Comoara de la Apahida

Prin secolul al V-lea dupa Hristos, in vremea migratiilor, un popor care a trecut prin zona cetatii Clujului de mai tarziu, gepizii, si-au ingropat la Apahida capeteniile, impreuna cu doua tezaure, chiar mai frumoase decat cel vizigot de la Pietroasele, dupa cu spun specialistii.



Cateva secole mai tarziu, pe la 1889, la marginea satului Apahida cineva a dat, nu se stie cum, peste un astfel de mormant: scheletul unui barbat asezat intr-un sicriu de lemn, cu fata spre rasarit si capul spre vest, candva imbracat cu o haina din care au ramas multe podoabe din aur, unele cu pietre semipretioase, o fibula, trei catarame din aur, o bratara masiva, mai multe pandantive. Au mai fost gasite trei inele, unul cu sigiliu, altul decorat cu trei cruci si al treilea inscriptionat cu numele celui care-l purtase: Omharus. Au mai gasit arheologii si cani de argint, si benzile care ornamentau un vas pierdut.



Peste alti 80 de ani, in 1968, un grup de muncitori sapau o groapa ca sa ridice un stalp. Se intampla la 300-400 de metri de locul unde se descoperise primul mormant. A fost distrus atunci scheletul unui barbat, de la brau in sus, si a scos la iveala un al doilea tezaur gepid. Muncitorii au vazut ca e aur si au raspandit prin sat o parte din tezaurul gasit. Autoritatile vremii au aflat de descoperire, au fost chemati arheologii de la Cluj, care au scos la iveala un tezaur chiar mai bogat decat cel descoperit mai devreme. Au fost gasite podoabe de vesmant din aur precum margele, o catarama, limbi de curea, arme, piese decorative pentru harnasament.





Si acum sa detaliem...

La Apahida, în apropierea oraşului Cluj-Napoca, fosta Napoca romană, s-au descoperit pe rând, în 1889, 1968 şi 1979, trei morminte princiare atribuite neamului germanic al gepizilor. Situate pe malul drept al Someşului Mic şi în apropierea fostului drum roman care asigura legătura între Napoca şi castrele de pe Someş (Gherla, Căşeiu, Ilişua), punctele din care provin cele trei complexe fastuoase de la Apahida se pot înscrie într-o suprafaţa nu mai mare de cca. 500 m2.




Descoperirea primului mormânt, cel din 1889, a fost făcută în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă mărginaşă a Apahidei. O parte din inventar a fost recuperată pentru Muzeul Transilvan, de către H. Finàly, iar alte două piese (inelul sigilar cu monogramă şi un pandantiv cu clopoţei) au apărut în 1897, pe piaţa comerţului cu antichităţi, fiind achiziţionate de Muzeul Naţional Ungar. Din inventarul mormântului s-au păstrat mai multe obiecte de aur, o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantivi cu clopoţei, două căni de argint, o bandă de aur şi mai multe aplice, folosite probabil pentru ornamentarea sau repararea unor vase.



A doua descoperire a fost făcută, tot întâmplător, în luna octombrie a anului 1968, de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. În primă instanţă, din groapă au fost adunate piese de aur cu o greutate totală de cca. 900 g, din acestea autorităţile reuşind să recupereze anul următor, în februarie, când s-a aflat de descoperire, doar cca. 800 g, restul fiind transformat probabil în bijuterii moderne. De această dată însă, tot norocul a făcut ca groapa stâlpului de înaltă tensiune să distrugă doar partea superioară a mormântului, partea inferioară a acestuia putând să fie cercetată arheologic, cu ocazia săpăturii de control efectuată în luna mai a anului 1969.




Din inventarul mormântului s-au recuperat, din partea superioară, distrusă de groapa stâlpului de beton, garniturile a două "gentuţe", 15 piese de joc, câteva piese care ornamentau probabil mânerul şi teaca unei spade. În partea inferioară, cercetată arheologic prin săpătura de control, s-au descoperit un pahar de sticlă, două catarame de aur încrustate cu granate, jumătatea inferioară a lamei spadei şi, de pe o suprafaţă de cca. 30x40 cm, deasupra şi alături de laba piciorului drept, probabil, iniţial închise într-o lădiţă de lemn cu ferecături de fier, mai multe zăbale şi accesorii de harnaşament. Piesele recuperate de Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca au fost transferate apoi la Bucureşti, cu ocazia înfiinţării, în 1971, a Muzeului Naţional de Istorie a României.



În anul 1979, hazardul îşi mai spune odată cuvântul, un copil de 6 ani descoperind o cataramă mare de aur, în pământul excavat cu ocazia construirii clădirii poştei din localitate. Catarama reprezintă singura piesă păstrată dintr-un al treilea mormânt, a cărui existenţă este sugerată şi susţinută de prezenţa în zonă a celorlalte două complexe. Piesa a fost preluată în 1980 de Banca Naţională a României, iar în 2002 a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie a României.



Informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul celor trei descoperirii sunt compensate de extrema expresivitate a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea putându-ne oferi indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trăiau sau dimensiunile spaţiului în care se dezvoltau legăturile şi relaţiile lor. Fiecare dintre aceste obiecte ne poate spune o poveste, sau dacă le folosim ca martori, ne poate oferi o versiune proprie a istoriei oamenilor şi a întâmplărilor petrecute cu mai mult de un mileniu şi jumătate în urmă, la Apahida.



Unul dintre primele obiecte, care ne vorbeşte despre statutul aparte al celui în mormântul căruia a fost depus şi, prin aceasta, implicit despre grupul celor din preajma sa, este o formă rară de fibulă, păstrată din inventarul primului complex. Acest tip de fibulă - un fel de broşă sau ac de siguranţă folosit pentru prinderea veşmântului de ceremonie pe umărul drept - avea un regim aparte, fiind purtată doar de un grup restrâns de oficiali ai Imperiului Roman - ca urmare, cu valoare şi sens doar prin sistemul de valori al Imperiului. Piesele de acest gen puteau fi doar conferite ca simbol al funcţiei sau poziţiei ocupate şi, de aceea, nu puteau fi nici cumpărate şi nici obţinute ca obiect de schimb.



Inelele, luate separat, oferă la rândul lor o anumită imagine. Inelul cu nume - care poate fi interpretat şi ca atribut al statutului moştenit al purtătorului - alături de cel sigilar, sugerează implicarea în cultura documentului scris şi responsabilitatea sigiliului. Semnele de pe inele capătă sens în limba latină şi în cea greacă, iar crucile existente pe toate cele trei inele subliniază, la rândul lor, provenienţa dintr-un mediu care recunoaşte şi îşi asumă valorile creştinismului. Fiecare dintre aceste indicii trimite, astfel, către acelaşi spaţiu de cultură al Imperiului Roman.



Deşi descoperite în afara graniţelor politice ale Imperiului, prezenţa în acelaşi complex - în care se asociază şi cu alte piese provenite foarte probabil tot din Imperiu - a fibulei cu butoni în formă de ceapă şi a celor trei inele poate fi semnul încadrării unora din personajele de la Apahida în sistemul ierarhic politico-militar roman.
Provenind din acelaşi complex, brăţara de aur cu capetele îngroşate sugerează o altă modalitate de caracterizare a aceleiaşi personalităţi, prin raportarea, de această dată, la un sistem de valori propriu uneia dintre lumile "barbare", ce evolua dincolo de limitele Imperiului. Astfel, folosind un alt limbaj simbolic, purtarea acestei brăţări putea reprezenta expresia vizuală a acceptării posesorului într-un grup cu statut special, acesta putând fi, de exemplu, în egală măsură o aristocraţie de sânge, o confrerie războinică sau religioasă.



Informaţiile deduse din studiul centurii completează imaginea de ansamblu. Asemănările tehnice şi stilistice, existente între diferitele accesorii de centură descoperite în cele trei morminte, sugerează provenienţa lor din acelaşi atelier, reprezentând, de asemenea, o legătură între cele trei complexe de la Apahida. Prin forma plăcilor, cele trei catarame de centură de la Apahida se încadrează într-un tip cu numeroase apariţii, într-un spaţiu foarte mare, practic o categorie de piese cu întrebuinţare trans-etnică, ce puteau fi adaptate şi adoptate la şi de diferite porturi. Stilul cloisonné în care sunt decorate - bordate pe margine cu granate mici, semisferice, cu casetele cu pereţii ondulaţi şi încrustate cu granate inclusiv pe cant - reduce în mod drastic numărul analogiilor, includerea în această categorie presupunând concluzii determinate de raritatea pieselor, de valoarea implicată de calităţile lor decorative şi de provenienţa comună. Dacă acceptăm teoria realizării acestor accesorii în Imperiu, şi anume în unul dintre atelierele centrale ale acestuia, prezenţa lor la Apahida poate sugera, la rândul său, sau poate întări, ideea existenţei unei legături privilegiate între administraţia romană şi comunitatea de la Apahida.



Dintre accesoriile garniturii de centură, gentuţa mică, ornamentată cu aplice cu capete de cai, atrage în mod special atenţia, fiind apariţia cea mai estică a unui tip de piese caracteristice spaţiului merovingian, prezenţa sa în inventarul complexelor de la Apahida putând fi interpretată şi ca indiciu al existenţei unor relaţii sau legături directe cu vestul Europei.



Depunerea vaselor de băut (paharul de sticlă şi foiţa de aur) contribuie la clarificarea imaginii pe care încercăm să o construim. Prezenţa vaselor de sticlă reparate cu foaie de aur reprezintă o legătură în plus între primele două morminte descoperite la Apahida, şi împreună sugerează existenţa contactelor cu spaţiul scandinav, singura zonă în care este atestat acest obicei, în epocă. Caracterul lor aparte implică, totodată, o valoare ce poate fi simbolică şi/sau sentimentală; sunt piese cu istorie şi, chiar dacă nu putem să reconstituim sau să le aflăm povestea, depunerea lor în morminte răsfrânge propria lor încărcătură simbolică asupra fiecărui complex în parte şi asupra întregii situaţii de la Apahida, luată ca un tot.




Dacă luăm în considerare păstrarea un timp, înainte de depunerea în mormânt, a cănilor de argint - acestea fiind probabil lucrate puţin înaintea celorlalte obiecte - apariţia lor în acest context poate sugera şi existenţa unei tradiţii. În acest caz, o importanţă aparte are întregul comportament pe care îl presupune prezenţa lor: consumul vinului - obicei propriu spaţiului mediteranean antic -, oferirea vinului - cele două căni fiind vase din care se turna într-unele mai mici din care se bea efectiv -, implicit participarea la banchete, dar nu ca simplu băutor, ci de pe poziţia celui care oferea. Perceput astfel, banchetul trebuie interpretat ca o activitate socială, o modalitate de construire şi manifestare a persoanei sociale.
Tot despre comportamente şi - cel puţin la nivel ideal - modul de percepţie a individului ca persoană socială, ne vorbeşte şi setul de piese de joc, din inventarul celui de-al doilea mormânt de la Apahida. Jocul înseamnă socializare, presupune timp şi disponibilitate, prezenţa pionilor adăugând încă o trăsătură în caracterizarea individului şi în egală măsură a societăţii în care evolua.
Depunerea accesoriilor de harnaşament, de la unul sau mai mulţi cai, în cel puţin două din complexele de la Apahida, reprezintă, de asemenea, un indiciu al statutului înalt al celor în cinstea cărora s-a făcut această selecţie.



Pe lângă relaţiile existente între ele, complexele de la Apahida au o serie de caracteristici prin care pot fi puse în legătură cu spaţii culturale diferite. Dintre acestea, spaţiul mediteranean, al Imperiului Roman, este cel mai bine reprezentat. Spre el trimit fibula cu butoni în formă de ceapă, inelul sigilar, cănile de argint cu scene bahice şi caracterul foarte elaborat al stilului cloisonné, în care sunt ornamentate o mare parte a pieselor din cele trei complexe. Spaţiul scandinav este reprezentat prin prezenţa, în primele două morminte de la Apahida, a unor vase de sticlă reparate cu aur, într-un mod ce poate fi regăsit doar în Peninsula Scandinavică, practic singurele apariţii de acest gen din afara acesteia. Legătura cu spaţiul merovingian este realizată de armătura de gentuţă cu capete de cai, tot de acolo provenind şi analogia cea mai spectaculoasă cu situaţia de la Apahida şi anume, mormântului lui Childeric. Asemănarea existentă între complexele funerare de la Apahida şi mormântul lui Childeric de la Tournai este cu atât mai surprinzătoare cu cât ele coincid, atât prin modul de reprezentare, prin intermediul valorilor "importate" din Imperiu (fibula, inelul sigilar), cât şi prin intermediul valorilor străine acestuia (brăţara), simbol al apartenenţei lor la acelaşi grup de status.



Chiar trecute prin sita mai multor selecţii - cea făcută de succesori, când au ales obiectele potrivite şi demne să îi însoţească pe decedaţi în Lumea de Dincolo, şi cea făcută de Întâmplare, care a hotărât ce obiecte să fie găsite, să se păstreze şi să ajungă până la noi - piesele păstrate oferă informaţii asupra unui anumit tip de viaţă. Deşi aparţin inventarelor câte unui singur individ, ele ne vorbesc despre o colectivitate, despre personalităţi ale căror manifestare avea nevoie de companie sau de spectatori. Cel care bea vin din vase de argint, nu îl bea singur, aşa cum nici nu se juca singur, iar etalarea bogăţiei portului necesita spectatori, şi nu orice fel de spectatori, ci unii care să înţeleagă toată simbolistica veşmintelor şi să le poată preţui semnificaţia.
Chiar dacă acceptăm ideea primirii veşmintelor de ceremonie, odată cu conferirea unei anumite demnităţi imperiale, simbolistica lor a fost înţeleasă şi, în plus, tocmai acestea au fost alese să fie depuse în mormânt, ceea ce, o dată în plus, este semnul faptului că oamenii de acolo nu erau străini de lumea Imperiului Roman, din care proveneau acestea.



Într-un context asemănător, depunerea a cel puţin trei indivizi cu statut special în aceeaşi zonă restrânsă, poate fi şi semnul existenţei unei comunităţi, care a ocupat o perioadă mai îndelungată acelaşi spaţiu, o comunitate definită prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul civilizat, de tradiţie clasică, al Imperiului Roman şi cel "barbar", de dincolo de graniţele politice ale Imperiului.                                                              

Sursa:http://www.mnir.ro/ro/Colectii/ItemsColectii.aspx?IDItemColectie=17(hartacomorii.blogspot.com)

Armenis-Valea Raului Lung-Plopu-Poiana Zloaba-Poiana Strigoniu-Cuntu (muntii Tarcu)

Armeniş - Feneş - valea Rîului Lung - Plopu -Poiana Zloaba - Poiana Strigoniu - Cuntu





Marcaj:
cruce albastră (vechi si rar)                          

Durata: 7-7 ½ ore

Legături cu traseele: 5, 6, 8 şi 10

Intrarea în traseu se face fie din localitatea Armeniş, 20 km depărtare de Caransebeş, (mergînd spre sud, pe şoseaua naţională, către Orşova, circa 0,5 km, pînă la ramificaţia spre Feneş, şi apoi, pe acest din urmă drum modernizat), fie de la gara Armeniş, aflată la circa 400 m sud de aceeaşi ramificaţie, în care caz mergem pe şosea către nord. De la intersecţie, drumul nostru, trecînd printre livezi şi fîneţe, merge aproape paralel cu Rîul Lung. După circa 2,5 km, intrăm în localitatea Feneş, înconjurată de livezi. Străbatem uliţa principală pînă la capătul satului, apoi trecem pe malul drept, urmînd drumul construit pe vechiul traseu al căii ferate forestiere, pînă în punctul “Lupu". Sosim curînd la confluenţa Rîului Lung cu Rîul Alb. Cotim la stînga, în unghi drept, şi mergem către nord-est pe sub Tîlva Poienii (720 m altitudine). Urmăm îndeaproape firul văii. Versanţi abrupţi şi împăduriţi, din care ici şi colo apar rîpe ce dau la iveală strate groase de gresii şi şisturi negre, sfîrşesc brusc în lunca rîului. Valea este relativ strîmtă şi îmbrăcată în mantia pădurii de foioase. La 6 km, socotiţi din şoseaua naţională, trecem pe stînga apei; ceva mai sus, pe dreapta, apar pri-mele două construcţii. După 9 km, trecem din nou pe dreapta apei şi iarăşi pe stînga ei. Pădurea face loc treptat păşunii şi fîneţelor; pe nesimţite pătrundem în mica depresiune Plopu, unde sălaşele se înmulţesc pe versanţii din ce în ce mai despăduriţi.
Mergem în continuare către est şi după încă 1,5 km traversăm apa de două ori, mai întîi pe dreapta, apoi pe stînga şi ajungem astfel în localitatea Plopu (550 m altitudine), aflată la o distanţă de 13,5 km de Armeniş (3-3 ½ ore de mers). Urmăm drumul în continuare, care de la Plopu în sus este nemodernizat. Valea se îngustează din nou şi devine mai sălbatică, iar apa îşi face loc cu greu printre blocuri de stîncă. Insoţind toate meandrele Rîului Lung, ne strecurăm pe sub Vîrful Corbului (975 m). La nord de confluenţa cu Pîrîul Lupului (km 17), într-o mică poieniţă, întîlnim o cabană forestieră. Mai sus, valea se îngustează, iar de la confluenţa cu Izvorul Rece (afluent pe stlnga), valea şi drumul nostru se îndreaptă către nord. Ajungem într-o nouă poieniţă la gura pîrîului Drăganu, unde întîlnim o altă cabană.
Treptat valea se lărgeşte, iar pe versanţii ei apar sălaşe. Urmînd malul drept al apei, trecem pe lîngă o cabană şi ajungem în Poiana Zloaba, care se întinde pînă sus pe versant, la circa 950 m altitudine. Mergem paralel cu rîul, către nord-est, pînă la un nou grup de construcţii, dintre care una cu etaj. Am parcurs pînă aici, la 850 m altitudine, 24 km (5-5 ½ ore de mers). In Poiana Zloaba, drumul forestier ia sfîrşit. Traseul nostru continuă însă de la ultima construcţie, către Poiana Strigoniu, pe un drum de căruţă (podit cîndva cu lemn) ce urcă în susul pîrîului Muroniu (numele Pîrîului Lung în cursul superior), pe stînga, străbătînd păşunea. Către vest se înalţă Culmea Pleaşa, iar către nord, culmea pe care ne îndreptăm spre Poiana Strigoniu. Cam la jumătatea pantei (după circa 1 km), traversăm pîrîul Muroniu şi intrăm în pădure, suind în serpentine. După ¾ oră din vale ajungem în Poiana Strigoniu (circa 1020 m altitudine) unde întîlnim poteca ce vine de la Vîrciorova, pe sub Pleaşa Mică (traseul 8). Din Poiana Strigoniu, urcăm în continuare spre dreapta (est-nord-est) şi în circa IVz-2 ore ajun-gem la Cuntu (vezi şi traseul 8).
Sursa:guideromania.com

Nu exista incalzire globala ! Totul este o afacere mondiala

Nu exista incalzire globala! Totul este o afacere mondiala
Conspirationistii sustin ca asa-zisa schimbare climatica este o frauda perpetuata pentru scopuri financiare si ideologice. Intreaga isterie in masa provocata de iminenta incalzire globala ar fi de fapt o facatura inventata de catre obscurul grup de interese Bilderberg (130 de potenti financiari si persoane cu larga influenta, de la bancheri la politicieni) care se foloseste de incalzirea globala pentru a impune, in secret, o guvernare mondiala. Unul dintre cei mai inversunati sustinatori ai acestei teorii este chiar un climatolog, William M. Gray. Acesta afirma ca alaturi de terorism, incalzirea globala este inamicul public numarul 1 de care avea nevoie sistemul international de putere dupa sfarsitul Razboiului Rece, pentru a facilita marilor lideri impunerea unei cauze politice cu un larg succes la public, prin care sa se ia abuziv masuri politice, economice si sociale ce ar fi "absolut necesare" pentru a impiedica schimbarea climatica - adica pentru ca jucatorii din umbra sa-si realizeze interesele. In urma obsesiei mondiale vizavi de incalzirea globala, ar avea de castigat politicienii, oamenii de stiinta, oamenii de afaceri, diverse structuri din ONU, miscarile ecologice, plus numeroase organizatii secrete, precum Grupul Bilderberg si Clubul de la Roma.
Sursa:descopera.ro

Harta comorilor dacice din zona Sarmisegetuza(Gradistea)

In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro - civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.




Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii de comori. Cautatorii stiu acum cu exactitate unde sa caute, problema este ca e ilegal, unele locuri fiind zone declarate site arheologic.




Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.
Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.

Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei. „La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, a spus cercetatorul.




Harta 1 - Click pentru marire



Harta 2 - Click pentru marire


Harta 3 - Click pentru marire
 Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructi cu o vechime mult mai mare decat cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.
„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine un muzeograf din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea ma mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate in prezent au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?
Sursa:hartacomorii.blogspot.com
PS: Informatiile din articol, precum si fotografiile hartilor au fost gasite publicate pe internet de catre urmatoarele surse, fiind preluate de acolo: Text: http://vlad-mihai.blogspot.com/2009/11/goana-dupa-aurul-sarmisegetuzei.html ; harti de la http://www.agentia.org/. Vizitati aceste site-uri pentu mai multe detalii.

Varciorova-saua Tisului-Culmea Plejei-Poiana Strigoniu-Cuntu (muntii Tarcu)

Vîrciorova - Şaua Tişului - Culmea Plejei -Poiana Strigoniu - Cuntu





Marcaj:
punct albastru (rar şi vechi)                          

Durata: 5-6 ore de la Vîrciorova

Legături cu traseele: 5, 6, 9 şi 10

Drumul de la Caransebeş la Vîrciorova (19 km) se parcurge cu autobuzele ITA. Din DN 6, în localitatea Valea Timişului, se desprinde spre răsărit şoseaua către Vîrciorova, de-a lungul Bolvaşniţei, care trece prin localitatea Bolvaşniţa şi ajunge în centrul aşezării Vîrciorova, la răspîntia de lîngă pod. De aici începe traseul nostru pe jos, urmlnd vechiul drum ciobănesc, cunoscut sub numele de “Plaiul Mare al Vîrciorovei". Trecem podul peste pîrîul Bolvăşnicioara şi urmăm uliţa ce se îndreaptă la început către vest si apoi, în unghi de 90°, spre sud. După 700-750. m lăsăm în urmă ultimele gospodării din Vîrciorova şi ne angajăm în sus, pe dreapta rîului Bolvaşniţa. urmînd drumul pietruit, folosit de camioanele ce cară lemne din perimetrul de exploatare Sbegu. Valea Bolvaşniţei este încadrată de culmi deluroase, relativ netede, ce o domină cu 50-70 m.
După aproximativ 1 km de la ultima casă, întîlnim un canton forestier (410 m altitudine), ce se zăreşte pe stînga, ascuns într-o livadă de meri. Puţin mai departe, pe dreapta, la oarecare distanţă de drum, se află o gospodărie. Din dreptul aceşteia o luăm la stînga, pe o potecă ce însoţeşte un şir de sălcii, una dintre ele, la 100 m de drum, purtînd un vechi semn de marcaj (punct albastru). Poteca, nu prea bine bătută, urcă pieptiş prin niste rîpe, ajunge într-o şa (485 m) şi se întîlneşte cu poteca de culme, ,,Plaiul Mare al Vîrciorovei", pe care ne vom înscrie spre dreapta. De aici înainte traseul urmează culmea poienită, flancată de văile Bolvaşniţa (dreapta) şi Bolvăşnicioara (stînga). Urcuşul este lin, deoarece poteca ocoleşte cele cîteva proeminenţe pe la obîrşiile vîlcelelor. Pentru început străbatem o suprafaţă relativ netedă. Ocolim prin stînga un mamelon despădurit şi coborîm într-o şa lată, situată la circa 550 m altitudine. Intre timp mai întîlnim două semne de marcaj răzleţe (punct albastru). Intrăm în pădure şi începem să urcăm uşor către est şi apoi către sud-est, pe la obîrşia Pîrîului Albinelor. Continuăm drumul pe curbă de nivel care ocoleşte culmea rotunjită pe faţa ei sudică. Trecem prin partea de sus a unor poieni şi prin rarişti de pădure. Curînd depăşim o stînă. în stînga noastră se adînceşte valea Bolvăsnicioara.
Treptat urcuşul devine pieptiş urmînd direct culmea spre est. Intrăm din nou în pădure, ocolim prin stînga proeminenţa cu altitudine de 805 m, şi ajungem într-o altă şa. Incepem să urcăm domol către nord-est şi traversăm Poiana Padeş prin mijloc, trecînd prin apropierea unei stîne. După aproximativ 1 km intrăm din nou în pădure şi continuăm să urcăm către Poiana Fîntînele, situată pe faţa sud-vestică a Cucuielor Fîntînelelor (1184 m), unde ajungem după 2 ore de la cantonul forestier. Ne îndreptăm apoi către dreapta (sud-vest), prin pădure, prin faţa culmii dinspre pîrîul Ighirişu. Ajungem într-o nouă sa, trecem peste un mamelon mic care este urmat de o şa. Din nou urcăm uşor, dar treptat drumul devine aproape orizontal pe partea sud-vestică a culmii şi intrăm în Poiana Goleşu. în stînga noastră versantul este brăzdat de pîraiele pe care Cuntu le adună cu multă hărnicie. Străbatem Poiana Goleşu, dominată de arbori răzleţi, şi drumul clar se angajează pe versantul nordic al Culmii Pleasa. Mergem prin pădure, pe curbă de nivel, pe sub vîrful Pleaşa Mică, sosim în poiana prelungă de pe culmea relativ netedă şi menţinem direcţia est, pînă în Poiana Strigoniu. In dreapta, întîlnim un drum de căruţă care urmează Culmca Pleaşa, venind din localitatea Ilova. Depăşim această răspîntie şi continuăm traseul tot înainte, pe culme. Pe partea dreaptă se deschide valea Muroniului (nume pe care îl poartă Rîul Lung la obîrşie), iar pe stînga, pîrîul Strigoniu, afluent al Cuntului. în curînd poposim într-o curmătură adîncă (1020 m altitudine), Poiana Strigoniu. Pînă aici s-au scurs 3 ore de cînd am trecut prin faţa cantonului silvic, iar pînă la Cuntu mai avem de mers 1 ½ - 2 ore. In poiană întîlnim, venind din dreapta, poteca marcată altădată cu semnul cruce albastră, ce urcă de la Armeniş în lungul Rîului Lung, pc la Lupu şi prin Poiana Zloaba (traseul 9); spre nord, dincolo de valea Cuntului, orizontul este închis de Culmea Văratica cu cele trei procminenţe: Văratica (1386 m), Văratica Mare (1407 m) şi Şeroni (1400 m). După scurtul popas din Poiana Strigoniu, pornim la drum din nou, urmînd în urcuş culmea orientată către nord-est şi apoi către est, prin păşunea presărată cu fagi izolaţi. Spre dreapta surprindem imaginea versantului abrupt al Masivului Ţarcu. Drumul se lasă uşor pe faţa sudică a culmii, apoi pe cea de nord şi urcă domol pe deasupra pădurii, pe la obîrşiile pîrîului Cuntu, apropiindu-se de firul principal al acestuia. O nouă cotitură spre dreapta ne scoate într-o regiune cu relief vălurit, despădurită. După cîteva sute de metri ajungem la Cuntu, lîngă lacul.din faţa staţiei meteorologice. In ideea unui popas mai îndelungat, putem instala cortul pe malul lacului.
Sursa:guideromania.com

Manuscrisul comorii negasite a misiunii Tumacacory

Există o serie bine-cunoscuta de Misiuni spaniole laNord din Nogales, Arizona. Una dintre aceste misiunieste numita Tumacacori. Au fost mai multe mineasociate cu aceasta. Amplasamentul actualei MisiuniTumacacori nu este in locul unde a fost cea originala.

Cu ceva timp în urmă, un autor care a fost cunoscut datorita cărţilor sale despre evenimentele istorice din Utah, a scris o poveste în paginile uneia dintre cărţile sale, care spune legenda "Comorii misiunii Temacacury". Nu este intentia mea de a traduce si interpreta perfect ceea ce a fost scris de autor, ci numai pentru a va prezenta fotografia documentului referitor la "Comoara de Temacacury" si de a face o traducere in romana evaziva a documentului. Următoarul text prezinta documentul, asa cum a fost interpretat de către un lingvist spaniol de la Universitatea din Utah.




Sa ne intoarcem in anii 1598-1658. Vom vorbi despre TEMACACURY şi mina din TEMACACURY. Mina de Temacacury a fost numita mai târziu "Virgen de Guadalupe" şi, de asemenea, menţionată ca "Our Lady of Guadalupe". Pentru a găsi aceasta mina va trebuie să mergi aproximativ 3 mile de "Templul Domnului nostru" (“Temple of our Lord”), care este construit de apele San Ramon. Pentru a începe, la stânga "usii" principale a Templului, mergi pe o distanta de aproximativ 15.000 de picioare spre Nord, pana ajungi la o stâncă mare întunecata. Acesta piatra este situata la aproximativ 111 de picioare de intrarea în mină. Aceasta piatra a fost marcată cu o dalta în jurul ei şi jos cu semne care simbolizeaza 15.000 de picioare de la uşa templului la această stâncă . La aproximativ 55 de metri mai departe de această piatră este un mic monument pe care l-am ridicat şi dedicat Domnului. Pe versantul care se ridica in partea de sus, unde straluceste soarele, imediat la vest de mină, sunt 2 varfuri abrupte, stancoase la exterior, bucati din ele fiind prabusite peste mina, acoperind cu pulbere neagră crăpăturile şi fisurile rocilor, stergand pentru totdeauna urmele celor care au lucrat în această mină şi oricine trece pe langa aceste pietre nu ar fi conştienţi de faptul că in acest loc a existat vreodată o mina. La intrarea în mină, veţi găsi o zonă de lucru care este de 138 de metri pătraţi şi în acest loc am ales sa cautam a ascunde comoara misiunii noastre. În mijlocul acestei zonei de lucru veţi găsi intrarea în tunelurile facute de lucratori.

Am depus comoara interiorul tunelurilor şi, de asemenea, în zona de lucru şi aici a ramas comoara. În acest loc în mina am plasat 291,500 de kilograme in lingouri de argint, prelucrate şi ştampilate şi, în plus 99,500 de kilograme de aur şi argint, care au valoarea curenta de 40 milioane dolari.
Dar de unde provenea comoara?

Comoara era munca unei misiuni ( probabil religioase ), aurul si argintul fiind extrase din cateva mine, situate in zona, adunat si ascuns in mina prezentata mai sus.


Aurul a fost transportat de la Muntele Quachapa în regiunea muntoasă din Tubaca. După ce ajungi la mina Fecioarei de la Guadalupe, calatoreste in directia sud pe o distanţă de aproximativ 9 mile şi vei gasi o trecere prin munte pe care o numim Los Janos . Mergi prin aceasta trecatoare şi vei gasi o apa care se revarsa in Santa Cruz River. Pe partea stângă a acestei trecatori veţi găsi o mină şi mai jos veţi găsi 12 pietre şi 12 spatii de lucru. Aceasta mina are 2 tuneluri, unul dintre tuneluri avand o distanţă de 833 picioare, fiind cel mai mare din cele 2 tuneluri. Am dat acestui tunel numele cel mai nobil cu putinta - Conceptul de Puritate. O portine a acestui tunel l-am tăiat cu dălţi pe o distanţă de 55 picioare spre nord. Celalat tunel, mai mic, are o lungime de 278 metri. În ceea ce priveşte procentele de metale conţinute în minereu galben, este de cinci parti de argint la o parte de aur. La nord de la intrarea din mina, la aproximativ 139 de picioare distanţă, veţi vedea resturi curăţate de la topitoriile de afară. În aceasta mina am gasit argint pur care cântăreşte de la o jumătate de kilogram pana la 2, 5 kg bucata. Am acoperit intrarea acestei mine cu o singură uşă grea de cupru, care are balamale enorme, pentru a tine greutatea usii. Acest cupru a fost transportat de la muntele Guachapa in apropiere de Tubac şi apoi transportate la mină cu ajutorul unor animale, in anul 1618.
Lucrul in aceasta mina a inceput in anul 1548 si s-a terminat in anul 1658, asa cum reiese de pe paginile de registru de lucru ale misiunii noastre. De la mina Concepţiei Pure la mina Fecioarei de la Guadalupe este o distanta de aproximativ nouă mile si la aproximativ jumatatea drumului există un drum de vagon şi nu departe de acest drum de vagon este o alta mina pe care o numim Los Opates. Aceasta mina are un tunel care are o lungime de 1111 metri. (...) . La intrarea minei este un spatiu foarte mare spre est, în direcţia rasaritului Soarelui. Privind spre vest de aici spre soare există un canion foarte mare pe care l-am marcat cu o gaura facuta de o explozie, care are aproximativ 18 inchi adancime.

Pentru a vedea acest semn trebuie să mergi la partea de sud a acestui canion, apoi sa mergi spre Nord, unde se vad gaurile de detonare. Odata gasite, esti la 3 mile de mina de Opates. La vest de acest semn spre soare, pe cealaltă parte a muntelui este mina Fecioarei de Guadalupe. La aceasta mina, am marcat pe grinda superioara de la intrarea în mină numele meu, Padre SR, în anul 1658."
Acum cativa ani, Gale Rhoades impreuna cu cativa parteneri, au plecat in cautarea acestei comori. Ei au găsit stanca cu marcajele de pe ea şi au crezut că au găsit un tunel, dar după multe ore de sapat si inlaturat stanci si pietre au reuşit să descopere doar alte stanci lungi si apa statuta. In lipsa de bani si timp, ei au abandonat ideea de a găsi comoara. Ceea ce Gale şi prietenii sai nu au avut a fost exact cheia gasirii comorii, adica un document complet, tradus in interpretat in mod aprofundat. Acesta este documentul pe care vi l-am prezentat in acest articol in premiera in Romania, si de ce nu, poate pentru prima data in limba romana in intreaga lume, o adevarata harta scrisa a locatiei unei comori.
Sursa:hartacomorii.blogspot.com

Atacurile teroriste de la World Trade Center

Atacurile teroriste de la World Trade Center
Reprezinta, poate, cel mai fierbinte subiect care a cazut prada teoriilor conspiratiei in istoria contemporana. Pe de-o parte, conspirationistii sustin ca o seama de indivizi din Guvernul Statelor Unite si din serviciile secrete americane au avut date certe despre iminentul atac, insa au ocultat voit aceasta pretioasa informatie - precum s-a intamplat pe 7 decembrie 1941, in cazul atacului aviatic japonez de la Peal Harbor, din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial -, refuzand sa intreprinda si cea mica actiune care ar fi impiedicat producerea atentatelor. Pe de alta parte, se speculeaza ca explozia celor doua avioane care au lovit Turnurile Gemene din New-York nu ar fi fost suficient de puternica pentru a conduce la prabusirea zgaraie-norilor WTC, aceasta producandu-se in urma unor explozii controlate (exista martori care sustin ca ar fi auzit aceste explozii), iar Pentagonul nu ar fi fost, de fapt, lovit de niciun avion. Care sa fi fost scopul oficialilor americani care au orchestrat sau au permis sangeroasele atacuri? Foarte simplu: declansarea Razboiului impotriva terorismului, cresterea justificata a cheltuielilor militare si ingradirea, de asemenea, legala, a libertatilor si drepturilor cetatenesti.
Sursa:descopera.ro

Poiana Marului-Valea Sucului-Paraul Caleanu-Saua Plaiului (muntii Tarcu)

Poiana Mărului - valea Şucului - Pîrîul Căleanu - Şaua Plaiului





Marcaj:
bandă roşie                                          

Durata: 7-8 ore

Legături cu traseele: 6 şi 10

Traseul spre vîrful Căleanu are două secvenţe deosebite. Prima urmează şoseaua forestieră de pe Valea Şucului, lungă de 7,7 km, ajungînd pînă dincolo de confluenţa cu Şuculeţul, şi poate fi parcursă cu mijloace auto care, de obicei, merg pînă la cabana forestieră nOlteana". Cea de a doua secvenţă este o potecă de culme ce urcă pînă la vîrf.

Incepem excursia noastră plecînd de la Poiana Mărului, din faţa hotelului “Scorilo", pe drumul ce se îndreaptă pe valea Şucului. Traversăm Bistra Mărului şi drumul ce însoţeşte rîul, cotim la dreapta, pe sub un mal abrupt, şi apoi la stînga. Trecem de cantonul silvic şi de viitoarea şosea Poiana Mărului - Zăvoi - Oţelu Roşu.

Urmăm traseul prin pădure, paralel cu rîul Şucu. Marcajul nostru (bandă roşie) alternează cu marcajul bandă galbenă, care duce peste Culmea Jigorei la staţia telescaunului din Valea Craiului (traseul 6). De pe versanţi se scurg ape repezi, uneori înspumate. Pe măsură ce înaintăm spre sud, către inima muntelui, valea se îngustează, luînd aspectul unui mic defileu.

Pe dreapta atrag atenţia stînci şi pereţi abrupţi, strecuraţi printre molizi, ce se înnoadă undeva sus, în Cleanţul Boborăţii. Aici, panta Şucului este mai înclinată, iar apele învolburate ocolesc bolovani rnari, se despart sau se adună şi sar înspumate din treaptă în treaptă. Ajungem la gura văii Şuculeţului (6,3 km cle la Poiana Mărului), într-o mică poiană, unde întîlnim o clădire părăsită. Traversăm Şuculeţul şi continuăm traseul pe drumul forestier, însoţind pîrîul Olteana (numele Şucului în cursul superior). După mai bine de 1 km trecem apa pe partea stîngă. Urmărim cu atenţie semnele de marcaj bandă roşie, de pe marginea drumului; după 200 m ajungem la un loc de răscruce, marcat pe o stîncă de pe partea dreaptă prin săgeţi.

Atenţic! Acest ,,indicator" poate trece neobservat la urcuş, dar este vizibil la coborîş.

Din acest loc părăsim drumul forestier. Poteca se îndreaptă spre stînga şi urcă pieptiş pe versant. Aici începe secvenţa a doua a traseului către vîrful Căleanu şi Şaua Plaiului. Incepem să urcăm către est (stînga), prin pădure, ţinîndu-ne în apropierea unui pîrîu, afluent al pîrîului Oltenna. După circa 45 de minute, timp în care cîştigăm circa 200 m difercnţă de nivel, ajungem pe culnic, într-o şa ceva mai largă. în stînga, în josul culmii, se înalţă un mamelon rotunjit, cu rarişte. După binemeritatul popas, o luăm la dreapta, urmînd culmea, tot prin pădure, pe direcţie sud-est. Trecem pe lîngă o fostă pepinieră silvică şi la circa 1400 m altitudine ieşim din pădure. A trecut 1 oră din şa şi circa 2 ore de cînd am părăsit drumul forestier. Străbătînd pajiştea subalpină, trecem prin apropierea unei stîne, urmăm culmea în urcuţ spre o zonă ceva mai plană şi, după alte 40 de minute străbatem o porţiune de traseu care ne permite un mic respiro. Către dreapta, o potecă ciobănească se îndreaptă spre stînele aflate la izvoarele pîraielor afluente ale pîrîului Olteana.

Păşunea se lărgeşte treptat, iar zarea se deschide tot mai mult. Urcăm în continuare, aproximativ pe direcţia sud, către vîrful rotunjit ce ne apare în faţă; sîntem deja pe Culmea Brusturului. La circa 1 ¼ - 1 ½ oră de la liziera pădurii, intersectăm un alt drum pastoral care vine din bazinul Şucului şi care, mergînd relativ orizontal, trece în cel al Şuculeţului. Urmînd linia de cea mai mare pantă, în serpentine, atingem vîrful Brusturu (2116 m) după circa 2 ¾ ore de la ieşirea din pădure şi aproape 5 ore de cînd am părăsit drumul forestier.

Străbătînd Culmea Brusturului, urcuşul este compensat de larga privelişte asupra împrejurimilor. Spre dreapta, admirăm bazinul superior al pîrîului Olteana, cu relieful modelat de gheţari. Dincolo de ea se înalţă Culmea Jigorei, care leagă Muntele Mic de Masivul Ţarcu. Spre stînga (est) cuprindem cu privirea valea Şuculeţului, dincolo de care se arcuieşte Culmea Nedeii, cu profilul ei netezit şi uşor înclinat. Pe faţa estică a vîrfului Brusturu se află căldarea glaciară Groapa Brusturului, pe care acum o putem admira de deasupra pereţilor ei. După ce trecem de vîrful Brusturu, coborîm într-o mică şa, pregătindu-ne de un scurt şi ultim urcuş, către vîrful Căleanu (2190 m). Urmăm cu atenţie culmea şi, după 15-20 de minute, ajungem pe impozantul vîrf al Masivului Ţarcu. Au trecut 5-5 ½ ore de cînd am părăsit drumul forestier.

Asocierea de culmi netezite, bine acoperite cu vegetaţie din care nu lipsesc tufele de ienuperi şi jnepeni, şi de văi puternic adîncite în corpul muntelui se desfăşoară în toată splendoarea. Din vîrf, coborîm lin către sud-vest (uşor către dreapta), pe un platou întins, iar după 15-20 de minute ajungem în Şaua Plaiului (2075 m), unde întîlnim traseul 10, care străbate culmea principală a Masivului Ţarcu. Coborînd prin căldarea glaciară Oboroacele putem continua traseul către Cuntu (2 ore) sau spre Muntele Mic (5 ore), dacă forţele ne permit. De asemenea, putem urca la staţia meteorologică de pe vîrful Ţarcu, în circa ¾ oră, sau putem merge către Şaua lepei (stînga), în care caz ne sînt necesar 3-3½ ore.

Sursa:guideromania.com

Tsunami-ul din 2004 a fost provocat de o bomba

Tsunami-ul din 2004 a fost provocat de o bomba
Cu cele 229.866 de morti pe care le-a provocat, Tsunami-ul care a lovit Oceanul Indian pe 26 decembrie 2004, din perspectiva numarului urias de victime pe care le-a produs, se afla pe locul 7 in topul celor mai mari dezastre naturale din toate timpurile si pe locul 2 in topul celor mai sangeroase cutremure. Insa, daca nu este vorba despre un dezastru "natural", ci de un genocid care a fost initiat intentionat, cu ajutorul unei asa-numite bombe-tsunami, o arma nucleara care a fost detonata intr-o pozitie strategica din adancul oceanului? Conspirationistii afirma ca tehnologia capabila sa provoace o tragedie de asemenea proportii este cel putin fezabila, din moment ce o seama de cercetari in acest domeniu au fost conduse inca din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, experimente cu bombe-tsunami realizandu-se in 1944 si 1945 in Noua Zeelanda. De asemenea, inca din 1997, cu 7 ani inaintea devastatorului tsunami, Secretarul Apararii de atunci, din Statele Unite, William S. Cohen, afirma ca: "Exista grupari care au capacitatea de a se angaja in eco-terorism, prin tehnologii militare capabile sa schimbe clima, sa provoace cutremure sau eruptii vulcanice." Cu toate acestea, in afara ipotezei ca totul a fost un sangeros test la scara mare, cu greu se pot descifra motivele celor care ar fi lovit atat de crunt Sud-Estul Asiei prin tsunami-ul din Oceanul Indian.
Sursa:descopera.ro

Aurul lui Yamashita-o comoara imensa

O comoară imensă

Aurul lui Yamashita, cunoscut ca si Comoara lui Yamashita, este numele dat unei prazi de război presupusa a fi furata în Asia de Sud de către forţele japoneze în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi ascunsa undeva în peşterile sau tunelurile subterane complexe din Filipine. Comoara este numita astfel dupa numele generalului japonez Tomoyuki Yamashita, poreclit "Tigrul din Malaya".


Tomoyuki Yamashita
Fiindca se crede ca respectiva comoara este ascunsa undeva în Filipine, legenda a atras căutători de comori din întreaga lume, timp de peste cincizeci de ani.

Unde este ascunsă comoara ?

Printre cei care pledează pentru existenţa comorii lui Yamashita sunt Sterling Seagrave şi Peggy Seagrave, care au scris si două cărţi referitoare la acest subiect: Dinastia Yamato - Istoria secretă a Familiei Japoniei Imperiale (2000) şi Gold Warriors: America's Secret Recovery of Yamashita's Gold (2003). Seagraves susţine că jaful a fost organizat la o scară masivă de către gangsteri Yakuza şi personaje de la cele mai înalte niveluri ale societăţii japoneze, inclusiv împăratul Hirohito. Guvernul japonez intenţiona ca prada din Asia de Sud sa finanteze eforturile Japoniei in război.



Seagraves susţine că Hirohito a numit in acest scop pe fratele său, prinţul Yasuhito Chichibu, in fruntea unei organizatii secrete numita Kin nr Yuri ("Golden Lily").


Printul Yasuhito Chichibu
Se spune că mulţi dintre cei care ştiau locaţiile unde era ascunsa imensa comoara au fost ucişi în timpul războiului sau arestati mai târziu de către aliaţi pentru crime de război şi executati ori încarcerati. Yamashita însuşi a fost executat de catre armata SUA pentru crime de război in 23 februarie 1946.

Bunurile din comoara includ obiecte de valoare furate de la banci, depozite, temple, biserici, spaţii comerciale, moschei, muzee şi case particulare. Toate acestea s-a transformat intr-o imensa comoara, tezaur care a fost denumit astfel, asa cum am mai amintit si anterior, dupa numele generalului Tomoyuki Yamashita, care preluase comanda forţelor japoneze în Filipine în 1944.

Potrivit unor teorii ale specialistilor, prada a fost iniţial concentrata în Singapore, iar mai târziu transportata la Filipine. Japonezii sperau să transporte apoi comoara din Filipine către insulele japoneze.



Insa pe măsură ce războiul din Pacific a progresat, submarinele marinei americane şi avioanele de razboi aliate provocau naufragii din ce în ce mai dese navelor de trasport maritime comerciale japoneze. Unele dintre navelor care transportau aceasta pradă de război înapoi în Japonia s-au scufundat astfel în luptă.




Seagraves şi altii au susţinut că agentii secreti de informaţii militare americane au aflat în mare parte unde este ascunsa prada si au colaborat cu Hirohito şi alte personalităţi importante japoneze pentru a ascunde existenţa acesteia. Apoi au folosit comoara pentru a finanţa operaţiunile secrete americane de informaţii din întreaga lume, în timpul Războiului Rece. Aceste zvonuri au inspirat mulţi vânători de comori plin de speranţă, dar cei mai mulţi experţi şi istorici filipinezi cred că nu există nici o dovadă credibilă în spatele acestor supozitii.

Multe persoanaje şi consorţii, atât filipineze cat şi străine, continua să caute comoara. Ca loviti de blestem, o mare parte dintre acesti cautatori de comori au suferit decese "accidentale", vătămări corporale şi pierderile financiare.

În prezent, Biroul de Stiinte Geologice si Minerit al Departamentului de Resurse Naturale din Filipine este agenţia guvernamentală filipineză care acordă permisiunea de a cauta comoara.

Comoara nu există, cred scepticii
Profesorul Jose Rico de la Universitatea din Filipine a pus la îndoială teoria că aceasta comoara a fost transportata de pe continent, din Asia de Sud-Est in Filipine: "In anul 1943, japonezii nu mai aveau control asupra mărilor ... Nu avea sens să aducă ceva atat de valoros aici, când ştiau că tezaurul va fi capturat de americani. Cel mai raţional ar fi fost să trimita comoara in Taiwan sau China ".

Istoricul Ambeth Ocampo, preşedinte al Institutului National de Istorie din Filipine, a comentat: "In ultimii 50 de ani mulţi aventurieri filipinezi şi străini au pierdut timpul, banii şi energia în căutarea comorii lui Yamashita. Ceea ce mă surprinde este că, pentru ultimii 50 de ani, în ciuda tuturor eforturilor acestor căutători de comori, a hărţilor comorii, a povestilor si legendelor din batrani si a detectoarelor de metale sofisticate, nimeni nu a gasit nici macar un obiect din comoara".

Dar toate aceste afirmatii ale istoricilor par sa fie contrazise de actiunile cautatorului de comori Rogelio Roxan.

A gasit cautătorul de comori Rogelio Roxas comoara ?

În martie 1988, un vânător de comori filipinez, pe numele său Rogelio Roxas, a intentat un proces în instanta Hawaii împotriva fostului preşedinte al Filipine, Marcos Ferdinand şi a soţiei sale Imelda Marcos, pentru furt şi încălcarea Drepturilor Omului. Roxas a susţinut că în Baguio City, în anul 1961, el s-a întîlnit cu fiul unui fost membru al armatei japoneze, care i-a desenat o harta cu locaţia legendarei comori a lui Yamashita. Roxas a susţinut ca un al doilea om, care a servit ca interpret a lui Yamashita în timpul celui de Al doilea Război Mondial, i-a spus ca odata a vizitat o cameră subterană plina de lazi cu aur şi argint şi ca acolo a mai vazut si un Buddha de aur, despre care stia ca a fost luat de la o mănăstire situata în apropiere de camerele subterane . Roxas a susţinut că în următorii câţiva ani a format un grup de cautatori de comori pentru a gasi tezaurul şi a obţinut un permis pentru a incepe cautarile, de la judecătorul Pio Marcos, o rudă a presedintelui Marcos Ferdinand. În 1971, Roxas a susţinut ca el şi grupul său au descoperit o cameră subterana ascunsa intr-o zona apartinand statului, lângă Baguio City, unde a găsit baionete, sabii de samurai, aparate de radio şi schelete umane îmbrăcate cu uniforme militare japoneze.

De asemenea, a afirmat ca au găsit în camera un Buddha din aur pictat şi numeroase lăzi stivuite care umpleau un volum cu dimesiunile de aproximativ 35 picioare x 6 picioare x 6 picioare. El a susţinut că a deschis doar unele dintre lazi şi a constatat că era pline cu lingouri de aur. Roxas a mai spus că a luat din camera comorii doar statuia Buddha de aur ( pe care el a estimat ca avea aproximativ 1000 kg ) si o cutie cu 24 de lingouri tot din aur pe care le-a ascuns în casa lui. El a susţinut el resigilat si mascat camera unde a gasit comoara, pentru a o pastra ascunsa în siguranţă până când putea sa transporte restul lazilor cu lingouri de aur. Roxas a mai declarat ca a vandut sapte dintre lingourile de aur din lada pe care o deschisese şi ca a căutat potentiali cumparatori pentru statuia Buddha din aur. Două persoane, care reprezintau potenţiali cumpărători, au examinat şi testat metalul din statuia Buddha. Aceste personaje i-ar fi spus lui Roxas că statuia era realizata din aur masiv de 20 de carate.

La scurt timp după aceasta, Roxas a susţinut că preşedintele Ferdinand Marcos a aflat de descoperirea sa şi a dispus sa fie arestat si bătut, iar Buddha şi aurul ramase sa fie sechestrate. Roxas a afirmat că dupa ce a fost eliberat a inceput o campanie de proteste pentru a recupera statuia Budha de aur si lingourile ramase nevandute, dar presedintele Ferdinand l-a amenintat sa inceteze aceste actiuni, apoi, neoprind protestele publice, Roxas a fost iarasi batut şi în cele din urmă încarcerat timp de peste un an.



În urma eliberării sale, Roxas a pus în aşteptare pretenţiile sale faţă de presedintele Marcos, până când acesta a pierdut preşedinţia în 1986. In anul 1988, Roxas and the Golden Budha Corporation, care detin drepturile de proprietate a creanţelor asupra pretinsei comori denumita acum Roxas, a depus plângere împotriva lui Ferdinand şi sotiei sale Imelda într-o instanţă de stat hawaiiana, prin care solicita despăgubiri pentru furt şi abuzuri suferite prin incalcarea Drepturilor Omului, acestea fiind presupuse a fi fost comise împotriva lui Roxas. Intamplator sau nu, Roxas a murit chiar în ajunul procesului, dar înainte de moartea sa, el a depus o mărturie care ar fi folosita mai târziu ca proba la dosar. În anul 1996, organizatia Roxas and the Golden Budha Corporation a primit ceea ce a devenit de atunci cea mai mare si surpinzatoare hotarare acordata de o instanta vreodată în istoria cautarilor de comori, adica decizia sa primeascadespagubiri de 22 milioane de dolari, care cu dobanzi au ajuns la colosala suma de 40.5 milioane de dolari !!! În anul 1998, Curtea Supremă de Justiţie Hawaii a considerat că există suficiente probe pentru a susţine constatarea juriului, respectiv că Roxas a găsit comoara şi că Marcos i-a luat-o. Cu toate acestea, instanţa a blocat atribuirea valorii prejudiciul, considerând că atribuirea a 22 de milioane de dolari despagubire pentru camera plină de aur a fost speculativă, deoarece nu au existat dovezi privind cantitatea si calitatea comorii gasite acolo. Astfel, instanta a ordonat o noua audiere cu privire numai la valoarea statuii de aur Buddha şi a celor 17 lingouri de aur. După mai mulţi ani si mai multe proceduri judiciare, Roxas and the Golden Budha Corporation a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva lui Imelda Marcos, prin care sa ii fie transferate proprietatile fostului presedinte Marcos, in valoare de 13 milioane de dolari, pe langa care sa primeasca o despagubire morala de 6 milioane de dolari pentru abuzurile savarsite prin incalcarea Drepturilor Omului.

Prin acest proces, în cele din urmă s-a concluzionat că Roxas găsit o comoară, şi, deşi instanţa de stat din Hawaii nu a determinat dacă această comoară era sau nu parte din legendara comoara Yamashita, mărturia invocata in instanţa a creat publicului larg aceasta imagine. De ce ? Fiindca Roxas gasise comoara folosind o harta de la fiul unui soldat japonez; Roxas se bazase pe sfaturi oferite de interpretul lui Yamashita; Roxas declarase ca găsise in camera secreta a comorii, săbii şi schelete de soldaţi japonezi. Toate acestea au determinat ca United States Ninth Circuit Court of Appeal s-a concluzioneze urmatoarele :" Comoara lui Yamashita a fost găsita de către Roxas şi furata de la Roxas de catre Marcos si oamenii sai."

Aceasta este povestea unei comori fabuloase, comoara lui Yamashita, despre care insa nimeni nu poate afirma la ora actuala ca a fost descoperita partial sau in totalitate. Daca vreun norocos cautator de comori va gasi imensul tezaur, ramane ca viitorul sa decida. Pana atunci, cautatorii de comori vor rascoli trecutul, pamantul si oceanele cu aceeasi pasiune cu care s-au aventurat in cercetare in ultimii 50 de ani.

Acest articol a fost prezentat in premiera in Romania de catre site-ul nostru, Harta Comorii, avand sursa in limba engleza: http://en.wikipedia.org/wiki/Yamashita%27s_gold

Ancora lui Barba Neagra

O ancoră de la ceea se presupune a fi epava vasului ce aparţinea piratului englez supranumit "Barbă Neagră" a fost recuperată de pe coasta Carolinei de Nord, informează BBC. Piesa masivă, acoperită de scoici, nisip şi de alte resturi marine, cântăreşte mai mult de o tonă. Potrivit arheologilor americani, ancora este una dintre cele mai mari artefacte de pe ceea ce se crede a fi nava faimosului pirat, botezată "Queen Anne's Revenge" (Răzbunarea Reginei Anne). Conform sursei citate, piesa va fi depusă la un muzeu.



Arheologii americani au declarat că prima dată au vrut să scoată din fundul oceanului (Atlantic) o ancoră mai mare, blocată practic în balast, împreună cu alte obiecte şi resturi marine.



Experţii au precizat că scafandrii vor continua să muncească şi săptămâna viitoare pentru a recupera şi alte artefacte ale vasului scufundat. După ce vor explora zona, aceştia vor decide cum vor proceda pentru a recupera şi restul obiectelor. Mark Wilde-Ramsing, managerul acestui proiect, speră ca operaţiunile să fie încheiate până la sfârşitul anului 2013, dată la care el estimează că toate artefactele vor fi aduse la suprafaţă.



Se estimează că nava s-a scufundat în 1718, la cinci luni după ce Barbă Neagră a fost omorât de mateloţii britanici.
Piratul Barbă Neagră, al cărui nume real se presupune a fi Edward Teach sau Thatch, a fost un pirat temut, care îşi desfăşura activitatea pe coasta de est a Americii şi in jurul Indiilor de Vest.



Născut la sfârşitul secolului al XVII-lea, mai exact în 1680, în Bristol, un oraş din sud-vestul Angliei, la 26 de ani acesta îşi urmează pe mare mentorul, pe Benjamin Hornigold, un pirat care domina prin teroare Insulele Caraibe şi Noua Providenţă (Bahamas). După ce şi-a făcut rost de o navă proprie, Queen Anne's Revenge (Răzbunarea Reginei Anne), el a prădat mările timp de doi ani (1716 şi 1718), o perioadă scurtă, dar suficientă pentru a aduna o comoară imensă. De obicei, Barbă Neagră jefuia navele sub pavilion spaniol, care veneau încărcate cu aur, argint şi pietre preţioase din Mexic şi America de Sud.



Faimosul pirat şi-a găsit sfârşitul în noiembrie 1718, fiind decapitat de Robert Maynard, un locotenent englez. Călăii săi au vrut cu tot dinadinsul să pună mâna pe comoară. Înainte de a muri, Barbă Neagră a recunoscut în faţa acestora că a ascuns-o, dar nu le-a spus şi în ce loc. Această ultimă mărturisire a legendarului jefuitor i-a determinat pe nenumăraţi vânători de comori să o caute până în zilele noastre. După numele lui Barbă Neagră a fost "botezat" şi unul dintre personajele filmului de aventuri "Piraţii din Caraibe", ajuns la cea de-a patra serie. Sursa: http://www.gandul.info/magazin/ americanii-au-gasit-ancora- vasului-ce-apartinea-piratului-barba-neagra- povestea-piratului-a-carui-comoara-mai-este-cautata-si-in- zilele-noastre-8292510;                   Surse imagini: Bbc.co.uk.; usatoday.com .(hartacomorii.blogspot.com)

Poiana Marului-Valea Sucului-Culmea Jigorei-a)Cuntu;b)Telescaunul din Valea Craiului(muntii Tarcu)

Poiana Mărului - valea Şucului - Culmea Jigorei - a. Cuntu; b. telescaunul din Valea Craiului

Marcaj: bandă galbenă
şi
bandă roşie                                            



Durata: 4 ½-5 ore, pentru ambele variante

Legături cu traseele: 1, 5, 7, 8, 9, 10 şi 15

De la hotelul ,,Scorilo" urmăm spre sud drumul carosabil, care traversează Bistra Mărului chiar lîngă postul hidrometric. După 200 m intersectăm un alt drum carosabil (construit pe terasamentul vechiului decovil ce însoţea pîrîul), apoi cotim la dreapta pentru a ocoli un mal. Drumul nostru se abate către stînga, rece printre cîteva gospodării, apoi pe lîngă cantonul silvic şi se angajează pe malul drept al văii Şucului. Din dreapta, traversînd Şucul, în-tîlnim traseul viitoarei şosele spre Oţelu Roşu. Tot aici întîlnim şi semnul de marcaj bandă galbenă. Pe distanţă de 3 km nu-1 vom mai întîlni, dar ulterior el apare din loc în loc. în schimb se întîlneşte marcajul bandă roşie care, urmînd cale de circa 7 km, conduce la vîrful Căleanu (traseul 7).

Drumul forestier urmează apa Şucului îndeaproape, prin pădure. Valea se îngustează treptat, iar versantul stîng, mai abrupt, devine stîncos şi fragmentat de vîlcele, fiind dominat de vîrful Cleanţu Boborăţii. Pe măsură ce înaintăm spre sud, Şucul capătă o pantă mai mare şi mai neregulată, iar apa spumoasă sare din treaptă în treaptă, formînd mici cascade. în curînd ajungem la gura pîrîului Şuculeţul (cu izvorul sub vîrful Căleanu), într-un luminiş, unde, pe dreapta drumului, întîlnim o clădire mică, părăsită. Traversăm Şuculeţul şi urmăm în continuare valea Şucului, cu izvoarele sub vîrful Ţarcu, care de aici în sus ia numele de Olteana. După 1 km trecem rîul pe partea stîngă şi, puţin mai sus, ajungem la un loc de răscruce, marcat pe stînca din marginea drumului. Bine vizibil la coborîre, el poate trece neobservat la urcuş, şi, câ atare, se impune o atenţie sporită. De aici se desprinde, către stînga, poteca ce trece rîul şi urcă pe culme, la vîrful Căleanu, marcată cu bandă roşie (traseul 7). Noi însă continuăm traseul înainte, pe drumul forestier marcat destul de des cu bandă gal-benă. După încă 1,5 km ajungem la confluenţa Oltenei cu Vîlsanul, unde întîlnim cabana forestieră “Olteana". De la cabană, drumul forestier principal însoţeşte Vîlsanul, iar noi, cotind la stînga, traversăm pîrîul şi intrăm pe un alt drum forestier. După cîteva zeci de metri zărim îndată, pe coasta din dreapta, un copac ce poartă pe el marcajul bandă galbenă. De aici începem urcuşul către Culmea Jigorei, urmînd linia de culme. Mai întîi poteca însoţeşte liziera pădurii de fag (în dreapta pădurea a fost tăiată), apoi intră în pădure. Urcusul se domoleşte treptat si după circa 1,5 km traversăm o poiană mică. Indreptîndu-ne jumătate stînga, din nou prin pădure, urcăm încă 20 m diferenţă de nivel şi ajungem pe Culmea Jigorei, în Poiana Prisaca (la 500 m sud de cabana Asociaţiei sportive “Dacia" din Caransebes), unde întîlnim un indicator de marcaj.

Sîntem la un nou punct de răscruce. Poteca ce urmează Culmea Jigorci, marcată cu bandă roşie, duce spre dreapta la Complexul turistic ,,Muntele Mic" (circa 1 ½ oră), iar spre stînga la Cuntu (tot 1 ½ oră). Inainte, poteca marcată cu bandă galbenă coboară în Valea Craiului si ajunge la telescaun (circa 1 ¼ oră). Descriem în continuare cele două variante ale traseului:

a). Varianta spre Cuntu (vezi şi traseul 5). De la indicatorul de marcaj, urmăm poteca bine bătută spre sud (stînga), marcată cu bandă roşie. Urcăm domol prin Poiana Prisaca, apoi prin pădure şi după aproape 2 km ajungem la vîrful Şeroni (1400 m), într-o poiană, de unde avem o frumoasă perspectivă spre Muntele Mic şi spre Masivul Ţarcu. După un eventual popas, continuăm drumul coborînd prin pădure şi ajunsem la un nou inclicator, de unde se desprinde spre drcapta o scurtătură folosită de schiori pentru a ajunge la staţia de jos a teleschiului (marcaj cruce albastră). Aceasta traversează curmătura dintre vîrfurilo Şeroni şi Văratica Mare (1 407 m) şi, mergînd pieziş pe coasta de vest a culmii, se întîlneşte cu poteca marcată cu bandă galbenă. Continuăm drumeţia pe traseul marcat cu bandă roşie şi urcăm prin pădure, ţinînd linia de culme. Ocolim vîrful Cuntu (1485 m), prin dreapta, şi ajungem în golul de munte, unde ne întîmpină staţia meteorologică şi cabana nPrietenii Munţilor".

b. Varianta spre telescaun. De la indicator, potcca marcată cu bandă galbenă se înscrie pe coasta nordică a unei culmi secundare, trecînd cînd prin pădure, cînd prin poieni şi rarişti. Deseori, panta fiind accentuată, poteca se desfăşoară chiar pe muchia relativ îngustă a culmii. Insoţiţi şi de marcajul cruce albastră, coborîm în Valea Craiului şi, după circa 1 km, ajungem în şoseaua ce urcă în serpentine la Muntele Mic. De aici, urmăm drumul în Jos şi, după circa 1 km, sosim la staţia telescaunului.

Sursa:guideromania.com

Who Killed the Car?

Marile companii petroliere impiedica de peste 100 de ani dezvoltarea masinii electrice
Cel mai concis, aceasta teorie a conspiratiei este expusa in excelentul film documentar Who Killed the Electric Car? din 2006, in care se lanseaza ipoteza ca diversele tehnologii care ar fi permis dezvoltarea ieftina, rapida si eficienta a masinilor electrice au fost suprimate (unele, aruncate in aer la propriu) de catre un consortiu obscur format din marile companii petroliere dimpreuna cu diversi indivizi aflati in pozitii cheie in chiar industriile producatoare de masini. Primul lovitura de Knock-Out data masinii electrice s-ar fi petrecut in 1899, an in care un prototip foarte competitiv atingea recordul mondial de viteza de la acea data: 110 km/h! o performanta uluitoare pentru sfarsitul secolului XIX. In ciuda acestui fapt, nimeni nu a mai auzit nimic de prototipul cu pricina, iar masinile de serie produse in primii ani ai secolului XX atingeau cu greu 30-40 km/h. A doua mare lovitura ar fi avut loc candva intre 1913-1914, cand eforturile comune a celor mai prolifici inventatori din acei ani, Henry Ford si Thomas Edison, de a produce un vehicul electric, ieftin si performant au fost impiedicate cu fervoare de tot soiul de indivizi cu larga putere financiara si influenta. In sfarsit, ultima mare batalie s-ar fi dat recent, in pragul anilor 2000, cand General Motors si-a ingropat "de buna voie" EV1, primul prototip de masina electrica a unui mare jucator din industria auto, care a intrat pentru o scurta vreme (1996-1999) in productia de serie.

      Sursa:desacopera.ro

Comoara de pe Awa Maru

Awa Maru a fost un vapor japonez detinut de Nippon Yusen Kaisha. Nava a fost construită între anii 1941-1943 de către Mitsubishi Shipbuilding & Engineering Co. , Nagasaki, Japonia. Desi nava a fost conceputa pentru a deservi transportul de călători, declanşarea războiului au creat priorităţi oarecum diferite in finalizarea constructiei navei.

Numele acesteia provine in parte de la denumirea antica de Awa, o insula din estul Shikoku, acum incorporata in prefectura moderna Tokoshima. Awa maru fusese de fapt a doua nava maritima care purta acest nume. Prima nava care fusese botezata astfel, avand o masa de 6309 tone, fusese construita în 1899. Ea a fost scoasă din serviciu în 1930, urmand ca noua Awa Maru sa ii preia locul.



Războiul din Pacific a determinat ca noua Awa Maru sa fie rechiziţionata şi reamenajata pentru a fi utilizata in flota auxiliara de către Corpul de Marina a Armatei Imperiale Japoneze, în timpul celui de Al II-lea Război Mondial.

În 1945, Awa Maru a fost folosita ca navă a Crucii Rosii, care transportă bunuri vitale pentru prizonieri de război americani şi aliati aflati în custodie japoneză.

Intr-una din transporturile periodice, Awa Maru a luat la bord mai multe sute de ofiţeri ai marinei comerciale, personal militar, diplomaţi şi civili din Singapore. În plus, existau zvonuri că nava va transporta valori de 5 miliarde de dolari, o adevarata comoara continand 40 de tone de aur , 12 tone de platina, si 150.000 de carate (30 kg) de diamante, precum si alte materiale strategice. Insa oficial, respectiva incarcatura era identificata ca fiind un transport de nichel şi cauciuc.

Nava a plecat din Singapore pe 28 martie, dar pe 1 aprilie a fost interceptata, tarziu in noapte, undeva în strâmtoarea Taiwan, de către submarinul american USS Queenfish, care a confundat-o cu un distrugător.



Torpilele de Queenfish au scufundat nava, fara ca aceasta sa aiba nici o sansa de a ramane pe linia de plutire. Doar un singur pasager din cei 2003 de oameni de la bord şi, dupa cum afirma unii, se pare ca si echipajul ( in mod surprinzator ) au supravieţuit.



De asemenea, există diferite teorii cu privire la dispariţia unui număr de artefacte arheologice si fosile în timpul celui de al II-lea Război Mondial; o astfel de teorie este ca obiecte de mare valoare arheologica si stiintifica s-au scufundat odata cu Awa Maru, in anul 1945.



Daca este adevarat, o adevarata comoara asteapta intreprinzatori cu resurse sa o scoata iarasi la lumina Soarelui de undeva din adancuri arhipelagului.
Sursa:hartacomorii.blogspot.com