OPOZIŢIA DIN ROMÂNIA ÎNAINTEA ÎNCEPERII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1)
de Cicerone Ionitoiu
Preocuparea liderilor opoziţiei, şi mai ales a lui Iuliu Maniu, urmărea convingerea I generalului Antonescu să refacă frontiera Transilvaniei şi cea mai urgentă problemă să' intervină pentru încetarea persecuţiilor la care erau supuşi ardelenii sub ocupaţia maghiară.
Fruntaşii PNŢ şi mai ales cei din Transilvania nu se puteau împăca cu gândul că nu este nici o soluţie de a-i salva.
Prin „AsociaţiaPro-Transilvania" se urmărea menţinerea speranţei şi susţinerea! prin presă a dezideratelor româneşti.
Mergându-se pe această linie, la Bucureşti s-a înfiinţat gazeta „Ardealul", organ de luptă şi afirmare românească a refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal, sub conducerea lui Anton Ionel Mureşeanu ca director şi la care colaborau Iuliu Maniu, Ghiţă Pop, Zaharia Boilă, Costică Hagea, Ionel Grodeanu, Ilie Lazăr, Emil Haţieganu şi nenumăraţi condeieri din teritoriul ocupat.
Pentru sprijinirea tineretului refugiat, din iniţiativa fruntaşilor PNŢ s-a înfiinţat „Societatea Someşenilor", cu deschiderea unui Cămin studenţesc, la podul Izvor, care, nu numai că adăpostea pe cei în suferinţă, dar era şi un focar de cultură, unde se căuta să se trăiască conform tradiţiei din acele locuri şi de unde au pornit nenumărate manifestări de solidaritate cu fraţii rămaşi în mare suferinţă.
S-a mai încercat, în acelaşi scop, să se înfiinţeze, la sfârşitul lunii martie 1941, ordinul cavalerilor „Ferdinand", care înfăptuiseră Unirea din 1918, dar nu s-a reuşit. Preşedintele Partidului Naţional-Liberal, văzând desfăşurarea evenimentelor din Iugoslavia şi consecinţele ce le poate avea asupra politicii româneşti, s-a adresat, pe 8 aprilie 1941, generalului Antonescu: „Domnule General,
...Din răspunsul ce mi l-aţi dat trebuie să constat că avem puncte de vedere prea deosebite, faţă de împrejurările politice actuale.
Aş fi rămas, deci, mai departe, în rezerva ce mi-am impus dacă nu ar fi apărut comunicatul despre bombardamentele făcute de aeroplane iugoslave la Timişoara, Arad şi Oraviţa, ceea ce mă determină să vă comunic părerea mea, care este aproape în unanimitate şi a ţării în privinţa acestui fapt nou.
Faptul că Germania, sub motivul de a instrui armata română, a putut ocupa militariceşte ţara,făcându-şi aici baza sa de operaţiune pentru războiul din Balcani, ne pune într-o grea situaţie ca ţară neutră.
Câmpurile de aviaţie, instalate de germani, de unde pot îndrepta atacuri împotriva Iugoslaviei, sunt expuse bombardării ca şi cele din Franţa, Belgia şi Olanda. Totuşi, nu înţeleg cum iugoslavii au aruncat bombe asupra acestor oraşe fără a preveni guvernul român şi mă întreb dacă avioanele care au bombardat au fost într-adevăr iugoslave.
Comunicatul ce aţi dai mă îngrijorează, pentru că pune problema atitudinii noastre faţă de războiul dintre Axă şi Iugoslavia.
Nu ştiu cum v-aţi înfăţişat această problemă, dar cred că nu înţelegeţi să părăsiţi neutralitatea din care nu trebuie să ieşim.
V-am arătat părerea mea despre eventualitatea intrării României în război.
Opinia noastră publică este stăpânită de durerea de a vedea distrusă unitatea noastră naţională, realizată cu atâtea jertfe.
Singurul război admisibil pentru România ar fi acela pentru reluarea teritoriului pierdut.
Pentru aceasta, dacă ar fi posibil în momentul de faţă, aţi avea toată ţara în jurul d-voastră, dar pentru unul contra Greciei şi Serbiei vă asigur că sentimentul public nu v-ar urma.
Sunt convins că patriotismul dv., oricare ar fi presiunile ce s-ar face, va şti să nu ne angajeze într-o asemenea luptă.
C. I.C. Brătianu 8 aprilie 1941"
Situaţia în ţară era foarte încordată între legionari şi general. Acesta trimisese la închisoare mii de oameni implicaţi în rebeliune. Pentru a dezamorsa atmosfera, Horia Sima i-a trimis o scrisoare generalului, din ascunzătoare, pe 22 martie. Din ea reieşea dorinţa de împăcare:
„Domnule general,
Cu toate că am fost lovit greu... vin şi de această dată şi fac apel la înţelepciunea şi patriotismul d-voastră ca să găsiţi mijloacele şi toată înţelegerea pentru a readuce pacea în mijlocul poporului nostru... Sunt convins că puterile Axei, Germania şi Italia, vor vedea cu ochi buni această acţiune de totală linişte a ţării... Mişcarea legionară nu are nici un fel de rezerve şi o doreşte din toată inima... "
ss Horia Sima
Răspunsul la scrisoare, generalul Antonescu 1-a adresat profesorului Găvănescu, pe 17 aprilie 1941, spunând printre altele:
„Stimate domnule profesor,
Lipsa de consideraţie cu care-l privesc astăzi pe acest om, m-ar obliga să las scrisoarea fără răspuns....V-am spus imediat că nu pot trata cu rebelii şi găsesc scrisoarea perfidă. Inconştienţă sau perfidie... Nu Horia Sima a fost cel lovit, ci el a lovit greu şi mişeleşte în poporul românesc, cine a înarmat cu perseverenţă, cu metodă şi în taină Legiunea şi cine a pregătit rebeliunea? Şi din ce cauză a dispărut cu două zile înainte de rebeliune?... Pace am adus prin izgonirea tâlharilor de la conducerea şi administrarea ţării... După odioasele crime din noiembrie, am făcut sacrificii deconştiinţă ca să-i salvez de la prăbuşire. Nu m-au ascultat... Mi-au pus şi mie revolverul în piept... Ceea ce interesează este că au ajuns la o ruptură totală între ei şi popor...
L Antonescu "
în spatele acestei manevre de împăcare era ministrul Manfred von Killinger, care, de la venire,lmediat după rebeliune, spusese că misiunea lui e de a reconcilia pe general cu Legiunea.
Şi totuşi, Antonescu, a doua zi de la trimiterea acestei scrisori, prin decretul 1132/18 aprilie 1941, a suspendat, pe termen de 5 ani executarea pedepselor ce nu depăşeau 5 ani de condamnare.
Desigur că a fost un aranjament, fiindcă de ziua de naştere a Fiihrerului, pe 19 aprilie, ministrul Manfred von Killinger, în alocuţiunea de la legaţia Germaniei, a spus, printre altele:
„.. .accentuez limpede că, după cum a fost şi înainte, generalul Antonescu este şi astăzi reprezentantul României pentru Fuhrer şi poporul german şi că Germania va susţine şi sprijini pe general în toate acţiunile pe care le va face pentru binele patriei sale şi pentru menţinerea prieteniei româno-germane. Aş vrea să precizez că nu voi admite să fiu înhămat la carul nimănui, fie partid, fie mişcare în România. ..Cei care cred aceasta se înşeală amarnic. Ca reprezentant al Reichului în România stau alături de conducătorul statului, nu numai că acesta este ordinul Fiihrerului, ci şi din convingere personală. Fidelitate pentru fidelitate. "
Nu mai încape îndoială că actul de clemenţă fusese sugerat, fiind nevoie de o liniştire a spiritelor în pregătirile ce se făceau pe plan internaţional pentru asaltul asupra Uniunii Sovietice.
Această aparenţă de indulgenţă a fost dublată de un regim dur, urmat de execuţii ale câtorva legionari care omorâseră nişte evrei (un librar - Max London - şi un comerciant - Solomon Smilache) şi de pedepsirea exemplară a celor ce se manifestaseră în public, pe 10 mai la Facultatea de drept şi pe 1 iunie la stadionul A.N.E.F., cu ocazia meciului România-Germania, prin cântece legionare. Se va continua cu alte condamnări la moarte, în prezenţă şi contumacie, precum şi sentinţe pe viaţă pentru conducătorii rebeliunii din ianuarie, aceasta chiar în preziua comenzii:
„ Vă ordon, treceţi Prutul".
Începutul lunii mai 1941 debutează cu unele „gentileţi" ruseşti faţă de Hitler, prin expulzarea reprezentanţilor Norvegiei, Belgiei, Iugoslaviei şi Greciei, precum şi cu recunoaşterea guvernului progerman din Irak, aceasta spre satisfacţia conteluiSchulenburg, ministrul german de la Moscova, care-şi manifesta bucuria faţă de stăpânii săi de la Berlin, că preluarea preşedinţiei Comisarilor Poporului de către Stalin va contribui „la menţinerea şi dezvoltarea bunelor relaţii dintre Soviete şi Germania." (7 mai 1941).
În aceeaşi săptămână, Rudolf Hess, unul din foarte apropiaţii lui Hitler, fuge cu avionul şi aterizează în Scoţia (10 mai 1941) unde este închis, cercetat şi păstrat în închisoare (şi după trecerea prin Tribunalul de la Niirnberg 1945/46 va bate recordul cu cea mai lungă detenţie de o jumătate de secol, trăind ultimii ani de unul singur într-un castel închisoare).
Ruşii, în schimb, îşi onorau contractele faţă de „prietenii" germani până-n ultima zi, expediind produsele peroliere şi cauciucul din Extremul Orient cu trenuri exprese, cu toate că zvonurile care circulau, ajungând până la Stalin, l-au făcut pe Molotov să-i arate lui Schulenburg comunicatul ce trebuia să-1 publice agenţia TASS, pe 14 iunie 1941:
„Încă dinaintea întoarcerii la Londra a ambasadorului Cripps, dar mai ales după întoarcerea lui, au circulat zvonuri ample în presa engleză şi străină despre un iminent război între URSSşi Germania. în ciuda absurdităţii vizibile a acestor zvonuri, cercurile autorizate din Moscova consideră necesar să afirme că toate acestea sunt o manevră neîndemânatică a propagandei forţelor unite împotriva URSS şi Germaniei şi care sunt interesate în extinderea şi intensificarea războiului. "
Informaţii asupra pericolului ce îl aşteaptă îi fuseseră transmise lui Stalin de către englezi şi americani, dar se părea că nu aveau nici un efect asupra lui, din moment ce Molotov îi spunea ministrului Schulenburg, pe 22 iunie la ora 1,17 după-amiază:
„A existat un număr de indicaţii că guvernul german e nemulţumit de guvernul sovietic. Au existat chiar zvonuri curente că ar fi iminent un război între Germania şi URSS. Guvernul sovietic nu înţelege motivele insatisfacţiei germane... El ar aprecia dacă eu aş putea să-i spun ce anume a determinat actuala situaţie în relaţiile germano-sovietice.
Eu am replicat că nu-i pot răspunde la întrebare, întrucât îmi lipsesc informaţiile pertinente, dar că voi transmite totuşi comunicarea lui la Berlin."
Să fi avut Molotov şi surse de informaţii secrete din Germania şi să fi făcut pe neştiutorul, deoarece URSS nu era pregătită?
Cum se explica altfel chemarea ministrului german şi stupida întrebare pe care i-a pus-o la orele 1,17 minute, numai cu câteva ore înainte de declanşarea operaţiunii „Barbarossa", pentru că la ora 4 după-amiază Ribbentrop i-a expediat lui Schulenburgdeclaraţia de război, cu menţiunea ca să-i fie transmisă lui Stalin în dimineaţa următoare, după ce trupele germane pătrunseseră pe teritoriul sovietic, pe un front de la Memel la Reni şi în continuare până la Vâlcov, pe braţul Chilia.
Data de 15 mai proiectată pentru începerea războiului contra Rusiei fusese amânată din cauza agresiunii împotriva Iugoslaviei şi în continuare contra Greciei, în timpul lunii iunie, trupele dislocate în Balcani au făcut calea întoarsă spre Polonia, unde s-au instalat pe poziţii cu faţa la răsărit.
In România, generalul Antonescu, vexat de scrisoarea lui C. I. C. Brătianu, îi răspundea pe 9 mai că:
„Eu am definit deplin politica şi atitudinea ce urmez, fără reticenţe şi echivocuri; nici un fel de sugestii deci nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice."
Acuzat de ipocrizie şi defetism, în aceeaşi scrisoare, şi că nu mai are nici un sens să-i mai facă sugestii, preşedintele PNL, răspunzând la aceste insulte, îi scrie generalului, pe 20 mai:
„...Este primul reproş de acest fel pe care l-am primit într-o viaţă de 75 de ani. Apoi îmi vorbiţi de defetism, de înfeudare la păcatele din trecut şi la burghezia de cluburi. Mie, care am cerut în consiliile de coroană, în chestiunea cedării teritoriilor româneşti să apărăm integritatea noastră naţională!...Ca să pot defini atitudinea i noastră faţă de puteri mari, trebuie mai întâi să văd care este atitudinea acestora faţă de noi, pentru că nu cred că putem noi determina politica mondială care se dispută astăzi. Eu cred că peste convenţii şi înţelegeri domină interesul fiecărei ţări,'care nu execută decât angajamentele ce îi convin... Concluzia mea este că nu putem conta decât pe noi înşine, să nu ne angajăm în acţiuni al căror rezultat nu-l putem cunoaşte. Războiul nu s-a sfârşit. El devine mondial. Nu puneţi toate speranţele d-voastră pe o singură carte... Dar să nu exagerăm şi să avem încredere limitată în făgăduielile ce ni se fac. Ca şi în trecut, să ne rezervăm, sa profităm de ocazii favorabile ce se pot ivi şi să avem o armată puternică şi, în acelaşi timp, o stare economică şi financiară bună. Până atunci să nu ne mişcăm."
Generalului Antonescu, chemat la Hitler pe 11 şi 12 iunie 1941, i se aduce la cunoştinţă declanşarea războiului împotriva URSS.
Intuind gravitatea momentului datorat chemării lui Antonescu la Hitler, Iuliu Maniu, pe 18 iunie, s-a întâlnit cu membrii conducerii PNŢ, cărora le-a prezentat consecinţele participării la o acţiune, alături de Axă, precizând că „ea va deveni o colaborare dedurată şi ne va atrage pe mai multe fronturi. Poziţia noastră la pace va fi nespus de grea..."
Am asistat până acum la o atitudine permanent ostilă colaborării cu legionari într-un guvern subjugat politicii naziste de sub conducerea generalului Ion Antonesci şi la refuzul de colaborare într-un guvern ce intenţiona generalul să-1 constituie îi vederea pregătirii României de a intra în război. Şi atitudinea lui Iuliu Maniu a fost constantă în ceea ce priveşte Germania. Maniu afirma în cadrul prietenilor:
„...Nu numai pătura conducătoare, dar şi întreaga opinie publică româneasa a fost şi este potrivnică Germaniei. Era natural ca România să fie alături de Anglia şi Franţa. Ele ne-au ajutat să facem România Mare. Ele n-au pierdut un prilej pentru a afirma în faţa lumii internaţionale că România Mare se află în graniţele sal etnice şi că ele se opun oricărei revizuiri teritoriale în defavoarea noastră. Este î conştiinţa fiecărui român, ori cât de simplu ar fi, este în conştiinţa ultimului ţara ardelean, că dv., Germania triumfătoare, aţi mutilat România"
Acest răspuns circula între corespondenţii de presă germani, că l-ar da Iuliu Maniu într-o întrevedere după care alerga Killinger.
Şi atunci, cum şi-ar imagina cineva că Iuliu Maniu ar fi putut sprijini formare unui guvern al generalului?
Cu toate acestea, regimul comunist şi sprijinitorii lui au căutat să răstălmăcească şi să insinueze existenţa unui concurs din partea opoziţiei antigermane. Aceasta, cu ocazia procesului Ion Antonescu, ca o prefaţare a procesului conducătorilor partiduluiNaţional-Ţărănesc.
Să urmărim telegrama lui Burton Y. Berry, trimisă pe 3 mai 1946, Departamentului de Stat al U.S.A., şi în care subliniază că procesul mareşalului Ion Antonescu şi al miniştrilor săi este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita pe liderii PNL şi PNŢ.
Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia Microfilme SUA, rola 667, cadrul 973 Traducere:
Departamentul pentru comunicaţii şi înregistrări
Departamentul telegrafic
Departamentul de Stat
Telegramă la sosire
1502, Bucureşti, prin zona frontului, data de 3 mai 1946
Secretariatul de Stat
Urgent
471,3 mai, 6p.m.
„Aflăm din surse demne de încredere că procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al altor miniştri ai săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai (telegrama ministrului nr. 466 din 3 mai), este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiilor lor, pe liderii Partidului Naţional-Ţărănesc, Maniu, şi pe cel al Partidului Naţional-Liberal.
S-a menţionat chiar că Molotov ar fi folosit în actualele demersuri pe miniştrii de externe şi că mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului. In scopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi de pe lângă nunţiul papal (telegrama ministrului nr. 467) printre care conducători evrei şi deputaţi din partidele lui Brătianu şi Maniu.
In încercarea de a evita judecarea în comun a celor 24 de acuzaţi de crime de război şi a colaboratorilor, reprezentantul Partidului Naţional-Liberal a cerut, în şedinţa de guvern din 2 mai, procese separate sau judecarea în comun a tuturor miniştrilor lui Antonescu, în timp ce guvernul i-a absolvit pe câţiva dintre ei. El a fost informat că guvernul intenţionează să adauge primului grup o a doua listă de acuzaţi.
Aceasta este telegrama 471, repetată la Londra sub nr. 79, la Moscova sub nr. 78 şi la Secretariatul delegaţiei SUA la Paris, sub nr. 33.
Berry "
Şi acum, scrisoarea lui Ion Mihalache din 12 mai 1946, adresată preşedintelui Tribunalului Poporului, prin care-i explica poziţia lui faţă de guvernul Antonescu, faţă de Germania şi faţă de război... Scrisoarea confirmă afirmaţia din telegrama lui Burton Berry.
„Domnule Preşedinte,
...Mi-aţi comunicat astăzi, la prezentare, că audierea mea nu se mai face, iar la rugămintea de a mi se arăta cine şi cu ce scop m-a propus ca martor aţi binevoit a mă informa:
1. Că am fost propus ca martor în apărarea acuzatului Ion Antonescu, prin lista de martori depusă la 1 mai 1946, în care motivează propunerea în felul următor: «pentru a dovedi că în repetate rânduri am oferit conducerea Statului oamenilor politici, dat fiind că socoteam că nu puteam să-mi iau singur răspunderea şi oamenii politici erau de acord cu războiul antisovietic». (ss.Antonescu)
2. Că în cursul dezbaterilor a mai rezultat că legăturile între Antoneşti şi oamenii politici au fost făcute foarte des de dl Mihalache şi acuzaţii îşi fac din acest fapt o apărare.
3. Tot acuzaţii încearcă a-şiface o apărare şi din faptul că dl 1. Mihalache a participat ca voluntar pe frontul de est, socotind acest fapt ca o adeziune la războiul antisovietic şi deci o apărare ce le foloseşte."
Combătând reaua credinţă a acuzaţiilor ce căutau să se salveze prin promisiunea „unei sentinţe mai blânde dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului", Ion Mihalache a argumentat printre altele pe parcursul scrisorii:
„La punctul 1... Istoria nu judecă pe oamenii politici după propuneri irealizabile,
ci după rezultatele obţinute pentru ţară în momente grele..."
Punctul de vedere exprimat de Iuliu Maniu:
„Consider de datoria mea să adaug că sunt încredinţat că, personal, dl g-ral Antonescu, când şi-a dat seama de răspunderile grele ce şi-a luat, ar fi fost bucuros dacă s-ar fi ivit împrejurări care să-i fi îngăduit să se sustragă fără să-şi rişte prestigiul şi poate libertatea persoanei. L-am văzut trăind uneori momente dramatice, precum l-am văzut şi pe colaboratorul său, Mihai Antonescu, izbucnind în crize de plâns că ştie că va avea soarta lui Marghiloman.
N-am ezitat niciodată, de câte ori am fost chemat, să le atrag atenţia că o politică se judecă după rezultate, nu după intenţii sau motivări. Consiliile ce am formulat în diferite împrejurări, când mi s-au cerut, au fost:
- Să reziste germanilor căzând în picioare, el şi ţara (asta, înainte de intrarea
în război).
- Să nu treacă Nistrul (aceasta după ce ţara fusese îmbrâncită în război).
- Să fie convinşi că germanii vor pierde războiul (aceasta le-am repetat-o tot
timpul).
- Să nu aibă alt obiectiv mai important decât scoaterea armatei şi a ţării din
cleştele Axei, cruţând forţele armate."
„Pentru fixarea atitudinii Partidului Naţional-Ţărănesc şi a exponenţilor lui, ar fi de ajuns să invocăm cel mai competent martor: inamicul - spune Ion Mihalache. - Hitler a cerut capul dlui Maniu. Mi-a comunicat dl mareşal Antonescu, în două rânduri, adăugând că Hitler are pe masă dosarul Maniu, întrebând cum de nu este încă arestat? Germania nu ar fi tolerat 24 de ore. Generalul Antonescu, spre onoarec lui, ar fi spus: «Asta nu o pot face. Mi-aş ridica ţara în cap. Pe drept, sau pe nedrept, ţara îi consideră pe Brătieni ca autorii independenţei Statului Român, sub Regelt CarolI, şi pe Maniu ca autorul Unirii Ardealului sub FerdinandI. Arestez pe oricare alţii, dar pe ei, nu.
N-a existat nici un consult asupra războiului antisovietic. Cum putea existe
deci acord?
Cu câteva zile înainte de declararăzboiului, am fost chemat de dnii Ion şiMihai Antonescu spre a-mi propune să intru în guvern, ca vicepreşedinte sau chiar copreşedinte de Consiliu. Cu acest prilej, am aflat că Germania va declara în curând război Sovietelor şi că România va merge alături de Germania.
Am întrebat cum este de crezut ca Hitler să atace Sovietele, după ce n-a putut înfrânge Anglia...
Consecvent cu linia mea de conduită nu am primit propunerea. Nici consult, nici acord.
Privind problema pe planul răspunderilor istorice s-ar părea că, după cele întâmplate la Mtinchen şi la Moscova, balaurul hitlerist, simţindu-se dezlegat, s-a repezit în voie asupra ţărilor mici aflate în imposibilitate de a se apăra. Astfel, s-ar putea susţine că vinovăţia conducătorilor din aceste ţări este limitată, pe măsura în care aceştia şi-au luat răspunderi de bunăvoie cu încrederea că vor reuşi.
Pe ecranul politic, însă, răspunderile se precizează prin legea elementară: politica se judecă după rezultate, nu după intenţii."
Referitor la punctul 2, Ion Mihalache a precizat printre altele: „în cursul anului 1941 mi s-au făcut stăruitoare propuneri să intru în guvern. Am refuzat constant, arătând că întreaga linie de conduită politică ce mi-am impus a fost de a-mi lua răspunderi numai pe baza convingerilor mele proprii confruntate şi aprobate de partid şi prin aceasta de ţară. Că deci nu pot să-mi asum răspunderi pe o politică în care n-am crezut, nu cred, dimpotrivă îi prevăd dezastrele; văd interesele Germaniei de a solidariza ţara cu politica germană pe care însă ea (ţara) o detestă, fiind contrară intereselor româneşti..."
La punctul 3, Ion Mihalache precizează:
„Nu am participat nici o singură zi pe frontul de est, nici ca voluntar, nici ca mobilizat. Ca voluntar nu era posibil, întrucât legile militare rezervă voluntariatul pentru cei ce nu figurează pe tabelele de mobilizare, ceea ce nu era cazul cu mine, eu fiind maior în reg. 30 Muscel.
Iar mobilizat nu am fost de fapt.
Am lămurit acest lucru faţă de organele militare (Marele Stat Major şi Ministerul de Război), cărora Ministerul Agriculturii le-a cerut avizul în urma unor înscenări politice, tinzând să mă exproprieze total, întrucât nu intru în legea de expropriere.
Şi ţin să se ştie că din proprie iniţiativă am pus acte originale şi fotocopii la dispoziţia Statului Major, căruia îi arsese arhiva, deşi foaia matricolă ar fi fost singură suficientă.
Este la mijloc o confuzie voită, precum şi o tendinţă politică pe care ţin să nu le las nelămurite.
Faptele între care se face confuzie stau astfel:
a. A doua zi după declararea războiului am comunicat Marelui Stat Major că, în caz de mobilizare, doresc să fiu mobilizat pe front (iar nu la partea sedentară, cum era sigur că se pregăteşte).
Marele Stat Major mi-a răspuns la câteva zile că a luat cunoştinţă de dorinţa mea, dar că mobilizarea şi repartizarea se vor hotărî de către organele în drept, după cum interesele armatei vor cere.
Aceasta a fost pretinsa cerere de voluntariat şi aceasta a fost rezolvarea ei.
Am făcut această cerere determinat de următoarele motive:
1. Aflasem că voi avea o utilizare cu caracter politic, sub forma unei mobilizări la Comandamentul de Căpetenie al Armatei, ceea ce voiam să evit. Simţământul meu românesc mă determina să prefer riscul vieţii - care depindea numai de mine faţă de riscul unei eventuale solidarizări în răspunderi politice, fie chiar indirecte, care nu mă priveau numai pe mine.
2. Mai aveam de rezolvat un caz de conştiinţă morală, era angajamentul luat prin demisia de la Consilieratul regal, dată ca semn de protest, în momentul când fostul Rege Carol a înfiinţat Partidul Naţiunii în serviciul cauzei germane, provocator faţă de URSS.
Evenimentele au confirmat prevederile mele.
b. Peste o lună, dl mareşal Antonescu m-a chemat la Comandamentul de Căpetenie.
Am primit ordin prin marele Stat Major, Eşalonul II, Bucureşti. Prezentându-mă aici, am fost îndrumat către Iaşi, unde trebuia să întâlnesc pe mareşal.
M-am prezentat la Iaşi domnilor general Tătăranu şi col. Borcescu care mi-au comunicat că sunt chemat de dl Antonescu.
L-am găsit la Chişinău, după câteva zile, la 3 august şi am avut cu d-sa, la 5 august, o lungă convorbire în trenul Chişinău-Iaşi.
I-am comunicat punctul nostru de vedere, al Partidului Naţional-Ţărănesc, că armata română trebuie să se oprească pe Nistru. D-sa mi-a răspuns că strategic nu poate fi oprire pe Nistru, dar că se va opri la Bug. Apoi mi-a propus ca eu să rămân pe lângă d-sa pentru chestiuni politice.
Am refuzat categoric.
M-am înapoiat, neprimind nici o soldă, deoarece nu m-am considerat mobilizat.
Nu poate rezulta din aceste fapte o „ADEZIUNE" la războiul antisovietic..."
12 mai 1946, Ion Mihalache.
Aceste „acuzaţii" de solidarizare cu politica antisovietică a mareşalului Antonescu confirmă cele relatate în telegrama sus citată a ministrului B. Berry către Departamentul de Stat al S.U.A. că „procesul mareşalului este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului, în efortul de a-i discredita, pe baza' mărturiilor lor, pe liderii PNŢ.
Într-adevăr, aşa a fost, că, pe baza „voluntariatului", s-a înscenat proces în septembrie-octombrie pentru invalidarea candidaturii pe listele electorale ale lui Ion Mihalache. Şi nu numai atât, în înscenarea procesului conducătorilor PNŢ, dupăarestarea din 14 iulie 1947, în rechizitoriul procurorului se menţionează, la cap. VIII:
„După intrarea României în războiul criminal contra Uniunii Sovietice, acuzatul Mihalache consideră că locul lui este în armată şi solicită să fie primit voluntar pe
frontul de răsărit."
Această „acuzaţie" a fost făcută numai pentru a „impresiona" activiştii aduşi să umple sala de şedinţe a Tribunalului, pentru că nici în interogatoriu, nici în redactarea zisei sentinţe nu s-a mai pomenit de ea.
Sursa:http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu2/docs/maniu2p_5.htm
Fruntaşii PNŢ şi mai ales cei din Transilvania nu se puteau împăca cu gândul că nu este nici o soluţie de a-i salva.
Prin „AsociaţiaPro-Transilvania" se urmărea menţinerea speranţei şi susţinerea! prin presă a dezideratelor româneşti.
Mergându-se pe această linie, la Bucureşti s-a înfiinţat gazeta „Ardealul", organ de luptă şi afirmare românească a refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal, sub conducerea lui Anton Ionel Mureşeanu ca director şi la care colaborau Iuliu Maniu, Ghiţă Pop, Zaharia Boilă, Costică Hagea, Ionel Grodeanu, Ilie Lazăr, Emil Haţieganu şi nenumăraţi condeieri din teritoriul ocupat.
Pentru sprijinirea tineretului refugiat, din iniţiativa fruntaşilor PNŢ s-a înfiinţat „Societatea Someşenilor", cu deschiderea unui Cămin studenţesc, la podul Izvor, care, nu numai că adăpostea pe cei în suferinţă, dar era şi un focar de cultură, unde se căuta să se trăiască conform tradiţiei din acele locuri şi de unde au pornit nenumărate manifestări de solidaritate cu fraţii rămaşi în mare suferinţă.
S-a mai încercat, în acelaşi scop, să se înfiinţeze, la sfârşitul lunii martie 1941, ordinul cavalerilor „Ferdinand", care înfăptuiseră Unirea din 1918, dar nu s-a reuşit. Preşedintele Partidului Naţional-Liberal, văzând desfăşurarea evenimentelor din Iugoslavia şi consecinţele ce le poate avea asupra politicii româneşti, s-a adresat, pe 8 aprilie 1941, generalului Antonescu: „Domnule General,
...Din răspunsul ce mi l-aţi dat trebuie să constat că avem puncte de vedere prea deosebite, faţă de împrejurările politice actuale.
Aş fi rămas, deci, mai departe, în rezerva ce mi-am impus dacă nu ar fi apărut comunicatul despre bombardamentele făcute de aeroplane iugoslave la Timişoara, Arad şi Oraviţa, ceea ce mă determină să vă comunic părerea mea, care este aproape în unanimitate şi a ţării în privinţa acestui fapt nou.
Faptul că Germania, sub motivul de a instrui armata română, a putut ocupa militariceşte ţara,făcându-şi aici baza sa de operaţiune pentru războiul din Balcani, ne pune într-o grea situaţie ca ţară neutră.
Câmpurile de aviaţie, instalate de germani, de unde pot îndrepta atacuri împotriva Iugoslaviei, sunt expuse bombardării ca şi cele din Franţa, Belgia şi Olanda. Totuşi, nu înţeleg cum iugoslavii au aruncat bombe asupra acestor oraşe fără a preveni guvernul român şi mă întreb dacă avioanele care au bombardat au fost într-adevăr iugoslave.
Comunicatul ce aţi dai mă îngrijorează, pentru că pune problema atitudinii noastre faţă de războiul dintre Axă şi Iugoslavia.
Nu ştiu cum v-aţi înfăţişat această problemă, dar cred că nu înţelegeţi să părăsiţi neutralitatea din care nu trebuie să ieşim.
V-am arătat părerea mea despre eventualitatea intrării României în război.
Opinia noastră publică este stăpânită de durerea de a vedea distrusă unitatea noastră naţională, realizată cu atâtea jertfe.
Singurul război admisibil pentru România ar fi acela pentru reluarea teritoriului pierdut.
Pentru aceasta, dacă ar fi posibil în momentul de faţă, aţi avea toată ţara în jurul d-voastră, dar pentru unul contra Greciei şi Serbiei vă asigur că sentimentul public nu v-ar urma.
Sunt convins că patriotismul dv., oricare ar fi presiunile ce s-ar face, va şti să nu ne angajeze într-o asemenea luptă.
C. I.C. Brătianu 8 aprilie 1941"
Situaţia în ţară era foarte încordată între legionari şi general. Acesta trimisese la închisoare mii de oameni implicaţi în rebeliune. Pentru a dezamorsa atmosfera, Horia Sima i-a trimis o scrisoare generalului, din ascunzătoare, pe 22 martie. Din ea reieşea dorinţa de împăcare:
„Domnule general,
Cu toate că am fost lovit greu... vin şi de această dată şi fac apel la înţelepciunea şi patriotismul d-voastră ca să găsiţi mijloacele şi toată înţelegerea pentru a readuce pacea în mijlocul poporului nostru... Sunt convins că puterile Axei, Germania şi Italia, vor vedea cu ochi buni această acţiune de totală linişte a ţării... Mişcarea legionară nu are nici un fel de rezerve şi o doreşte din toată inima... "
ss Horia Sima
Răspunsul la scrisoare, generalul Antonescu 1-a adresat profesorului Găvănescu, pe 17 aprilie 1941, spunând printre altele:
„Stimate domnule profesor,
Lipsa de consideraţie cu care-l privesc astăzi pe acest om, m-ar obliga să las scrisoarea fără răspuns....V-am spus imediat că nu pot trata cu rebelii şi găsesc scrisoarea perfidă. Inconştienţă sau perfidie... Nu Horia Sima a fost cel lovit, ci el a lovit greu şi mişeleşte în poporul românesc, cine a înarmat cu perseverenţă, cu metodă şi în taină Legiunea şi cine a pregătit rebeliunea? Şi din ce cauză a dispărut cu două zile înainte de rebeliune?... Pace am adus prin izgonirea tâlharilor de la conducerea şi administrarea ţării... După odioasele crime din noiembrie, am făcut sacrificii deconştiinţă ca să-i salvez de la prăbuşire. Nu m-au ascultat... Mi-au pus şi mie revolverul în piept... Ceea ce interesează este că au ajuns la o ruptură totală între ei şi popor...
L Antonescu "
în spatele acestei manevre de împăcare era ministrul Manfred von Killinger, care, de la venire,lmediat după rebeliune, spusese că misiunea lui e de a reconcilia pe general cu Legiunea.
Şi totuşi, Antonescu, a doua zi de la trimiterea acestei scrisori, prin decretul 1132/18 aprilie 1941, a suspendat, pe termen de 5 ani executarea pedepselor ce nu depăşeau 5 ani de condamnare.
Desigur că a fost un aranjament, fiindcă de ziua de naştere a Fiihrerului, pe 19 aprilie, ministrul Manfred von Killinger, în alocuţiunea de la legaţia Germaniei, a spus, printre altele:
„.. .accentuez limpede că, după cum a fost şi înainte, generalul Antonescu este şi astăzi reprezentantul României pentru Fuhrer şi poporul german şi că Germania va susţine şi sprijini pe general în toate acţiunile pe care le va face pentru binele patriei sale şi pentru menţinerea prieteniei româno-germane. Aş vrea să precizez că nu voi admite să fiu înhămat la carul nimănui, fie partid, fie mişcare în România. ..Cei care cred aceasta se înşeală amarnic. Ca reprezentant al Reichului în România stau alături de conducătorul statului, nu numai că acesta este ordinul Fiihrerului, ci şi din convingere personală. Fidelitate pentru fidelitate. "
Nu mai încape îndoială că actul de clemenţă fusese sugerat, fiind nevoie de o liniştire a spiritelor în pregătirile ce se făceau pe plan internaţional pentru asaltul asupra Uniunii Sovietice.
Această aparenţă de indulgenţă a fost dublată de un regim dur, urmat de execuţii ale câtorva legionari care omorâseră nişte evrei (un librar - Max London - şi un comerciant - Solomon Smilache) şi de pedepsirea exemplară a celor ce se manifestaseră în public, pe 10 mai la Facultatea de drept şi pe 1 iunie la stadionul A.N.E.F., cu ocazia meciului România-Germania, prin cântece legionare. Se va continua cu alte condamnări la moarte, în prezenţă şi contumacie, precum şi sentinţe pe viaţă pentru conducătorii rebeliunii din ianuarie, aceasta chiar în preziua comenzii:
„ Vă ordon, treceţi Prutul".
Începutul lunii mai 1941 debutează cu unele „gentileţi" ruseşti faţă de Hitler, prin expulzarea reprezentanţilor Norvegiei, Belgiei, Iugoslaviei şi Greciei, precum şi cu recunoaşterea guvernului progerman din Irak, aceasta spre satisfacţia conteluiSchulenburg, ministrul german de la Moscova, care-şi manifesta bucuria faţă de stăpânii săi de la Berlin, că preluarea preşedinţiei Comisarilor Poporului de către Stalin va contribui „la menţinerea şi dezvoltarea bunelor relaţii dintre Soviete şi Germania." (7 mai 1941).
În aceeaşi săptămână, Rudolf Hess, unul din foarte apropiaţii lui Hitler, fuge cu avionul şi aterizează în Scoţia (10 mai 1941) unde este închis, cercetat şi păstrat în închisoare (şi după trecerea prin Tribunalul de la Niirnberg 1945/46 va bate recordul cu cea mai lungă detenţie de o jumătate de secol, trăind ultimii ani de unul singur într-un castel închisoare).
Ruşii, în schimb, îşi onorau contractele faţă de „prietenii" germani până-n ultima zi, expediind produsele peroliere şi cauciucul din Extremul Orient cu trenuri exprese, cu toate că zvonurile care circulau, ajungând până la Stalin, l-au făcut pe Molotov să-i arate lui Schulenburg comunicatul ce trebuia să-1 publice agenţia TASS, pe 14 iunie 1941:
„Încă dinaintea întoarcerii la Londra a ambasadorului Cripps, dar mai ales după întoarcerea lui, au circulat zvonuri ample în presa engleză şi străină despre un iminent război între URSSşi Germania. în ciuda absurdităţii vizibile a acestor zvonuri, cercurile autorizate din Moscova consideră necesar să afirme că toate acestea sunt o manevră neîndemânatică a propagandei forţelor unite împotriva URSS şi Germaniei şi care sunt interesate în extinderea şi intensificarea războiului. "
Informaţii asupra pericolului ce îl aşteaptă îi fuseseră transmise lui Stalin de către englezi şi americani, dar se părea că nu aveau nici un efect asupra lui, din moment ce Molotov îi spunea ministrului Schulenburg, pe 22 iunie la ora 1,17 după-amiază:
„A existat un număr de indicaţii că guvernul german e nemulţumit de guvernul sovietic. Au existat chiar zvonuri curente că ar fi iminent un război între Germania şi URSS. Guvernul sovietic nu înţelege motivele insatisfacţiei germane... El ar aprecia dacă eu aş putea să-i spun ce anume a determinat actuala situaţie în relaţiile germano-sovietice.
Eu am replicat că nu-i pot răspunde la întrebare, întrucât îmi lipsesc informaţiile pertinente, dar că voi transmite totuşi comunicarea lui la Berlin."
Să fi avut Molotov şi surse de informaţii secrete din Germania şi să fi făcut pe neştiutorul, deoarece URSS nu era pregătită?
Cum se explica altfel chemarea ministrului german şi stupida întrebare pe care i-a pus-o la orele 1,17 minute, numai cu câteva ore înainte de declanşarea operaţiunii „Barbarossa", pentru că la ora 4 după-amiază Ribbentrop i-a expediat lui Schulenburgdeclaraţia de război, cu menţiunea ca să-i fie transmisă lui Stalin în dimineaţa următoare, după ce trupele germane pătrunseseră pe teritoriul sovietic, pe un front de la Memel la Reni şi în continuare până la Vâlcov, pe braţul Chilia.
Data de 15 mai proiectată pentru începerea războiului contra Rusiei fusese amânată din cauza agresiunii împotriva Iugoslaviei şi în continuare contra Greciei, în timpul lunii iunie, trupele dislocate în Balcani au făcut calea întoarsă spre Polonia, unde s-au instalat pe poziţii cu faţa la răsărit.
In România, generalul Antonescu, vexat de scrisoarea lui C. I. C. Brătianu, îi răspundea pe 9 mai că:
„Eu am definit deplin politica şi atitudinea ce urmez, fără reticenţe şi echivocuri; nici un fel de sugestii deci nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice."
Acuzat de ipocrizie şi defetism, în aceeaşi scrisoare, şi că nu mai are nici un sens să-i mai facă sugestii, preşedintele PNL, răspunzând la aceste insulte, îi scrie generalului, pe 20 mai:
„...Este primul reproş de acest fel pe care l-am primit într-o viaţă de 75 de ani. Apoi îmi vorbiţi de defetism, de înfeudare la păcatele din trecut şi la burghezia de cluburi. Mie, care am cerut în consiliile de coroană, în chestiunea cedării teritoriilor româneşti să apărăm integritatea noastră naţională!...Ca să pot defini atitudinea i noastră faţă de puteri mari, trebuie mai întâi să văd care este atitudinea acestora faţă de noi, pentru că nu cred că putem noi determina politica mondială care se dispută astăzi. Eu cred că peste convenţii şi înţelegeri domină interesul fiecărei ţări,'care nu execută decât angajamentele ce îi convin... Concluzia mea este că nu putem conta decât pe noi înşine, să nu ne angajăm în acţiuni al căror rezultat nu-l putem cunoaşte. Războiul nu s-a sfârşit. El devine mondial. Nu puneţi toate speranţele d-voastră pe o singură carte... Dar să nu exagerăm şi să avem încredere limitată în făgăduielile ce ni se fac. Ca şi în trecut, să ne rezervăm, sa profităm de ocazii favorabile ce se pot ivi şi să avem o armată puternică şi, în acelaşi timp, o stare economică şi financiară bună. Până atunci să nu ne mişcăm."
Generalului Antonescu, chemat la Hitler pe 11 şi 12 iunie 1941, i se aduce la cunoştinţă declanşarea războiului împotriva URSS.
Intuind gravitatea momentului datorat chemării lui Antonescu la Hitler, Iuliu Maniu, pe 18 iunie, s-a întâlnit cu membrii conducerii PNŢ, cărora le-a prezentat consecinţele participării la o acţiune, alături de Axă, precizând că „ea va deveni o colaborare dedurată şi ne va atrage pe mai multe fronturi. Poziţia noastră la pace va fi nespus de grea..."
Am asistat până acum la o atitudine permanent ostilă colaborării cu legionari într-un guvern subjugat politicii naziste de sub conducerea generalului Ion Antonesci şi la refuzul de colaborare într-un guvern ce intenţiona generalul să-1 constituie îi vederea pregătirii României de a intra în război. Şi atitudinea lui Iuliu Maniu a fost constantă în ceea ce priveşte Germania. Maniu afirma în cadrul prietenilor:
„...Nu numai pătura conducătoare, dar şi întreaga opinie publică româneasa a fost şi este potrivnică Germaniei. Era natural ca România să fie alături de Anglia şi Franţa. Ele ne-au ajutat să facem România Mare. Ele n-au pierdut un prilej pentru a afirma în faţa lumii internaţionale că România Mare se află în graniţele sal etnice şi că ele se opun oricărei revizuiri teritoriale în defavoarea noastră. Este î conştiinţa fiecărui român, ori cât de simplu ar fi, este în conştiinţa ultimului ţara ardelean, că dv., Germania triumfătoare, aţi mutilat România"
Acest răspuns circula între corespondenţii de presă germani, că l-ar da Iuliu Maniu într-o întrevedere după care alerga Killinger.
Şi atunci, cum şi-ar imagina cineva că Iuliu Maniu ar fi putut sprijini formare unui guvern al generalului?
Cu toate acestea, regimul comunist şi sprijinitorii lui au căutat să răstălmăcească şi să insinueze existenţa unui concurs din partea opoziţiei antigermane. Aceasta, cu ocazia procesului Ion Antonescu, ca o prefaţare a procesului conducătorilor partiduluiNaţional-Ţărănesc.
Să urmărim telegrama lui Burton Y. Berry, trimisă pe 3 mai 1946, Departamentului de Stat al U.S.A., şi în care subliniază că procesul mareşalului Ion Antonescu şi al miniştrilor săi este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita pe liderii PNL şi PNŢ.
Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia Microfilme SUA, rola 667, cadrul 973 Traducere:
Departamentul pentru comunicaţii şi înregistrări
Departamentul telegrafic
Departamentul de Stat
Telegramă la sosire
1502, Bucureşti, prin zona frontului, data de 3 mai 1946
Secretariatul de Stat
Urgent
471,3 mai, 6p.m.
„Aflăm din surse demne de încredere că procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al altor miniştri ai săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai (telegrama ministrului nr. 466 din 3 mai), este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiilor lor, pe liderii Partidului Naţional-Ţărănesc, Maniu, şi pe cel al Partidului Naţional-Liberal.
S-a menţionat chiar că Molotov ar fi folosit în actualele demersuri pe miniştrii de externe şi că mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului. In scopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi de pe lângă nunţiul papal (telegrama ministrului nr. 467) printre care conducători evrei şi deputaţi din partidele lui Brătianu şi Maniu.
In încercarea de a evita judecarea în comun a celor 24 de acuzaţi de crime de război şi a colaboratorilor, reprezentantul Partidului Naţional-Liberal a cerut, în şedinţa de guvern din 2 mai, procese separate sau judecarea în comun a tuturor miniştrilor lui Antonescu, în timp ce guvernul i-a absolvit pe câţiva dintre ei. El a fost informat că guvernul intenţionează să adauge primului grup o a doua listă de acuzaţi.
Aceasta este telegrama 471, repetată la Londra sub nr. 79, la Moscova sub nr. 78 şi la Secretariatul delegaţiei SUA la Paris, sub nr. 33.
Berry "
Şi acum, scrisoarea lui Ion Mihalache din 12 mai 1946, adresată preşedintelui Tribunalului Poporului, prin care-i explica poziţia lui faţă de guvernul Antonescu, faţă de Germania şi faţă de război... Scrisoarea confirmă afirmaţia din telegrama lui Burton Berry.
„Domnule Preşedinte,
...Mi-aţi comunicat astăzi, la prezentare, că audierea mea nu se mai face, iar la rugămintea de a mi se arăta cine şi cu ce scop m-a propus ca martor aţi binevoit a mă informa:
1. Că am fost propus ca martor în apărarea acuzatului Ion Antonescu, prin lista de martori depusă la 1 mai 1946, în care motivează propunerea în felul următor: «pentru a dovedi că în repetate rânduri am oferit conducerea Statului oamenilor politici, dat fiind că socoteam că nu puteam să-mi iau singur răspunderea şi oamenii politici erau de acord cu războiul antisovietic». (ss.Antonescu)
2. Că în cursul dezbaterilor a mai rezultat că legăturile între Antoneşti şi oamenii politici au fost făcute foarte des de dl Mihalache şi acuzaţii îşi fac din acest fapt o apărare.
3. Tot acuzaţii încearcă a-şiface o apărare şi din faptul că dl 1. Mihalache a participat ca voluntar pe frontul de est, socotind acest fapt ca o adeziune la războiul antisovietic şi deci o apărare ce le foloseşte."
Combătând reaua credinţă a acuzaţiilor ce căutau să se salveze prin promisiunea „unei sentinţe mai blânde dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului", Ion Mihalache a argumentat printre altele pe parcursul scrisorii:
„La punctul 1... Istoria nu judecă pe oamenii politici după propuneri irealizabile,
ci după rezultatele obţinute pentru ţară în momente grele..."
Punctul de vedere exprimat de Iuliu Maniu:
„Consider de datoria mea să adaug că sunt încredinţat că, personal, dl g-ral Antonescu, când şi-a dat seama de răspunderile grele ce şi-a luat, ar fi fost bucuros dacă s-ar fi ivit împrejurări care să-i fi îngăduit să se sustragă fără să-şi rişte prestigiul şi poate libertatea persoanei. L-am văzut trăind uneori momente dramatice, precum l-am văzut şi pe colaboratorul său, Mihai Antonescu, izbucnind în crize de plâns că ştie că va avea soarta lui Marghiloman.
N-am ezitat niciodată, de câte ori am fost chemat, să le atrag atenţia că o politică se judecă după rezultate, nu după intenţii sau motivări. Consiliile ce am formulat în diferite împrejurări, când mi s-au cerut, au fost:
- Să reziste germanilor căzând în picioare, el şi ţara (asta, înainte de intrarea
în război).
- Să nu treacă Nistrul (aceasta după ce ţara fusese îmbrâncită în război).
- Să fie convinşi că germanii vor pierde războiul (aceasta le-am repetat-o tot
timpul).
- Să nu aibă alt obiectiv mai important decât scoaterea armatei şi a ţării din
cleştele Axei, cruţând forţele armate."
„Pentru fixarea atitudinii Partidului Naţional-Ţărănesc şi a exponenţilor lui, ar fi de ajuns să invocăm cel mai competent martor: inamicul - spune Ion Mihalache. - Hitler a cerut capul dlui Maniu. Mi-a comunicat dl mareşal Antonescu, în două rânduri, adăugând că Hitler are pe masă dosarul Maniu, întrebând cum de nu este încă arestat? Germania nu ar fi tolerat 24 de ore. Generalul Antonescu, spre onoarec lui, ar fi spus: «Asta nu o pot face. Mi-aş ridica ţara în cap. Pe drept, sau pe nedrept, ţara îi consideră pe Brătieni ca autorii independenţei Statului Român, sub Regelt CarolI, şi pe Maniu ca autorul Unirii Ardealului sub FerdinandI. Arestez pe oricare alţii, dar pe ei, nu.
N-a existat nici un consult asupra războiului antisovietic. Cum putea existe
deci acord?
Cu câteva zile înainte de declararăzboiului, am fost chemat de dnii Ion şiMihai Antonescu spre a-mi propune să intru în guvern, ca vicepreşedinte sau chiar copreşedinte de Consiliu. Cu acest prilej, am aflat că Germania va declara în curând război Sovietelor şi că România va merge alături de Germania.
Am întrebat cum este de crezut ca Hitler să atace Sovietele, după ce n-a putut înfrânge Anglia...
Consecvent cu linia mea de conduită nu am primit propunerea. Nici consult, nici acord.
Privind problema pe planul răspunderilor istorice s-ar părea că, după cele întâmplate la Mtinchen şi la Moscova, balaurul hitlerist, simţindu-se dezlegat, s-a repezit în voie asupra ţărilor mici aflate în imposibilitate de a se apăra. Astfel, s-ar putea susţine că vinovăţia conducătorilor din aceste ţări este limitată, pe măsura în care aceştia şi-au luat răspunderi de bunăvoie cu încrederea că vor reuşi.
Pe ecranul politic, însă, răspunderile se precizează prin legea elementară: politica se judecă după rezultate, nu după intenţii."
Referitor la punctul 2, Ion Mihalache a precizat printre altele: „în cursul anului 1941 mi s-au făcut stăruitoare propuneri să intru în guvern. Am refuzat constant, arătând că întreaga linie de conduită politică ce mi-am impus a fost de a-mi lua răspunderi numai pe baza convingerilor mele proprii confruntate şi aprobate de partid şi prin aceasta de ţară. Că deci nu pot să-mi asum răspunderi pe o politică în care n-am crezut, nu cred, dimpotrivă îi prevăd dezastrele; văd interesele Germaniei de a solidariza ţara cu politica germană pe care însă ea (ţara) o detestă, fiind contrară intereselor româneşti..."
La punctul 3, Ion Mihalache precizează:
„Nu am participat nici o singură zi pe frontul de est, nici ca voluntar, nici ca mobilizat. Ca voluntar nu era posibil, întrucât legile militare rezervă voluntariatul pentru cei ce nu figurează pe tabelele de mobilizare, ceea ce nu era cazul cu mine, eu fiind maior în reg. 30 Muscel.
Iar mobilizat nu am fost de fapt.
Am lămurit acest lucru faţă de organele militare (Marele Stat Major şi Ministerul de Război), cărora Ministerul Agriculturii le-a cerut avizul în urma unor înscenări politice, tinzând să mă exproprieze total, întrucât nu intru în legea de expropriere.
Şi ţin să se ştie că din proprie iniţiativă am pus acte originale şi fotocopii la dispoziţia Statului Major, căruia îi arsese arhiva, deşi foaia matricolă ar fi fost singură suficientă.
Este la mijloc o confuzie voită, precum şi o tendinţă politică pe care ţin să nu le las nelămurite.
Faptele între care se face confuzie stau astfel:
a. A doua zi după declararea războiului am comunicat Marelui Stat Major că, în caz de mobilizare, doresc să fiu mobilizat pe front (iar nu la partea sedentară, cum era sigur că se pregăteşte).
Marele Stat Major mi-a răspuns la câteva zile că a luat cunoştinţă de dorinţa mea, dar că mobilizarea şi repartizarea se vor hotărî de către organele în drept, după cum interesele armatei vor cere.
Aceasta a fost pretinsa cerere de voluntariat şi aceasta a fost rezolvarea ei.
Am făcut această cerere determinat de următoarele motive:
1. Aflasem că voi avea o utilizare cu caracter politic, sub forma unei mobilizări la Comandamentul de Căpetenie al Armatei, ceea ce voiam să evit. Simţământul meu românesc mă determina să prefer riscul vieţii - care depindea numai de mine faţă de riscul unei eventuale solidarizări în răspunderi politice, fie chiar indirecte, care nu mă priveau numai pe mine.
2. Mai aveam de rezolvat un caz de conştiinţă morală, era angajamentul luat prin demisia de la Consilieratul regal, dată ca semn de protest, în momentul când fostul Rege Carol a înfiinţat Partidul Naţiunii în serviciul cauzei germane, provocator faţă de URSS.
Evenimentele au confirmat prevederile mele.
b. Peste o lună, dl mareşal Antonescu m-a chemat la Comandamentul de Căpetenie.
Am primit ordin prin marele Stat Major, Eşalonul II, Bucureşti. Prezentându-mă aici, am fost îndrumat către Iaşi, unde trebuia să întâlnesc pe mareşal.
M-am prezentat la Iaşi domnilor general Tătăranu şi col. Borcescu care mi-au comunicat că sunt chemat de dl Antonescu.
L-am găsit la Chişinău, după câteva zile, la 3 august şi am avut cu d-sa, la 5 august, o lungă convorbire în trenul Chişinău-Iaşi.
I-am comunicat punctul nostru de vedere, al Partidului Naţional-Ţărănesc, că armata română trebuie să se oprească pe Nistru. D-sa mi-a răspuns că strategic nu poate fi oprire pe Nistru, dar că se va opri la Bug. Apoi mi-a propus ca eu să rămân pe lângă d-sa pentru chestiuni politice.
Am refuzat categoric.
M-am înapoiat, neprimind nici o soldă, deoarece nu m-am considerat mobilizat.
Nu poate rezulta din aceste fapte o „ADEZIUNE" la războiul antisovietic..."
12 mai 1946, Ion Mihalache.
Aceste „acuzaţii" de solidarizare cu politica antisovietică a mareşalului Antonescu confirmă cele relatate în telegrama sus citată a ministrului B. Berry către Departamentul de Stat al S.U.A. că „procesul mareşalului este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului, în efortul de a-i discredita, pe baza' mărturiilor lor, pe liderii PNŢ.
Într-adevăr, aşa a fost, că, pe baza „voluntariatului", s-a înscenat proces în septembrie-octombrie pentru invalidarea candidaturii pe listele electorale ale lui Ion Mihalache. Şi nu numai atât, în înscenarea procesului conducătorilor PNŢ, dupăarestarea din 14 iulie 1947, în rechizitoriul procurorului se menţionează, la cap. VIII:
„După intrarea României în războiul criminal contra Uniunii Sovietice, acuzatul Mihalache consideră că locul lui este în armată şi solicită să fie primit voluntar pe
frontul de răsărit."
Această „acuzaţie" a fost făcută numai pentru a „impresiona" activiştii aduşi să umple sala de şedinţe a Tribunalului, pentru că nici în interogatoriu, nici în redactarea zisei sentinţe nu s-a mai pomenit de ea.
Sursa:http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu2/docs/maniu2p_5.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu