cerut autorităţile în drept să aplice măsurile cuvenite.
Vă mai rog, domnule general, să dispuneţi cenzurii să permită publicarea anunţurilor de deces ale regretaţilor Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga şi a dărilor de seamă despre decursul funerariilor, împreună cu discursurile rostite, pentru ca ţara de o parte să cunoască fapta Domniei-voastre creştinească de a fi dat liber curs înmormântării acestor valoroşi bărbaţi ai ţării şi pentru ca, pe de altă parte, să cunoască sentimentele de pietate şi gratitudine ale familiei şi ale prietenilor faţă de cei decedaţi, care sunt martirii unei credinţe, iar nu criminali urmăriţi de legile ţării şi condamnaţi de opinia publică.
Vă rog, domnule general, să primiţi încredinţarea înaltei mele stime şi consideraţiuni.
Bucureşti, 5 decembrie 1940.
ss. luliu Maniu
Preşedintele
Partidului Naţional-Ţărănesc.
Dosar 40.001 Proces Maniu
Voi. 42, file 3-7
În faţa abuzurilor şi a atacurilor unor conducători legionari împotriva P.N.Ţ-, i se atribuie acestuia din urmă difuzarea unui manifest prin care spunea că ţara, după o săptămână de la baia de sânge de la Jilava, aştepta un gest de dezaprobare din partea generalului şi o măsură de intrare în legalitate:
„In ceasul grelelor încercări, generalul Antonescu, uitând de îndatoririle lui de conducător responsabil, a şovăit şi între riscurile atitudinii eroice şi comoditatea echivocului a preferat-o pe aceasta din urmă. De aceea, scârbită în toată fiinţa ei de laşitatea şi lipsa de curaj, manifestată, conştiinţa românească, amintindu-i de un alt angajament luat mai demult, î cere să-şifacă examenul răspunderilor ce poartă şi să tragă consecinţele. A promis cândva să treacă sarcina conducerii altuia mai capabil. E cazul să se ţină de cuvânt... "
Datorită faptului că în presă şi la radio se lansau atacuri împotriva unor conducători ai PNŢ, ce fuseseră şi pe listele negre, Iuliu Maniu s-a adresat cu un memoriu conducătorului statului, pe 13 decembrie 1940:
„Domnule General,
După zguduirile aproape catastrofale pe care le-a suferit România în ultimele luni, singura nădejde pentru revenirea la o stare de echilibru care să permită desfăşurarea unei politici salvatoare de ţară, a fost şi rămâne nădejdea în sentimentul şi voinţa de unire naţională a românilor. Faptele grave întâmplate în ultimele zile au adumbrit mult aceasta, deşi asigurările date de dvs. au putut să facă să se prevadă o potolire a patimilor urzitoare de fapte sângeroase.
Această unire însă nu poate izvorî decât dintr-un consentiment cel puţin în problemele mari ale statului nostru.
În scopul realizării acestui consentiment este în primul rând necesară o împărtăşire a părerilor noastre în scopul armonizării lor.
Aceste consideraţii m-au îndemnat să vă adresez în ultimul timp mai multe memorii impuse conştiinţei mele de diversele acte de guvernământ şi de unele evenimente extrem de grave. Ele au fost o urmare a năzuinţei de a mă feri şi în viitor de învinuirea că am „tăcut", când greşeli grave ar fi pretins cel puţin un cuvânt de desolidarizare sau de protest.
Or, în lipsa Parlamentului, a libertăţii de presă şi a întrunirilor publice, cuvântul necesar nu poate fi adresat decât celor cari deţin puterea statului. Pentru acest motiv ignorarea completă a adreselor mele de până acum nici nu mă indispune, nici nu mă descurajează. îmi fac mai departe datoria, ca totdeauna în trecut. "
*
Un consentiment însă nu se poate realiza în lipsa unor informaţii exacte şi într-o atmosferă viciată de exagerări. Mai ales în atmosfera încărcată de acum trebuie cumpănite învinuirile, care se formulează mai mult sau mai puţin făţiş în sarcina oamenilor politici, conducători ai ţării în trecut. înfrigurarea de acum nu e prielnică unei obiective discriminări şi stabiliri a faptelor şi o vorbă de bănuială sau chiar de acuză, aruncată, poate lua în conştiinţa unora aspectul judecăţii definitive şi poate duce la noi treceri peste ordinea legală, dorită şi poruncită de dvs.
Polemici şi rectificări publice nu ar servi potolirea valurilor şi poate nici nu ar duce la lămuriri obiective. De aceea, socot de datoria mea să vă pun în cunoştinţă cele ce urmează:
în gazeta oficioasă «Buna Vestire», cu data de marţi, 10 decembrie, se publică in extenso, conferinţa la radio a dlui Miile Lefter, „Comandant al Bunei Vestiri", după cum se precizează în nota redacţiei gazetei.
În această conferinţă, sub titlul «Garda de Fier - 1930 - Văcăreşti - 1931», relatându-se peripeţiile prin care a trecut Garda de Fier în acea epocă - lupte, prigoane, jertfe - în legătură cu organele poliţieneşti, jandarmereşti şi guvernarea din acea vreme, se ajunge la următoarea precizare, subliniată cu caractere compacte în gazetă:
«Veninul şi tăria presei din Sărindar se revarsă din plin sub presiunea atacurilor din ce în ce mai violente. Ministrul de Interne este schimbat cu un om cu metode speciale de distrugere a mişcării legionare. în adevăr, în ziua de 11 ianuarie 1931, noul ministru de interne îşi începe activitatea prin dizolvarea Gărzii de Fier şi legiunii Sfântului arhanghel Mihail.»
Ministrul de Interne vizat în acest text este dl Ion Mihalache, care este chiar numit într-un articol simpatizant al «Gărzii de Fier».
Nu este nici locul să fac elogiul şi nici portretul moral şi politic al prietenului meu, dl Ion Mihalache, fost preşedinte al partidului nostru. Nu e cu putinţă însă să nu constat şi aici că d-sa s-a ridicat la răspunderi înalte în Stat, cu desăvârşire prin forţa calităţilor sale morale şi intelectuale, nu a tranzacţional nici când în contul conştiinţei sale cu concepţia capitalistă exploatatoare, cu morala şi cu nenorocitele tradiţii ale vechiului politicianism, ci a urmat una din cele mai frumoase căi de viaţă publică, rădăcinată în zvârcolirile spre mai bine dinainte de război, trecută apoi glorios prin focul războiului şi afirmată pe urmă în anii năzuinţelor de refacere a României.
Afirmaţiunea acuzatoare citată mai sus, nu poate rămâne din partea mea -şeful politic al d-sale -fără a fi restabilită adevărata stare a lucrurilor.
Rostul trecerii la ministerul de Interne a dlui Ion Mihalache. în epoca cu care se ocupă conferenţiarul, nu are nici o contingenţă cu acea «presă din Sărindar», în graţiile căreia nicicând nu a căutat să intre şi nici nu a fost. Şi de asemenea trecerea dlui I.Mihalache la departamentul Internelor nu a fost determinată de poliţie sau de politică. Ţara se zbătea în cea mai crâncenă criză economică şi financiară. Gospodăria judeţelor şi a comunelor era complet dezorganizată, neputând face faţă acelor enorme greutăţi. Menirea dlui I. Mihalache era în principal ajustarea acelor gospodării asprimii împrejurărilor - problemă realizată norocos şi în cea mai mare parte prin modificarea legii administrative şi prin o nouă lege a finanţelor locale.
A doua raţiune a trecerii dlui I. Mihalache de la Departamentul Agriculturii la Interne a fost necesitatea ca într-o epocă de prăbuşire a preţurilor agricole şi a schimburilor, acel departament economic, la care temporar nu prevalau probleme agricole de natură tehnică şi cele de cârmuire economică generală - să fie încredinţat valorosului specialist, regretatul Virgil Madgearu.
Prin urmare, dl I. Mihalache nu a venit la Ministerul de Interne cu o misiune specială privind ordinea şi siguranţa publică şi cu atât mai puţin cu metode speciale, cunosc aceasta deşi nu mai eram preşedinte al Consiliului.
Dl I. Mihalache a funcţionat ca ministru de interne încadrat într-o anume ordine legală, care, bună, rea, îi determina îndatoririle. Aplicarea sinceră şi corectă a legii în vigoare e prima datorie a unui guvernant, fiind confirmat prin experienţa politică a vremurilor că un stat de ordine legală face primul şi fatalul pas spre prăbuşire atunci când conducătorii lui se dispensează de îndatorirea respectării şi a îndeplinirii legilor. E începutul anarhiei, al răsturnării.
Aceasta este şi trista experienţă trasă din faptele fostului regim, aceasta este şi lozinca pe care aţi anunţat-o cu deplină hotărâre şi dvs., domnule general, cu ocaziunea instalării noului regim politic.
Sistemul legal înfiinţa în acel timp oprea funcţionarea unor organizaţiuni politice secrete. Aceasta era dispoziţia legală - şi în interes superior de stat nu era cu putinţă modificarea ei - după cum ea există şi azi- In acele vremuri, Garda de Fier fiinţa ca o asemenea organizaţie secretă. Era deci datoria miniştrilor de interne si justiţie să satisfacă precisa poruncă a legii.
Dar nu este îngăduit să uite şi să neglijeze nimeni, cine vrea să prezinte sincer faptele, că întreg guvernul şi în special dl I.Mihalache. si-a pus în cumpănă toată puterea de persuasiune, pentru a determina conducerea Gărzii de Fier să dea acestei organizaţiuni politice o consistenţă conformă cu sistemul legal şi mai ales să nu se uite că, în clipa când mişcarea a luat forma partidului «Totul pentru ţară», toată adversitatea de concepţii politice dintre partidul ce susţinea guvernul de atunci şi acest nou partid s-a manifestat exclusiv în lupta de idei, fără a stânjeni Ministerul de Interne, nici în cea mai mică măsură, activitatea politică a noului partid.
Nu va fi fără de interes, pentru cei ce voiesc să cunoască reala atitudine, faţă de mişcarea legionară, următoarele două amănunte:
Dl I. Mihalache, printr-o întâmplare, a aflat cu un ceas mai înainte de a apărea în «Monitorul Oficial», despre jurnalul de dizolvare a partidului «Totul pentru ţară». Neîntârziat a alergat la fostul prim-ministru, I. G. Duca şi cu multă stăruinţă a încercat să-l abată de la hotărârea luată. A insistat în argumentaţie că partidul «Totul pentru ţară» se bucură de scutul legilor şi nu poate fi stânjenit în legala lui activitate şi cu atât mai puţin poate fi dizolvat fără o călcare de lege gravă şi plină de consecinţe nenorocite. Durere. Dl I. Mihalache nu a putut opri fatala măsură.
Când apoi, în preajma alegerilor din 1937, se punea greaua problemă a apărării faţă de abuzurile ce se pregăteau în chip evident, dl I. Mihalache a fost în cadrele forurilor de conducere ale partidului naţional-ţărănesc, alături de iniţiatorii propunerii de colaborare dintre acest partid şi partidul «Totul pentru ţară» - colaborare care ştim că a dat rezultatul cel mai satisfăcător.
Va trebui, în fine, să amintesc că domnul Ion Mihalache, în cursul acestui an, în urma intervenţiei a două delegaţii cvasi-oficiale ale Gărzii de Fier, a protestat la locurile competente împotriva criminalelor abuzuri cu care erau loviţi membrii mişcării legionare. Iar mai înainte, în toamna anului trecut, sub guvernarea generalului Argeşeanu, din proprie iniţiativă dl I. Mihalache s-a înfăţişat acelor foruri, protestând cu toată vehemenţa împotriva oribilelor crime din 21 septembrie. Domnia-sa a prezentat cu acea ocazie şi memoriul-protest redactat şi semnat de mine, colaborând la compunerea lui domnii: I. Mihalache, dr. N. Lupu, Mihai Popovici şi mult regretatul Virgil Madgearu. Realitatea este clară: sub exigenţele dispoziţiunilor legale, dl I. Mihalache avea îndatorirea legală să dizolve o organizaţie secretă - sub exigenţele conştiinţei şi legalităţii sale, ca şi în urma poruncilor înţelepciunii politice, D-sa a fost apărătorul mişcării care a luat forma unui partid politic în arena vieţii publice a ţării şi s-a afirmat cu mine împreună ca dârz protestator împotriva abuzurilor şi crizelor cu care a fost lovit acest partid politic şi membrii lui.
Dar, pentru a fi completă imaginea lucrurilor, e necesar să ne aducem aminte că dl I. Mihalache, departe de a inaugura «metode speciale», a primit moştenirea aceloraşi organe de conducere ale poliţiei şi jandarmeriei — doi colonei, deveniţi apoi generali - care funcţionaseră şi înainte, bizuiţi exclusiv pe încrederea personală a fostului suveran, fără a avea nici o legătură structurală cu guvernul de atunci, oameni impuşi, fără deosebire, unei serii întregi de guverne.
Si mai ales nu este îngăduit să se uite că singurul ministru de interne, care, a avut curajul să pună fătis fostului suveran chestia înlăturării acestor şefi de instituţii, responsabili pentru ordinea publică în stat - peste capul ministrului de interne - n fost dl I.Mihalache. Iar când fostul Rege a refuzat înlăturarea lor, dl I. Mihalache şi-a prezentat demisia. Urmare a fost solidarizarea mea cu domnia-sa si demisiunen întregului guvern prezidat de mine, fără a mai admite, nici eu. nici dl Mihalache, n colaborare cu fostul Rege.
Acestea fiind faptele cunoscute perfect de toţi cei ce au trăit în arena publică a acelor ani sau s-au ocupat cu dezgroparea acestor evenimente încă recente, se impune cu multă stăruinţă întrebarea: Ce scop urmăreşte difuzarea prin instituţii publice, a postului de radio şi prin publicarea oficiosului mişcării, a unor afirmaţii neconforme cu realitatea, de natură să excite spiritele şi aşa surescitate ? Asemenea fenomene, mai ales repetându-se şi în scrisul care rămâne şi în trecătoarea vorbă de la radio, sunt în flagrantă contradicţie atât cu inexorabila necesitate a liniştirii spiritelor, cât şi cu necesitatea de care depinde existenţa ţării noastre, de a curma definitiv şirul sângeros şi atât de prelungit al actelor de teroare, necesităţi pe care dumneavoastră, domnule general, le-aţi accentuat de repetate ori cu deplină hotărâre.
Domnule general, am avut ocazia în repetate rânduri să-mi arăt adânca mea convingere, că după cum principala cauză a nenorocirilor care s-au abătut asupra României a fost ruperea tot mai îndrăzneaţă a ordinii legale din partea regimului, la a cărui înlăturare am lucrat de acord cu toţii - primul balsam, cel care porneşte tămăduirea, este întoarcerea şi integrarea vieţii noastre publice în cadrul precis al ordinii legale. Nu e o problemă uşoară aceasta, o ştiu. Dar e una necesară - sub pedeapsa degenerării definitive a vieţii publice în şir de răzbunări şi asasinate, a anarhiei, a destrămării, a prăbuşirii fără mântuire.
Puterea legiuitoare, în orice formă a ei, are posibilitatea să adapteze sistemul de drept şi singuraticele norme situaţiilor date şi exigenţelor diferitelor epoci. Dar acest sistem de drept, aşa cum este el alcătuit, trebuie să fie respectat, fără a i se putea aduce nici cea mai mică atingere lipsită de dreapta sancţiune aplicată de forurile judecătoreşti, păstrate în senina lor obiectivitate.
Menţinerea spiritului de strictă legalitate, dar mai ales greaua sarcină a readucerii unei vieţi de stat, zbuciumată de dezechilibrări ale ordinii de drept, în făgaşul normal şi liniştit al legalităţii, mi se pare că e porunca cea mare, pe care soarta apus-o în faţa dv., domnule general, şi a colaboratorilor dv.
O vorbă aruncată fără controlul obiectivitătii, rostită de cei din apropierea dv. politică, poate porni din nou avalanşa pe care dv. voiţi s-o găzduiţi spre salvarea ţării. Iar avalanşa zdrobeşte, oarbă, tot ce îi stă în cale şi nu alege pe criminal de cel nevinovat, nici pe profitorul vieţii publice de cel ce s-a întors din războiul de întregire cu pieptul împodobit cu meritate decoraţii, nu deosebeşte pe aventurier de omul politic, onest, dezinteresat, sacrificându-şi viaţa pentru binele neamului său.
O astfel de avalanşă o pot porni unele părţi din discursul recent al dlui vicepreşedinte al Consiliului, ţinut în faţa tineretului, în care timbrează întreaga seneratie anterioară ca una fără ideal, ţinând numai la îmbogăţirea individuală şi insensibilă faţă de abuzurile şi crimele regimului anterior, atunci când este cunoscută prigoana îndreptată în contra mea, a dlui Mihalache şi a întregului nostru partid, tocmai din cauza neîntreruptei noastre acţiuni pentru o Regenerare a vieţii publice şi rezistenţei în contra regimului venal al Regelui Carol II. Dar această avalanşă o poate uşor porni afirmaţia cuprinsă în acel discurs că «nu se poate cere de la legionari să fie sfinţi şi zei după suferinţele ce au îndurat de la făptuitori» pe care singur conducătorul ar putea să-i ierte, care însă, durere, nu mai este între cei vii. Aceasta mai ales când circulă pe buzele multora lista celor condamnaţi, între care unii ce nu au contribuit cu nimic la tragicele evenimente, din contră, au năzuit a le opri şi când neurmărirea celor vinovaţi de ultimele crime poate servi de o încurajare pentru asemenea excese. Va aduce cel mai însemnat mijloc de liniştire şi patriotică unire sufletească a naţiunii acela care va opri acea avalanşă şi care va face ca în această ţară nimănui să nu i se poată aplica pedeapsa fără de dreapta judecată a acelei instituţiuni purificate care este Justiţia, pe care se întemeiază statele şi nimeni nu va putea aduce atingere legii şi dreptului fără să nu simtă asprimea hotărârii Ei.
Opera de clădire şi refacere nu va putea începe şi prospera sub regim de judecăţi făcute în afara justiţiei. Răzbunările necontrolate de justiţie prelungesc o stare sufletească de care agonia nu este decât la un pas, iar Justiţia să nu răzbune, ci să restabilească ordinea morală şi de drept faţă de toţi, în egală măsură. Nu elementele unei îngrijorări personale, care sunt cu totul departe de mine, ci îndatorirea de a stabili adevărul în raport cu prietenii mei, dar în special îngrijorarea pentru binele obştesc şi în scopul unei evoluţii sănătoase a ţării noastre mă face să insist asupra celor expuse, rugându-vă să primiţi expresiunea osebitei mele stime. Bucureşti, 13 decembrie 1940 ss. Iuliu Maniu "
Dosar 40001, procesul Iuliu Maniu, voi. 42, filele 11-17
Sursa:http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu2/docs/maniu2p_2.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu