Christopher Columb si descoperirea Lumii Noi

Christopher Columb şi descoperirea Lumii Noi

Unul dintre cei mai cunoscuţi exploratori ai lumii, Christopher Columb, s-a născut în Genova, Italia în 1451. Columb a crescut ajutându-l pe tatăl său să vândă brânză. În 1471 s-a mutat cu familia în Savona, iar mai târziu a devenit marinar pe flota maritimă comercială portugheză. În 1492, lui Columb i-au fost oferiţi bani din partea regelui Ferdinand al II lea şi a reginei Isabella I a Spaniei, pentru a încerca să ajungă în Asia pe o rută din vest. A plecat din Palos, Spania pe 3 august, 1492, cu trei nave: Santa Maria, Pinta şi Nina. A trecut din Castilia în Insulele Canare, unde şi-a reumplut corăbiile şi a continuat de-a lungul Oceanului Atlantic încă 5 săptămâni. Au zărit pământul pe 12 octombrie, 1492, la ora 14.00. Când au ajuns pe insulă, Columb a numit-o San Salvador (erau în Bahamas, cu toate că nu se ştia exact ce insulă era.)
A explorat Cuba şi Hispaniola (Haiti şi Republica Dominicana), unde a găsit aşezarea „La Navidad”. În timpul călătoriei i-a cunoscut pe indienii Lucayan, Taino şi Arawak. Când s-a întors în Spania, a răpit între 10 si 25 de indieni şi i-a luat cu el, dar doar 7 sau 8 au supravieţuit. A ajuns în Palos pe 15 martie, 1493 şi a fost numit Amiral al Oceanului şi Guvernator General al tuturor ţinuturilor pe care le descoperise şi pe care urma să le descopere în viitor. Columb a mai făcut alte trei călătorii către Lumea Noua, descoperind din ce în ce mai multe ţinuturi, astăzi locul fiind cunoscut sub numele de Caraibe.

Cei care l-au îndrumat

Lumea pe care a descoperit-o Columb era necunoscută celor din lumea Occidentală în acel timp, aşa că nimeni nu a avut posibilitatea să îl îndrume spre acele locuri. Oricum, Columb nu căuta America, el căuta Asia. A folosit sub formă de ghid cărţile: Călătoriile lui Marco Pollo, cartea lui Pierre D’Ailly „Imago Mundi” (Imaginea Lumii) şi părerea lui Ptolemeu asupra circumferinţei pământului.

Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-expeditii-faimoase/

Dictionar de servilism * Ion Dinca

Ion Dincă, strungar de meserie, a fost unul dintre nomenclaturiştii care au deţinut în cei 45 de ani de comunism funcţii în aparatul represiv, în administraţia de partid, Justiţie şi în sistemul Forţelor Armate. În atribuţiile sale de membru al CC, Dincă a fost responsabil de urmărirea activităţii Direcţiei Politice a Armatei, iar în ultimii nouă ani de comunism, nomenclaturistul a fost pus coordonator al supravegherii activităţii Internelor şi Armatei din funcţia de prim-viceprim-ministru al Guvernului.

Citeste mai mult: adev.ro/nyu9tb

Ion Dincă, strungar de meserie, a fost unul dintre nomenclaturiştii care au deţinut în cei 45 de ani de comunism funcţii în aparatul represiv, în administraţia de partid, Justiţie şi în sistemul Forţelor Armate. În atribuţiile sale de membru al CC, Dincă a fost responsabil de urmărirea activităţii Direcţiei Politice a Armatei, iar în ultimii nouă ani de comunism, nomenclaturistul a fost pus coordonator al supravegherii activităţii Internelor şi Armatei din funcţia de prim-viceprim-ministru al Guvernului.

Sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-episodul-1-scurt-dictionar-servilism-1_566189807d919ed50ee2a844/index.html

Biografii ciudate *Barry Bremen

Barry Bremen

Barry Bremen a fost asigurat la West Bloomfield, Michigan şi un bun agent comercial. Este cunoscut în lumea sportului ca Marele Impostor. În perioada 1979-1986, Bremen a fost arbitru la Marea Ligă de Baseball, World Series, jucător în MLB All-Star Game, jucător în NBA All-Star Game, arbitru în NFL, un fel de majoretă pentru Dallas Cowboys şi un jucător de golf profesionist. A ținut şi un discurs pentru un premiu Emmy. Barry s-a ghidat după motto-ul „nu ai curaj, nu ai glorie”. Oricum sfatul lui pentru alți impostori: „Nu o face. Este împotriva legii. Stai de o parte. Aceasta este legea mea”.
Pe 4 februarie, 1979, Barry Bremen a purtat un echipament Kansas City Kings şi s-a pus pe podea în timp ce făcea flotări la jocul celor de la NBA All-Star Game. A fost chemat de Otis Birdsong, care a jucat pentru Kansas City şi i-a spus: „Cum e posibil să fii în echipa mea şi să nu te cunosc?” Pe 17 iunie, 1979, cu ajutorul lui Dick Schaap şi a lui George Brett, a treia bază a Kansas City Royals, a intrat pe teren îmbrăcat într-un echipament al MBL All-Star Game.
 A aruncat cu mingi pe teren pentru o jumătate de oră şi a avut o tentativă de a poza cu un grup de viitori jucători incluși în Hall of Fame: Brett, Reggie Jackson, Joe Morgan, Mike Schmidt, Gaylord Perry, Dave Winfield, Steve Carlton, Nolan Ryan, Carl Yastrzemski, Lou Brock şi Tommy Lasorda.
În 1980 la World Series, Bremen s-a îmbrăcat cu haine de arbitru şi a plecat acasă să mănânce cu actualul arbitru înainte de a fi descoperit. În 1981, a fost arbitru de linie la Super Bowl. La U.S. Open-ul din 1979, Bremen (care avea un handicap) a jucat o partidă cu Wayne Levis şi Jerry Plate. S-a întors pentru a repeta acest joc şi la U.S. Open-ul din 1980, unde jucat atât de prost încât un spectator a întrebat Asociația de Golf a Americii cum e posibil ca un jucător groaznic să treacă de calificări. În 1985, Bremen a jucat cu Fred Couples, Jay Hass şi Curtis Strange la U.S. Open.
Un lucru amuzant: La premiile Emmy din 1985 din Pasadena, Bremen a apărut pe scenă şi a acceptat premiul pentru Cea mai bună actriță de la Peter Graves care era foarte confuz. Premiul era pentru filmul „Hill Street” şi mergea către actriţa Betty Thomas. „Betty ar vrea să mulțumească tuturor pentru acest premiu, mai ales lui Dick Schaap”. Bremen a fost arestat şi a plătit o amendă de 175 de dolari pentru această întâmplare. A cerut scuze apoi lui Betty Thomas, spunându-i că a crezut că nu e în sală să accepte premiul.

Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-biografii-ciudate-interesante-si-unice/

Eisenhower: „Marţi, 6 iunie 1944 va fi «Ziua Z»"- Debarcarea din Normandia

Eisenhower: „Marţi, 6 iunie 1944 va fi «Ziua Z»"- Debarcarea din Normandia

de Cicerone Ionitoiu

Pe 11 mai se anunţă din Stockholm că „Mareşalul Rommel este în momentul de faţă şef al trupelor destinate apărării împotriva invaziei, von Rundstedt fiind însărcinat numai cu apărarea primelor linii sau a zonei de coastă. " În presa germană se scria că Rommel dispunea de arme noi care vor produce o mare surpriză în tabăra aliată. Germanii cunoşteau la perfecţie armele anglo-americane şi au afirmat că au creat excelente mijloace de reacţiune, care le vor face inofensive. Ştirile de la jumătatea lunii mai erau completate cu starea fortificaţiilor de pe coasta Atlanticului care erau bine aprovizionate; se afirma că foarte puţin conta că toate căile de comunicaţie vor fi în mod permanent bombardate.
Pentru a-şi face curaj lor şi lui Antonescu, presa germană anunţă că tunurile germane cu trageri multiple „care pulverizează obiectivul" au fost instalate într-un număr masiv între Carpaţi şi Nistrul superior. Traiectoria acestor obuze are o viteză mai mare ca a sunetului, astfel că detunătura se aude după explozia proiectilului. Deci nemţii erau pregătiţi în vest şi în est, dar omiseseră Crimeea, pe care au părăsit-o pe 15 mai şi porţile Romei, crezându-le invincibile.
Pe 11 mai, pe un front de 40 de km lungime, 2.000 de tunuri anglo-americane au tras primul obuz în aceeaşi secundă şi după aceea un uruit asurzitor îţi lăsa impresia că eşti sub un viaduct pe care trec nesfârşite trenuri rapide şi deodată sub strigăte de ''Alah", cu sutele, trupele de asalt pornesc în iureş. 
Pe data de 17 mai Hitler a aprobat retragerea de la Cassino şi replierea pentru apărarea Romei, urmărind să disponibilizeze şi ceva trupe pentru a le trimite pentru întărirea frontului de vest. Doar cu câteva zile înainte, generalul şef, Raapke îşi înflăcărase soldaţii spunându-le: „în aceste zile memorabile, noi vrem să salutăm pe Fuhrerul nostru, fără egal pe lume, ale cărui priviri în aşteptarea orei hotărâtoare, se îndreaptă în acest moment asupra sectorului nostru şi asupra celor ce-l vor apăra, până la ultimul om. Noi trebu*ie să răzbunăm raidurile gangsterilor care distrug ţara noastră, unde aproape zilnic familiile noastre şi bogăţiile culturale sunt nimicite. Indiferent ce va fi, noi vom câştiga victoria finală."
Soldaţii nazişti n-au putut rezista. Generalul francez Louis Berteil, în „Baroud pour Rome", descrie ce-a văzut de pe creastă, în asaltul cuceririi ruinelor mănăstirii, tablou asemănător cu cel descris de Aurel State, la cucerirea Sevastopolului din Crimeea, cam în acelaşi timp, diferenţă de câteva zeci de ore: „Spectacolul era halucinant. Acest imens amfiteatru era o prăpastie de foc unde sosirea artileriei franceze se amesteca cu plecarea mortierelor germane, cu jerbele mitralierelor trăgând cu trasoare, cu exploziile minelor şi cu ţâşnirea aruncătoarelor de flăcări. In acest infern trebuia să ne aruncăm."
Iată ce au găsit în oraşul din jurul mănăstirii, după relatările unui supravieţuitor: „Ruinele erau răscolite şi rerăscolite. Bombele săpaseră cratere uriaşe în grădini, pe câmpuri şi pe pajişti. Străzi întregi se prăbuşiseră în munţi de ruine. Părea că sosise «Judecata de Apoi»."
Şi, într-adevăr, pregătirile pentru venirea „Zilei de Apoi" se făceau la Londra, unde pe 15 mai s-a ţinut o conferinţă finală, cu trei săptămâni înainte de ziua „Z" când, în faţa Regelui Marii Britanii, comandanţii operaţiunilor terestre aeriene şi navale au explicat în faţa unei hărţi uriaşe, în relief, cum vor decurge acţiunile prevă*zute pentru debarcare şi imediat după aceea pentru consolidarea capetelor de pod. Pe 28 mai 1944, comandanţii subordonaţi au fost informaţi asupra datei de 5 iunie, ca fiind începutul debarcării şi de atunci toată armata a fost consemnată pe vase sau în locurile de plecare. Corespondenţa toată a fost oprită, cu excepţia celei ce se primea. Asaltul şi escaladarea celui mai mare obstacol ridicat de om împotriva omului a început în zorii zilei de 6 iunie 1944. În această zi, pierderile Aliaţilor care au asaltat „grădinile iadului" s-au ridicat la 11.000 de oameni.
Zidul Atlanticului întins între Narvik şi Bayonne a fost cea mai importantă linie fortificată din lume, la care au lucrat sute de mii de muncitori aduşi cu forţa din mijlocul a 10 naţiuni captive europene. Pentru construirea lui s-au folosit 10.000.000 de milioane de tone de beton. Dacă ar fi trebuit să fie transportat tot deodată, ar fi fost nevoie de un convoi de camioane care să înconjoare Pământul o dată şi jumătate, pe la Ecuator. S-au executat lucrări subterane, cazemate în oţel şi beton, adăposturi fortificate pentru infanterie şi tranşee şi gropi antitanc pe o mare adâncime. Oraşele de la litoralul mării au devenit fortăreţe. Ferestrele şi uşile caselor au fost astupate iar străzile blocate cu reţele de sârmă ghimpată şi stâlpi de beton armat. Pivniţele locuinţelor comunicau prin galerii subterane pentru a permite apărătorilor să circule şi să cadă în spatele inamicului asediator. Se muncea sub lozinca: „Mai bine nişte vii obosiţi, decât nişte morţi odihniţi."
Rundstedt socotea „Zidul Atlanticului" ca un „mare bluf care nu va opri inamicul, pe când camaradul său Rommel spunea: „Războiul va fi câştigat sau pierdut pe această plajă. Nu avem decât o singură şansă de a respinge inamicul, de a-l contraataca atunci când va fi încă în apă, zbătându-se să ajungă la ţărm... Toate forţele de care dispunem trebuie să se afle aici, de-a lungul acestei coaste. Primele 24 de ore ale invaziei vor fi hotărâtoare, aceasta va fi ziua cea mai lungă..."
Şi tot Rommel a realizat aici „grădinile iadului"...De-a lungul coastei s-au semănat peste o jumătate de milion de obstacole submarine. Alte 5 milioane de mine de diferite mărimi, ascunse la tot pasul, puteau în orice moment să arunce în aer tancul sau să sfârtece omul. Rommel vroia să planteze 20 de milioane, dar n-a mai avut timp.
Goebbels declara:„Am fortificat coastele Europei de la Capul Nord până la Mediterană şi le-am dotat cu armele cele mai ucigătoare pe care le poate produce secolul XX. De aceea orice atac inamic, chiar cel mai puternic şi mai înverşunat din câte se pot imagina, este sortit eşecului. "
Pe plajă, de-a lungul coastelor, răsăriseră „arici" cu trei colţi din şine de cale ferată, garduri de fier cu dinţi de fierăstrău, pari de lemn cu vârfuri metalice îndreptate spre mare, conuri de beton înfipte în nisip...La Omaha, pe o lungime de 6 km, se găseau 8 cazemate pentru artileria grea şi un adevărat „Muzeu al Armatei", amplasat tot în adăposturi betonate, format din 35 de săli dotate cu tunuri uşoare, 18 tunuri antitanc, 4 baterii de artilerie, 6 mortiere, 35 de lansatoare de rachete cu 4 ţevi, 85 de cuiburi de mitralieră... La aceste 92 de modele de tunuri se foloseau 252 de feluri de muniţii. Supravegherea acestor arme o făceau oameni între 16-70 de ani, toţi cei rămaşi apţi după 5 ani de război, dintre care unii purtau câte trei semne de rănit. Pe data de 4 iunie oamenii instalaţi în „Zidul Atlanticului" primiseră dispoziţia să doarmă îmbrăcaţi şi ca hrană de rezervă li se dăduse o cutie de 250 de grame de conservă de carne, câteva cuburi de pâine tare ca oţelul, două bandaje pentru primul ajutor... şi comanda „să aştepte"...
Peste apă, alte şi alte trupe soseau zi şi noapte pe coasta Angliei, unde răsăriseră oraşe plutitoare, unde oamenii dormeau de o săptămână în paturi suprapuse, pe 3 şi 4 rânduri. Cozile la cantină depăşeau kilometrul. Americanii numai, pentru funcţionarea instalaţiilor de cazare a contingentului lor, erau nevoiţi să folosească 54.000 de oameni, dintre care 4.500 de bucătari. Această forţă covârşitoare aştepta hotărârea unui om: Einsenhower. Şi unii şi alţii aşteptau şi ascultau...
Pe data de 1 iunie la orele 21, văzduhul era străpuns de versul lui Verlaine:; „Les sanglots longs des violons de l'automme" (lungi suspine ale viorilor de toamnă). Pe data de 5 iunie, prin radio erau transmise, la anumite intervale, vorbe fără de înţeles, repetate de două ori: „E cald la Suez... Zarurile au fost aruncate... Pălăria lui Napoleon este în arenă... John o iubeşte pe Mary... Săgeata nu va mai trece..." Şi tot în acea zi, la orele 22,10, al doilea vers din Verlaine a trezit pe unii care dormitau în jurul aparatelor de radio: „Blesee mon coeur d'une langueur monotone" (îmi sfâşie sufletul cu o tânjeală monotonă).
Pe 5 iunie 1944, la orele 9,45, Eisenhower a zis: „Marţi, 6 iunie va fi «Ziua Z». Şi comandanţii au ieşit pe uşă pornind să urnească uriaşul dispozitiv de 287.000 de ostaşi, cu toate maşinăriile lor, pentru eliberarea celor 300 de milioane de oameni aduşi în stare de supunere. La orele 21 (5 iunie) „Marea armată" a pornit spre Europa ocupată. Pe un front de 30 de km, 5.000 de vase, în 10 valuri succesive, se îndreptau în noaptea de păcură spre „grădinile iadului", unde consemnul era dat de două luni: toate ţevile, de toate calibrele, să fie îndreptate spre mare. Asediatorii vor apare din apă. Neptun supărat, dezlănţuise o furtună de gradul 5. Răul de mare făcea ravagii, în tangaj al de nedescris preoţii nu mai pridideau cu oficierea slujbelor. Căpitanul evreu Irving Gray a rugat pe preotul căpitan Fulmer Koon să îndrepte rugăciunile întregii companii către „Domnul în care credem cu toţii". Înainte cu puţin de orele 22, pe deasupra flotei în marş a trecut ultima formaţie aeriană, lansând 3 puncte luminoase şi o linie, litera V, iniţiala cuvântului „VICTORIE"
Cu puţin înainte de miezul nopţii, peste 10.000 de tone de explozivi fuseseră aruncate peste zona de debarcare. Şi, în timp ce bombardierele făceau calea întoarsă, se încrucişau cu mii de avioane înţesate ai căror pasageri fuseseră încurajaţi la plecare: „ Când veţi sări pe pământul Normandiei să ştiţi că n-o să aveţi decât un singur prieten: pe Dumnezeu." Apocalipsul de dezlănţuise. „Stelele cerului" au căzut pe pământ ca şi fructele unui smochin scuturat de vijelie. Şi vântul continua să sufle cu tărie. întunericul de nepătruns şi zgomotul unei uzine în plină producţie punea pe gânduri pe cei câţiva treji, osândiţi de Verlaine să descifreze necunoscutul.
Peste 18.000 de făpturi smulse din coastele fortăreţelor zburătoare au început să se balanseze în drumul către pământul făgăduinţei. Cădeau peste tot, pe ogoare, în grădini, în pâraie, în mlaştini, pe acoperişurile caselor, agăţaţi în pomi, chiar şi de turnul unei biserici... ploaie cu „îngeri" întruchipaţi în făpturi omeneşti, veniţi să-şi salveze semenii... Era ora 0,15, marţi, 6 iunie. Aşa a început ziua cea mai lungă şi cea mai aşteptată. Leonard Deverchach a fost primul soldat american mort, împuşcat înainte de a pune piciorul pe pământ. Până seara Aliaţii au avut 2.450 de morţi şi 8.100 de răniţi sau dispăruţi. Numărul germanilor din acea zi nu se cunoaşte, dar până la sfârşitul lunii iunie pierderile lor s-au ridicat la 28 de generali, 354 de ofiţeri superiori şi 250.000 de ostaşi. Şi aceasta a fost prima zi a debarcării, a celei mai grandioase operaţiuni militare din istorie.
Nemţilor nu le venea să creadă că începuse sfârşitul, deoarece Fuhrerul declarase: „Eu sunt cel mai mare constructor de fortăreţe, din toate timpurile. " La ora 1,50, când s-a anunţat la Paris vestea, nu le-a venit să creadă: „ Cum! Pe această vreme? Tehnicienii s-au înşelat cu siguranţă. Doar toţi şefii nazişti spuseseră că nu este posibilă o debarcare. Toate măsurile fuseseră luate."
Iuliu Maniu, care a crezut întotdeauna că nemţii vor pierde războiul, în dimineaţa de 6 iunie mergea la Bucureşti, dar la ora 9 jandarmii au oprit maşinile să intre în capitală, din cauza alarmei. A hotărât să se reîntoarcă la Snagov, în timp ce fortăreţele zburătoare se îndreptau spre Ploieşti, pe care l-au bombardat. Când a ajuns la Snagov, Iuliu Maniu a auzit marea veste a debarcării mult aşteptate şi a socotit că era în firea lucrurilor să se întâmple aşa. O oarecare nemulţumire se întrezărea, pentru că debarcarea nu avusese loc în Balcani. Înghesuiţi în jurul aparatului de radio, Tuliu Maniu, Ghiţă Pop şi Pufi Leucuţia ascultau veştile, la început sărace, despre debarcare. Ghiţă Pop, comentând primele veşti, spune: „Să dea Dumnezeu să reuşească şi să nu-i azvârle în mare; eu recunosc că m-am înşelat, întrucât n-am crezut să aibă atâta curaj."


Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. ......

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1161-Eisenhower-„Marţi-6-iunie-1944-va-fi-«Ziua-Z»-Debarcarea-din-Normandia

Toplita-" La Monument "-Gura Voivodesei-Gura Toplicioarei-Izvoarele Purcelului-Poiana Bradul Ciont-Refugiul Salvamont-saua Retitis *muntii Calimani

Topliţa - “La Monument” - Gura Voievodesei - Valea Voievodesei - Gura Toplicioarei - Izvoarele Purcelului - Poiana Bradul Ciont - Refugiul Salvamont - Şaua Reţitiş

Marcaj: cruce roşie

Timp de mers: 11 - 12 ore, 31 km

Caracteristici: iarna doar pentru turiştii antrenaţi.

Sursa: http://tara-dornelor.ro/trasee/calimani

Asasini in slujba Mafiei * Abraham " Kid Twist" Reles

Abraham "Kid Twist" Reles (1906 - 1941)
Crime comise: in jur de 50
Afiliatie: Murder, Inc. (asasin platit, profesionist)
 Cel mai cunoscut asasinat: Meyer, Irving si William Saphiro. Fratii Saphiro, simtindu-se amenintati de succesul fulminant pe care Abe il inregistreaza cu afacerea sa (jocuri de noroc cu masini mecanice, in estul New Yorkului), ii violeaza prietena pentru a-l intimida, apoi ii pregatesc o ambuscada. "Kid Twist" scapa miraculos si isi incepe razbunarea. Irving este prins dupa o urmarire spectaculoasa pe autostrada, batut pana la desfigurare si impuscat in cap. Doua luni mai tarziu, desi il cauta asiduu, Reles se intalneste intamplator cu Meyer, pe strada. Nu mai are vreme de "fineturi", scoate pistolul si-l impusca direct in cap. Peste 3 ani, "Kid Twist" il gaseste si pe William; il rapeste de pe strada, il duce intr-o ascunzatoare unde-l bate crunt, apoi il baga intr-un sac si-l ingroapa de viu.
Abe Reles a fost cel mai fioros killer al Murder, Inc., totodata adunand in jurul sau cea mai dura si sangeroasa gasca de asasini de origine evreiasca din New York: Harry Maione, Frank Abbandando, Harry Strauss, Martin Goldstein, Irving Nitzberg, Philip Cohen, Louis Buchalter, Emanuel Weiss, Buggsy Goldstein si multi altii. Pentru toti acestia, Reles a fost "combinatorul", cel care facea de obicei legatura intre "respectabilele" familii siciliene din New York si gangsterii cu care acestea isi savarseau afacerile murdare intre 1930 si 1940. Prins de politie in 1940, Reles isi da seama ca daca nu toarna, va ajunge in cel mai scurt timp pe scaunul electric. Marea sa greseala a fost aceea ca pe langa asasinii de rand cu care a lucrat, a dezvaluit politistilor si cine au fost angajatorii acestora, expunand mafioti si capi importanti ai celor Cinci Familii. Procesul acestora din urma trebuia sa inceapa pe 12 noiembrie 1941. Pentru a-si proteja interesele, Frank Costello, bossul familiei Genovese, ofera o recompensa de 100.000 de dolari pentru cine-l ucide pe Reles. Fostul asasin se afla tinut in secret, sub custodie, la hotelul Half Moon din Coney Island. In chiar dimineata zilei procesului, Reles este "ajutat" sa se sinucida printr-o saritura pe fereastra.


Sursa:http://singurafelina.blogspot.ro/2014/06/asasini.html

Sir Edmun Hillary si prima expeditie pe Everest

Sir Edmund Hillary şi prima expediţie pe Everest

Edmund Hillary s-a născut în Auckland, Noua Zeelandă pe 20 iulie, 1919. A studiat matematica şi ştiintele la Universitatea din Auckland. A devenit apoi apicultor împreuna cu fratele lui Rex, iar în timpul liber a escaladat câţiva munţi. Când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, a vrut să se alature Armatei Aeriene, dar şi-a retras cererea înainte de a fi luată în considerare. Mai târziu, în armată, se alătură Forţei Aeriene din Noua Zeelandă ca pilot. În 1953 îşi propune să escaladeze cel mai înalt vârf din lume. În acel timp ruta către Everest era închisă în partea Tibetului şi Nepalului, iar Guvernul nu permitea decât o expediţie pe an, aşa că a trebuit să mai aştepte.
John Hunt, cel care conducea expediţia, a alcătuit doua echipe pentru escaladare: Tom Bourdillion cu Charles Evans şi Edmund Hillary cu alpinistul nepalez Tenzing Norgay.
În expediţie au mai fost luaţi şi 362 de hamali, 20 de ghizi nepalezi şi 5 tone de bagaje. Bourdillion şi Evans au fost prima echipa care au încercat să atingă piscul, fiind la aproape 100 de metri de vârf, dar au fost nevoiţi să se întoarcă din cauza oboselii. Hilarry şi Norgay au plecat două zile mai târziu pe munte. În 29 mai, 1953 la ora 11.30, ora locală, echipa a atins vârful, iar Harry a fost primul care a pus piciorul pe munte.
S-au oprit să facă poze şi au îngropat o cruce mică înainte să coboare. Prima persoană care i-a întâmpinat a fost George Lowe, prietenul de-o viaţă a lui Hillary, care a urcat să le aducă o supă caldă. Hillary l-a întâmpinat pe George cu următoarele cuvinte: „Ei bine George, l-am doborât şi pe ăsta”.
Pentru efortul lor, au primit rangul de cavaleri şi Norgay a primit medalia George din partea reginei Elizabeth a II-a. Hunt a devenit baron pe viaţă în Anglia şi Hillary menmbru fondator al Ordinului Noii Zeelande.

Cei care i-au îndrumat

Nascut într-un trib nepalez în 1914, Tenzing Norgay s-a dovedit a fi un membru extraordinar al echipei care a urcat Everestul în 1953. Nu era la prima călătorie pe Everest, el mai încercase înainte de 6 ori să îl urce. S-a alăturat expediţiei în calitate de ghid, dar atunci când l-a salvat pe Hillary de la moarte, acesta l-a văzut ca un partener perfect pentru această misune.


Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-expeditii-faimoase/

Dictionar de servilism * Nicolae Doicaru

Nicolae Doicaru a fost şeful Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) şi prim-adjunctul ministrului de Interne în perioada 1972-1978. Ofţer de Securitate de profesie, Nicolae Doicaru avea o carieră de peste 25 de ani în aparatul represiv înainte de a ajunge în fruntea DIE. După defectarea din anul 1978 a adjunctului său, Ion Mihai Pacepa, a fost retrogradat, fiind numit ministru al Turismului pentru cinci luni şi apoi trecut în rezervă.

 Sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-episodul-1-scurt-dictionar-servilism-1_566189807d919ed50ee2a844/index.html

Hristos a inviat !

 Pentru toti vizitatorii blogului:


Minunea Invierii lui IIsus sa dainuie in inimile voastre ,sa va lumineze viata si sa va aduca renasterea credintei,sperantei si bucuriei cu bunatate si caldura in suflet .Hristos a inviat ! Sarbatori fericite !

Biografii ciudate *Edward Mordrake

Edward Mordrake

Edward Mordrake a fost un tânăr care a trăit în timpul secolului 19. La naștere, Edward a fost diagnosticat cu o ciudată condiție medicală. S-a născut cu încă o faţă în spatele capului. Acea faţă putea să plângă şi să râdă, dar nu putea mânca sau vorbi. Edward i-a implorat pe doctori să îi înlăture „faţa demonică”, deoarece îi șoptea cuvinte demonice noaptea, dar nici unul nu a vrut să facă acest lucru. Descrierea situației lui Edward Mordrake e cumva similară cu cea a lui Chang Tzu Ping şi a lui Pasqual Pinon. Atât Modrake cât şi Pinon sunt menționați în „The Book of Lists” (1976).
Din păcate, Edward s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. Este greu să se stabilească adevărata întâmplare din cauza lipsei certificatelor medicale. Nașterea sa nu a fost înregistrată şi există relatări contradictorii în legătura cu sinuciderea sa, la fel şi în legătură cu plasarea şi poziția extra feţei sale. Mai mult din ceea ce se știe despre Edward Mordrake este bazat pe povestiri orale. Există o imagine care se presupune că îl înfăţişează pe el, dar fotografia nu poate fi autentificată. În 2002, Tom Waits a scris un cântec despre Edward Mordrake numit „Săracul Edward” pentru opera sa intitulată Alice.
Un lucru real: Craniopagus parasiticus este o condiție medicală în care un cap geamăn parazit cu un corp nedezvoltat, este atașat capului geamănului dezvoltat, creând impresia de două capete. Exista 10 cazuri documentate cu acest fenomen. Oricum, cel puțin 18 relatări diferite au fost scrise despre această boală în istorie.

Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-biografii-ciudate-interesante-si-unice/

Marea Diavolului, un alt Triunghi al Bermudelor?

Pe vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o  vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o perioadă în care timp celebritatea ei a fost menţinută de ziarele şi revistele de scandal, precum şi de cărţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.ţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.

Sursa:http://www.lovendal.ro/wp52/marea-diavolului-un-alt-triunghi-al-bermudelor/

Luptele din Crimeea - Tratative între partidele de opoziţie

Luptele din Crimeea - Tratative între partidele de opoziţie
de Cicerone Ionitoiu

Lumea era îngrozită...... Exodul celor din nordul ţării începuse. Pe drumul bejeniei plecau oamenii cu ce puteau şi pe unde puteau. Cei ce aveau câte o căruţă erau mai avantajaţi, căci îşi luau şi ceva alimente. Ruşii ameninţau Iaşul. Guvernul întocmise o listă de 140 de persoane, cu cei ce fuseseră în Sfatul Ţării şi în Bucovina, spre a-i feri de represiunea sovietică şi se aştepta doar semnul Mareşalului. Pentru a nu pierde ocazia unii s-au dus să insiste pe lângă ministrul învăţământului Ion Petrovici. Este vorba de Iorgu Iordan, Traian Ionaşcu şi Gheorghe Zâne cărora le era frică să rămână sub ruşi. Au rămas până la urmă şi ca vechi oportunişti au ajuns printre colaboraţioniştii notorii, membri ai Academiei comuniste şi chiar în funcţii politice de mare răspundere. Alţii s-au dus la Mihai Antonescu pentru a insista să fie trecuţi pe listă: Dimitrie Guşti, Rădulescu Motru, Alexandru Rosetti-Bălăceanu, George Oprescu, CC. Giurescu...
Se încercau tot felul de combinaţii, ca Mihai Sadoveanu, care profitase de pe urma tuturor partidelor politice: după ce în toamna lui 1940 era gata să se înscrie la legionari, imediat după 23 August a încercat să fugă în Germania pentru a scăpa de colaborarea cu naziştii, dar a rămas şi a fost om de casă al comuniştilor, pe care i-a servit până la moarte. In acest haos care se generaliza, Iuliu Maniu care ceruse audienţă la Rege a primit acceptarea pentru 3 aprilie, însă după ce urma să fie primit Ion Antonescu. Tot pentru a se cunoaşte starea de spirit, în aceeaşi dimineaţă Ion Mihalache a trecut pe la Mihai Antonescu, care l-a convins că mareşalul ştie ce face şi este mult mai patriot decât îl socoteşte Iuliu Maniu.
În acelaşi timp Mareşalul îi comunica Regelui că în cursul nopţii Hitler îl asigurase că Iaşul şi Chişinăul vor fi apărate cu „cea mai mare energie", iar după lămurirea lucrurilor cu „debarcarea", Germania va dezlănţui în răsărit cea mai „formidabilă ofensivă contra bolşevicilor, cunoscută în istoria lumii." Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui perspectiva îngrozitoare ce ne aşteaptă ca ţara să fie transformată într-un câmp de război, singura soluţie fiind înlăturarea lui Antonescu. A mai adăugat că nu trebuie pusă nici o bază pe cuvântul Mareşalului care „ văzându-se înghesuit caută să câştige timp, în speranţa deşartă a unei victorii germane."
Singura soluţie ar fi crearea unui guvern naţional, format din militari, fără prezenţa în el a niciunei persoane politice, deoarece amistiţiul semnat de militari n-ar implica angajamente politice din partea naţiunii, la semnarea păcii rămânând să se discute problemele politice legate şi de anexiunile teritoriale, luate cu forţa. Mai mult, la acea dată de 3 aprilie 1944, Iuliu Maniu i-a spus Regelui că persoa*na pe care ar vedea-o în fruntea guvernului, ar fi Constantin Sănătescu, aceasta fiind şi soluţia la care vom vedea că va recurge Regele în seara de 23 august. La despărţire s-a hotărât să se ţină legătura cu Palatul, prin generalul Sănătescu.
În aceeaşi zi, în discuţiile avute în şedinţa biroului PNŢ, după relatările făcute de Iuliu Maniu s-a accentuat importanţa menţinerii legăturii cu Palatul Regal, prin Ion Hudiţă, care va avea în vedere şi contactul cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe când Ghiţă Pop se va ocupa de menţinerea legăturii cu Titel Petrescu, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş. După ce pe 3 aprilie fusese bombardată Budapesta, a doua zi a venit rândul Bucureştiului şi în continuare România a fost supusă atacurilor aeriene fie în timpul zilei, fie pe timp de noapte, cu pagube şi morţi asupra populaţiei civile. În acelaşi timp, discuţiile de la Cairo pentru încheierea armistiţiului lâncezeau după declaraţia lui Molotov, cerându-ni-se să acceptăm condiţiile sovietice deoarece ei erau, după cum am văzut, vioara întâi.
După cum ştim, la Cairo se purtau discuţii cu toţi cei trei aliaţi. Mihai Antonescu a căutat să deschidă discuţii din partea guvernului, direct cu Moscova prin intermediul dnei Alexandra Kollontai şi al lui Frederic Nanu. Acest canal s-a redeschis la Stockholm pe 10 aprilie, când însărcinatul de afaceri al URSS i-a spus lui Fr. Nanu: „Am prefera să avem de-a face cu guvernul actual al României şi suntem gata să-l ajutăm sa-şi elibereze ţara de germani, dacă acest guvern este capabil să organizeze o rezistenţă împotriva germanilor. Insă, deoarece nu există prea multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română, în persoana lui Maniu şi Brătianu..."
În acelaşi timp guvernul încerca să intre în legătură cu anglo-americanii prin Madrid, Lisabona sau Geneva. Acest lucru va duce după cum vom vedea la supărarea celor de la Cairo. O dată cu aceste necazuri picate din cer, România se confrunta şi cu altele, venite din partea camarazilor de luptă, care se retrăgeau, dar îşi retrăgeau şi etnicii lor din Transnistria. Mihai Antonescu s-a văzut nevoit să discute acest aspect foarte grav, cu minis*trul von Killinger, după care i-a scris generalului Şteflea să acţioneze împotriva abuzurilor şi violenţelor germane:
„I-am arătat dlui ministru o seamă de abuzuri şi l-am informat că dacă vor continua, vom fi siliţi să luăm măsuri din cele mai grave, împiedicând scurgerea acestor coloane sau venirea şi plecarea etnicilor germani... I-am arătat că actele de vandalism, violurile şi prădările produc cele mai dezastruoase efecte asupra populaţiei... I-am arătat după aceea dlui ministru Killinger că tendinţa de a scurge în Germania sau în comunele Grupului etnic german asemenea coloane o resping cu hotărâre, pentru că ne-ar bate lumea cu pietre dacă în timp ce noi lăsăm milioane de români pe care nu i-am putut evacua, am coloniza ţara cu germani din Rusia..."
În aceeaşi ordine de idei, inspectoratele de jandarmi raportau ceea ce se petrecea pe teritoriul lor. Astfel din jud. Galaţi se raporta prin nota 3199/1944: „Ostaşii germani se dedau la violenţă faţă de ostaşii români şi populaţie, acte pe care în majoritatea cazurilor le săvârşesc soldaţii de origine etnică ucraineană sau de alte origini etnice înglobaţi în armata germană şi care prin felul cum se poartă lasă să se întrevadă că vor fi un pericol pentru locuitorii ţării şi averea lor, pe care nu le vor cruţa nici un moment. De asemenea, aceştia sunt un pericol permanent pentru siguranţa statului, prin propaganda comunistă desfăşurată de ei şi de femeile ucrainiene ce-i însoţesc, în rândurile populaţiei de la sate şi oraşe, toţi spunând că la noi nu este o dreptate socială, cei bogaţi având totul la dispoziţie, în timp ce cei săraci suportă toate greutăţile... Aceste fapte fac ca populaţia să privească cu indignare armata germană de care spun că dă semne de descompunere..."
La acest tablou prezentat de autorităţi, adăugăm şi fluxul refugiaţilor români fugiţi din faţa puhoiului rusesc ce trecuse frontiera; ne dăm seama că haosul începea să-şi arate colţii, în timp ce Maniu îndurerat că nu poate încă să salveze ţara din primejdie şi să reducă pierderile de vieţi omeneşti, spunea: „Foarte curând se vor convinge toţi că Antonescu este un dezechilibrat şi ca atare, iresponsabil..."
Pe teatrul de luptă situaţia era foarte gravă, Odesa fusese ocupată de ruşi pe data de 11 aprilie, pe 13 căzuse Kerci iar pe 15 aprilie a fost ocupat oraşul Simferopol din Crimeea. Soarta armatei devenise catastrofală în peninsulă, deoarece Hitler refuzase să aprobe retragerea ei. Hitler îi promisese lui Antonescu că va apăra Crimeea şi a mai trimis la început de aprilie încă 2 divizii, în ajutor. Erau acum 7 româneşti şi 5 germane. Numeric erau 200.000 de oameni, care dispuneau de 3.600 de tunuri şi mortiere, peste 200 de tancuri şi 500 de avioane. Ordinul Fiihrerului era: „până la ultimul om se va apăra Crimeea". De cine? De puhoiul care venea spre ei, format din 470.000 de ruşi cu 6.000 de tunuri şi mortiere, 560 de tancuri şi 1.000 de avioane. Şi nu era numai aici puhoi. Altul se îndrepta spre Cernăuţi, altul spre Varşovia şi mai sus, mai spre nord. Acest puhoi venea din răsărit, năvalnic şi înfricoşător ca şi crivăţul. Dar Europa avea şi alte puncte cardinale de unde alte puhoaie se îndreptau spre acelaşi loc: la Berlin.
Din sud foc năpraznic din cer şi de pe pământ aduseseră apocalipsul în stăreţia de pe muntele Cassino, deschizându-şi drum catacombele creştine din oraşul Sfânt. Şi mai la vest, pe o insulă de la marginea Europei, un alt puhoi se odihnea, pregătindu-se pentru „ziua cea mai lungă" ca să asalteze Europa. În această încleştare, care prevestea prăpădul peste tot pe unde trecea, fusesem şi noi aruncaţi. Şi de la începutul focului la graniţa noastră, un român, ctitor de ţară încerca să-şi salveze compatrioţii din măcelul în care fuseseră împinşi, fără nici o raţiune. Înainte de a pleca la Hitler, Iuliu Maniu i-a spus lui Antonescu:„Pentru că în acest moment nimeni nu îşi poate lua răspunderea situaţiei ce aţi creat, trebuie ca tot d-voastră să arătaţi germanilor că trebuie să retragă restul trupelor noastre care mai operează în Rusia... A coopera mai departe cu armatele germane ar fi să sacrificăm în mod inutil ceea ce ne-a mai rămas... să provocăm din partea armatelor bolşevice victorioase represalii şi distrugeri ireparabile." Şi a avut dreptate.
Treizeci şi cinci de zile le-a trebuit ruşilor ca să răstoarne apărarea peninsulei şi să zdrobească pe cei 200.000 de oameni ce se găseau acolo. Totul a pornit pe 11 aprilie, prin pătrunderea istmului Perecop şi prin trecerea strâmtorii Kerci, atacând în acelaşi timp comunicaţiile maritime, împiedicând întăriturile şi aprovizionarea ce se făcea dinspre Constanţa. În ordinul de zi de pe 1 mai Stalin spunea: Germania a pierdut războiul. Trupele germano-române fuseseră împinse spre sud, spre Sevastopol, spre mare. Cercul era atât de strâns încât pe 7 mai ruşii aveau 200 de tunuri pe km, care trăgeau încontinuu. Şi, de sus, sute de bombardiere nu încetau atacul.
Aurel State, supravieţuitor din acel cataclism povesteşte în „Drumul crucii": „Ziua de 10 mai, inamicul şi-o alesese ca să demonstreze din noapte până-n noapte copleşitoarea-i superioritate... încercau să scufunde acest colţ de uscat în mare. Pământul fu pisat de avalanşe furibunde de ciocane de foc... Seara, demonstraţia se mută în cer... pe toată lungimea orizontului de pământ ţâşneau iezere de lumini, cascade de culoare, jerbe de trasoare, evantaie de artificii... Biruitorii-şi serbau cucerirea oraşului Sevastopol şi eliberarea Crimeei... inamicul nu ne lăsa să ne tragem sufletul... Fulgerele exploziilor căzute în mare înălţau vulcani de apă aprinsă. Cele căzute pe uscat muşcau ca nişte căpcăuni pământul, mestecând şi grăunţele de oameni. Şi cele două mături de foc nu cunoscuseră astâmpăr toată noaptea, stârnind pământul şi marea... în ziua de 12 mai 1944 nu mai rămăsese loc pentru speranţă... Ţărmurile abrupte erau bătute de artileria antiaeriană în cadenţe infernale... Doar morţii au rămas pe loc. Restul, răniţi, schilozi sau teferi, erau porniţi în convoaie, din care rămâneau pe marginea drumului cei ce nu mai puteau. Şi restul, târându-se erau mânaţi în ţara celor fără de lege, ca să fie storşi de vlagă până la ultima licărire de viaţă."


Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. .......

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1160-Luptele-din-Crimeea-Tratative-între-partidele-de-opoziţie

Cele 12 “triunghiuri ale diavolului” din lume sunt porţi de intrare şi ieşire ale demonilor înlănţuiţi sub scoarţa Pământului! Ei vor fi eliberaţi când va veni Apocalipsa…

Un biolog pe nume Ivan Sanderson, biolog de profesie, a pretins că a descoperit 12 vibraţii electromagnetice care se găsesc în întreaga lume, numite de unii “Zece vortexuri”. În 1972, el a scris un articol în revista“Saga magazin”, intitulat “Cele 12 cimitire ale diavolului din jurul lumii”. El a cercetat toate zonele în care navele şi avioanele au dispărut, şi a descoperit 10 regiuni ale lumii, distanțate în mode egal, care au experimentat aceste fenomene ciudate.
Aceste zone de ciudate fenomene magnetice și de distorsiune a spațiului şi timpului sunt în număr de cinci, care sunt situate deasupra ecuatorului, alte cinci fiind situate sub ecuator. Dacă adăugăm zonele polilor nord şi sud rezultă 12 zone. Sanderson susține că cele 10 zone principale sunt situate la intervale de 72 de grade, aici incluzând Triunghiul Bermudelor și Marea Diavolului. El crede că aceste zone care produc energie electromagnetică ar putea fi portaluri sau vortexuri. La Est de Triunghiul Bermudelor se află Marea Sargaselor, o zonă în care Columb, în timpul călătoriilor sale, a observat că busola se comportă ciudată.

Iată care sunt cele 10 zone principale ale Pământului în care se produc anomalii magnetice:
* Triunghiul Bermudelor
* Ruinele algeriene megalitice (la sud de Timbuktu, nordul Africii)
* Karachi (Pakistan)
* Triunghiul Mării Diavolului (Japonia) – citiţi mai multe în acest articol:
* Hamakulia, la sud-est de Hawaii
* Structurile megalitice de la Sarawak (Borneo)
* Nan Madol (Insula Pohnpei, Micronezia, Oceanul Pacific)
* Zona culturii incaşe din America de Sud
* Insula Paștelui
* Gabon (Africa de Vest)

Perry Stone, în cartea sa, “Secrete de dincolo de mormânt”, spune:
“Am slujit mai mulţi ani într -o biserică din Huntington, Virginia de Vest. În urmă cu ceva timp, am aflat o poveste uimitoare a unui fost pastor, pe nume Roland Garner. Între 1977 şi 1978 , pastorul Garner s-a dus într-o expediție de scufundări în zona Bahamasului şi Bermudelor, servind ca preot pentru echipajul de scufundări. Cercetătorii şi scafandrii din expediție au cercetat activităţile din apropierea Triunghiului Bermudelor, dorind să afle originea activităţii magnetice misterioase din zonă.
Expediţia era condusă de un bărbat pe nume Wingate și de un asociat apropiat al lui Jacques Cousteau. În timpul unei scufundări, oamenii au găsite în apele oceanului ceea ce păreau a fi pietrele de bazalt negru ale unui templu antic. În timpul altei scufundări, după douăzeci de minute, un scafandru a ieşit speriat şi le-a spus celorlalți că nu se mai întoarce acolo. Când pastorul Garner l-a întrebat de ce, el a răspuns: “Am auzit nişte zgomote sub ​​fundul mării. Ca şi cum cineva şi-ar târâi lanţurile după el”. Pastorul Garner i-a spus scafandrului că ceea ce a auzit era probabil zgomotul făcut de îngerii căzuți înlănţuiţi, aflaţi sub pământ. Ei nu s-au mai întors niciodată să cerceteze acea zonă. Uneori, acolo, putea fi văzut un fum galben şi misterios”.
Ar fi putut acea zonă, ca şi altele menționate în lista de mai sus, să fie locul de unde spiritele demonice înlănţuite să fie eliberate atunci când va veni momentul Apocalipsei, aşa cum putem citi din Biblie?

Sursa:http://www.lovendal.ro/wp52/cele-12-triunghiuri-ale-diavolului-din-lume-sunt-porti-de-intrare-si-iesire-ale-demonilor-inlantuiti-sub-scoarta-pamantului-ei-vor-fi-eliberati-cand-va-veni-apocalipsa/

Valea Intunericului(Western) *Film subtitrat in limba romana

Sursa:https://www.youtube.com/watch?v=iy9TFXLUNS8

Colibita (baraj)-Drum ocolitor fata sudica-Valea paraului Bistrita-Valea paraului Panulet-Taul Zanelor *muntii Calimani

Colibiţa (baraj) - drum ocolitor fata sudică - valea pârâului Bistriţa - valea pârâului Pănuleţ - Tăul Zânelor
Marcaj: punct galben
Timp de mers: 7 - 8 ore
Carcteristici: traseu accesibil tot timpul anului

Sursa:http://tara-dornelor.ro/trasee/calimani

Asasini in slujba Mafiei * Harry "Pittsburgh Phil " Strauss

Harry "Pittsburgh Phil" Strauss (1909 - 1941)
Crime comise: 35
Afiliatie: Murder, Inc. (asasin platit, profesionist)

Cel mai cunoscut asasinat: Irving "Puggy" Feinstein. Feinstein, un mafiot marunt implicat in jocurile de noroc ilegale, a incercat sa fure o afacere din acest segment care apartinea lui Albert Anastasia, unul dintre cei mai proeminenti mafioso ai familiei Gambino (avea sa ajunga si cap suprem al acesteia, in 1951). Anastasia l-a contactat pe Abe Reles, care la randul sau i-a incredintat contractul lui Strauss. Acesta l-a torturat in mod sadic pe Feinstein, legandu-l de un scaun si intepadu-l in diverse parti ale corpului cu un cutit de spart gheata, stangulandu-l de mai multe ori si dandu-i foc, intr-un sfarsit.
Harry "Pittsburgh Phil" Strauss a fost unul dintre cei mai sadici asasini in slujba Mafiei, fiind specialist in numeroase metode de tortura si omor. Se spune despre Strauss ca nu umbla niciodata cu o arma la el, daca nu avea un contract de killer de indeplinit, insa rareori il vedeai neinarmat. A avut aceeasi soarta ca si Abbandando - in urma depozitiei lui Reles a fost prins, incarcerat si executat pe scaunul electric de la Sing Sing.

Sursa:http://singurafelina.blogspot.ro/2014/06/asasini.html

Expansiunea catre vest a lui Lewis si Clark

Expansiunea către vest a lui Lewis şi Clark

În 1803, cumpărarea Louisianei a atras atenţia Americii în partea de vest. Guvernul American nu ştia ce cumpărase de la Franţa, aşa că preşedintele Thomas Jefferson a întrunit Congresul să pună deoparte 2.500 de dolari pentru o expediţie, la doar câteva săptămâni de la încheierea tranzacţiei. S-a stabilit că o să fie condusă de căpitanul armatei Mariwether Lewis, care l-a selectat pe William Clark ca asociat al său. Au părăsit St Louis în mai 1804 cu 3 sergenţi şi 22 de soldaţi, voluntari, traducători şi scalvi ai lui Clark.
Au pornit pe râul Missouri şi au iernat în fortăreaţa Mandan (acum Dakota de Nord). În primavară au continuat să meargă pe râuri şi apoi au traversat şi au continuat să meargă pe râurile Clearwater, Snake şi Columbia, până la Pacific.
La gura fluviului Columbia au construit fortăreaţa Clatsop, care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de Astoria, Oregon.
La întoarcere s-au desparţit în trei grupuri, după ce au trecut de Rockies, să descopere mai multe ţinuturi. S-au reunit aproape de locul unde se întâlnesc râurile Yellowstone şi Missouri şi au mers împreuna în St Louis.
Au fost întâmpinaţi ca nişte eroi la întoarcere, pe 23 septembrie 1806. Călătoria lor de 28 de luni a dovedit că nu există o rută navală transcontinentală şi au adus acasă şi o mulţime de informaţii preţioase, inclusiv hărţi ale drumurilor pe unde merseseră, descrieri ale culturilor indiene şi observaţii ale mediului.
Cei care i-au îndrumat
Lewis and Clark au fost îndrumaţi din fortul Mandan de o tânară indiancă numita Sacagawea. Ea i-a îndrumat mii de kilometrii, cărând în spate pe băiatul ei, Jean Baptiste. Relaţia cu oamenii şi lucrurile cunoscute de ea au fost folositoare acestei misiuni.

Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-expeditii-faimoase/

Dictionar de servilism # Vasile Milea

Vasile Milea şi-a început ascensiunea odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu. În 1965, Milea a fost numit şef de stat major la Armata a 3-a, din 1973 şef de stat major al Gărzilor Patriotice de la Comitetul Central al PCR, iar din 1980 a fost prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major. În ultimii ani ai regimului comunist, 1985-1989, a fost ministrul Apărării Naţionale. Astăzi, mai multe străzi şi pieţe îi poartă numele.

Sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-episodul-1-scurt-dictionar-servilism-1_566189807d919ed50ee2a844/index.html

Kuchisake-onna, femeia cu mască chirurgicală *Legende infricosatoare

Kuchisake-onna, femeia cu mască chirurgicală

Kuchisake-Onna (femeia cu gura tăiată) este o femeie care umblă numai pe timp de noapte, purtând o mască chirurgicală. O să spuneţi: “Şi ce? O fi bolnavă, și e destul de simţită pentru a-şi acoperi gura și nasul, pentru a nu-i infecta pe alţii”. Total greşit. Ascultaţi-mă cu atenţie: această femeie este răul în persoană!
Se spune că femeia opreşte un copil pe stradă şi-l întreabă: “Sunt frumoasă?” În cazul în care copilul răspunde nu, el este ucis cu o pereche de foarfece pe care femeia o poartă cu ea. Dacă copilul răspunde da, femeia îşi trage deoparte masca, dezvăluindu-şi chipul său hidos: gura ei este tăiată pe faţă, întinzându-se până la ureche. Atunci, femeia întreabă din nou copilul: “Ce zici de acum? Tot sunt frumoasă” Dacă răspunsul copilului este “nu”, el va fi tăiat în jumătate. În cazul în care copilul răspunde da, atunci el va fi tăiat pe faţă, pentru a semănă cu chipul hidos al femeii. Este imposibil de a fugi de Kuchisake-Onna, căci ea va reapărea pur și simplu în fața victimei.

Sursa:http://www.recorduri.lovendal.ro/cele-mai-infricosatoare-9-legende-urbane-japoneze/

De ce numarul 13 ar fi unul malefic

Auzim des spunandu-se ca numarul treisprezece e un numar care aduce ghinion si mai ales ca nu trebuie sa fim niciodata treiprezece la masa, si multi se intreaba ce-i de facut, pentru ca sunt tulburati de tot felul de povesti despre acest subiect.
Pentru a intelege de ce numarul treisprezece a fost considerat un numar malefic, trebuie sa incepem prin a ne opri un moment asupra numarului doisprezece. O zi se imparte in de doua ori doisprezece ore, un an in doisprezece luni si exista cele doisprezece semne ale zodiacului. In Biblie, numarul doisprezece se gaseste de mai multe ori: Iacob avea doisprezece fii care au fondat cele doisprezece triburi ale lui Israel; aceste doisprezece triburi erau reprezentate prin doisprezece pietre pretioase care figurau pe pectoralul marelui Preot Aaron, fratele lui Moise. Ierusalimul celest descris de sfantul Ioan in Apocalipsa este asezat pe doisprezece temelii de pietre pretioase si zidurile sale au doisprezece porti care sunt doisprezece perle.
Doisprezece este deci numarul a ceea ce este terminat, a ceea ce formeaza un tot, un intreg: o zi, un an, un popor, un oras. Treisprezece este doisprezecele plus unu, si acest unu care vine sa se adauge este in afara ansamblului; el este ca un element strain, si daca nu este pur, daca nu vibreaza in armonie, tot ansamblul este amenintat. Iata de ce numarul treisprezece e considerat ca un numar dificil care aduce incercari grele si chiar moartea.
Acum, putem spune de asemenea ca acel unu care se adauga la doisprezece reprezinta un inceput al unui alt ciclu, sau a unui alt ansamblu. In Stiinta initiatica, moartea nu a fost considerata niciodata ca ceva definitiv, ci ca un inceput a unei vieti noi. Numarul treisprezece nu e deci un numar malefic, dar el nu suporta impuritatile si dizarmonia. Si cum e foarte activ, dinamic, acest numar poate da peste cap creaturile care nu poseda calitatile feminine de bunatate, dragoste si blandete pentru a compensa influenta sa.
In planul fizic, numarul treisprezece este legat de cruce (1 + 3 = 4), deci suferintelor. Crucea este dezvoltarea cubului in spatiul cu doua dimensiuni, si cubul, schematic, reprezinta o inchisoare.
Cu toate acestea, daca numarul treisprezece actioneaza nefavorabil asupra creaturilor, aceasta nu tine de el, ci de maniera particulara in care fiecare creatura primeste influenta sa si influentele ce-l inconjura. Aceasta e valabil de asemenea pentru apa, aer, lumina, si chiar pentru hrana: fiecare creatura le primeste intr-un fel particular, aceasta depinde de sanatatea sa, de structura sa, de dezvoltarea sa, de elevarea sa spirituala. Unii sunt stimulati, altii se imbolnavesc, altii se pun sa reflecteze.
In ele insele, numerele, ca multe lucruri in viata, sunt neutre, dar actioneaza diferit depinzand de individ. Pentru un Initiat, care stie sa transforme totul, numarul treisprezece poate fi foarte favorabil, atunci cand busculeaza pe alti oameni; e un numar care curata, care purifica, si cei care nu pot rezista acestei purificari sunt rejectati sau eliminati. De aceea e mai bine pentru ei sa-l evite, mai ales sa evite sa se aseze treisprezece la masa. Ce este curios, e ca adesea nenorocirile, accidentele ce se produc in acel moment cad asupra celor mai tineri, care pot chiar muri.

Sursa:http://www.almeea.ro/de-ce-numarul-13-ar-fi-unul-malefic/

Germania, nu consideră oportun a mai figura ca semnatar al arbitrajului de la Viena

Germania, nu consideră oportun a mai figura ca semnatar al arbitrajului de la Viena
de Cicerone Ionitoiu

„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortyste. Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-l înfricoşeze, să-l umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare. Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni.
Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: „În două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortyst, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi. A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teo*logi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan" şi s-a retras în reşedinţă."
Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile. Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor", începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat incorpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept.
Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei. Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal.
Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ion Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag...
Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U". Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune. La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut", după care a trecut în capul mesei.
Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?"
Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal."
„ - Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;"
După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini. Intr-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.
Era o manifestaţie extraordinară pentru fraţii chinuiţi sub jugul maghiar. La Teatrul Naţional s-a oprit coloana şi printre vorbitori s-a remarcat Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului" şi alţi fruntaşi ardeleni, printre ei, Ghiţă Pop, Anton Ionel Mureşanu...„A venit timpul să înceteze suferinţa fraţilor noştri de sub jug străin. Să mergem cu toţii să cerem Mareşalului să se întoarcă cu trupele, aşa cum a promis şi să ne elibereze ţara de duşmani..."
Iuliu Maniu care fusese plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă şi în comitetul de conducere al PNŢ s-a hotărât ca lumea să-şi manifeste, cu mic cu mare, sentimentele cu cei în suferinţă. Aşa se explica mulţimea care dubla numărul studenţilor care iniţiaseră acest protest. Ajunsă în Piaţa Victoriei, coloana şi-a manifestat sentimentele de solidaritate, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi în faţa consulatului german, din apropierea Academiei Comerciale, unde tot timpul cât a trecut coloana s-a strigat numai „Jos dictatul de la Viena ". În entuziasmul din Piaţa Victoriei, la balconul Preşedinţiei a apărut Ion Antonescu, care a salutat. I s-a răspuns cu „ Vrem Ardealul imediat."
Partidul Naţional-Ţărănesc îşi continua activitatea şi căuta pe toate căile să convingă guvernul că a sosit timpul să rupă dependenţa faţă de germani. Pe 2 martie, Lupu şi Mihalache fuseseră primiţi separat, în audienţă de Mihai Antonescu, iar pe 3 martie au relatat biroului de conducere părerea Mareşalului că pe frontul de răsărit nu e vorba de o înfrângere, ci „ de o tactică a lui Hitler care umăreşte să sperie, pe de o parte pe englezi, cu o prea mare victorie sovietică, iar pe de alta, să-şi rezerve armata în vederea unei eventuale debarcări anglo-americane în Franţa. Noi suntem convinşi că odată strivită forţa de debarcare anglo-americană, chestiunea frontului de răsărit e ca şi rezolvată... armata germană va lichida Rusia Sovietică în mai puţin de două luni..." (Ică Antonescu făcuse nişte declaraţii de crasă inconştienţă, deoarece la data aceea anglo-americanii cuceriseră muntele Casino, deschizându-se drumul spre Roma, 1.500 de avioane bombardaseră Berlinul iar toate centrele indu*striale şi vitale din vest fuseseră „măcinate", pe când Jukov care preluase comanda frontului de răsărit începuse asaltul împotriva Odesei, Pericop, Nicolaev...)
Cu acea ocazie Ică Antonescu (Mihai n.n.) le-a spus (din partea Mareşalului) lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu că roagă pe domnul Maniu „să fie înţelegător şi să nu-i facă dificultăţi, acum când ţara este ameninţată de mari primejdii, întrucât el este decis să le înfrunte cu orice preţ, alături de nemţi, aliaţi loiali şi buni prieteni ai ţării noastre."
Era clar că Antoneştii făceau o politică duplicitară, căutând să câştige timp, mai ales că acţiunea lor de a produce confuzie prin angajarea de discuţii prooccidentale, pe alte canale, era cunoscută cel puţin de Iuliu Maniu. Nicolae Lupu i-a spus lui Mihai Antonescu că„Mareşalul face o imensă greşeală luând drept realitate toate iluziile lui Hitler care, în fanatismul lui orb antrenează naţiunea germană la o tragedie nemaicunoscută în istoria lumii."
Iuliu Maniu după ce a ascultat discuţiile cu Mihai Antonescu, s-a referit la gravitatea problemei ungare: „Ungurii fac mari sforţări să se înţeleagă cu anglo-americanii, peste capul nemţilor, riscând chiar un război cu ei, dacă li se oferă Transilvania."
Mihai Popovici aflase prin Malaxa nişte lucruri de la Killinger şi Clodius, adăugând celor spuse de Maniu, că nemţii sunt la curent cu manevrele maghiare şi că „mare lucru dacă ei nu vor ocupa Ungaria, pentru a împiedica defecţiunea ei. "
In această primăvară, Statele Unite au lansat asupra Europei vestitele „fortăreţe zburătoare", începând cu bombardamentul din 4 martie efectuat asupra Berlinului. Aceste fortăreţe purtau 3 tone de bombe pe o distanţă de 3.200 de km şi au aruncat asupra Europei 640.000 de tone de bombe. Escadrilele de bombardament erau însoţite de avioane de vânătoare, care aveau o rază lungă de acţiune şi o puternică forţă de foc, tunuri de 30mm şi numeroase mitraliere... Cu toate pierderile suferite în raiduri, de exemplu pe 28 ianuarie 1944, din 683 de fortăreţe au fost doborâte 43, iar pe 15 februarie, tot asupra Berlinului, din 891 de fortăreţe au căzut 42, cu toate acestea producţia americană era în plină creştere, având în vedere operaţiunile în curs de desfăşurare pe tot globul. Pe 6 martie, deasupra Berlinului au zburat 1.500 de avioane.
Ruşii, după ce atacaseră spre Odessa şi Nikolaev, unde presiunea asupra nemţilor creştea, au început ofensiva şi în centrul frontului, spre mlaştinile Prippetului, în timp ce au ocupat cap de pod peste Bug, la Moghilev, pe 18 martie. Finlanda care era în tratative prin dna Kollontai la Stockholm, a refuzat condiţiile de armistiţiu pe care le-a găsit nesatisfăcătoare. Câteodată sunt nişte coincidenţe bizare. Când Barbu Ştirbei ajungea la Cairo pentru a prezenta propunerile lui Iuliu Maniu, pe 17 martie, Killinger l-a vizitat pe Antonescu şi l-a asigurat că Berlinul cunoaşte manevrele ungureşti care în curând vor fi curmate.
Sâmbătă seara, pe 18 martie, Maniu cedând în faţa prietenilor a acceptat să meargă în audienţă la Mareşal, unde timp de o oră şi jumătate au discutat situaţia gravă în care a ajuns ţara. Iuliu Maniu era însoţit de Ion Mihalache şi a cerut formarea unui guvern naţional sub conducerea lui Antonescu, cu concursul partidelor din opoziţie, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea ţării. Cu tonul lui arogant, Antonescu a răspuns că n-are nevoie de sfaturi, că el îşi asumă riscurile şi este convins că foarte curând se vor petrece evenimente ce vor dovedi că merităm să fim leali nemţilor. A lăsat să se înţeleagă că puterea militară a ruşilor le creează mari probleme anglo-americanilor cu aprovizionarea, în timp ce Hitler cu cele 300 de divizii în rezervă, nu va pierde războiul...„Din contră, Churchill tremură de frica unei debarcări germane în Anglia, mai mult decât în toamna anului 1940." Iuliu Maniu, după ce a ascultat aberaţiile, a răspuns: „Hitler se înşeală amar şi duce Reichul german la un dezastru nemaiîntâlnit în istoria lui, iar noi ne sinucidem pur şi simplu, dacă ne lăsăm înşelaţi de un fanatic inconştient."
Ion Mihalache a cerut să nu se retragă autorităţile româneşti din faţa armatei sovietice, din Basarabia şi Bucovina, la care Antonescu a răspuns: „Fac exact ce mi-au recomandat şi nemţii, întrucât autorităţile statului nostru n-au ce trata cu bolşevicii, cu care trebuie să ducem un război total."
Iuliu Maniu decepţionat de atitudinea lui Antonescu i-a mai spus înainte de plecare:„ Vă luaţi o mare şi gravă răspundere pe care să n-o regretaţi într-o zi; noi ne-am făcut datoria căutând să vă deschidem ochii; nu ne mai rămâne decât o singură speranţă, să găsim înţelegere pentru interesele ţării la Majestatea Sa Regele." „Faceţi ce vreţi". Şi cei doi fruntaşi ai PNŢ au plecat, fără să-i mai dea mâna Mareşalului.
Ceea ce îl făcuse pe Antonescu să fie aşa de sigur pe el, erau informaţiile furnizate de Killinger în legătură cu Ungaria şi care s-au confirmat pe 19 martie, prin ocuparea ţării, în timp ce Regentul se găsea invitat la Cartierul General al Fuhrerului. Guvernul ungar fusese demis şi trupele germane intraseră în ţară, supraveghind toată administraţia internă şi externă. Sigur că acum Antonescu nu-şi mai simţea spatele ameninţat şi socotea că pentru a doua oară nemţii îl salvaseră: cu legionarii în 1941 şi acum cu ungurii. Hitler avea tot dreptul să-i ceară să meargă în războiul total, fiindcă nu mai este ameninţat şi imediat l-a chemat la Kalessheim, ca şi pe Horty, pe 23 martie.

 Last edited by Cicerone Ionitoiu; 18-02-11 at 09:07 AM.

Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa.

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1159-Germania-nu-consideră-oportun-a-mai-figura-ca-semnatar-al-arbitrajului-de-la-Viena