La tigani se fac multe papusi magice. Se infig ace in ele si se pun sub poarta dusmanului. Nu exista nici protectie, nici leac impotriva acestui tip de vraja. Toata lumea stie cum se fac aceste papusi, dar ele nu sunt eficiente decat daca blestemul este rostit deasupra lor de o femeie care stie sa faca farmece. Cel care gaseste sub poarta o asemenea papusa este convins ca se va imbolnavi, ba chiar ar putea sa moara. Forta psihologica a acestei vraji este atat de mare, incat adesea se poate produce un accident.
Aceste papusi pot si sa vindece. In acest caz, ele au o forma speciala, de stea, si nu sunt intepate cu ace. Cine arunca blestemul pronunta, in locul blestemului, urmatoarea fraza: „Fie ca boala sa ramana in iarba sau in copac!” Duce apoi papusa la o rascruce, dupa ce scuipa in cele patru directii, pentru ca aceia care trec pe acolo sa ia boala „clientului” sau, care astfel se poate vindeca.
Tiganilor cohani sunt cei carora le revine „privilegiul” de a practica magia neagra. Actiunile distrugatoare ale lor sunt intotdeauna temute si redutabile. Ierburi smulse de la o rascruce de drumuri si asezate sub pragul cuiva, o figurina in care infige un ac, fire de par care apartin victimei, fierte, vor atrage asupra acesteia mari nenorociri. Tiganii cohani pot sa arunce un blestem in anumite zile, in timpul postului, gandindu-se intens la dusman, care se imbolnaveste, cel mai adesea de o boala de piele. Un alt ritual poate inlocui actul magic, de exemplu daca arunci sare in foc in timp ce rostesti urmatoarele vorbe: „Trupul tau sa se acopere de atatea basici cate fire de sare arunc eu in foc!”
Otrava este un alt mijloc. Produsele naturale cunoscute de tigani nu au antidot si nu prezinta nicio proprietate nociva atunci cand le examinam; dar ele isi arata proprietatile atunci cand patrund in corp: de exemplu, lungi fibre vegetale care cresc si se atarna de mucoase fac ca moartea sa survina in doua saptamani. Este posibil ca magia sa fie de ajuns: un individ care este vizat se simte otravit, chiar daca nu a inghitit nimic, si incetul cu incetul piere.
O persoana care are darul de a blestema sau de a vindeca nu este numita niciodata „vrajitoare”, ci „femeie care arunca blesteme”.
Un blestem foarte eficient consista in a ingropa in curtea dusmanului, sau aproape de casa lui un obiect care a apartinut unui mort sau a varsa pe pragul usii apa cu care a fost spalat mortul. In acelasi fel un bolnav isi poate atarna hainele de un copac care creste intr-un loc de pelerinaj. Boala se va transmite de la el la copac, si omul se va vindeca. Diferenta intre cele doua vraji este ca primul ritual aduce boala, in vreme ce al doilea vindeca, fara sa faca rau altcuiva.
Sursa:http://www.almeea.com/puternicele-blesteme-ale-tiganilor/
Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!
de Cicerone Ionitoiu
La „strigătul latinităţii din tranşee" lansat ca o poruncă de Octavian Goga răspunsese I. C. Brătianu: „Azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei", iar Mişu Ferichide în Consiliul de Coroană a concis ca să fie auzit şi peste veacuri:
„Dacă stăm locului vom ajunge vasalii străinilor, iar generaţiile viitoare ne vor reproşa că nu ne-am făcut datoria".
Aşa a pornit România hotărâtă peste Carpaţi, în Ajunul Sfintei Mării 1916, când Mavrocordat, ministrul Regatului de la Bucureşti a remis la ora 20,45 următoarea declaraţie de război:
„Toate nedreptăţile ce au suportat fraţii noştri au întreţinut între ţara noastră şi monarhie o stare de continuă animozitate, pe care guvernele regatului nu ajungeau s-o calmeze decât cu preţul unor mari dificultăţi si al multor sacrificii... ei au fost trataţi ca o rasă inferioară...
Deoarece acest război pune in discuţie cele mai grave probleme, atingând însăşi dezvoltarea naţională, ca şi existenţa statelor, România având dorinţa de a contribui la încheierea mai grabnică a conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede forţată de a intra alături de acele state care îi pot asigura realizarea unităţii naţionale".
Astfel prevederea lui Iuliu Maniu că „fratele mai mare îşi va asuma răspunderea morală a familiei române", se împlinise. De acum, din ziua de Sfânta Măria 1916 vor începe să curgă şiroaie de lacrimi şi sânge, dar nu în zadar.
Sacrificiile aliaţilor erau comune pe cele două fronturi, din apus şi răsărit. Cea mai mare bătălie angajată pe 21 februarie 1916 la Verdun a putut fi câştigată de Alianţi numai în luna decembrie după ce nemţii retrăseseră 18 divizii şi le aduseseră împotriva românilor pe care i-au prins-o ca într-un cleşte cu ajutorul bulgarilor.
Sacrificiile româneşti au fost mari în timp ce ziarul „La Libre Parole" se întreba, „Dar Sarrail ce face?" în situaţia devenită dramatică acum pentru România, preşedintele Franţei, Clemenceau îşi punea şi el o altă întrebare: „Am visat ori am citit că ruşii au dat un corp expediţionar? Unde trebuiesc sute de mii, corp expediţionar?" în schimb ruşii ne-au luat ca „amintire" tezaurul, iar Germanii ne-au dus mii de prizonieri în Alsacia unde au murit de boli şi mai ales de foame, fiind îngropaţi într-o salbă de cimitire ce se ţin lanţ de la Soultzmat până la Maubeuge (pe frontiera cu Belgia) şi pe cealaltă parte a Rinului, de la Breisach până la Krefed.
Anul 1917 a însemnat apariţia unei noi forţe care a schimbat atmosfera pe fronturi iar răspunsul Aliaţilor la cererea de pace separată a germanilor a fost precis: eliberarea italienilor, slavilor, românilor şi cehoslovacilor.
Eliberarea noastră consta în puterea rezistenţei şi în victoria aliaţilor care începuse să se întrezărească cu toată defecţiunea rusească unde începuse revoluţia bolşevică, ce a făcut mari greutăţi României nevoite să facă faţă şi duşmanului şi fostului aliat.
Primăvara anului 1917 se arătase plină de speranţe, dar şi de durere. Prevestea un an hotărâtor. Colţul ierbii primăvăratice l-a adus pe Regele Ferdinand în mijlocul ostaşilor şi de sub nucul de la Răcăciuni li s-a adresat în ajunul Bunei Vestiri, miercuri, 22 martie 1917:
„Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totdeauna dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat Eu, Regele vostru voi fi întâiul a da pildă.
Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi-vă scumpii mei ostaşi, demni de încrederea ce ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie."
I. G. Duca, în „Amintirile politice" subliniază pacostea tifosului exantematic ce se abătuse peste ţară în acea primăvară:
„Am trăit trei luni groaznice şi nenumăraţi au fost militarii şi civilii a căror oseminte zac în Moldova de pe urma acestui flagel periculos, singurul dar pozitiv cu care în acele vremuri îndeajuns de grele, aliata noastră Rusia ne-a gratificat."
Şi pentru că pe 2 aprilie raportul de forţe se schimbase prin intrarea Statelor Unite ale Americii alături de Tripla înţelegere, Regele Ferdinand I s-a adresat preşedintelui Wilson pe 17 aprilie: „Naţiunea română, care aşteaptă de la acest război eliberarea fraţilor oprimaţi de Austro-Ungaria, trimite naţiunii americane apărătoare a acestei nobile cauze, un emoţionant salut, plin de gratitudine."
Preşedintele Wilson mişcat de drama neamului românesc a trimis următorul răspuns:
„Suferinţele şi persecuţiile la care este supus poporul român provoacă indignarea şi compasiunea lumii civilizate."
In acele momente când omenirea era tulburată, când intrigile, pasiunile şi ameninţările creaseră o atmosferă apăsătoare, când Regelui Ferdinand I se retrăseseră toate titlurile de familie de către germani, acuzat fiind de trădare faţă de ei, El, Regele României şi-a păstrat onoarea rămânând credincios jurământului şi poporului român, ca slujitor al celor „mai buni copii ai firii, urziţi din lacrimi şi sudoare... sfinţind cu roua suferinţei ţărâna plaiurilor noastre".
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-009)
Sursa:universulromanesc.ro
De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii".
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor1.htm
10. Cabana Pietrele (1480), — valea Stinisoara — Saua Retezatului (2251 m)-vf. Retezat (2485 m).
Marcaj: triunghi albastru.
Timp de mers: 3½ —4 ore.
Pentru pornirea pe traseu, folosim hatasul din spatele cabanei, drum care, printre brusturi si prin grohotisul de pietroaie mari, se desluseste cu greu; mergem inspre amonte, pe versantul drept al vaii Stinisoara, departe de firul apei.
Trecind de pe malul drept al vaii pe cel sting, urcam usor printr-un pilc de brazi si intram intr-o poiana pe care o traversam de-a curmezisul. In capatul de sus al poienii, poteca urca iarasi prin padure si se alatura suvitei de apa a torentului care, aici, se lupta cu stinca; neizbutind s-o macine, apa o depaseste saltind intr-o cascada nu prea inalta.
Urcusul prin padure continua. Treptat, treptat, poteca fuge de firul vaii, spre dreapta; intr-un tirziu, pentru scurt timp, revenim linga apa. Mai ca n-am bagat de seama cind locul molidisului l-a luat cringul de jnepeni. Ne aflam iarasi in apropierea apei si, continuindu-ne calea, traversam de doua ori piriul; ajungem astfel linga un bordei ciobanesc, alcatuit din lespezile care, pe aici, se gasesc din belsug.
La bordeiul acesta, asezat intr-un impresionant circ glaciar, sintem sub vf. Retezat. Peste vale, catre est, se vede culmea Stanisoara al carui virf a ramas in urma, inspre nord. De la bordei, continuam urcusul, foarte domol acum; ajungem astfel la lacul Stinisoara (2000 m), interesant nu atit prin dimensiunile sale, cit mai ales prin culoarea rosie-caramizie a bolovanilor malului, nuanta pe care le-o da apa purtatoare unor saruri minerale.
De la lacul Stinisoara si pina pe vf. Retezat, poteca poarta acelasi semn ca si pina acum si, de la coada lacului, coteste la dreapta, urcind virtos printre bolovanii colturosi ai depozitelor morenice din caldare, inspre stinga, la inceput ascuns intre jnepeni, se afla un mic tau, inecat aproape cu totul de grohotisul mare din jur. In zonele ei laterale sau pe fundul zanoagei, sint scobite citeva gavans mai mici, adevarate buzunare ale caldarii.
Ultimul asalt al peretelui zanoagei il dam urcind pieptis pe firul unui surlau care, dupa o ora de mers de la lac, ne scoate pe buza caldarii, in Saua Retezatului, la 2251 m alt. Pe aici trec mai multe trasee marcate: triunghiu! albastru (marcajul nostru), banda rosie (sosita aici dinspre vf. Bucura) si banda galbena (traseul ce vine dinspre Poarta Bucurei).
Calea catre vf. Retezat se continua urcind in lungul crestei, peste un bolovanis risipit haotic; pe aici, tandarile de granit, patate de licheni, se inalta dintre pietroaie ca niste reptile de piatra. Dupa un scurt popas in saua de 2280 m alt., urcam mai departe, pieptis, trecind peste bolovanii in muchii si depasind succesiv cotele 2320 si 2410 m. In jurul ultimei dintre aceste inaltimi, se afla o pajiste in care pietroaiele s-au retras inspre laturi. Se ghiceste apropierea virfului, pe care il si atingem curind, la 50 de minute dupa plecarea din Saua Retezatului.
De pe pisc privelistea se desfasoara nestingherita de jur-imprejur si este, de-a dreptul, coplesitoare. Astfel, spre NV de virf, in fund de zanoaga si la o adincime de 400 m sub noi, cazanul negurilor de pe fata taului Steviei se zbuciuma valatucind ceturile din hau. O clipa numai, caci vintul sfisie negura in zdrentele pe care inaltul cerului le inghite de parca nici n-ar fi fost, descoperind astfel frumusetea oglinzii de smarald a taului.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php
Partidul Donner
Cu ceva ani in urma, un grup de oameni a ramas blocat intr-o trecatoare printre munti, in timpul iernii, fara provizii si adapost. Astfel s-au petrecut lucruri oribile, unul dintre ei, Donner, i-a ucis pe toti membrii grupului si hranindu-se cu ei a reusit sa supravietuiasca. Ei bine, asta este o legenda….o legenda a trecatorii Donner. Si se vehiculeaza ca sangerosul Donner inca bantuie locurile respective. In prezent, o gasca de tineri prieteni alege ca loc de distractie pentru cateva zile cabana parintilor unuia dintre membrii grupului – Thomas, un baiat timid si suspect de linistit. Cabana este situata nicaieri altundeva decat in imediata apropiere a Trecatorii Donner. Ramane de vazut daca ceea ce se vehiculeaza ramane la stadiul de legenda sau Donner inca face victime si ce secrete ascunde timiditatea lui Thomas, scriu cei de la caplimpede.ro.
Regina vs. Dudley & Stephens
In 1884, yachtul englez Mignonette pleca din portul Southampton spre Sydney avand la bord un echipaj format din patru persoane: capitanul Tom Dudley, marinarii Edwin Stephens, Edmund Brooks si Richard Parker. Acesta din urma era la prima lui calatorie pe mare, avea 17 ani, era orfan, fara rude apropiate si indeplinea functia de “cabin boy” (nu stiu care e varianta corect in romana a acestui termen).
In apropiere de Capul Bunei Sperante, in 5 iulie, o furtuna scufunda yachtul, iar cei patru se salveaza cu ajutorul unei barci. Nu reusesc sa isi ia prea multa mancare sau apa cu ei, asa ca urmatoarele 18 zile le petrec rabdand foame si ajungand sa isi bea propria urina. Disperat, tanarul Parker nu tine cont de sfaturile celorlalti, bea apa de mare si se imbolnaveste.
In incercarea disperata de a se salva, Tom Dudley le propune celorlalti sa se traga la sorti care dintre ei sa moara pentru ca ceilalti sa-l manance si astfel sa supravietuiasca pana vor fi gasiti de un alt vas. Edmund Brooks refuza, desi nu se stie daca din teama de a nu iesi la sorti sau pentru ca nu i s-a parut moral acest lucru.
Vazand ca Parker se simte din ce in ce mai rau si avand certitudinea ca acesta nu va mai trai mult, in 23 sau 24 iulie, Dudley discuta cu Stephens si vine cu o noua propunere: sa fie Parker cel omorat si mancat. In afara faptului ca tanarul de 17 ani era bolnav, argumentul lui Dudley consta si in faptul ca restul echipajului aveau neveste si familii la care sa se intoarca, iar Parker nu. Zis si facut.
In timp ce Stephens ii imobilizeaza picioarele tanarului, Dudley spune o rugaciune si infige briceagul in vena jugulara a acestuia, omorandu-l. Mai apoi, cei trei se hranesc cu corpul lui Parker si ii beau sangele, Dudley si Brooks consumand cel mai mult, iar Stephens cel mai putin. Ei supravietuiesc astfel pana in 6 septembrie, cand sunt salvati de vasul german Moctezuma si adusi inapoi in Europa.
Ce se intampla de aici incolo necesita prea mult timp si detalii juridice, asa ca scurtez povestea: desi Dudley si Stephens cred cu tarie ca sunt nevinovati si faptele lor intra sub protectia Legii Marii, toti trei sunt adusi in fata completului de judecata sub acuzatia de crima. Mai apoi, Brooks este citat ca martor impotriva celorlati doi, desi se hranise si el cu carnea si sangele lui Parker. Trebuie precizat ca, pe tot parcursul procesului, publicul si presa au fost vadit de partea acuzatilor.
Civilizatia Maori
Locuitorii Maori au fost primii colonisti din Noua Zeelanda, care au sosit cu cateva secole inaintea europenilor. Cultura lor dateaza din era moderna timpurie. Ei practicau canibalismul in timpul razboaielor.
In 1809, o nava europeana a fost atacata de un grup de razboinici maori, ca razbunare pentru lipsa de respect aratata fiului unuia dintre sefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cativa supravietuitori norocosi au povestit infricosati despre ceea ce au vazut.
Leningrad
Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea razboi mondial este cel al Stalingradului. Insa in aceeasi ani, un alt oras sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai indelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii incercuisera Leningradul: incepeau cele 872 de zile de asediu. In interiorul orasului asediat, rationalizarea alimentelor devenea din ce in ce mai severa. Painea distribuita (cateva grame pentru fiecare) era facuta din faina indulcita cu celuloza, iar oamenii au ajuns sa manance inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar si cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; intre ianuarie si februarie 1942 s-au numarat peste 20.000 de victime. Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie innebuneau. Un maior al Armatei Rosii povestea: Mergeam putin, apoi trebuia sa ma opresc pentru a ma odihni. De mai multe ori am vazut oameni murind in zapada chiar in fata mea. Nu puteai sa faci nimic ca sa-i ajuti, trebuia sa-ti continui drumul.
Foametea ucraineana (1932-1933)
Cunoscuta si ca Holodomor (in limba ucraineana: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe nationale ale ucrainenilor din istoria moderna, cu un numar de morti estimat la cateva milioane. In timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat si alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se inteleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.
Cercetatorii sunt de acord ca foametea a fost cauzata mai degraba de politica agricola a guvernului sovietic si a lui Stalin decat din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit si „genocidul ucrainean”, ceea ce ar implica faptul ca Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii natiunii ucrainene ca factor politic si entitate sociala. Istoricii inca mai discuta daca politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidenta prevederilor Conventiei asupra genocidului, iar mai multe tari au recunoscut intre timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezolutie care afirma ca foametea fortata din perioada sovietica a fost un act de genocid impotriva poporului ucrainean.
Foametea din China din 1959
Aproape 40 de milioane de chinezi morti de foame: ziaristul Yang Jisheng a publicat cartea “Memoriale”, dupa douazeci de ani de anchete, primul document istoric complet asupra celei mai mari foamete din istorie, provocata de regimul comunist intre 1958 si 1961 in China, scrie AFP.
“Aceasta carte este un memorial pentru tatal meu, mort de foame in 1959, un memorial pentru cei 36 de milioane de chinezi victime ale foametei, un memorial pentru sistemul vinovat de dezastru”, scrie autorul, in prefata lucrarii, publicata in franceza la Seuil.
Aceasta analiza despre ravagiile publicate de “Marele salt inainte “, lansat de Mao Zedong la finele anilor 1950, a fost publicata in 2008 in Hong Kong dar nu a aparut niciodata in China. O versiune in limba engleza va fi publicata in octombrie.
Nascut in 1940, Yang Jisheng a fost in intreaga sa cariera ziarist la agentia oficiala China Noua. Era redactor sef adjunct la Yanhuang Chunqiu (Analele chinezesti).
Rod a 20 de ani de cercetari pe teren si bazata pe mii de pagini de surse locale si numeroase marturii, “Memoriale” povesteste nebunia acestei colectivizari in mars rapid.
Intreaga societate rurala a fost atunci distrusa. Pentru a hrani orasele, au fost infometati taranii. Zelul cadrelor locale ale partidului se amesteca cu teroarea pe care o inspira ierarhia, povestete autorul. Informatii false (exagerari ale recoltelor, ascunderea numarului de morti) sunt transmise si dau astfel nastere la ordine lipsite de sens. Nimeni nu indrazneste sa-l previna pe Mao de tragedie, pentru a nu fi declarat contrarevolutionar.
La finele anului 1958, peisajul este oribil: sate intregi sunt rase de pe harta de foamete, cazurile de canibalism se multiplica, supravietuitorii devin nebuni. La mortii de foamete se adauga violentele, sinuciderile, abandonarea a mii de copii.
Zeci de milioane de fiinte umane “au disparut asa, fara niciun zgomot, fara un suspin, in indiferenta sau prostie”, scrie Yang Jisheng, care isi aminteste ca, la acea epoca, nici macar nu a conceput ideea de a reprosa moartea tatalui sau guvernului comunist.
Sursa:http://cultural.bzi.ro/intamplari-uluitoare-despre-foamete-si-canibalism-4907
Un fapt mai putin cunoscut este ca intre gardurile de sarma ghimpata ale lagarului s-a desfasurat cea mai mare operatiune de falsificare valutara din istorie.
Din 1943 pana in 1945 presele de la Sachsenhausen au creat aproape noua milioane de bancnote cu o valoare de aproape 135 de milioane de lire sterline. Cunoastem aceasta cifra datorita efortului unuia dintre detinuti, Oskar Stein, care fusese insarcinat cu inregistrarea, potrivit ziare.com.
Pe ascuns, el a mai facut un registru unde a tinut o numaratoare exacta a bancnotelor, pe care l-a dezvaluit dupa eliberarea din lagar.
Bancnotele contrafacute de muncitorii din Sachsenhausen au ajuns sa fie atat de bine realizate incat pareau iesite din insasi imprimeria Bancii Angliei. Maiorul Kruger deja incepuse sa se declare cel mai mare falsificator din istorie, ceea ce nu este cu totul departe de adevar.
Se dorea o asemenea autenticitate a falsurilor incat s-a creat o linie speciala unde manunchiuri de bani erau prinse cu ace de siguranta, deoarece in acest fel isi tineau britanicii lirele sau erau mototolite pentru a da impresia ca fusesera folosite.
Bancnotele intra in circulatie
Era evident faptul ca Luftwaffe nu putea sa puna la dispozitie avioanele necesare pentru finalizarea operatiunii in acest punct al razboiului, asa ca s-a apelat la alte metode.
Maiorul Paul Schwend a construit o retea de spalare a banilor si a introdus bancnotele in circulatie, mai ales ca lira sterlina era o valuta internationala.
Se cumparau de la materii prime la armament de la tari aflate sub influenta, cumparau cu falsurile alte valute straine sau plateau spionii cu aceste bancnote, acestia nebanuind nimic.
Un spion tras pe sfoara
Elyesa Bazna, valetul ambasadorului britanic la Ankara, care a reusit sa faca rost de informatii privind invazia Aliatilor ce urma sa vina in iunie 1944, a fost rasplatit cu 300.000 de lire false.
La sfarsitul razboiului, a fost uimit sa vada cum banii sai au fost respinsi. A incercat sa dea in judecata Guvernul Germaniei de Vest pentru aceasta inselatorie, dar nu a castigat procesul.
Dolarul american pica victima preselor din Sachsenhausen
Din septembrie 1944, maiorul Kruger a informat muncitorii ca vor trece la falsificarea dolarilor. Avraham Sonnenfeld, al carui bunic avea o editura in Transilvania, ajunsese la Auschwitz de curand cand a avut norocul sa fie ales sa mearga la Sachsenhausen.
El a ajuns tocmai in momentul in care se facea trecerea la dolar. El aminteste de binecunoscutul Salomon Smolianoff, un evreu rus care a fost adus special de Kruger.
Inainte de razboi, fusese un falsificator cautat in toata Europa, iar aptitudinile sale ar fi servit continuarii cu succes a operatiunii.
Somolianoff se imprietenise cu slovacul Adolf Burger, care dupa razboi isi va publica memoriile, scotand din nemeritatul con de umbra intregul plan.
Cu toti oamenii adusi de maior, pana in aprilie 1945, numai doua sute de bancnote au fost realizate din cauza lipsei de materiale, dar la fel ca precedentele, erau fara cusur.
Incheierea operatiunii Bernhard
Apropierea Aliatilor de lagarul Sachsenhausen l-a obligat pe Kruger sa dezasambleze intreaga fabrica cu toate masinariile ei si sa le transporte la un alt lagar, cel din Mauthausen, alaturi de muncitorii sai.
Rezervele de bani falsi au fost puse in cutii inchise ermetic si aruncate in lacul Toplitz din Austria, alaturi de alte documente sensibile.
Pe intreg drumul catre Mauthausen, tensiunea plutea in aer, niciunul dintre muncitori necunoscand ceea ce ii asteapta. Insa ofiterii stiau. Au primit instructiuni de la cel mai inalt nivel ca toti muncitorii implicati sa fie ucisi.
Muncitorii insala moartea din nou
ansa lor a fost ca ofiterii SS care ii aveau in grija decid sa ii transporte la Ebensee, iar acolo sa aiba loc crimele.
Aveau la dispozitie doar un camion si trebuiau sa faca trei drumuri, numai ca la ultimul, camionul s-a defectat dupa ce a fost sabotat de sofer.
Totusi, gardienii i-au obligat sa mearga pe jos pana la Ebensee, fara a sti ca acolo evreii sa rasculasera si izgonisera garnizoana.
Fiind luati prin suprindere de aceste evenimente, gardienii acestor ultimi detinutilor dau si ei bir cu fugitii.
Sonnenfeld, care facea parte din acest grup, povesteste cum evreii din Ebensee au refuzat sa ii primeasca pentru ca aratau prea bine si nu le dadeau crezare ca sunt si ei tot evrei. Dupa doar doua zile lagarul este eliberat de Aliati.
Procesul maiorului Kruger
La sfarsitul razboiului, maiorul Bernhard Kruger a fost interogat pentru a oferi detalii asupra operatiunii pe care atatia ani a condus-o, iar apoi este predat autoritatilor germane pentru a fi judecat.
Achitarea i-a fost adusa de marturiile fostilor sai muncitori, care spun ca el le-ar fi salvat viata. Nota discordanta o face Adolf Burger care l-a acuzat ca ar fi ucis un numar de oameni cu sange rece.
Banca Angliei, data jos de pe piedestal
Operatiunea Bernhard a produs circa a sasea parte din toata valuta britanica aflata in circulatie in lume si depasea rezerva Bancii Angliei.
Conducerea acestei institutii a trebuit sa recunoasca dupa conflict ca o parte importanta a bancnotelor sale a fost contrafacuta si a fost nevoita sa introduca noi elemente de securitate.
Aceasta a fost nevoita ca dupa razboi sa declare toate bancnotele de 5 si 10 lire nule pentru ca aproape jumatate din ele proveneau, de fapt, din lagarul Sachsenhausen.
Expertii britanici au putut depista falsurile numai datorita unor defecte intentionate, bancnotele de la Sachsenhausen fiind repartizate de maiorul Kruger in patru categorii in functie de calitatea lor.
Prima categorie cuprindea cele mai bune duplicate, dar care necesitau mai mult timp si munca, a doua categorie era formata din cele care aveau defecte putin vizibile, iar bancnotele celei de-a treia erau usor recogniscibile la o privire atenta.
Actualizat la valoarea de astazi, banii contrafacuti de muncitorii evrei se ridica la peste patru miliarde de euro, iar masina de razboi germana si-a atribuit circa patru sute de milioane de euro.
In final, aceasta poveste extraordinara, dar putin cunoscuta a celui de-al Doilea Razboi Mondial arata inca o data pana unde au putut sa mearga nazistii in incercarea lor de dominatie absoluta a continentului european.
Sursa:http://cultural.bzi.ro/cum-dorea-hitler-sa-doboare-economia-britanica-4944
Crunta teroare s-a abătut asupra transilvănenilor
de Cicerone Ionitoiu
Prin tot felul de minciuni şi mistificări monarhia habsburgică încerca să antreneze România în război alături de ea. Iuliu Maniu, pentru a preîntâmpina această manevră, a încercat în zadar să meargă la Bucureşti. Nereuşind, l-a adus pe Constantin Stere la Braşov, ca lider al Basarabiei, provincie ce urmărea acelaşi scop dar prin intermediul alăturării puterilor centrale.
S-a străduit să-l convingă pe fruntaşul basarabean prin argumente logice şi de mentalitatea unui popor ce suferise un mileniu opresiunea şi nu-şi pierduse nădejdea, spunându-i că el, Maniu, de ar fi ameninţat cu spânzurătoarea şi tot n-ar putea adresa României îndemnuri să meargă alături de Austro-Ungaria.
L-a rugat să-i comunice şi regelui Carol această atitudine sugerându-i „să opună protestaţiunea hotărâtă a satisfacerii în întregime a aspiraţiunilor neamului românesc din Ardeal şi Ungaria".
Maniu urmărea să încurajeze poziţia României pentru a nu fi atrasă de partea Triplei Alianţe. In acelaşi timp la Viena şi Budapesta aveau loc mari frământări şi ambasadorul habsburgic de la Bucureşti era însărcinat să depună eforturi pentru a convinge pe rege şi anturajul lui pentru părăsirea neutralităţii. Nu a reuşit, dându-şi seama că problema Transilvaniei este un bloc de neînlăturat între Viena şi Bucureşti, sugerând concesiuni importante românilor.
Aceeaşi sugestie i-a făcut-o şi contelui Tisza, dar de la acesta a primit un răspuns scris usturător: „că oricine va încerca să smulgă Ungariei un metru pătrat de pământ, va fi împuşcat". Nu se gândea atunci Tisza că peste 3 ani el va fi cel care va avea această soartă.
Iuliu Maniu văzuse clar rezolvarea problemei româneşti când i-a spus lui Constantin Stere că războiul pregătit şi declanşat de Austro-Ungaria se va sfârşi prin înecarea acestui imperiu „în mişcări revoluţionare". Prevăzând această situaţie a trimis la Bucureşti ca emisari pe Teodor Mihali şi Hossu care la Sinaia, prin Take lonescu, au cerut ca trupele române să treacă Carpaţii fiind aşteptate de tot neamul românesc.
Ştefan Tisza, fiind ameninţat de ofensiva rusească, care ajunsese în Maramureş a încercat să poarte discuţii cu membrii Comitetului executiv ai Partidului National Român si a invitat la Budapesta pe luliu Maniu, Alexandru Vaida şi Teodor Mihali.
Speranţele lui Tisza de a convinge pe Maniu la unele concesii, chiar la o adeziune pentru susţinerea războiului puterilor centrale, au fost sortite eşecului. Atunci a încercat Tisza să neglijeze pe luliu Maniu şi să câştige adeziunea clerului, dar nu a reuşit.
La începutul anului 1915 contele Ştefan Tisza a făcut o nouă încercare în vederea obţinerii unei declaraţii cel puţin de neutralitate din partea fruntaşilor Partidului Naţional Român. Dar Maniu fiind chemat la Dej pentru consultare asupra acestei probleme, deoarece până atunci nu se obţinuse nici un drept pentru români, a respins sugestia maghiară.
Conducătorii românilor transilvăneni rămăseseră singurii care respinseseră toate propunerile făcute de guvernul ungar.
Trecând peste Budapesta, împăratul Wilhelm II a iniţiat în mai 1915 tratative la Viena cu un emisar al lui şi Partidul Naţional Român la delegat pe luliu Maniu, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Discuţiile s-au purtat la palatul prinţului de Lichtenstein unde Aurel Popovici a prezentat situaţia românilor lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi supuşi unei politici de deznaţionalizare.
La discuţii, pe lângă câţiva demnitari austrieci, a participat şi deputatul german Erzberger, şeful grupului de centru catolic, din parlamentul german, din opoziţie. Discuţiile s-au purtat pe 2 teme:
Doleanţele românilor faţă de unguri şi de ce nu se pot înţelege. La acest punct a răspuns Maniu, făcând un istoric pe larg al relaţiilor şi a precizat dorinţele cunoscute şi expuse şi-n Parlament şi care se rezumau la dreptul de naţiune egală şi liberă în cadrul imperiului, cu toate avantajele unei astfel de situaţii de drept ce i se cuvine poporului român majoritar.
Dacă aceste doleanţe ar fi satisfăcute, sunt dispuşi conducătorii Partidului Naţional Român din Ardeal să intervină în vechiul regat pentru încetarea propagandei ostile? Răspunzând, Iuliu Maniu a spus printre altele că „nu-şi poate lua nici un angajament pentru că răspunderea morală a acţiunii familiei române o are fratele cel mare, care este Regatul liber".
Imediat, printr-un curier special, Maniu a anunţat pe Ionel Brătianu despre discuţiile purtate şi atitudinea adoptată.
Regele Ferdinand şi Brătianu au căutat să câştige timp, şi intransigenţa acestuia din urmă se va întâlni la capătul a 4 ani, cu intransigenţa lui luliu Maniu, în Marea Unire realizată de cei de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Regele şi Brătianu vor seconda politica desprinderii Transilvaniei dusă cu perseverenţă de Iuliu Maniu şi o vor promova fără încetare în orice împrejurare, pe toate canalele diplomatice şi în toate actele oficiale ce le vor încheia.
In faţa concentrării de trupe ungureşti în Banat şi regiunea Braşov, Italia care făcea parte din Tripla Alianţă a trimis o notă guvernului de la Viena, arătând în luna ianuarie 1915, că acest fapt contravine stipulaţiilor tratatului, şi s-a văzut nevoită, pe 6 februarie să încheie un acord cu România angajându-se să acţioneze solidar în caz de agresiune, în apărarea teritoriilor lor.
Pleacă şi Maniu
Acesta a fost titlul articolului scris de Octavian Goga, ca omagiu celui ce nu se lăsase înduplecat de opresor, atunci când s-a aflat că Tisza hotărâse să-l trimită pe front.
Incorporat ca soldat, Iuliu Maniu a urmat şcoala de ofiţeri şi, de pe frontul rusesc a ajuns pe cel italian cu gradul de locotenent. Inainte de a pleca pe front îi declarase lui Voicu Niţescu că „...orice s-ar întâmpla, orice document i s-ar prezenta, să se ştie că nici în faţa spânzurătorii, eu nu voi cere ca România să intre în război alături de puterile centrale..."
Dar teroarea dezlănţuită în 1915 a făcut să plece şi Octavian Goga peste Carpaţi, în Regat, fiind urmat şi de alţi fruntaşi politici printre care Vasile Goldiş, Traian Vuia, Ion Clopoţel ş.a.
Prin legea XVIII, guvernul Ştefan Tisza socotea trădători pe români pe baza unui simplu denunţ, iar după ce armatele regatului au trecut Carpaţii, transilvănenii au fost ridicaţi în masă şi duşi în câmpia Tisei iar alţii au umplut temniţele şi pentru ca teroarea să fie şi mai mare, Tisza a început o campanie în vederea „Fortificării Ungariei" prin colonizări şi dislocări de populaţii pe seama naţiunilor care nu acceptau dominaţia ungară şi aceasta numai cu două luni înainte de intrarea României în război pentru Ardeal.
Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi….
In urma tratativelor secrete dintre regat şi occidentali, ni s-au garantat frontierele pe 4 august 1916, precum şi aprovizionarea cu armamentul necesar. In aceste condiţii Regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană pentru duminică, 14 august la orele 10 dimineaţa, şi la Cotroceni, printre altele a spus:
„Cred că de aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. După matură chibzuinţă. înclin mai mult pentru opinia guvernului meu. Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic. Victorioşi avem în Transilvania o putere de rezistenţă mai mare. Iau răspunderea pentru că am încredere în viitorul ţării. Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi...''
Iar primul ministru, Ion C. Brătianu a completat, subliniind: „Azi toată latinitatea este în tabără contra Germaniei... încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre... Cred în victoria Antantei şi mă conformez ei. Vom declara război Austro-Ungariei... în schimb ni se recunoaşte dreptul de a lua până la Tisa, Banatul, Crişana, un Maramureş de sus care nu este slav, Bucovina până la Prut.
Ni se mai recunosc drepturi egale la Congres. Tratatul ne garantează aceste anexări şi este iscălit de cele patru puteri care garantează integritatea teritoriului nostru..."
In faţa unor rezerve din partea lui Titu Maiorescu, P. P. Carp şi Nicolae Marghiloman care au insistat ca regele să nu semneze declaraţia de război, Ferdinand a dat răspunsul regal: „PUTEM FI BĂTUŢI, NICIODATĂ ZDROBIŢI!
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-008)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/867-Crunta-teroare-s-a-abătut-asupra-transilvănenilor
De ce au nevoie diavolii de jertfe?
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne".
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.
-VA URMA-
Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor1.htm
O parte din istoria nestudiata in scoli, tocmai pentru ca socialistii (puii de revolutionari de azi) se opun condamnarii comunismului, in timp ce nazismul e interzis de ceva timp. Sa facem cunostinta cu cei care ne-au nenorocit neamul pentru multe, multe zeci de ani, si ai caror urmasi inca ne dau lectii si ne diriguiesc destinele, scriu cei de la buzznews.ro.
Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase marturii ale supravietuitorilor de la Canal il pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura “stalpul infamiei”: detinutul era legat de stalp, batut si batjocorit de gardieni, brigadieri si detinuti. Se afirma ca a omorat multi detinuti la Canal, batandu-i cu lopata sau calcandu-i in picioare, calare pe calul sau alb.
Alimanescu, fost delincvent, integrat ofiter in Securitate ca “ghid” pentru depistarea adaposturilor partizanilor, de catre militienii din comuna Sovarna, jud. Mehedinti. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu sa se predea, acesta, impreuna cu alti securisti, i-au spanzurat fetita.
Androne, sergent major la colonia Salcia. O marturie a unui fost detinut politic il caracteriza ca fiind “o bruta cu cap si chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortura, aplicate atat cu mainile, cat si cu picioarele, cand cauta sa te loveasca la testicule, dar si cu cei doi caini-lupi, dresati sa muste”. O alta marturie relateaza: “a aliniat in sir indian sapte detinuti…dupa ce l-a ciomagit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, injura, iar lovea. Invartea ciomagul cu pricepere, loviturile cadeau grindina pe spinarile oamenilor”.
Anghel Marin, capitan la arestul din str. Uranus, Bucuresti. In 1960 a anchetat-o, in lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereti si smulgandu-i parul. De asemeni a anchetat-o si pe sotia liderului national-taranist Ion Mihalache, aflata in domiciliu obligatoriu, batand-o salbatic cu un baston pentru ca nu a vrut sa semneze o declaratie redactata de el.
Aranici Pavel, colonel, secretar de stat in Ministerul de Interne intre 27 ianuarie 1961 si 11 iunie 1963. In 1952 era seful biroului “Bande” destinat capturarii rezistentei anticomuniste din munti, a dat ordinul arestarii si torturarii familiilor celor fugiti pentru a descuraja sprijinirea partizanilor si pentru a grabi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresarii unor caini antrenati sa atace omul, pe care i-a trimis apoi in munti.
Baciu Ioan, directorul Directiei Penitenciare, lagare, colonii. A introdus in locurile de detentie metoda “stergerii urmelor”, ordonand ascunderea in locuri necunoscute a cadavrelor detinutilor.
Badicut Tanase, locotenent major, Securitatea Pitesti. A ucis mai multi partizani din grupul de luptatori Arnautoiu-Arsenescu din satul Nucsoara, a anchetat si batut pe multi sateni, banuiti ca ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucuresti. A condus ancheta Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, arzand ca “nefolositoare pentru ancheta” obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, carti, manuscrise, autografe, scrisori.
Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A ramas in amintirea unui detinut politic pe care l-a anchetat cu o tortura groaznica: dupa ce l-a legat de maini si de picioare si i-a astupat gura cu ciorapii, l-a batut cu cravasa si cu biciul. In trecut, pentru ca violase mai multe fete si femei, Blehan fusese condamnat la 8 ani inchisoare de catre comunisti.
Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul sa-i bata pana la sange pe detinuti, cu bata, dupa care ii invita la cabinetul medical sa le panseze ranile deschise. Era un “monstru solid si bine legat”, relateaza fostii detinuti.
Bondarenco Pantelimon (Pantiusa), general. A fost seful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct si loctiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucretiu Patrascanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal, este cel al lui Stefan Foris, in subsolul unei cladiri de pe Aleea Alexandru, in 1946. Ajutat de soferul lui, Dumitru Neciu, Pantiusa l-a ucis cu o ranga de fier, apoi l-a aruncat intr-o groapa sapata in prealabil in aceeasi curte, acoperindu-l cu moloz.
Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime iesita din comun. Supravietuitorii spun ca verifica starea cadavrelor infigand in ele o teapa lunga de fier. Cei decedati erau depozitati intr-o magazie, ridicati saptamanal, apoi aruncati in gropi comune, fara nici un semn.
Branzaru Emil, colonel, seful echipei de batausi profesionisti a Directiei de Cercetari Penale a M.A.I., echipa mobila care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortura, strivirea organelor genitale, apropierea flacarii lumanarii de ochi), batea inca inainte de inceperea anchetei, numind aceasta o “baza”, un antrenament.
Briceag Nicolae, colonel, sef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) si adjunct al sefului Militiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta interna a Securitatii din 1968 s-a descoperit ca la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Draghici, il executase pe Ibrahim Sefit, fost detinut de drept comun, care facuse diverse servicii comunistilor ilegalisti la inchisoarea Vacaresti, inainte de 1944.
Bulz Vasile, maior. In 1948 a ucis cu salbaticie o studenta, Ecaterina Titi Gatea, sfasiindu-i sanii cu dintii, batand-o si apoi sufocand-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.
Burghisan Petre, capitan la coloniile de la Gales si Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, ii infometa pe detinuti si le interzicea sa bea apa cand era cald. A redus ratia de hrana celor care nu-si faceau norma pana la 20 de grame pe zi. Un detinut a murit de frig in carcera in urma ordinului lui.
Butyka Francisc, maior, seful Directiei de Anchete Penale in Securitatea Statului (din 1952), seful Directiei Anchete Penale al Regiunii Bucuresti (1958). S-a ocupat de lotul Patrascanu si a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. Dupa arestarea Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnava, i-a propus asistenta medicala in schimbul scrierii unei scrisori catre fiica sa, Monica Lovinescu, cu o oferta de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea detinutei.
Carcu Nicolae, la Poarta Alba ii batea pe detinuti la infirmerie, cu parul, cu picioarele si cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Velitki, l-a batut pana la moarte; la fel, a mai asasinat in batai pe Mircea Niculescu si Ioachim Craiu, ambii infometati pana la distrofie (gradul III). Instalase o priza de curent electric in grajdul coloniei, unde electrocuta detinutii dupa ce ii batuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a batut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. Dupa 2 zile acesta a murit.
Carnu Ioan, capitan, Nucsoara. L-a batut pe sotul Elisabetei Rizea de “i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agatat-o intr-un cui din tavan ,de parul impletit in coada, femeia s-a prabusit, iar scalpul i-a ramas in tavan. Apoi a batut-o cu un cauciuc, pe spate. Ranile fiind atat de grave a fost dusa la spital in cele din urma, insa nu i se putea face nici o injectie, pentru ca la orice intepatura izbucnea sangele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai in frunte si in genunchi. Carnu a batut-o si in spital, intr-o rezerva speciala.
Chirion, locotenent, Canal. “Calaul nr. 1″ al lagarului de la Peninsula, avea o putere diabolica in a nascoci chinurile ce se practicau in brigazile 13-14, cele ale studentilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportand chinurile a simulat evadarea, fiind impuscat de gardieni. Impusca fara ezitare detinuti, sau, cand nu o facea el, punea arma in mana unor detinuti obligandu-i sa ucida.
Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a inmormantat in locuri secrete cincizeci de detinuti, neraportand superiorilor decesele. Sustragand lemnul pentru gospodaria sa, ii inmormanta fara sicrie.
Cocean, maior, Bucuresti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a batut pe Marius Boeriu si pe Aurica Geneti. Marian Ricu relateaza tot despre el: “m-a amenintat cu o scandura de lemn, zicand ca daca nu spun nimic, ma toaca”. Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la taiat stuf, in timpul iernii, cu apa pana la piept, misunand de serpi. Detinutii erau obligati sa transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prabusiti de efort ii sfasiau cainii special dresati Craciun Gheorghe, colonel, Sibiu, seful Directiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortura si pedeapsa: carcera de 60 cm pe 60 cm captusita pe interior cu cuie. L-a impuscat in inchisoare pe Petre Margineanu, fratele prof. Nicolae Margineanu, alaturi de alti 6 tarani rasculati.
Doicaru Nicolae, capitan, ajuns treptat general, Constanta, Seful Securitatii Constanta (1948), seful Directiei de Informatii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alaturi de Ceausescu reprimarea taranilor care s-au impotrivit colectivizarii. A ordonat prigoana, arestarea si uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp seful serviciului “Lichidari”, pentru rapirea si executarea adversarilor regimului.
Enoiu Gheorghe, colonel, Bucuresti. Deosebit de violent, batea personal anchetatii, dezbracat pana la brau, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdari de sange. A fost seful anchetelor studentilor arestati in toamna anului 1956, dupa protestele din mediile universitare. Studentii anchetati atunci si-l amintesc ca fiind de o duritate extrema.
Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Alba.Considera ca detinutii nu au “dreptul decat la soare si la aer”, obisnuia sa sara cu calul peste trupurile detinutilor.
Feller Moritz, locotenent, Botosani.Tortionar sadic, pe tatal lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a batut cu funia uda si l-a scuipat. Conform marturiei lui Emanuel Babii, Toderita Fediuc a decedat in urma batailor aplicate de Feller.
Fuchs (Fux) Iani, maior, Falticeni- estase copii de 12 ani fiindca se jucasera de-a partizanii la marginea unei paduri, cu arme de jucarie. Conform documentelor interne ale Securitatii, pe acesti copii i-a torturat intr-un mod barbar. Tot la Falticeni, superiorii lui veniti in control au relatat despre starea ingrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Retinuta intr-o celula al carei pat nu avea scanduri, cu rani grave la soduri, statea direct pe ciment unde isi facea si nevoile. De jur-imprejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia innebunise deja, urland de disperare cand i s-a deschis usa. Irina Itu, curiera personala a lui Iuliu Maniu si-l aminteste si ea pe “fiorosul maior Fux” care i-a scos unghiile cu clestele.
Goiciu Petre, colonel. In timpul directoratului lui, la Gherla, se bateau detinutii in mod curent, in camera de baie, care pastra pe pereti urmele de sange, iar inchisoarea rasuna de urlete. In 1958 cand un grup de detinuti s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera in celule. Obisnuia sa bata pana la lesin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de cateva luni, un detinut a fost zidit de viu, lasandu-i libere doar mainile si un orificiu la inaltimea gurii. Goiciu il vizita, injurandu-l zilnic. Cand a fost scos, detinutul abia mai respira.
Gruia Manea, maior, Cluj. Marturiile pastrate despre el vorbesc despre bataia aplicata la talpi cu o teava de otel, pe picioarele incaltate. La acesti bocanci li se spunea “papucii lui Hristos”. Pe profesorul N. Margineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar inainte de eliberarea detinutilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate si, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri. Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal.Fostii detinuti au relatat ca a prins cu cainii un grup de trei evadati pe care i-a calcat in picioare. Pe unul, care a incercat sa-l loveasca, a asmutit cainii, apoi l-a impuscat pe loc, iar pe ceilalti doi i-a predat in stare de coma loctiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat in decurs de cateva ore.
Ioanitescu, maior. Aflat in inspectie la Grindu, la inceputul anilor 60, l-a pedepsit pe detinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din ora in ora, in celula de pedeapsa sa i se arunce cate o galeata cu apa rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheata, iar maiorul, dupa ce a aruncat personal prima galeata, a supravegheat aplicarea ordinului.
Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era seful grupei care executa condamnarile la moarte. Avea program pentru bataie, duminica era zi fixa, aplica detinutilor cate 25 de lovituri la fund. Impreuna cu gardianul Somlea l-a batut pe Paul Goma cu o cruzime incredibila, cu o zi inainte de eliberare.
Italo, Husi. Rau, fara scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar si cu animalele, avea obiceiul sa impuste cainii de paza care nu i se pareau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violentei, aplicand in tortura metoda “rotisorului” (detinutul, legat de mani si de picioare era suspendat pe o ranga). Batea detinutii cu cravasa, cu un cablu impletit, apoi cu ghioaga.
Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus impreuna cu Baciu Ioan reguli inumane de trai in inchisorile politice.
Lazar Tiberiu, Gherla. Intr-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazar ar intra pe primele locuri. Un fost detinut relateaza ca in luna aprilie 1950, a doua zi de Pasti, Lazar, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bataie a circa 100 de detinuti, pe care i-a aranjat in cerc, dandu-le ordin sa mearga in pas alergator, el aflandu-se in mijlocul cercului, de unde a inceput sa-i bata pe detinuti cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Cand cadeau erau obligati sa se ridice si sa continuie alergarea. Dupa o ora de bataie, aceiasi detinuti au fost obligati sa bea apa si li s-a dat ordin sa se dezbrace de haina si camasa, fiind fortati sa se intinda cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe detinutul Maxim la Peninsula il batuse cu o piatra peste gura pana ii scosese toti dintii.
Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mandrea cu numarul mare de condamnari la moarte din dosarele lui, ca si cu palmele date unui preot caruia incepuse sa ii curga sangele suvoaie. In 1992 i-a marturisit lui Victor Lungu ca cei condamnati “in contumacie” erau de fapt impuscati in drum spre tribunal si ingropati in locuri ramase necunoscute.
Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. In februarie 1953 un subaltern al sau declara: “lt. M.P a ales in fata mea 30-40 de detinuti si a inceput sa-i bata cu pumnii, picioarele, aratandu-mi ca asa trebuie. A batut asa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul in inima, de a inceput sa se zbata la pamant, facand spume la gura si tremurand”.
Mandres, capitan, Pitesti. Inspira teroare atat detinutilor, cat si subalternilor, faptul ducand la o alianta nefireasca intre victime si calai, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica placere sa practice, in miez de noapte, simulari de stingere a incendiilor, inundand camerele cu apa si apoi aruncand nisip. , Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele.
Marici Petre, sublocotenent. In 1951, la inchisoarea Suceava, l-a trimis la carcera pe detinutul Panzariu numai in camasa si izmene, dupa ce-l batuse. Carcera nu avea geam, iar detinutul a lesinat de frig. Cat timp se afla in nesimtire a aruncat terciul fierbinte peste el. In timpul cautarii partizanilor grupului lui Liviu Margineanu, in septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte ca ii alimenteaza, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbracat in pielea goala, i-a intins cu fata in jos in curte si a sarit de pe prispa pe trupurile lor. “Erau asa de batuti ca nu mai puteau fi recunoscuti sub valurile de sange” relateaza un martor. Pe cei condamnati la moarte ii executa personal. Ii ducea in cimitir si ii impusca cu un glont in ceafa.
Maromet Nicolae, capitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, balbait si incapabil sa vorbeasca corect. Ii batea personal pe detinuti, chiar si cand erau scosi la plimbare. Mai avea obiceiul sa sara pe detinuti cu calul.
Marunescu Vasile, capitan, inchisoarea Botosani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturati de el in anii 1961-1963 se numara Constantin Ticu Dumitrescu .
Micutelu Constantin, locotenent major, Pitesti. Omologase o tortura personala: ridicarea celui in cauza cu scripetele pana la tavan, de unde-i dadea drumul, brusc. Asa a omorat cativa tarani care refuzasera colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Visina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat si pe Constantin Noica de ale carui tipete rasuna inchisoarea Pitesti.
Moldovan, ofiter politic la Luciu-Giurgeni, unde detinutii aveau un regim strict de munca fortata si infometare si erau paziti cu caini care erau dresati sa ii sfasie daca se prabuseau la pamant. Detinutii morti erau ziditi direct in dig, ori, pana se hotara ce sa se faca cu ei, erau lasati prada sobolanilor, pe o scandura, cu un cartonas de identificare in gura.
Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei perchezitii a ramas in amintirea unui fost detinut ca avand un comportament sadic. Detinutii fusesera scosi toti afara din celule, langa zidul celularului unde li s-a ordonat sa se dezbrace la piele si sa se alinieze culcati la pamant. Pentru ca oamenii voiau sa evite baltile cu apa si noroi, Muraviov si-a pus cizma pe spatele unuia, impingandu-l cu fata in noroi. Dupa aceasta toti gardienii calcau peste detinuti, ca pe un pod viu.
Negulescu, capitan, Targsor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrala, Securitatea l-a luat din spital in ghips, iar dupa ancheta a fost nevoie sa fie operat din nou la coloana. La Targsor a ajuns cu ghips de la brau in jos. Negulescu i-a rupt coloana in bataie pentru a treia oara.
Oanca Constantin, capitan, Craiova. Detinutilor inchisi in arestul unde ancheta el li s-a dat sa manance ciorba de iarba. Era un anchetator deosebit de crud, exista marturii ca a batut cu o ranga o mama pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celalalt fiu l-a torturat in fata ei. Documentele de arhiva descriu metodele de tortura aplicate de el: de la ora 19,30 la 20 bataie continua la talpi, tinerea in picioare, lovirea in cap cu saci de nisip, readucerea in simtiri cu socuri electrice, intinderea corpului pe scripeti.
Pandele Nicolae, locotenent colonel, seful Securitatii Iasi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iasi in timpul sefiei lui, scria: “dupa batai de nedescris, mi s-au legat degetele de la maini cu cate un cablu electric si am fost supus la electrocutari in trepte, avand senzatia ca intregul corp mi se descompune in celule. M-am trezit cand mi se turna apa rece in cap si pe corp… ceea ce s-a repetat si alte dati… muschii faciali imi erau macelariti de loviturile anchetatorilor, asa ca nici nu puteam manca”.
Pasca Vasile, subofiter, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, taran recalcitrant la colectivizare, condamnat in lipsa si devenit fugar in munti. In seara de Craciun i s-a inconjurat casa, a fost capturat, dus la Targu Lapus si torturat, apoi readus in satul lui, Cufoaia, pus sa alerge in gradina propriei case. Securistii asezati in semicerc trageau spre el ca sa-l inspaimante, Pasca, in schimb, l-a tintit, dupa care i-a strigat sotiei lui: “hai, scroafa puturoasa, ia-ti porcul din gradina, ca a fost lichidat”.
Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, cand era el comandant, se practicau batai fara nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravasa, asasinate prin impuscare, introducerea detinutilor in carcere dezbracati, iarna; obligarea detinutilor de a intra in apa pana la brau pentru a taia stuf si papura, chiar si iarna; alergarea detinutilor de catre supraveghetori calare si calcarea lor sub copitele cailor; scoaterea detinutilor iarna, la munca, dezbracati si pedepsirea lor sa stea in apa inghetata ore in sir; expunerea detinutilor in pielea goala, legati de maini si de picioare, pentru a fi muscati de tantari; profanarea cadavrelor detinutilor; ingroparea unor detinuti de vii in pamant, multi detinuti murind astfel, sau ramanand schilozi pe viata. Ca urmare a acestor torturi, intre iunie 1952 si martie 1953 au decedat 63 de detinuti, iar altii au ajuns invalizi pe viata.
Popa Ion, locotenent, Salcia. Batea detinutii cu parul. In ianuarie 1953 a dat ordin ca detinutul Lunca Dionisie sa fie izolat la carcera, dezbracat, omorandu-l astfel. Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brailei. Capitanul Staresin a fost batut intr-un mod ingrozitor de Prisecaru, cu pumnii si picioarele, detinutii care asistau au vazut, in scurt timp, doar “o masa de carne si sange, care zvacnea totusi vie”.
Stanciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crima sinistra: a aruncat in cuptorul de caramida un detinut. Identitatea acestui detinut nu e certa, ar fi putut fi Dragos Rambela, frontierist din Bucuresti, fiu de general.
Saramet (Seremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui ii apartine inventia carcerii cu sarma ghimpata pe interior. Nu accepta intreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate in timpul liber, dupa iesirea din schimbul minier. A obtinut si prime datorita harniciei muncitorilor lui. Pe detinutul Tabacaru l-a lovit cu un piolet in cap, perforandu-i craniul, acesta si-a pierdut memoria definitiv, comportandu-se ca un copil de un an.
Stefan, locotenent. In 1950, ca loctiitor al comandantului Maromet de la inchisoarea Jilava, a hranit detinutii, o vara intreaga, cu iarba cosita de deasupra fortului pe care a
fiert-o. Era deosebit de violent cu detinutii.
Strul Mauriciu, colonel, director al Securitatii Galati (1948). Fostii detinuti politici ii atribuie acte de o deosebita cruzime. In zona Vrancei, cu prilejul revoltelor taranesti din 1950-1951, Securitatea ii lega, pe cei capturati, cu sarma ghimpata, scuipandu-i si umilindu-i inainte de a-i impusca.
Tandara Frant, tortionar, Bucuresti. Ca tortionar a aplicat urmatoarele metode: strangerea degetelor cu usa, bataia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu saculetii de nisip si cu cearsafuri ude. Fusese instruit sa simuleze nebunia si isi exercita misiunea in saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucuresti. Dupa propria marturie a ucis, prin injectii letale, circa 100 de oameni.
Vasile Gheorghe, locotenent major, seful sectiei Anchete a Directiei Securitatii Ploiesti. Desi era seful serviciului se ocupa si cu torturarea anchetatilor care rezistau in anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost batut si torturat de acesta intre anii 1949-1951. Datorita lui a murit in timpul anchetei Aurel Cazanisteanu, un tanar de 33 de ani, la 6 luni dupa arestare.
Varlan (Varban) Dumitru, activist de partid, Vlasca. A condus trupele de securitate in Vlasca, la inabusirea rascoalei taranilor din Ciuperceni. A ucis, descarcand automatul in trupul ei, o fata de 19 ani, Maria Gargaianu, care tragea clopotul la biserica pentru a chema oamenii la rascoala. Fata, chiar moarta, inca mai atarna de franghie, iar Varlan s-a urcat in clopotnita si a aruncat trupul fetei, cu intestinele iesite, in gol. Imaginea groaznica i-a facut pe sateni sa uite de frica, l-au prins pe Varlan si l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.
Visinescu, director al inchisorii Ramnicu Sarat in 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat ingrijirea medicala, ba mai mult, in plina iarna, punea sa se arunce apa peste el, in celula.
Recomandari:
Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele.
Marius Oprea, Banalitatea raului.
Constantin Trifan in revista “Memoria”.
Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor.
Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul.
Marius Oprea, Stejarel Olaru, Ziua care nu se uita.
Cicerone Ionitoiu, Criminali, schingiuitori, colaborationisti.
Doina Jela, Lexiconul negru.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
Al. Maier, Am fost medic la Gherla.
Colectia Anale Sighet.
Arhiva de istorie orala a Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS) Cezar Zugravu, O antologie a crimei.
Sursa:http://cultural.bzi.ro/lista-celor-mai-importanti-tortionari-comunisti-4786
Valea Gârda Seacă
*Drumetie
Izvorăşte din Şesul Gârzii, un platou carstic tipic, având o lungime de peste 20 km. În aval de primul izvor (Gura Apei) râul traversează o primă zonă de calcare, unde formează chei adânci şi câteva mici peşteri. În a doua bară de calcare pe care o traversează Gârda formează alte chei strâmte şi adânci, primind mici afluenţi (Apa din Piatră, Coliba Ghiobului) pentru a se pierde apoi în Peştera Coiba Mică. Până în acest punct, valea poartă numele de Gârdişoara. Principalele formaţiuni carstice din zonă sunt: Izbucul de la Coliba Ghiobului, Peştera Şura, Peştera cu Apă de la Faţa Bălăcenii, Izbucul Gura Apei etc. Aval de Coiba Mică reapare un fir de apă care ulterior se pierde prin Peştera Coiba Mare. Această peşteră are cel mai mare portal din România: 47 m înălţime şi 74 m lăţime. Aval de Coiba Mare, într-un mic bazinet, este cuibărit cătunul Casa de Piatră, cătun în a cărui vecinătate se găsesc câteva peşteri remarcabile: Vârtop, Gheţarul de la Vârtop, Peştera Orbului, Oilor, Peştera de după Deluţ etc. Gârda, purtând de acum numele de Gârda Seacă se formează din nou din câteva izbucuri, cel mai important fiind Izbucul Tăuz, cel mai adânc sifon din ţară: -87 m, prin care apar la zi apele pierdute în Peştera Coiba Mare. Aval de Tăuz, Gârda sapă cele mai impresionante chei ale sale (Hoancele Căldărilor, Cheile de la Cerbu, Cheile de sub dealul Jilip, Cheile de la Tăuz) în care se găsesc câteva zeci de peşteri de mici dimensiuni (sub 500 m). Aval de aceste chei apa curge pe roci impermeabile (gresii şi conglomerate), primind în acest sector şi un afluent important: resurgenţa din Peştera cu Apă de la Tău. Aval de acest sector, Gârda taie o nouă bară de calcare, colectând apele Izbucului Coteţul Dobreştilor şi a altor mici afluenţi şi după câţiva km (primind şi apele Ordâncuşei) se varsă în Arieş.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=101&Itemid=79&lang=ro
9. Cabana Baleia (1410 m — Cleantu Cozmei (1862 m) — piciorul Lancita—Saua Lacului (2300 m) — lacul Galesu (2040 m) —cabana Pietrele (1480 m).
Marcaj: triunghi rosu.
Timp de mers: 8—9 ore.
Intre cabana Baleia si Saua Lacului, traseul nr. 9 este comun cu precedentul (traseul nr. 8).
Din Saua Lacului mai departe, incepem coborisul prin caldarea Galesului, coboris dificil prin aceea ca peretii caldarii, mult inclinati, sint captusiti cu un bolovanis mare si raspindit haotic. Pe mai tot parcursul, traseul nostru urmeaza, prin caldare, un hatas rasucit in serpentine. Abia cu citeva sute de metri inainte de a ajunge la lacul Galesu, panta cararii se domoleste aproape cu totul.
Bogat in pastravi ca nici unul din lacurile Retezatului, lacul Galesu ni se infatiseaza cu un chip de o neintrecuta frumusete. Este unul dintre cele mai mari lacuri ale Carpatilor nostri (suprafata lui depaseste trei hectare si jumatate).
De la lac, pornim la vale pe versantul drept al vaii, mergind printre numerosi bolovani mari, unii dintre acestia prezentind caracteristicile „berbecilor' glaciari. La distante aproape egale (circa 500 m), trecem de-a curmezisul a doua terase glaciare dupa depasirea carora intram intr-o zona acoperita de jnepenisuri. A doua poiana pe care o intilnim in cale se afla intr-o zona in care arborii inalti (rasinoase) formeaza pilcuri mari in vecinatatea jnepenisurilor. De aici se poate face o abatere pe o varianta nemarcata a traseului principal, varianta ce conduce tot la cabana Pietrele, dar care, in cale, trece pe linga Taul Negru dintre Brazi.
Nu departe de poiana amintita, incepem un coboris pe serpentinele potecii ce urmeaza versantul drept al vaii Galesu. Traversam acest piriu, putin mai in aval de confluenta acestuia cu torentul Valea Rea. In aceste locuri, venind dinspre stinga, coboara poteca marcata cu momii, carare care — din cea de a doua poiana intilnita dupa plecarea de la Galesu —s-a abatut pe la Taul Negru dintre Brazi.
De aici mai departe, urcam usor versantul sting al Vaii Rele, apoi, pe drum fara declivitati si cotind spre stinga, ajungem pe malul drept al piriului Pietrele. Coborim, trecem peste apa si curind ne aflam in josul greabanului piciorului de munte dintre vaile Pietrele si Stinisoara. Aici intilnim marcajul banda albastra (traseul nr. 1) si, incrucisindu-l, coborim la cabana Pietrele, punct terminus al traseului.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php
.jpg)
.jpg)
