Presiuni din sânul comunitaţilor săteşti
de Cicerone Ionitoiu
#4
Regimul comunist era hotărât să folosească toate mijloacele pentru îngenuncherea ţărănimii.
După ce pe 13 aprilie 1948 a "votat" în unanimitate "Constituţia", favorizând schimbările structurale şi creând instrumentele "legale" de a se subordona modelului sovietic, a creat prin Decretul 221/30 Aug.1948, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, având ca scop "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior."
Cu alte cuvinte s-a pus bazele aparatului represiv renunţându-se la cadrele fostei Siguranţe care nu mai erau sigure şi care deja începuseră să fie arestate. A apărut în noua formulă Miliţia la sate în mai mare număr şi mai organizată decât fusese până atunci jandarmeria.
După crearea Partidului Muncitoresc Român, prin subordonarea social democraţilor de către comunişti, la sate se vor întări organizaţiile de bază şi se va face simţită prezenţa îndrumătorilor politici cu misiunea de a devenii ochii şi urechile securităţii, prin extinderea numărului informatorilor.
După ce îndepărtaseră din viaţa satului reprezentanţii partidelor, s-a încercat folosirea intelectualilor satelor pentru a convinge pe ţărani să ducă grâul la arie, să intre în întovărăşiri sau colective şi să plătească impozitele. Era vorba de antrenarea corpului didactic şi a preoţilor.
Presiunea asupra Bisericii a început prin crearea Sindicatului preoţilor ortodocşi, prin pensionarea forţată a ierarhilor şi înlocuirea lor cu elemente docile la discreţia partidului, pe 31 martie 1948 şi mai ales după impunerea Iui Iustinian Marina ca Patriarh, prin moartea voită a lui Nicodim.
Pentru ca modelul sovietic să fie impus şi în domeniul bisericii, Moscova a convocat în luna iulie Congresul Panortodox unde, între primele dispoziţii, a fost lichidarea influenţei bisericii greco-catolice şi a Vaticanului.
Imediat, pe 19 iulie 1948 s-a denunţat Concordatul cu Vaticanul şi s-a trecut la desfiinţarea Bisericii Greco-catolice pentru ca, înglobând-o în cea ortodoxă, să o folosească în noua etapă de socializare a agriculturii ce urma să fie anunţată nu peste mult timp.
Odată începută represiunea împotriva bisericii greco-catolice, a început şi riposta ţăranilor care s-a manifestat violent şi în foarte multe sate.
Prima ciocnire a ţăranilor cu Securitatea a avut loc la mănăstirea Bixad situată la poalele muntelui Oaş. In noaptea de 15 octombrie 1948, Securitatea a năvălit în chiliile mănăstirii, percheziţionându-i, terorizându-i şi încercând să-i facă să se desolidarizeze de Vatican.
Un călugăr a reuşit să se furişeze şi să tragă clopotul. In zece minute, mănăstirea s-a umplut cu ţărani înarmaţi cu furci şi topoare care care au trecut la distrugerea podurilor pentru ca să nu poată veni securitatea cu întărituri.
Călugării au fost luaţi sub scutul populaţiei, care i-a ascuns prin satele din împrejurimi: Trip, Târşolţ , Cămârzana, Moiseni . . .
Dar securitatea nu a cedat. In noaptea de 18/19 octombrie, forţe masive de la Satu Mare, Dej şi Baia Mare, peste 150 soldaţi înarmaţi au asaltat pentru a doua oară şi au arestat 23 de călugări şi pe venerabilul stareţ Atanasie Maxim pe care în cârje l-au târît prin închisoarea de la Satu Mare. A murit şi a fost înmormântat în satul Bucium-Sălaj.
Rezistenţă înverşunată au opus şi ţăranii din Homorodul de Jos(lângă Seini) şi din satele Cicârlău, Chitila şi Trip.
In vestitul sat Moiseni, ţăranii au refuzat să intre în biserică, în timpul cât preotul ortodox adus de securitate a slujit şi după ieşirea lui au intrat ca să se închine.
Răzmeriţa din Lăpuşul Românesc
Comună mare, cu două biserici, una-n Deal şi alta-n Baltă, cu oameni cu frica lui Dumnezeu, a cunoscut urgia comunistă revărsată asupra acestei comune dinspre Izvorul Lăpuşului.
Ţăranii erau păstoriţi de Atanase Oniga, un om dăruit oamenilor, despre care se dusese vestea în "Ţara Lăpuşului". După instrucţiunile Bucurestiului de lichidare a greco-catolicilor, Nicolae Briceag, călăul făcut ofiţer de securitate la Dej şi-a ales drept ţintă pe preotul Atanase Oniga. Până în luna septembrie l-a arestat de 3-4 ori, l-a adus în beciurile de la Dej, l-a bătut până i-a zdrobit oasele de nu mai putea merge, de l-a dus acasă, cu carul, fratele lui, Sofron Oniga.
Fiind hram mare, de Sfântul Dumitru, după atâta absenţă, preotul s-a hotărât să facă un efort şi să vină pentru a sluji la cele două biserici. Cum Nicolae Briceag îi promisese că de mâna lui va pieri, casa parohială era pusă permanent sub observaţie. Vestea sosirii s-a răspândit, lumea pregătindu-se de Liturghie, dar şi grupul activiştilor de partid din plasa Tg.Lăpuş şi-a făcut apariţia. Era format din Timofte Plăian, Gheorghe Rus şi Gheorghe Rozan(un lingurar din comuna Răzoare, de la vreo 20 km) şi veniseră cu aceeaşi insistenţă de a trece credincioşii la biserica ortodoxă.
Preotul Atanase Oniga i-a refuzat politicos, în aprobarea unanima a mulţimii şi în fruntea ţăranilor, s-a îndreptat spre biserică.
A slujit la cele două biserici, urmat de aproape tot satul. Revenit acasă după slujbă a stat de vorbă cu fiul său Puiu şi cu preoteasa Clara, sfătuindu-i să fie tari, fiindcă vor veni vremuri grele şi pentru ei şi pentru ţară, retrăgându-se pentru a-şi scrie testamentul, înainte de plecare. Era pregătit să- şi continue drumul până la capăt.
Intre timp, se auzea zarvă mare, afară, ce venea dinspre râu. A ieşit să vadă ce se petrece. Activiştii de partid care încă erau în sat, căutând să rupă pe câte unul de la vechea credinţă, aducând cuvinte de ocară la adresa bisericii şi a preotului, au fost forţaţi să intre îmbrăcaţi cum erau în apa Lăpuşului şi să-şi facă sfânta cruce.
In timp ce învăţau să-şi facă crucea a apărut şi preotul pe mal, care în faţa spectacolului, s-a adresat sătenilor: "Să ştiţi că ceea ce faceţi nu este creştineşte si, în plus, mi-aţi făcut un rău mie prin aceasta, deoarece ei nu sunt primii vinovaţi, ci alţii mai sus ca ei, aşa că vă rog să-i lăsaţi în pace..."
Spre miezul nopţii, satul a fost invadat de zeci de camioane pline cu militari securişti de la Dej. Ţăranii, de la mic la mare au ieşit îndreptându-se spre cele două biserici spre a le apăra, iar alţii spre casa preotului. Securitatea s-a repezit şi a început să smulgă din mulţime şi să încarce camioanele la refuz, îndreptându-se la Tg.Lăpuş, unde au făcut o primă triere.
Ioan Man Paladina, Perta Dochia, Pop Dochia a lui Nicolae, Pop Măriuca a Hodriganului, Hodja Ion, Mureşan Nicolae, Tulici Ioan al lui Nicolaie Petruţ. Au rămas în continuare arestaţi vreo 40 de ţărani, printre care: Nichita Nicolae, Oniga Clara(preoteasa), Mit Ruxandra, Pitiş Ion al lui Alexa, Mit Nicolae ,Jiurjiu Măriuca , Creţ Titiana, Bolchiş Nicolae, Toma Vasile, Man Vasile , Coman Grigore, Pop Gheorghe, Dolha Costa, Man Ioan, Pitiş Ioan al lui Nicolae, Dumitru Ioan.Bogza Dumitru...
Aceştia au cunoscut torturile lui Nicolae Briceag. Trimişi în judecată, au fost condamnaţi prin Sent.500 /11 Feb.1949 a Trib. Mil.Cluj. "
Preotul Atanase Oniga a luat calea Codrului, ascunzându-se în Culmea Brezei pe Valea Hranei, în apropierea comunei Dealu Mare, împreună cu studentul Mircea Dobre. Un pădurar din Rohia a trădat, anunţând Securitatea despre locul unde e ascuns preotul. De Bobotează, în noaptea de 5/6 Ianuarie 1953, casa a fost înconjurată. Studentul s-a predat, preotul refuzând să-i dea pistolul să se sinucidă. In schimb el a blocat uşa cu spatele.A fost ciuruit de 32 de gloanţe trase de Securitate.
Bunul părinte Oniga a murit pe masa de operaţie la Dej. Pe 15 Aug.1948 a avut loc o revolta ţărăneasca în Odoreu-Satu Mare, în care a fost împuşcat Ghiulai Alexandru.
Datorită arestărilor şi represiunii asupra satelor, în anul 1948 au început să se creeze nuclee de rezistenţă armată în munţii şi codrii României. Apar grupe de partizani în Obcinile Bucovinei, Culmea Stânişoara-Vatra Dornei , Vrancea, Babadag, Dragoslavele, Semenic, Muntele Mare, Valea Drăganului, Ţibleş şi numărul lor se va mari în anul următor, ajungându-se la ciocniri cu Securitatea. Din aceste grupe de partizani făceau parte foarte mulţi ţărani exasperaţi de persecuţiile ce se abătuseră asupra satelor.
Pregătirea Colectivizării
Deşi campania pentru înfiinţarea întovărăşirilor şi distrugerea răzoarelor în vederea comasării terenurilor agricole începuse mai de mult, deşi multora dintre ţărani li se schimbaseră locurile bune cu altele date în "viroage", pentru refuzul de a se uni cu pleava satului, acestea erau socotite doar lucrări premergătoare în vederea colectivizării.
Toate declaraţiile făcute în 1944-46, că nu se pune problema colectivizării, vor rămâne simple minciuni comuniste, ca toate promisiunile făcute.
Aşa se va întâmpla şi cu declaraţiile făcute despre garantarea proprietăţii, despre amăgirea cu împroprietărirea din 1945, prin care se lăsaseră în proprietate maximum 50 de ha. şi aşa se va întâmpla şi cu Decizia nr.819/17-04-1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, prin care proprietarii erau îndemnaţi să-şi completeze inventarul mort şi animalele de tracţiune necesare exploatării raţionale a cotei neexpropriabile, cu asigurarea că uneltele şi animalele astfel procurate nu vor mai face obiectul unei noi exproprieri.
Comuniştii îsi continuau politica după modelul sovietic, conform directivelor primite după 6 martie 1945. Cei care atunci spuneau una, acum făceau alta, cu aprobarea unui Parlament ieşit din furtul alegerilor din 19 noiembrie 1946.
Pe 2 octombrie 1948, Ana Pauker declara că victoria socialismului în România nu este de conceput fără îndeplinirea colectivizării.Iar după ce se interzice comercializarea brânzeturilor, untului şi a produselor derivate (Decizia Ministerială 1182 din Mon.Oficial 255/2-11-1948), a urmat elogierea modelului de colectivizare de către Teohari Georgescu, cu ocazia aniversării a 31 de ani de la revoluţia rusească.
Nici Gheorghiu Dej nu s-a lăsat mai prejos şi pe 27 decembrie 1948 declara:
"...trecerea ţărănimii în gospodării colective este singurul mijloc prin care ţărănimea săracă şi mijlocaşă poate scăpa din starea de mizerie şi înapoiere".
Tot el încheia lauda adusă colectivizării printr-o nouă minciună:"...sub nici un motiv şi în nici un caz ţărănimea nu trebuie să fie forţată să treacă la forma gospodăriilor colective."
Intovărăşirile erau depăşite urmând să se transforme în colective prin "convingere" care va stoarce lacrimi.
1949 - An De Lacrimi Şi Sânge
"In agricultură, obiectivul principal este pregătirea şi realizarea măsurilor care să asigure îndrumarea acestui sector spre socialism".(B.O.nr.1/1 Ian.1949)
La început s-a întărit Ceka "o structură uşoara, docilă, imediat operaţională şi fără chiţibuşuri judiciare" perfecţionată şi pusă la dispoziţia lui Felix Derjinski, străin de poporul rus şi care a acţionat pentru instalarea dictaturii proletariatului.
Respectând modelul sovietic, s-a creeat -Direcţia generală a securităţii poporului- punându-se sub conducerea lui Pintilie Gheorghe alias Bodnarenko, tot străin de neamul românesc, devenit braţul înarmat al dictaturii proletare ce a dezlănţuit cea mai cruntă teroare, arestări, înscenări de procese , deportări, într-un cuvânt, distrugerea celor mai harnici şi buni gospodari.
Baza operaţională fusese constituită, perfecţionându-se tot mai mult pe parcurs, cu sprijinul unora dintre români, fiindcă altfel nu se reuşea.
După ce se interzisese comercializarea brânzeturilor şi a produselor derivate, pe 14 ianuarie 1949, s-a luat şi laptele de la gura copiilor prin fixarea cotelor de lapte, de la cei ce deţin cu orice titlu vaci şi bivoliţe de lapte.
Intre timp, Ministerul agriculturii întocmise două tabele: unul cu toţi proprietarii de terenuri agricole cu exploatări de 50 ha, în baza ordinului confidenţial nr.617.884 şi cel de al doilea tabel cu maşinile de tracţiune mecanică ce se aflau în stăpânirea proprietarilor particulari.
Iar prin Bul.0f.l/2 martie 1949 era numit Nicolae Ceauşescu ca ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. Derularea evenimentelor a avut loc cu o viteză uluitoare şi în secret. Pe 2 martie 1949 s-a adoptat Decretul 83 pentru completarea Legii nr.187/23 martie 1945 referitoare la înfăptuirea reformei agrare, prin care se lichidează resturile proprietăţii moşiereşti rămase după aplicarea legii. Se făcea menţiunea că fac obiectul exproprierii pământurile cu tot inventarul viu, mort şi clădiri, instalaţii agricole, produsele agricole, precum şi creanţele, titlurile şi participările decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti.
Operaţiunea s-a desfăşurat în cel mai strict secret fiind convocaţi la judeţe cu o zi înainte muncitori bine selecţionaţi, activişti de partid şi învăţători devotaţi care au fost instruiţi asupra derulării operaţiunii şi împărţiţi pe echipe ce aveau în plicuri destinaţia şi pe care le desfăceau numai la primăria unde erau duşi cu maşinile de la partid.
Acolo trebuiau să ajungă la miezul nopţii şi la ora 3 dimineaţa, toate echipele porneau în toată ţara la aceeaşi oră, când năvăleau peste cei vizaţi a fi ridicaţi şi expediaţi înainte de lumina zilei din ziua de 2 martie. Toţi care se găseau în casă, în cel mai scurt timp se îmbrăcau şi cu o valiză cu schimburi erau duşi la gara cea mai apropiată şi conduşi în domiciliul obligatoriu indicat în plicul fiecăruia, atrăgându-i-se atenţia că nu va mai reveni niciodată în acel loc.
Pe loc rămânea primarul şi se făcea inventarierea de către comisia fixată şi totul rămânea în administrarea primăriei până la noi ordine. Bineînţeles că s-a făcut jaf cu lucrurile mărunte şi de valoare.
In unele locuri inventarierea a durat câteva zile, sub lozinca după modelul sovietic: "Mâncaţi şi beţi că totul este al nostru."
După datele publicate în studiul lui Dumitru Sandru în Arhivele Totalitarismului ar fi fost 7703 proprietăţi peste 50 hectare, dar au mai fost incluse alte sute de proprietăţi sub această limită, după bunul plac al comisiilor judeţene care întocmiseră tabelele.
In afară de ce s-au găsit la ţară, au fost confiscate şi proprietăţile de la oraş şi cei găsiţi trimişi în domiciliu obligator.
Numărul celor loviţi de consecinţele acestui decret ridicându-se cu mult peste cifra de 20.000. După operaţia din 15 Mai 1948 a fost cea mai mare dislocare rapidă şi în cel mai scurt timp şi nu a fost ultima. Am mai putea menţiona că până la acea data, deportarea a fost depăşită de dislocarea germanilor din 15 ianuarie 1945, ridicaţi din Transilvania şi Banat şi trimişi cu trenurile de animale în Rusia la muncă forţată.
Domiciliile obligatorii au fost fixate în oraşe, dar nu în judeţele de origine. De exemplu Tg.Jiu, Sibiu, Craiova, Cluj, Piatra Neamţ, Râmnicul Sărat, Câmpulung Muscel, Galaţi şi alte localităţi. Unii dintre ei au fost arestaţi atunci sau ridicaţi din domiciliu obligatoriu pe 15 August 1952.
Altora li s-au înscenat procese în 1959 şi au fost condamnaţi la pedepse până la muncă silnică pe viaţă. Este exemplu foştilor moşieri adunaţi la Câmpulung Muscel, arestaţi în 1959 şi condamnaţi în lotul Constantin Noica - Dinu Pilat. Alt lot asemănător este format din moşierii moldoveni arestaţi în acelaşi timp la Piatra Neamţ, de către Securitatea Bacău şi de asemenea condamnaţi la pedepse foarte mari în grupul Ghica - Flondor.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0012]
Sursa:universulromanesc.com
de Cicerone Ionitoiu
#4
Regimul comunist era hotărât să folosească toate mijloacele pentru îngenuncherea ţărănimii.
După ce pe 13 aprilie 1948 a "votat" în unanimitate "Constituţia", favorizând schimbările structurale şi creând instrumentele "legale" de a se subordona modelului sovietic, a creat prin Decretul 221/30 Aug.1948, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, având ca scop "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior."
Cu alte cuvinte s-a pus bazele aparatului represiv renunţându-se la cadrele fostei Siguranţe care nu mai erau sigure şi care deja începuseră să fie arestate. A apărut în noua formulă Miliţia la sate în mai mare număr şi mai organizată decât fusese până atunci jandarmeria.
După crearea Partidului Muncitoresc Român, prin subordonarea social democraţilor de către comunişti, la sate se vor întări organizaţiile de bază şi se va face simţită prezenţa îndrumătorilor politici cu misiunea de a devenii ochii şi urechile securităţii, prin extinderea numărului informatorilor.
După ce îndepărtaseră din viaţa satului reprezentanţii partidelor, s-a încercat folosirea intelectualilor satelor pentru a convinge pe ţărani să ducă grâul la arie, să intre în întovărăşiri sau colective şi să plătească impozitele. Era vorba de antrenarea corpului didactic şi a preoţilor.
Presiunea asupra Bisericii a început prin crearea Sindicatului preoţilor ortodocşi, prin pensionarea forţată a ierarhilor şi înlocuirea lor cu elemente docile la discreţia partidului, pe 31 martie 1948 şi mai ales după impunerea Iui Iustinian Marina ca Patriarh, prin moartea voită a lui Nicodim.
Pentru ca modelul sovietic să fie impus şi în domeniul bisericii, Moscova a convocat în luna iulie Congresul Panortodox unde, între primele dispoziţii, a fost lichidarea influenţei bisericii greco-catolice şi a Vaticanului.
Imediat, pe 19 iulie 1948 s-a denunţat Concordatul cu Vaticanul şi s-a trecut la desfiinţarea Bisericii Greco-catolice pentru ca, înglobând-o în cea ortodoxă, să o folosească în noua etapă de socializare a agriculturii ce urma să fie anunţată nu peste mult timp.
Odată începută represiunea împotriva bisericii greco-catolice, a început şi riposta ţăranilor care s-a manifestat violent şi în foarte multe sate.
Prima ciocnire a ţăranilor cu Securitatea a avut loc la mănăstirea Bixad situată la poalele muntelui Oaş. In noaptea de 15 octombrie 1948, Securitatea a năvălit în chiliile mănăstirii, percheziţionându-i, terorizându-i şi încercând să-i facă să se desolidarizeze de Vatican.
Un călugăr a reuşit să se furişeze şi să tragă clopotul. In zece minute, mănăstirea s-a umplut cu ţărani înarmaţi cu furci şi topoare care care au trecut la distrugerea podurilor pentru ca să nu poată veni securitatea cu întărituri.
Călugării au fost luaţi sub scutul populaţiei, care i-a ascuns prin satele din împrejurimi: Trip, Târşolţ , Cămârzana, Moiseni . . .
Dar securitatea nu a cedat. In noaptea de 18/19 octombrie, forţe masive de la Satu Mare, Dej şi Baia Mare, peste 150 soldaţi înarmaţi au asaltat pentru a doua oară şi au arestat 23 de călugări şi pe venerabilul stareţ Atanasie Maxim pe care în cârje l-au târît prin închisoarea de la Satu Mare. A murit şi a fost înmormântat în satul Bucium-Sălaj.
Rezistenţă înverşunată au opus şi ţăranii din Homorodul de Jos(lângă Seini) şi din satele Cicârlău, Chitila şi Trip.
In vestitul sat Moiseni, ţăranii au refuzat să intre în biserică, în timpul cât preotul ortodox adus de securitate a slujit şi după ieşirea lui au intrat ca să se închine.
Răzmeriţa din Lăpuşul Românesc
Comună mare, cu două biserici, una-n Deal şi alta-n Baltă, cu oameni cu frica lui Dumnezeu, a cunoscut urgia comunistă revărsată asupra acestei comune dinspre Izvorul Lăpuşului.
Ţăranii erau păstoriţi de Atanase Oniga, un om dăruit oamenilor, despre care se dusese vestea în "Ţara Lăpuşului". După instrucţiunile Bucurestiului de lichidare a greco-catolicilor, Nicolae Briceag, călăul făcut ofiţer de securitate la Dej şi-a ales drept ţintă pe preotul Atanase Oniga. Până în luna septembrie l-a arestat de 3-4 ori, l-a adus în beciurile de la Dej, l-a bătut până i-a zdrobit oasele de nu mai putea merge, de l-a dus acasă, cu carul, fratele lui, Sofron Oniga.
Fiind hram mare, de Sfântul Dumitru, după atâta absenţă, preotul s-a hotărât să facă un efort şi să vină pentru a sluji la cele două biserici. Cum Nicolae Briceag îi promisese că de mâna lui va pieri, casa parohială era pusă permanent sub observaţie. Vestea sosirii s-a răspândit, lumea pregătindu-se de Liturghie, dar şi grupul activiştilor de partid din plasa Tg.Lăpuş şi-a făcut apariţia. Era format din Timofte Plăian, Gheorghe Rus şi Gheorghe Rozan(un lingurar din comuna Răzoare, de la vreo 20 km) şi veniseră cu aceeaşi insistenţă de a trece credincioşii la biserica ortodoxă.
Preotul Atanase Oniga i-a refuzat politicos, în aprobarea unanima a mulţimii şi în fruntea ţăranilor, s-a îndreptat spre biserică.
A slujit la cele două biserici, urmat de aproape tot satul. Revenit acasă după slujbă a stat de vorbă cu fiul său Puiu şi cu preoteasa Clara, sfătuindu-i să fie tari, fiindcă vor veni vremuri grele şi pentru ei şi pentru ţară, retrăgându-se pentru a-şi scrie testamentul, înainte de plecare. Era pregătit să- şi continue drumul până la capăt.
Intre timp, se auzea zarvă mare, afară, ce venea dinspre râu. A ieşit să vadă ce se petrece. Activiştii de partid care încă erau în sat, căutând să rupă pe câte unul de la vechea credinţă, aducând cuvinte de ocară la adresa bisericii şi a preotului, au fost forţaţi să intre îmbrăcaţi cum erau în apa Lăpuşului şi să-şi facă sfânta cruce.
In timp ce învăţau să-şi facă crucea a apărut şi preotul pe mal, care în faţa spectacolului, s-a adresat sătenilor: "Să ştiţi că ceea ce faceţi nu este creştineşte si, în plus, mi-aţi făcut un rău mie prin aceasta, deoarece ei nu sunt primii vinovaţi, ci alţii mai sus ca ei, aşa că vă rog să-i lăsaţi în pace..."
Spre miezul nopţii, satul a fost invadat de zeci de camioane pline cu militari securişti de la Dej. Ţăranii, de la mic la mare au ieşit îndreptându-se spre cele două biserici spre a le apăra, iar alţii spre casa preotului. Securitatea s-a repezit şi a început să smulgă din mulţime şi să încarce camioanele la refuz, îndreptându-se la Tg.Lăpuş, unde au făcut o primă triere.
Ioan Man Paladina, Perta Dochia, Pop Dochia a lui Nicolae, Pop Măriuca a Hodriganului, Hodja Ion, Mureşan Nicolae, Tulici Ioan al lui Nicolaie Petruţ. Au rămas în continuare arestaţi vreo 40 de ţărani, printre care: Nichita Nicolae, Oniga Clara(preoteasa), Mit Ruxandra, Pitiş Ion al lui Alexa, Mit Nicolae ,Jiurjiu Măriuca , Creţ Titiana, Bolchiş Nicolae, Toma Vasile, Man Vasile , Coman Grigore, Pop Gheorghe, Dolha Costa, Man Ioan, Pitiş Ioan al lui Nicolae, Dumitru Ioan.Bogza Dumitru...
Aceştia au cunoscut torturile lui Nicolae Briceag. Trimişi în judecată, au fost condamnaţi prin Sent.500 /11 Feb.1949 a Trib. Mil.Cluj. "
Preotul Atanase Oniga a luat calea Codrului, ascunzându-se în Culmea Brezei pe Valea Hranei, în apropierea comunei Dealu Mare, împreună cu studentul Mircea Dobre. Un pădurar din Rohia a trădat, anunţând Securitatea despre locul unde e ascuns preotul. De Bobotează, în noaptea de 5/6 Ianuarie 1953, casa a fost înconjurată. Studentul s-a predat, preotul refuzând să-i dea pistolul să se sinucidă. In schimb el a blocat uşa cu spatele.A fost ciuruit de 32 de gloanţe trase de Securitate.
Bunul părinte Oniga a murit pe masa de operaţie la Dej. Pe 15 Aug.1948 a avut loc o revolta ţărăneasca în Odoreu-Satu Mare, în care a fost împuşcat Ghiulai Alexandru.
Datorită arestărilor şi represiunii asupra satelor, în anul 1948 au început să se creeze nuclee de rezistenţă armată în munţii şi codrii României. Apar grupe de partizani în Obcinile Bucovinei, Culmea Stânişoara-Vatra Dornei , Vrancea, Babadag, Dragoslavele, Semenic, Muntele Mare, Valea Drăganului, Ţibleş şi numărul lor se va mari în anul următor, ajungându-se la ciocniri cu Securitatea. Din aceste grupe de partizani făceau parte foarte mulţi ţărani exasperaţi de persecuţiile ce se abătuseră asupra satelor.
Pregătirea Colectivizării
Deşi campania pentru înfiinţarea întovărăşirilor şi distrugerea răzoarelor în vederea comasării terenurilor agricole începuse mai de mult, deşi multora dintre ţărani li se schimbaseră locurile bune cu altele date în "viroage", pentru refuzul de a se uni cu pleava satului, acestea erau socotite doar lucrări premergătoare în vederea colectivizării.
Toate declaraţiile făcute în 1944-46, că nu se pune problema colectivizării, vor rămâne simple minciuni comuniste, ca toate promisiunile făcute.
Aşa se va întâmpla şi cu declaraţiile făcute despre garantarea proprietăţii, despre amăgirea cu împroprietărirea din 1945, prin care se lăsaseră în proprietate maximum 50 de ha. şi aşa se va întâmpla şi cu Decizia nr.819/17-04-1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, prin care proprietarii erau îndemnaţi să-şi completeze inventarul mort şi animalele de tracţiune necesare exploatării raţionale a cotei neexpropriabile, cu asigurarea că uneltele şi animalele astfel procurate nu vor mai face obiectul unei noi exproprieri.
Comuniştii îsi continuau politica după modelul sovietic, conform directivelor primite după 6 martie 1945. Cei care atunci spuneau una, acum făceau alta, cu aprobarea unui Parlament ieşit din furtul alegerilor din 19 noiembrie 1946.
Pe 2 octombrie 1948, Ana Pauker declara că victoria socialismului în România nu este de conceput fără îndeplinirea colectivizării.Iar după ce se interzice comercializarea brânzeturilor, untului şi a produselor derivate (Decizia Ministerială 1182 din Mon.Oficial 255/2-11-1948), a urmat elogierea modelului de colectivizare de către Teohari Georgescu, cu ocazia aniversării a 31 de ani de la revoluţia rusească.
Nici Gheorghiu Dej nu s-a lăsat mai prejos şi pe 27 decembrie 1948 declara:
"...trecerea ţărănimii în gospodării colective este singurul mijloc prin care ţărănimea săracă şi mijlocaşă poate scăpa din starea de mizerie şi înapoiere".
Tot el încheia lauda adusă colectivizării printr-o nouă minciună:"...sub nici un motiv şi în nici un caz ţărănimea nu trebuie să fie forţată să treacă la forma gospodăriilor colective."
Intovărăşirile erau depăşite urmând să se transforme în colective prin "convingere" care va stoarce lacrimi.
1949 - An De Lacrimi Şi Sânge
"In agricultură, obiectivul principal este pregătirea şi realizarea măsurilor care să asigure îndrumarea acestui sector spre socialism".(B.O.nr.1/1 Ian.1949)
La început s-a întărit Ceka "o structură uşoara, docilă, imediat operaţională şi fără chiţibuşuri judiciare" perfecţionată şi pusă la dispoziţia lui Felix Derjinski, străin de poporul rus şi care a acţionat pentru instalarea dictaturii proletariatului.
Respectând modelul sovietic, s-a creeat -Direcţia generală a securităţii poporului- punându-se sub conducerea lui Pintilie Gheorghe alias Bodnarenko, tot străin de neamul românesc, devenit braţul înarmat al dictaturii proletare ce a dezlănţuit cea mai cruntă teroare, arestări, înscenări de procese , deportări, într-un cuvânt, distrugerea celor mai harnici şi buni gospodari.
Baza operaţională fusese constituită, perfecţionându-se tot mai mult pe parcurs, cu sprijinul unora dintre români, fiindcă altfel nu se reuşea.
După ce se interzisese comercializarea brânzeturilor şi a produselor derivate, pe 14 ianuarie 1949, s-a luat şi laptele de la gura copiilor prin fixarea cotelor de lapte, de la cei ce deţin cu orice titlu vaci şi bivoliţe de lapte.
Intre timp, Ministerul agriculturii întocmise două tabele: unul cu toţi proprietarii de terenuri agricole cu exploatări de 50 ha, în baza ordinului confidenţial nr.617.884 şi cel de al doilea tabel cu maşinile de tracţiune mecanică ce se aflau în stăpânirea proprietarilor particulari.
Iar prin Bul.0f.l/2 martie 1949 era numit Nicolae Ceauşescu ca ministru adjunct la Ministerul Agriculturii. Derularea evenimentelor a avut loc cu o viteză uluitoare şi în secret. Pe 2 martie 1949 s-a adoptat Decretul 83 pentru completarea Legii nr.187/23 martie 1945 referitoare la înfăptuirea reformei agrare, prin care se lichidează resturile proprietăţii moşiereşti rămase după aplicarea legii. Se făcea menţiunea că fac obiectul exproprierii pământurile cu tot inventarul viu, mort şi clădiri, instalaţii agricole, produsele agricole, precum şi creanţele, titlurile şi participările decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti.
Operaţiunea s-a desfăşurat în cel mai strict secret fiind convocaţi la judeţe cu o zi înainte muncitori bine selecţionaţi, activişti de partid şi învăţători devotaţi care au fost instruiţi asupra derulării operaţiunii şi împărţiţi pe echipe ce aveau în plicuri destinaţia şi pe care le desfăceau numai la primăria unde erau duşi cu maşinile de la partid.
Acolo trebuiau să ajungă la miezul nopţii şi la ora 3 dimineaţa, toate echipele porneau în toată ţara la aceeaşi oră, când năvăleau peste cei vizaţi a fi ridicaţi şi expediaţi înainte de lumina zilei din ziua de 2 martie. Toţi care se găseau în casă, în cel mai scurt timp se îmbrăcau şi cu o valiză cu schimburi erau duşi la gara cea mai apropiată şi conduşi în domiciliul obligatoriu indicat în plicul fiecăruia, atrăgându-i-se atenţia că nu va mai reveni niciodată în acel loc.
Pe loc rămânea primarul şi se făcea inventarierea de către comisia fixată şi totul rămânea în administrarea primăriei până la noi ordine. Bineînţeles că s-a făcut jaf cu lucrurile mărunte şi de valoare.
In unele locuri inventarierea a durat câteva zile, sub lozinca după modelul sovietic: "Mâncaţi şi beţi că totul este al nostru."
După datele publicate în studiul lui Dumitru Sandru în Arhivele Totalitarismului ar fi fost 7703 proprietăţi peste 50 hectare, dar au mai fost incluse alte sute de proprietăţi sub această limită, după bunul plac al comisiilor judeţene care întocmiseră tabelele.
In afară de ce s-au găsit la ţară, au fost confiscate şi proprietăţile de la oraş şi cei găsiţi trimişi în domiciliu obligator.
Numărul celor loviţi de consecinţele acestui decret ridicându-se cu mult peste cifra de 20.000. După operaţia din 15 Mai 1948 a fost cea mai mare dislocare rapidă şi în cel mai scurt timp şi nu a fost ultima. Am mai putea menţiona că până la acea data, deportarea a fost depăşită de dislocarea germanilor din 15 ianuarie 1945, ridicaţi din Transilvania şi Banat şi trimişi cu trenurile de animale în Rusia la muncă forţată.
Domiciliile obligatorii au fost fixate în oraşe, dar nu în judeţele de origine. De exemplu Tg.Jiu, Sibiu, Craiova, Cluj, Piatra Neamţ, Râmnicul Sărat, Câmpulung Muscel, Galaţi şi alte localităţi. Unii dintre ei au fost arestaţi atunci sau ridicaţi din domiciliu obligatoriu pe 15 August 1952.
Altora li s-au înscenat procese în 1959 şi au fost condamnaţi la pedepse până la muncă silnică pe viaţă. Este exemplu foştilor moşieri adunaţi la Câmpulung Muscel, arestaţi în 1959 şi condamnaţi în lotul Constantin Noica - Dinu Pilat. Alt lot asemănător este format din moşierii moldoveni arestaţi în acelaşi timp la Piatra Neamţ, de către Securitatea Bacău şi de asemenea condamnaţi la pedepse foarte mari în grupul Ghica - Flondor.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0012]
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu