Holocaustul

Holocaustul ( holo-īntreg ; caustos-ars,gr.) reprezenta initial un ritual religios prin care o ofranda adusa zeilor era arsa īn īntregime. Īn zilele noastre cuvāntul face legatura mai ales cu exterminarea aproape īn totalitate a evreilor din Europa de catre Germania nazista.
Īn secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce īn ce mai emancipata si, īn majoritatea tarilor, ajunsese sa aiba o situatie egala cu restul populatiei. Totusi, din cānd īn cānd evreii erau defaimati si hartuiti de grupari antisemite care-i considerau o "rasa" straina, ce nu putea fi asimilata īn interiorul culturii europene; īnsa acestea nu au initiat niciodata cu adevarat o campanie antisemita coerenta.
II PERSECUŢIA EVREILOR GERMANI ĪNAINTE DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Cānd regimul nazist a ajuns la putere īn Germania īn ianuarie 1933, acesta a trecut imediat la adoptarea unor masuri antisemite sistematice. Un prim decret a reprezentat īnsasi definitia termenului evreu. Rolul crucial īl avea religia bunicilor unei persoane. Oricine avea trei sau patru bunici evrei era considerat automat de aceeasi confesiune, indiferent de apartenenta la comunitatea evreiasca.
Cei pe jumatate evrei deveneau evrei numai daca aveau aceeasi religie sau daca erau casatoriti cu o persoana cu aceasta religie. Toti ceilalti jumatate-evrei si persoanele cu un singur bunic evreu erau denumiti Mischlinge (corcituri, hibrizi). Evreii si Mischlinge erau "non-arieni". Īn doctrina nazista o astfel de subliniere a descendentei era privita ca o confirmare a "rasei", dar scopul principal al acestor categorisiri era de fapt delimitarea unei tinte a legilor si directivelor discriminatorii.
A "Arianizarea" afacerilor
Īntre 1933 si 1939 s-au facut eforturi deosebite din partea Partidului Nazist, agentiilor guvernamentale, bancilor si a lumii afacerilor pentru eliminarea evreilor din viata economica. Non-arienii erau eliberati din posturile publice iar avocatii si medicii evrei īsi pierdeau aproape toti clientii.
Firmele evreiesti fie erau lichidate si patrimoniul lor era confiscat, fie erau cumparate la preturi mult mai mici decāt adevarata lor valoare de catre companii care nu apartineau sau nu erau conduse de evrei. Transferul prin contract al īntreprinderilor evreiesti catre patroni germani era denumit "arianizare". Cāstigurile oricaror vānzari, precum si economiile tuturor evreilor erau supuse unor taxe de proprietate speciale. Angajatii evrei ai firmelor lichidate sau arianizate īsi pierdeau locurile de munca.
B "Noaptea de cristal"
Obiectivul declarat al regimului nazist era emigrarea evreilor. Īn noaptea de 9 noiembrie 1938, dupa asasinarea unui diplomat german la Paris de catre un tānar evreu, toate sinagogile din Germania au fost incendiate, geamurile magazinelor evreiesti au fost sparte si 20.000 de oameni arestati.
Aceasta Kristallnacht ("Noapte de cristal") a reprezentat un semnal pentru evreii din Germania si Austria sa plece cāt mai curānd posibil. Cāteva sute de mii de oameni au reusit sa se refugieze īn alte tari, dar tot atātia, printre care multi batrāni si saraci, au ramas sa īnfrunte o soarta nesigura.
III OCUPAREA POLONIEI
La īnceperea celui de-al doilea razboi mondial īn septembrie 1939, armata nazista a ocupat jumatatea vestica a Poloniei adaugānd aproape 2 milioane de evrei la sfera de putere germana. Restrictiile impuse asupra evreimii poloneze erau mult mai dure decāt cele din Germania.
Evreii polonezi au fost fortati sa se mute īn ghetouri īnconjurate de ziduri si sārma ghimpata. Acestea erau asemenea unor orase-stat captive. Fiecare avea un consiliu evreiesc care era responsabil cu gazduirea, cu salubritatea si cu productia. Māncare si carbune urmau sa fie aduse īn interior iar bunurile produse
trebuiau trimise spre exterior. Aprovizionarea cu hrana permisa de germani, totusi, consta mai ales īn cereale si legume ca napii, morcovii si sfecla. Īn ghetoul Varsovia ratia oficiala abia asigura 1200 de calorii pentru fiecare locuitor. Māncarea de pe piata neagra introdusa īn ghetouri era vānduta la preturi ridicate, dar somajul si saracia erau larg raspāndite. Locuintele erau supraaglomerate, cu sase sau sapte persoane īntr-o singura camera, iar tifosul īsi facea aparitia.
IV INVADAREA URSS
Īn timpul introducerii ghetourilor īn Polonia o actiune mult mai drastica era lansata mai la est. Īn iunie 1941 armatele germane au invadat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) si īn acelasi timp SS-ul a desfasurat 3000 de oameni īn unitati speciale pe noile teritorii ocupate pentru a ucide pe loc toti evreii.
Aceste detasamente mobile, cunoscute ca Einsatzgruppen (trupe de actiune), au trecut īn curānd la executii continue. Masacrele aveau loc de obicei īn santuri sau rāpe din apropierea oraselor. Din cānd īn cānd la acestea asistau soldati sau localnici. Īn curānd zvonuri despre ucideri au īnceput sa ajunga īn capitalele lumii.
V "SOLUŢIA FINALĂ"
La o luna dupa īnceperea operatiunilor mobile īn URSS-ul ocupat, Herman Göring, omul numarul doi de la conducerea Germaniei naziste, a trimis o directiva catre seful Serviciului
de Securitate al Reich-ului (Sicherheitsdienst - SD), Reinhard Heydrich, prin care acesta era īnsarcinat cu organizarea "solutiei finale la problema evreiasca" īn toata Europa aflata sub ocupatie germana.
Pāna īn septembrie 1941 evreii din Germania au fost fortati sa poarte insigne sau banderole marcate cu o stea galbena – "steaua lui David". Īn lunile urmatoare zeci de mii de oameni au fost deportati īn ghetourile din Polonia si īn orasele capturate din URSS. Pe cānd aceasta operatiune era īn plina desfasurare, o alta oroare era pregatita: lagarul mortii.
Lagare echipate cu facilitati pentru gazarea oamenilor au fost construite pe teritoriul Poloniei ocupate. Majoritatea eventualelor victime urmau sa fie deportate din ghetourile aflate īn apropiere. Numai din ghetoul Varsovia au fost deplasate peste 300.000 de persoane.
Primele transporturi erau de obicei formate din femei, copii sau barbati mai batrāni care nu puteau munci; evreii capabili de lucru erau opriti īn magazine sau īn uzine, dar si acestia erau pāna la urma ucisi. Cele mai mari deportari au avut loc īn vara si toamna anului 1942.
Destinatiile transporturilor nu erau dezvaluite comunitatilor evreiesti, dar zvonuri despre uciderile īn masa ajungeau īn cele din urma la supravietuitori, precum si la guvernele din Statele Unite si din Marea Britanie. Īn aprilie 1943 cei 65.000 de evrei ramasi īn Varsovia s-au opus politiei germane care intrase īn ghetou pentru o ultima adunare. Luptele au durat trei saptamāni.
Sursa:portalroman.com

Circuitul Varfului Custurii*muntii Apuseni

4. Circuitul Vîrfului Custuri.

Marcaj: cruce galbenă.                                                                                                                                                            

Durata: 5 ore.                                                                                                                                                     

Distanța: 13 km.                                                                                                                                       

Caracteristici: Drum ușor. Accesibil vara și iarna.                                                                                                            

Trasee intersectate: Pînă la Băița traseul este comun cu nr. 3. La vf. Poieni – traseele nr. 2 și 12.

Semenic-Trei Ape-Slatina-Timis*muntii Semenicului

SEMENIC — TREI APE — SLATINA-TIMIS

Distanta: 32 km.                                                                                                                                        

Drum auto.                                                                                                                                                       

Timp necesar cu piciorul: 7—8 ore.

Sub virful Semenic, spre soare-rasare, se deschide un bazin mare, obirsia vaii Timisului. Se intilnesc aici trei piraie: piriul Semenicului, cel mai bogat in ape, pe care le suge din pieptul muntelui Semenic si din culmea Nerganei; piriul Gradistei ce colecteaza apele din versantul impadurit cu molid la nord de virful Semenic, iar o alta parte din golurile Garinei; piriul al treilea, Brebu, care vine din nord, de sub comuna Brebu Nou. Toate trei se intilnesc intr-un punct, unde doua culmi pieptise le-au inchis dezvoltarea. Locul se numeste foarte firesc: Trei Ape, Comuna Brebu Nou se afla chiar deasupra acestui punct.
Aici s-au incheiat lucrarile unui nou baraj ce imbogateste peisajul Semenirului cu inca un intins de ape, cu sticliri de smaragd. Apele adunate in acest loc sint ridicate de pompe puternice la sute de metri si trecute in bazinul Birzavei, spre a astimpara setea uriasei geneze metalice de la Resita. Aces ,,Setila' al contemporaneitatii industriale, dupa ce a inghitit in intregime apa Birzavei, a strigat iar de sete. Strigatele lui, care au incremenit in calea apelor Birzavei trei umeri uriasi de beton, au porni a creste un altul, aici, la Trei Ape. Semenicul si-a intregit cununa sa de nestemate cu lacul cu trei brate rasarit pe aceste meleaguri.
Poti ajunge din Semenic la Trei Ape pe doua cai principale:
— o poteca ce coboara de sub virful Semenic la Garina, circa l—1½ ore — marcaj cruce albastra;
— un drum ce urmareste culmea care separa cele doua bazine (Dealul Morminti, mai jos virful Gramada Ursului 1174 m), pina la cantonul silvic Prislop (circa 6 km de la complex). In acest punct se intilneste drumul Resita—Slatina care a urcat in serpentine de la Valiug si continua pe sub Garina la Trei Ape si apoi la Slatina-Timis.
Prislopul, sa intre bazinul vaii Birzavei si vaii Timisului, are pajisti linistite in jurul celor doua cantoane, o perspectiva intinsa, facind din el un loc foarte placut. Tot pe aici trece si canalul colector al apelor din bazinul Timisului spre cel al Birzavei. In parte, de la obirsia piraielor( apele Timisului au fost si pina in prezent indrumate spre Resita.
Garina si Brebu Nou, asezari de munte in inima Semenicului, au fost infiintate cu colonisti adusi in special pentru lucrarile de exploatare a padurilor. Dealurile domoale din jur sint propice iarna schiorilor. Cele doua localitati apropiate sint adevarate statiuni climaterice. Viitorul lac, care le va imbogati pitorescul, va inmulti cu siguranta numarul turistilor.
Valea Timisulu1, in aval de Trei Ape, este salbatica si greu accesibila. La asezarea lor aici, oamenii din cele doua comune si-au taiat drum mai usor prin bazinul vecin, valea Slatinei. Astfel, drumul urca putin pe piriul Brebului, apoi, in citeva serpentine ajunge in culmea apelor spre Slatina.
Punctul acesta de culme este un alt minunat loc de perspectiva: spre est, valea Slatinei si, profilat pe orizont, Tarcul. Spre vest si nord, culmi domoale, despadurite cu comunele Brebu Nou si Garina, apoi in fund, spre sud si sud-vest, masivitatea Muntilor Semenicului, complet impaduriti, ca un covor verde. Undeva, sus, o dunga galbena tradeaza golul de munte.
Spre obirsia vaii Slatina drumul coboara grabit in serpentine prin finete si pasuni. Ajuns in vale, el intra in padure, continuind inca 12 km pina la Slatina: o vale rasucita mereu printre stinci, cu drumul ce se zvircoleste si el continuu.
Slatina-Timis este o comuna mare de poale de munte, pe lunca destul de larga a Timisului. La l km de comuna se intilneste soseaua nationala, de unde la 20 km se afla Caransebesul. In apropiere este statia de cale ferata Slatina-Timis, pe linia Caransebes—Orsova.
Sursa:scrigroup.com

Comoara cu cifru magic

Un articol de Caroline Alexander

Într-o bună zi, sau poate noapte, de pe la sfârşitul secolului al VII-lea, un grup de necunoscuţi călătorea pe un vechi drum roman, peste un câmp pustiu, de-a lungul pădurii din Regatul anglo-saxon Mercia. Poate că erau soldaţi sau poate hoţi, căci această zonă izolată avea să rămână faimoasă secole de-a rândul pentru tâlharii de drumul mare –, cert este că nu erau nişte călători oarecare. Ieşind de pe drum, lângă o culme nu prea înaltă, ei au săpat o groapă şi au îngropat o comoară.
Timp de 1.300 de ani, comoara a rămas acolo, netulburată. În cele din urmă, locul a devenit din luminiş izlaz şi apoi ogor. După o vreme, vânătorii de comori echipaţi cu detectoare de metal – pe care le găseşti peste tot prin Anglia – au început să-l viziteze pe fermierul Fred Johnson, cerându-i permisiunea să caute pe terenul lui. „I-am spus unuia dintre ei că-mi pierdusem o cheie fixă şi l-am rugat să mi-o găsească“ – spune Johnson. Dar în loc de asta, pe data de 5 iulie 2009, Terry Herbert a venit la uşa fermierului ca să-l anunţe că găsise comoara anglo-saxonă.
Comoara din Staffordshire, cum a fost denumită foarte curând, a înflăcărat deopotrivă publicul larg şi pe istorici. În siturile funerare anglo-saxone mai fuseseră făcute descoperiri spectaculoase, cum ar fi vestigiile regale găsite la Sutton Hoo, în Suffolk. Dar cea de pe terenul lui Fred Johnson era o noutate absolută – obiecte din aur, argint şi granate din perioada anglo-saxonă timpurie şi dintr-unul dintre cele mai importante regate ale vremii. Mai mult, calitatea şi stilul filigranului şi cloisonné-ului care decorau obiectele erau extraordinare, făcându-i pe specialişti să le compare entuziast cu alte comori legendare, precum Evangheliile din Lindisfarne sau Cartea din Kells.
Tezaurul cuprindea, pe inventar, circa 3.500 de piese, reprezentând sute de obiecte complete. Cele care puteau fi clar identificate prezentau o tipologie frapantă. Erau peste 300 de plăsele de spadă, 92 de capete de mâner de sabie şi 10 decoraţiuni pentru teci. De remarcat: nu existau monede sau giuvaeruri femeieşti, iar din întreaga colecţie, cele trei obiecte religioase păreau a fi singurele din afara sferei marţiale. Curios şi faptul că multe piese păreau îndoite sau rupte. Această comoară era, deci, un morman de echipamente militare de elită distruse, ascunse cu 13 secole în urmă, într-o regiune plină de turbulenţe politice şi militare. Comoara din Staffordshire era incitantă, istorică şi, mai presus de toate, o enigmă.
Celţii, coloniştii romani, năvălitorii vikingi, cuceritorii normanzi – toţi au venit şi au plecat, lăsându-şi amprenta asupra peisajului, limbii şi caracterului britanic. Dar ceea ce defineşte cel mai bine Anglia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, sunt cele şase secole de dominaţie anglo-saxonă, începute curând după plecarea romanilor, pe la 410 d.Hr., şi încheiate prin cucerirea normandă, în 1066.
Triburile barbare migrau spre vest, străbătând Europa, încă de la jumătatea secolului al III-lea, când e posibil să fi făcut incursiuni şi în Insulele Britanice. La începutul secolului al V-lea, triburile în continuă mişcare ameninţau Roma, obligând-o să-şi retragă garnizoanele din Britania, provincia pe care o guvernase 350 de ani, ca să facă faţă pericolelor de lângă casă. După plecarea romanilor, scoţii şi picţii, triburi de la vest şi de la nord, au lansat raiduri peste graniţă. Nemaiavând apărători romani, britanii au angajat ca mercenari trupe germanice de pe continent. Beda Venerabilul – a cărui Istorie ecleziastică a poporului englez, scrisă în secolul al VIII-lea, este cea mai valoroasă sursă de informaţii pentru acea epocă – fixează anul fatidicei invitaţii în jur de 450 şi descrie soldaţii ca provenind din „trei triburi germanice foarte puternice: saxonii, anglii şi iuţii.“ Cercetătorii moderni spun că ei se trăgeau din Germania, Nordul Olandei şi Danemarca.
Soldaţii din primele trei corăbii au fost urmaţi de mulţi alţii, stimulaţi de veştile despre bogăţia ţinuturilor şi „delăsarea britanilor“ şi, în scurt timp – consemnează Beda –, „pe insulă s-au năpustit hoarde întregi de germani, iar numărul străinilor a început să crească atât de mult, încât au devenit o sursă de teroare pentru localnici.“ Călugărul Gildas, al cărui tratat de secol VI, Despre decăderea Britaniei, este cea mai veche cronică rămasă despre această perioadă tulbure, descrie sângeroasele tactici ale năvălitorilor, care pârjoleau pământurile în calea lor: „Iar focul răzbunării... s-a întins de la o mare la alta... şi nu s-a stins până ce, spulberând oraşe şi ţinuturi învecinate, n-a ajuns până în cealaltă parte a insulei.“
După Gildas, mulţi dintre „nefericiţii supravieţuitori“ britani au fugit sau au fost luaţi în sclavie. Însă mărturiile arheologice sugerează că au existat cel puţin câteva aşezări postromane care au adoptat stilul germanic în olărit, îmbrăcăminte şi practici funerare; cu alte cuvinte, cultura britonilor a dispărut, cel puţin parţial, prin asimilare. Măsura în care anglo-saxonii şi-au însuşit Britania reiese puternic din cea mai longevivă moştenire lăsată de ei: limba engleză. Dacă în cea mai mare parte Europa a ieşit din epoca postromană vorbind limbi romanice – spaniola, italiana şi franceza derivă din latină –, limba care avea să definească Anglia era germanică.
Descoperirea unei comori ascunse pe un câmp din Anglia nu era, în sine, o chestiune remarcabilă. Asemenea descoperiri se fac pretutindeni în Marea Britanie. Au fost dezgropate monede, obiecte de argint dezmembrate, resturi de arme, ba chiar şi un magnific serviciu de masă din argint – toate din epoca britanilor, romanilor sau a vikingilor. În poemul epic anglo-saxon Beowulf, războinicul Sigemund ucide un balaur ce are-n pază „bogăţii nemăsurate“, iar la bătrâneţe, eroul Beowulf se luptă cu un balaur care păzeşte aur şi „giuvaeruri alese“, îngropate în pământ.
Comorile se îngropau din mai multe motive: ca să nu cadă în mâinile duşmanilor, ca să fie puse la păstrare sau ca ofrandă votivă. Ţinând cont de puţinele mărturii scrise ale vremii, motivul pentru care a fost îngropată Comoara din Staffordshire reiese cel mai bine studiind chiar obiectele. Primul indiciu este caracterul lor militar, care sugerează că nu era vorba despre o adunătură de obiecte furate. Natura lor se potriveşte cu militarismul triburilor germanice, impresionant până şi pentru milităroşii romani. Istoricul Tacitus remarca la sfârşitul secolului I: „Ei nu fac nimic, în public sau în particular, neînarmaţi“, iar când un băiat ajungea la majorat, i se ofereau un scut şi o lance – „echivalând cu toga noastră“.
Războiul a creat Anglia. Consolidarea proprietăţilor obţinute prin lupte şi alianţe a fost probabil originea regatelor tribale de la începutul epocii anglo-saxone. Se pare că primii locuitori din Mercia au fost anglii, care au înaintat spre interiorul insulei, de-a lungul râului Trent, stabilindu-se în vecinătatea locului unde a fost găsită comoara. Mercia n-a fost doar unul dintre cele mai importante regate anglo-saxone – şapte la număr – ale Angliei, ci şi printre cele mai războinice. Între anii 600 şi 850 d.Hr., Mercia a purtat 14 războaie cu Wessexul vecin, 11 cu Ţara Galilor şi 18 contra altor duşmani, iar acestea sunt doar cele consemnate.
Culmea măiestriei militare teutone a fost spada lungă cu două tăişuri. Având cam un metru lungime, lamele erau obţinute printr-o tehnică sofisticată prin care straturi răsucite, din fier sau oţel, erau înroşite la foc şi bătute laolaltă. Făurite prin această îmbinare măiastră, lamele bine lustruite etalau modele repetitive. După cum consemna la începutul secolului al VI-lea, plin de recunoştinţă, unul dintre cei care au primit o spadă, pe lama ei, „parcă încrustată cu şerpi mici, păreau să joace umbre atât de felurite, încât ai fi crezut că metalul scânteietor e ţesut din culori.“
Studiile moderne asupra scheletelor descoperite într-un cimitir anglo-saxon din Kent arată că aceste spade minunate făceau şi treabă bună în luptă: „Bărbat de 25-35 de ani... prezintă o singură plagă craniană liniară, de 16 cm lungime – se arată într-un raport clinic. Planul plăgii este aproape vertical, de sus în jos.“
Cele 92 de capete de mâner de sabie descoperite în Comoara din Staffordshire corespund aproximativ cu numărul de oameni din suita unui nobil. E posibil deci ca această comoară să fie echipamentul militar de elită care să fi distins suita unui anumit lord. De multe ori, un suzeran le oferea celor din suita sa o spadă şi alte arme sau chiar cai, alcătuind aşa-numitul heriot, un tribut al morţii, returnat dacă membrul suitei murea înaintea seniorului. Într-un testament din secolul al X-lea, un oficial local lasă cu limbă de moarte „pentru stăpânul meu de sânge regesc, ca heriot, patru apărătoare de braţ din... aur, patru săbii şi opt cai, patru cu harnaşamente, şei şi podoabe, iar patru fără, patru coifuri şi patru cămăşi de zale, opt suliţe şi opt scuturi.“ Săbiile erau uneori îngropate odată cu războinicii, ori transmise mai departe, din generaţie în generaţie, ca moştenire de familie.
Uneori însă săbiile erau îngropate fără războinici. O practică răspândită în Europa nordică, din epoca bronzului până în perioada anglo-saxonă, cerea ca săbiile şi alte obiecte, multe evident valoroase, să fie depuse în mlaştini, râuri şi pâraie sau chiar în pământ. „Nu mai putem privi aceste tezaure îngropate ca pe nişte simple puşculiţe“ – spune Kevin Leahy, o autoritate în istorie anglo-saxonă, căruia i s-a încredinţat misiunea de a inventaria Comoara din Staffordshire. Depozitele rituale, spre deosebire de bogăţiile îngropate pentru a se păstra în siguranţă, nu se întâlnesc doar în Britania, ci şi în Scandinavia, de unde veneau unele triburi germanice ajunse în Anglia. Semnificativ este faptul că multe arme – şi, uneori, chiar şi alte obiecte, ca de pildă unelte ale meşterilor – erau, ca şi obiectele din această comoară, rupte sau îndoite înainte de a fi îngropate. Poate că „uciderea“ unei arme o trimitea în tărâmul spiritelor sau o transforma într-o ofrandă către zei, distrugerea ei însemnând că donatorul renunţa irevocabil la a mai folosi acea armă preţioasă.
„Aceasta este o comoară care demonstrează statutul masculin“ – spune Nicholas Brooks, istoric emerit la Universitatea din Birmingham, care numeşte obiectele lucitoare găsite în Staffordshire „podoabe pentru războinicii regelui.“ Aurul, care cântăreşte peste 5 kg, reprezintă aproape 75% din metalul folosit pentru acele obiecte. După Brooks, „sursa lui este un mister“. În cea mai mare parte, aurul din Anglia provenea de la Roma, a cărei monedă imperială se bazase în ultima vreme pe solid, o monedă din aur masiv. Aurul imperial căzuse în mâna triburilor germanice care prădaseră Roma, iar tezaurele găsite în Anglia erau probabil recirculate şi reciclate. La vremea când a fost îngropată Comoara din Staffordshire, rezervele de aur se împuţinau deja, fiind înlocuite cu argint şi aliaje de argint. În mod similar, sursa granatelor – ca şi aurul, o caracteristică izbitoare a acestei comori – se schimbase: nu mai era India, ci Boemia sau Portugalia.
Istoricul Guy Halsall a estimat că, la vremea respectivă, aurul din această comoară valora cam 800 de solizi, adică aproximativ 80 de cai. O evaluare actuală a comorii atinge 3.285.000 de lire sterline. În epoca ei însă valoarea comorii era dată şi de alte considerente. Aurul fascinează, dar, din punct de vedere practic, cea mai valoroasă parte a armelor – „partea lungă şi ascuţită cu care omori oameni“, după cum remarcă sec Halsall – nu se regăseşte în comoară şi e posibil ca lamele acelor săbii să fi fost păstrate în mod pragmatic, pentru a fi refolosite.
Mai presus de orice, piesele din această comoară au fost făurite şi îngropate într-o lume în care evenimente şi acte prozaice puteau avea conotaţii magice. Ghinionul, de pildă, era atribuit unor mici săgeţi trase de spiriduşi răutăcioşi – şi multe descântece împotriva lor au supravieţuit până astăzi. Proprietăţile magice ale unui obiect erau mai importante decât valoarea lui materială. Aurul era apreciat nu doar fiindcă era preţios, ci şi deoarece, fiind atrăgător şi indestructibil, era considerat magic şi deci folosit pentru amulete. Miturile germanice povestesc despre uriaşele săli de aur ale zeilor, iar pe măsură ce bisericile şi mănăstirile creştine s-au îmbogăţit, au acumulat obiecte sacre din aur. În multe culturi, însăşi arta prelucrării metalelor este magică, iar poveştile nordice (saga) vin cu detalii bogate despre meşteşugul magic al fierarilor, de la suliţa şi inelul de aur ale lui Odin, până la ciocanul lui Thor.
E posibil ca tot magia să explice şi cele trei obiecte nonmilitare din Comoara din Staffordshire: două cruci de aur şi o fâşie tot din aur purtând o inscripţie din Biblie. Creştinismul a ajuns pentru prima dată în Britania odată cu ocupaţia romană, a pălit odată cu supremaţia romană şi a fost reintrodus intensiv în epoca anglo-saxonă de către misionari, cei mai mulţi din Irlanda şi de pe continent. Exista o „percepţie a convertirii ca luptă spirituală“ – scrie Karen Jolly, o autoritate în materie de religie populară anglo-saxonă. Convertirea era o bătălie pentru suflet – un război efectiv, ceva ce păgânii germanici puteau înţelege. Iar crucea era un simbol militar util, care îşi făcuse apariţii dramatice în bătălii adevărate. Beda relatează povestea regelui Oswald din Northumbria, care, înaintea bătăliei de la Heavenfield împotriva galezilor, în 634, „a ridicat semnul sfintei cruci şi, căzând în genunchi, l-a rugat pe Dumnezeu să trimită ajutor ceresc slujitorilor săi, aflaţi în ceas de restrişte“. După aceea, el şi oamenii lui „au câştigat victoria pe care o merita credinţa lor“. De remarcat că una dintre cele două cruci din comoară a fost îndoită şi împăturită în mod deliberat, ca multe dintre celelalte obiecte. Să fi fost un mod de a „ucide“ forţa ei militară, ca şi pe a spadelor?
Această posibilitate devine şi mai convingătoare decât celălalt obiect aparent nonmilitar. Lucru izbitor, acea fâşie de aur, inscripţionată pe ambele părţi cu acelaşi citat biblic, este şi ea împăturită. [S]urge d[omi]ne disepentur inimici tui et [f]ugent qui oderunt te a facie tua. (Scoală-te, Doamne, să se risipească vrăjmaşii tăi şi să fugă de la faţa ta cei ce te urăsc!) Citatul este din textul în latina vulgară, versetul 10:35, şi din Psalmul care are acum numărul 68:1 – versuri care e posibil să fi fost puse în slujba unui scop neaşteptat. În Viaţa Sfântului Guthlac, o scriere de prin anul 740, Guthlac este atacat de demoni, moment în care „a cântat primul vers din Psalmul 67 ca pe o profeţie: Scoală-te Doamne... etc. Auzind una ca asta, în aceeaşi clipită şi mai iute decât vorbele sale, toate oştile de demoni s-au risipit ca fumul dinaintea sa.“ Se pare deci că până şi obiectele nonmilitare din această comoară ar fi putut avea funcţii magice, de folosinţă militară.
Cei din Regatul Mercia făceau raiduri agresive peste graniţă – Mercia îşi ia chiar numele din mierce, care în engleza veche înseamnă „cei de la graniţă“. Asta ar putea explica diversitatea de stil a obiectelor din acest tezaur. „Comoara a fost găsită într-o zonă de frontieră, care e întotdeauna interesantă – spune Kevin Leahy. Se afla pe graniţa dintre Mercia şi Ţara Galilor.“ Cu alte cuvinte, pe un teritoriu revendicat. În jurul anului 650, în valea râului Trent din Staffordshire, în apropiere de Lichfield, s-a dat o bătălie obscură, în care au fost implicaţi mercienii şi vecinii lor galezi. S-a luat pradă cu duiumul – dusă poate chiar pe vechiul drum roman Watling Street, pe lângă locul unde a fost găsită Comoara din Staffordshire. Evenimentul şi locul sunt consemnate în poemul galez Marwnad Cynddylan – Cântecul morţii lui Cynddylan.

Măreaţă bătălie! Prăzi nenumărate
Luă Morial, la Lichfield.
O mie cinci sute de vite de la locul luptei
De patru ori douăzeci de armăsari
Cu tot atâtea harnaşamente.
Nefericitul episcop în casa lui cu patru colţuri,
Nu-i apărat de călugării păstrători de cărţi.

O escortă de 80 de cai şi prăzi luate de la un episcop „nefericit“ (detaliu care aminteşte de inscripţiile şi crucile de aur): poemul încearcă să ofere o explicaţie pentru comoară, însă, din păcate, o explicaţie bazată pe dovezi circumstanţiale, neconcludente, care întâmplător au supravieţuit dintr-o epocă din care cele mai multe mărturii s-au pierdut. Putem invoca şi alte teorii interesante. Poate că acei călători necunoscuţi au ales acel loc în care să îngroape comoara fiindcă era ascuns – sau fiindcă era evident. Poate că locul avea un marcaj care să permită să fie redescoperit cu uşurinţă sau poate că acea comoară era, de fapt, o ofrandă ce trebuia să rămână pe veci ascunsă tuturor, cu excepţia zeilor cărora le era închinată. Comoara putea fi o formă de răscumpărare sau recompensă ori poate un fel de ofrandă votivă. Poate că era o colecţie de obiecte anglo-saxone moştenite, îngropate la o dată mai târzie.
Astăzi, peisajul mercian dispărut este evocat de toponimia anglo-saxonă în denumiri care se termină cu „leah“ sau „ley“, însemnând „pădure deschisă“, ca în Wyrley, sau chiar Lichfield, al cărui nume înseamnă, aproximativ, „izlazul comunal din/de lângă pădurea cenuşie“. Locul unde a fost îngropată comoara e acum o păşune pe care Fred Johnson îşi paşte caii. Sunt şanse să nu aflăm niciodată povestea adevărată a Comorii din Staffordshire, dar, într-o lume lipsită de vrăji şi dragoni, chiar dacă am afla-o, am fi oare în stare s-o înţelegem?
Sursa:natgeo.ro

Cleopatra

Cleopatra, nascuta in anul 69 i.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a, regina Egiptului, la moartea tatalui sau, Ptolemeu al XII-lea, in anul 51 i.Hr. Cleopatra si Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedoniene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (in 323 i.Hr.). Desi Cleopatra nu avea sange egiptean, ea a fost singura din casa ei care a invatat limba egipteana.
Pentru a-si spori influenta asupra poporului egiptean, a fost proclamata fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a intrat in disputa cu fratele sau, in anul 48 i.Hr. izbucnind un razboi civil.
La vremea respectiva, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea strabatuta de un razboi civil. Chiar in momentul in care Cleopatra se pregatea sa-si atace fratele cu o imensa armata formata din arabi, razboiul civil roman a ajuns si in Egipt.
Pompei cel Mare, infrant de Iulius Caesar in Grecia, a fugit in Egipt cautand adapost, insa a fost imediat ucis de agentii lui Ptolemeu al XIII-lea. Caesar a ajuns la scurt timp in Alexandria si, dupa ce a descoperit moartea dusmanului sau, a decis sa readuca ordinea in Egipt.
In secolul precedent, Roma exercitase un control din ce in ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel ca Cleopatra a cautat sa-si atinga scopurile politice intrand in gratiile lui Caesar.Cleopatra s-a dus la palatul regal din Alexandria si se spune ca i-a fost dusa lui Caesar infasurata intr-un covor, care i-a fost oferit cadou.
Cleopatra, o femeie frumoasa si atragatoare, a atras atentia puternicului lider roman, acesta fiind de acord sa participe la razboiul civil egiptean de partea ei.
In 47 i.Hr., Ptolemeu al XIII-lea a fost ucis dupa ce a fost infrant de armata lui Caesar, iar Cleopatra a ramas la domnie alaturi de un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea.
In iunie 47 i.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins ca este al lui Caesar si pe care l-a botezat Caesarion, adica "micul Caesar". La intoarcerea triumfala a lui Caesar la Roma, a fost intampinat de Cleopatra si Caesarion.
Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit intr-o vila detinuta de Caesar, situata in afara capitalei. Dupa ce Caesar a fost asasinat in martie 44 i.Hr., Cleopatra s-a intors in Egipt. La scurt timp dupa intoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otravit de sora sa. Regina si-a adus fiul la domnie alaturi de ea, sub numele de Ptolemeu al XV-lea Caesar.
Odata cu asasinarea lui Iulius Caesar, Roma a cazut din nou prada razboiului civil, oprit temporar in 43 i.Hr. odata cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, nepotul mare al lui Caesar si mostenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic si Lepidus, un om de stat roman.
Antoniu a preluat administratia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemand-o pe Cleopatra la Tarsus, in Asia Mica, pentru a raspunde acuzatiilor aduse acesteia, potrivit carora ar fi sustinut dusmanii lui Marc Antoniu.
Sursa:portalroman.com

Domnia lui Vlad Tepes

Vlad Tepes a fost fiul lui Vlad Dracul, de la care a mostenit nu numai unele calitati remarcabile, dar si porecla de Draculea. Vlad Dracul a fost un barbat drept si neinfricat, vestit pentru vitejia de care dadea dovada in razboaie si pentru intelepciune. Vlad Dracul a avut cinci copii dintre care doi erau neligitimi. Toti copii au reusit sa ocupe tronul Tarii Romanesti, Vlad Tepes domnind in 1448.
Celebrul Dracula s-a nascut in anul 1430 sau 1431 pe cand tatal sau se afla in Transilvania. Ajuns domn al Tarii Romanesti cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, regale Ungariei, catre sfarsitul anului 1438, Vlad Dracul a avut de infruntat presiunea Imperiului Otoman aflat in plina ofensiva.
In anul 1438 Vlad Dracul a fost obligat sa insoteasca trupele turcesti in Transilvania iar in anul 1442 a fost chemat la Poarta unde sultanul l-a inchis la Galipoli, sub acuzatia ca in timpul campaniei din 1438 a fost “fatarnic". In 1443 Vlad Dracul s-a impacat cu Iancu de Hunedoarea si a adoptat o atitudine net antiotomana.Actiunea lui Iancu de Hunedoara urmarea sa reconstituie frontu antiotoman pe linia Dunarii. Vlad Tepes a ajuns domn in Tara Romaneasca cu ajutor turcesc in 1448.
Domnia lui Vladislav al II-lea (1447-1456). Pribegia lui Vlad Tepes. Reocuparea tronului (1456)
Vladislav al II-lea a incercat sa duca o politica de echilibru intre Imperiul Otoman aflat in ofensiva si regatul Ungariei, a carei aparare o organiza cu secces romanul iancu de Hunedoara. Un moment important in relatiile externe ale Tarii Romanesti il constituiet tratatul de pace pe timpt de trei ani incheiat la 20 noiembrie 1451 intre Ungaria si sultan.
In acest tratat se prevedea, printre altle, ca Vladislav trebuia sa plateasca mai departe tribut Imperiului Otoman, in timp ce fata de Iancu de Hunedoara era obligat la “ascultare, supunere si indatorire".Dupa cucerirea Constantinopolului (20 mai 1453) presiunea otomana asupra tarilor romane avea sa se intareasca.
Iancu de Hunedoara a facut o ultima tentativa de a scoate Tara Romaneasca din situatia primejdioasa in care se afla, organizand o expeditie la sud de Carpati, in cursul lunilor octombrie-noiembrie 1455.
Vlad Tepes ajuns la tronul tarii cu sprijinul turcesc in toamna anului 1448 si izgonit de Vladislav se intoarce in Imperiul Otoman. La 6 februarie 1452, Vlad Tepes se gasea in Transilvania, unde incerca sa reocupe tronul Tarii Romanesti. In 1456 Iancu e Hunedoara a hotarat sa-l sprijine pe Vlad Tepes pentru inlocuirea li Vlasislav al II-lea. Domnia a II-a a lui Vlad Tepes a inceput in iulie sau august 1456, inainte de 20 august, cand rivalul sau era in mod sigur mort, si dupa 3 iulie, cand Vlad Tepes nu era inca domn.
Politica interna a lui Tepes
Dorinta lui Tepes de a fi considerat un “mare stapanitor" nu poate fi pusa la indoiala, tinand seama de intreaga politica de intarire a autoritatii domnesti dusa de aprigul voievod. Pentru a fi recunoscut drept “mare suveran" cum se considera el insusi, domnul ar fi trebuit sa dispara de mijloacele necesare ca sa-si faca respectata o asemenea autoritate.
Vlad Tepes a inteles ca principala cauza a slabirii statului erau luptele pentru putere.Prin uciderea boierilor Vlad Tepes urmarea sa-si intareasca domnia. Anul 1459poate fi considerat anul in care Tepes a reusit sa lichideze opozitia boierimii si sa-si consolideze domnia.
Sursa:portalroman.com

Domnia lui Stefan cel Mare

Domnia lui Stefan cel Mare, de aproape o jumatate de veac, este cel mai frumos timp din istoria Moldovei. Niciodata tara n-a fost mai intinsa, mai bogata si mai respectata; niciodata faima domnului ei n-a strabatut atat de departe, provocand admiratia prietenilor si a dusmanilor; niciodata nu s-au ridicat atatea lacasuri civile si bisericesti. Evident, nu a fost numai lumina in cei patruzeci si sapte de ani de domnie. Pana sa-si asigure tronul ravnit de atatia, Stefan a trebuit sa faca si compromisuri.
La inceputul lui aprilie 1457, intra in Moldova, pe valea Siretului, Stefan feciorul lui Bogdan, cel ucis de catre Petru Aron. Avea cu el o oaste de 6000 de oameni, dati de Vlad Tepes. Cu aceasta oaste a reusit sa razbune moartea parintelui sau si sa-si ia mostenirea. In lupta de la Dolhesti, pe Siret, armata lui Stefan a invins iar Petru Aron a fost silit sa ia calea pribegiei, in Polonia.
Tronul castigat cu sabia trebuia insa intarit. Astfel ca la 4 aprilie 1459 Stefan incheie un tratat cu trimisii regelui polon Cazimir, prin care ii recunostea acestuia suzeranitatea si ii lasa stapanirea asupra Hotinului. In schimb, polonii se angajau sa nu-i permita lui Aron sa se apropie de hotarele Moldovei. Pentru a incerca sa-si recupereze tronul, Aron a trecut in Transilvania.
Acesta este motivul pentru care Stefan se decide sa atace cetatea Chilia, aceasta poarta a Moldovei care era in mana ungurilor. Prin cucerirea cetatii, Stefan urmarea nu doar un scop politic (o lovitura data sustinatorilor lui Aron) ci si un scop militar si economic. Chilia era impreuna cu Cetatea Alba cea mai buna aparare impotriva turcilor.
Ea reprezenta si un antrepozit comercial de prima mana pentru ca aici se concentrau marfuri romanesti, unguresti, polone si rasaritene, iar vama luata de pe aceste marfuri ar fi constituit un important venit pentru vistieria Moldovei. In 1465 Stefan va reusi sa cucereasca Chilia. Intre timp el reia de la poloni cetatea Hotinului.
Stefan a trebuit, in prima parte a domniei sale, sa plateasca tribut lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Primul lucru care se impunea, in campania impotriva turcilor, era scoaterea Munteniei din zona acestora de influenta. Din acest motiv indepartarea din scaun al lui Radu cel Frumos era inevitabila, si Stefan va urmari acest lucru timp de patru ani de zile, din 1470 pana in 1474.
Sursa:portalroman.com

Circuitul Saritorii Iedutului*muntii Apuseni

3. Circuitul Săritorii Ieduțului.

Marcaj: punct albastru.

Durata: 6 ore.                                                        

Distanța: 15 km.

Caracteristici: Drum ușor. Accesibil vara și iarna.

Trasee intersectate: Pînă la Băița traseul este comun cu nr. 4.
Sursa:traseeromania.ro

Resita-Anina(prin Carasova)

RESITA—ANINA (PRIN CARASOVA)

Drum auto pietruit. Distanta: 34 km.



Din apropierea podului peste Birzava, acolo unde Resita noua se innadeste cu cea veche printr-un cot brusc, pe valea Domanului in sus porneste drumul spre Anina. Citeva case, tot mai razlete, stadionul cu tribunele sale aeriene, apoi carierele ce intra in piatra alba a muntelui alcatuiesc decorul acestui inceput de traseu.
Dealurile bine impadurite se apropie mult. Scapat de instalatiile industriale „galagioase' ale concasoarelor, unde se macina calcarul pentru furnale, drumul continua valurit, pe malul piriului Domanului ce are un coboris repede. Dupa 4 km valea se deschide, pe dealurile domoale se intind finete si culturi, si undeva in stinga se afla satul Doman.
Km 6. In serpentine usoare drumul a urcat pina in culmea apelor dintre valea Birzavei si un afluent al Carasului, valea Nermedului. A urcat printre finete si livezi. Din culme, perspectiva se deschide clara spre dealurile Resitei, in spatele carora se ridica fumul uzinelor. Spre sud apar dealurile inalte ce se inlantuie continuu pina la Anina.
Parasim aici ultimele semne — chiar indepartate — ale aglomerarii si zgomotului industrial, linistea instapinindu-se tot mai mult. Linga drum, in culme, apar citeva doline, simbol al unei regiuni intinse, bogate in fenomene carstice. Drumul continua intr-o suita de coborisuri si urcusuri, intr-un peisaj caracteristic, pe care indraznim a-l denumi peisaj carasovean. Sint framintari continue de relief, cu tufarisuri, cu bolovani de calcar la suprafata, impestritind pajistea, cu doline presarate enigmatic in peisaj.
Km 10. Din drumul spre Anina se ramifica un alt drum spre satul Iabalcea. La numai 2 km de aceasta ramificatie, satul Iabalcea se intinde intr-o zona intens dolinara, deosebit de interesanta, intreaga asezare este o imprastiere neregulata de case printre doline numeroase, un relief imprecis, o lume a misterelor, Iabalcea se afla in apropiere de cheile Carasului. In preajma satului, spre virful Patesan, se afla si un imens platou ciuruit de doline, cu stinca de calcar la suprafata, spalata si roasa de ape in forme curioase, caracteristicele cimpuri de lapiezuii ale carsturilor. De la ramificatia spre Iabalcea drumul coboara continuu spre valea Carasului, la care ajunge in comuna Carasova.
Km 14. Comuna Carasova. La ultima serpentina pe care o face drumul apare perspectiva intregii comune, foarte mare, ocupind o larga depresiune. Comuna este foarte veche si se pare ca istoria ei este strins legate de cea a cetatii din apropiere. Pe malul drept, abrupt al cheilor Carasului, intr-un loc de o frumoasa si intinsa perspectiva, la numai circa 4 km de comuna, se afla ruinele fostei cetati. Originea ei este foarte veche si nesigura. Avind in vedere pozitia sa strategica similara cu alte asemenea amplasari din Banat de pe timpul Dacicei romane, gindul ne-ar putea duce la plasarea ei in acele indepartate timpuri. Istoria vorbeste de ea insa abia in anul 1247, intr-un document de pe timpul acela. Este amintita adeseori in documente, pina in anul 1520, cind probabil a fost darimata de turci.
Riul cu numele de Caras este pomenit din anul 1129, cind, cu ocazia unei lupte dintre imparatul bizantin Ion Comnenul si regele maghiar Stefan al Il-lea, se spune ca batalia a fost asa de crincena de s-au inrosit apele Carasului.
Comuna este si ea foarte veche. Luindu-si numele de la cetate si de la riu, ea figureaza sub denumiri asemanatoare: Carasu, Crassov, Karassova, Krassovar, iar astazi Carasova. In trecut comuna a fost un centru insemnat. Pe la mijlocul veacului al XVI-lea este ridicata la rangul de oppidum, probabil dupa sporirea populatiei cu asa-numitii crasoveni. La recensamintul din 1717, Carasova avea 400 case, in timp ce Lugojul abia 218, iar Caransebesul 422.
Iesind din Carasova, drumul urca mult, in serpentine largi, pregatindu-se sa treaca in alte bazine. Din valea Jejnitei trece in valea Celnicului, ambele afluenti ai vaii Girlistei, tributara la rindul sau Carasului. Ajuns deasupra Carasovei, perspectiva se deschide frumoasa in special spre dealurile Dognecei. In jur, aceleasi versante despadurite, cu pasuni, cu albeata permanenta a pietrei de calcar. Dupa nai bine de 8 km drumul ajunge la padurile dese ce se intind compact spre Anina, pe care le va strabate pe mai multi kilometri in mers sinuos, bogat in curbe, la umbra fagilor si in mirosul discret al rasinoaselor.
Inainte de intrarea in Anina drumul se zbenguie in lumina citorva poieni, cu margini foarte regulate, contrastind puternic cu neregularitatea lizierelor intilnite in restul traseului. Intrarea in Anina se face prin colonia Celnic, la circa 2 km de centrul Aninei.
Sursa:scrigroup.com

Comunismul

Comunismul este o doctrina si un sistem social intemeiat pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si a produselor economice, membrii comunitatii participand intr-o egalitate deplina la administrarea, dar si la folosirea lor. Idee asemanatoare, dar totusi diferita de cea de socialism si colectivism.
Originile
Prima formulare cu privire la o societate comunista ii este atribuita lui Platon, care in cetatea ideala descrisa in Republica prevedea abolirea proprietatii private si a institutiei familiei pentru a anula orice fel de conflict intre interesele personale si cele ale statului; un asemenea model era aplicat, insa, numai elitei conducatoare, in timp ce nu exista nici un fel de referinta la o emancipare a categoriilor inferioare.
In orice caz, o data cu aparitia crestinismului au aparut primele idealuri comuniste cu caracter universal; invataturile evanghelice, oricat erau de atenuate de indemnurile Sf. Pavel de a-si accepta cu supunere propria conditie sociala, au determinat primele comunitati crestine sa-si puna in comun bunurile materiale.
Acest precedent a inspirat intr-o oarecare masura experimentele ordinului franciscan si ale miscarilor eretice din sec. XII-XIV (catari, valdenzi, calugarii apostolici ai lui Fra Dolcino, predicile lui Gioacchino da Fiore). Chiar din primii ani ai sec. XVI. T. Miintzer, capetenia taranilor protestanti in lupta impotriva principilor, a indemnat la restaurarea in comunitatile crestine a egalitatii existente la inceputurile lor.
Utopii si schimbari economice
Primele utopii comuniste, in sensul propriu al cuvantului, au fost expuse in sec. XVI-XVII (o data cu afirmarea clasei burgheze, cu dezvoltarea manufacturilor si cu criza a numeroase comunitati rurale). In acest contact, Thomas Morus a scris (1516) Utopia, insula imaginara unde nu existau nici proprietate privata si nici bani, bunurile apartineau statului, cetatenii lucrau sase ore pe zi, iar forma de organizare era democratica si electiva.
Idealul unei lumi organizate astfel incat sa satisfaca si nevoile comunitatii si pe cele egoiste ale fiecarui individ si-a gasit o forma noua in scrierile lui T. Campanella (Cetatea soarelui, 1643). Aspiratia spre o noua forma de organizare sociala s-a aflat, pe la jumatatea sec. XVII, la baza miscarii engleze a "sapatorilor" (diggers), aripa extrema a miscarii radical-democrate a "nivelatorilor" (levellers, v.); ei propuneau ca o premisa inevitabila pentru eliminarea inegalitatilor economice si sociale inlaturarea proprietatii asupra pamantului (scrierile lui G. Winstanley). In 1649 incercarea lor de a face o comunitate rurala de tip comunist a fost reprimata prin forta.
Revolutia franceza si revolutia industriala
Gandirea iluminista a adus o contributie fundamentala la dezvoltarea ideilor comuniste. In special lucrarile lui J.J. Rousseau si ale lui Morelly (care considerau proprietatea privata, primul - ca o degenerare a unei stari naturale primitive si ideale, iar cel de-al doilea - ca izvorul oricarei tare sociale) au deschis calea miscarii conduse, in paralel cu Revolutia franceza, de catre F.N. Babeuf: "babeufismul" aspira, de fapt, la un comunism de tip distinct, adica la un sistem in care puterea politica sa fie preocupata de organizarea aproape in exclusivitate a activitatii economice si de impartirea in mod egal a produselor muncii.
In 1796, "conjuratia Egalilor" a lui Babeuf a pus bazele acelei conceptii de "dictatura a insurectiei" (adica posibilitatea de a recurge la actiuni politice extreme pentru a instaura o societate comunista), care va avea o importanta atat de mare in desfasurarea ulterioara a miscarii comuniste. Si totusi, curentele de gandire socialiste si comuniste, care in prima jumatate a sec. XIX s-au dezvoltat ca reactie la problemele economice si sociale din ce in ce mai mari, provocate de revolutia industriala, n-au mers pe drumul babeufismului, tinzand mai degraba spre schimbari nonnviolente.
Astfel, Ch. Fourier a teoretizat falansterele (mici comunitati autarhice lipsite de orice fel de interese), in timp ce R. Owen a elaborat proiectul comunelor (sate agricole bazate pe cooperare, constituite pe pamantul dat in folosinta somerilor). Pe de alta parte, E. Cabet a imaginat, in schimb, un sistem riguros comunist (lipsit de orice fel de proprietate privata) la nivel national, devenit posibil prin eliminarea oricarei deosebiri sociale si prin controlul colectivitatii asupra mijloacelor de productie.
Punctul cel mai inalt al acestei tendinte de gandire a fost atins de Ch.H de Saint-Simon, primul care, in mod inechivoc, a introdus idealurile comuniste in lumea noua industriala: din ideile lui Saint-Simon reiesea clar condamnarea unei societati in care un pumn de oameni se imbogateau exploatand munca celor multi.
Gandirea filozofica a lui Marx. K. Marx si F. Engels si-au propus sa construiasca o teorie stiintifica a comunismului, bazata pe o analiza amanuntita a dinamicii economice si sociale si nu pe inventia utopica doar a unui singur ganditor. Ei au identificat originea capitalismului modem in cresterea si afirmarea clasei burgheze care monopolizase mijloacele de productie, transformandu-i pe muncitori in "proletari", obligati sa-si vanda forta de munca pentru a trai.
In viziunea celor doi teoreticieni modul de productie capitalist era strabatut de contradictii care, cu timpul, ar fi devenit de necontrolat de catre burghezie, dand nastere la crize din ce in ce mai violente. Disparitia treptata a categoriilor mijlocii, absorbite, in dinamica industriala, de catre proletariat, ar fi adus in cele din urma in stare de conflict elita restransa a capitalistilor si majoritatea covarsitoare constituita din muncitorii-proletari.
Acestia, puternici prin numarul lor mare, ar fi putut sa impuna rasturnarea proprietatii private si instaurarea unei societati fara clase, unde fiecare si-ar fi adus contributia dupa propria-i capacitate si ar fi primit dupa nevoi. Miscarea socialista de dupa Marx a inceput sa se diferentieze din ce in ce mai mult in doua mari filoane; pe de o parte cei care vedeau socialismul ca rezultat al unei largiri treptate a democratiei burgheze, garantat de inevitabila cadere a capitalismului datorita propriilor sale contradictii interne; pe de alta parte, cei care, in special dupa sangeroasa reprimare a Comunei din Paris de la 1871, sustineau necesitatea unei interventii care sa-si puna problema cuceririi puterii de catre avangarda proletariatului, fortand cursul istoriei si nelasand destinele comunismului pe seama unor procese economico-sociale spontane.
Confruntarea dintre cele doua orientari a parcurs istoria partidelor socialiste in Internationala I si a II-a (v.) si a ajuns la o separare definitiva o data cu primul razboi mondial, vazut de multi ca o confirmare a neputintei capitalismului de a-si rezolva contradictiile decat aruncand lumea in conflicte dezastruoase. Revolutia bolsevica din 1917 din Rusia a dus la crearea primului stat socialist din istorie si a Internationalei a IlI-a comuniste (1919, v.); din acel moment istoria comunismului a devenit pe de o parte un permanent si de multe ori, incoerent si oportunist ansamblu de idealuri si teorii, dar si realizari politico-institutionale, pe de alta parte.
Experienta sovietica
Fara nici o indoiala, personalitatea lui V. I. Lenin, prin interpretarea teoretico-programatica pe care a dat-o marxismului (leninismul), s-a impus ca protagonist al acestei etape. In cadrul miscarii revolutionare ruse, grupul bolsevic condus de Lenin s-a deosebit prin refuzul ideii prabusirii capitalismului ca rezultat al luptelor economice spontane ale muncitorilor si prin importanta deosebita pe care o acorda constiintei teoretice si politice in lupta revolutionara. Se configura in aceste fel rolul Partidului Comunist ca avangarda constienta, reprezentant al clasei muncitoare si garant al cuceririi puterii de stat.
Curand dupa revolutia rusa din 1917, proiectul de a instaura o democratie muncitoreasca a sovietelor a deschis calea spre luarea puterii de catre Partidul Comunist, actiune justificata de inasprirea conflictului de clasa in interior si prin "incercuirea" revolutiei de catre puterile internationale capitaliste. Regimul comunist rus s-a caracterizat printr-un centralism deosebit de puternic si prin identificarea statului cu partidul, ceea ce tindea sa anuleze libertatile si drepturile individuale.
Trasaturile autoritare au fost accentuate pana la paroxism de sistemul de putere creat de Stalin intre 1924 si 1953: la impunerea unei conceptii monolitice a partidului si la cultul personalitatii conducatorului, care au facut sa dispara orice posibilitate de dezbatere politica, s-au adaugat persecutii deosebit de severe impotriva dusmanilor reali si potentiali. Stalin a justificat acest sistem prin necesitatea de a construi socialismul "intr-o singura tara" intr-un context international ostil, subordonand exigentelor statului sovietic pe cele ale miscarii revolutionare din Occident, impotriva tezei "revolutiei permanente" avansata de L. Trotki.
In timp ce pe vremea lui Lenin s-a experimentat convietuirea regimului colectivist cu formele de proprietate privata, in special la sate, Stalin a optat definitiv pentru colectivizarea fortata a agriculturii si planificarea centrala a intregii dinamici economice dupa "planuri cincinale", axate pe dezvoltarea rapida a industriei grele. in jurul acestei optiuni a avut loc ruptura dintre Stalin si N. Buharin si au fost initiate marile "epurari" din randurile partidului si ale statului, care au facut milioane de victime in anii '30. Victoria in cel de-al doilea razboi mondial a permis exportarea regimului comunist mai intai in tarile din Europa Rasariteana ramase sub influenta URSS, apoi in Cuba si in urma procesului de prabusire a sistemului colonial, si in unele state din Africa si din Asia de sud-est.
Experienta chineza
Un model destul de diferit de cel sovietic a fost propus dupa razboi de cealalta mare revolutie comunista, care a dus in 1949 la aparitia Republicii Populare Chineze. Mao Zedong a intreprins o profunda reinterpretare a idealurilor comuniste, luand in consideratie contributia clasei taranesti, determinanta in realitatea tarilor in curs de dezvoltare in comparatie cu un proletariat slab dezvoltat. Maoismul a evidentiat intr-un mod si mai pregnant necesitatea de a planifica o dezvoltare mai echilibrata intre agricultura si industrie si de a pastra in permanenta viu spiritul revolutionar pentru a impiedica reaparitia privilegiilor si a stratificarii claselor.
Totusi ideea maoista a unei revolutii permanente s-a confruntat cu o puternica rezistenta chiar in interiorul Partidului Comunist, a inceput din ce in ce mai mult sa fie lasata de o parte si a primit p lovitura definitiva o data cu moartea lui Mao (1976).
De la destalinizare la prabusirea regimurilor din Est
Trasaturile dictatoriale ale sistemului stalinist au fost supuse criticii de catre Hrusciov chiar din 1956. Destalinizarea si abandonarea celor mai opresive metode n-au fost suficiente totusi pentru a frana alunecarea comunismului sovietic spre un elefantiazis birocratic sclerotic, dar au contribuit mai ales la slabirea legaturilor cu unele partide comuniste europene din Occident (PCI primii), care, constiente de infruntarea dintre "socialismul real" din tarile comuniste si exigentele de libertate inradacinate in Occident, au ajuns in cativa ani la elaborarea democratica a principiilor marxiste.
Cotitura politica radicala realizata in URSS de catre M. S. Gorbaciov in 1985, intemeiata pe altoirea treptata a elementelor democratice in sistemul politic si de economie de piata in sistemul economic sovietic, daca a avut succes in crearea unei opinii publice embrionare in tara, a unor forme de pluralism si a unei noi participari politice si in aducerea unei destinderi in relatiile cu Occidentul si a unei categorice imbunatatiri a imaginii internationale a URSS, nu a reusit sa realizeze totusi o reforma in profunzime a sistemului si sa redreseze o economie de-acum istovita de stagnarea birocratica si de un aparat militar impovarator.
Prabusirea regimurilor comuniste, care incepand din 1989 a antrenat toate tarile comuniste din Estul Europei si a dus chiar la dezmembrarea URSS in 1991, isi gaseste motivatiile, in afara de colapsul economiei si al aparatului birocratic de partid, intr-o multitudine de factori: scaderea tensiunii in raporturile cu SUA, cresterea tensiunilor etnice si nationale in imperiul sovietic, dorinta de a face sa creasca consumurile individuale la un nivel cel putin comparabil cu cel din democratiile occidentale, afirmarea libertatilor politice, civile, religioase si culturale ale tuturor cetatenilor.
Prabusirea comunismului in Europa Rasariteana a avut ecouri semnificative si in multe partide comuniste din Lumea a Treia si din Occident, in interiorul carora a inceput sa se atenueze din ce in ce mai mult apelul la idealurile si traditia comunista (in 1991 Partidul Comunist Italian si-a schimbat denumirea in Partidul Democratic al Stangii), in timp ce modelele de lupta de clasa au fost reconsiderate drept idealuri de solidaritate sociala.
Sursa:portalroman.com

Democratia

Democratia este forma de guvernamant (gr.: demos, popor si kratos, dominatie, putere), in care detinerea puterii este atribuita poporului. Atat in manifestarile sale institutionale cat si in expresia ei teoretica, democratia a capatat de-a lungul secolelor caracteristici din cele mai diferite.
Democratia in Antichitate
Ideea de democratie care a aparut in Grecia antica a fost alaturata unor concepte ca "iso-nomie" (egalitatea tuturor in fata legilor), "libertate" (conditie pentru exercitarea drepturilor politice), "iso-cratie" (egalitatea puterii), "isogorie" (egala libertate de exprimare). Modul de a concepe aceasta "guvernare a poporului" a fost insa deosebit de bine structurat.
Chiar Herodot a indicat calitatile si defectele formelor de guvernamant: doar democratia ar realiza egalitatea, libertatea si isonomia; aristocratia ar putea fi preferata pentru ca inseamna guvernarea celor mai buni; monarhia s-ar distinge prin capacitate decizionala. In tipologia lui Platon democratia este guvernarea celor multi, dar si a celor saraci.
Pentru Aristotel democratia este situata intre formele degenerate, ca putere exercitata nu "de cei multi", ci "pentru cei saraci", adica in vederea unui interes partinitor. Modelul aristotelic (care considera ca fiind, in cele din urma, formele de guvernamant cele mai indicate formele "mixte") va fi acceptat in repetate randuri de gandirea occidentala.
Experienta romana
Nu mai mica este si influenta pe care experienta Romei a exercitat-o asupra ideii de democratie in special perioada republicana ofera un important model institutional. S-a afirmat liberul acces al cetatenilor la diferitele functii dupa ce Legea celor XII Table (451 i.Hr.) stabilise egalitatea juridica dintre patricieni si plebei.
Adunarile comitiilor exercitau puterea legislativa si judiciara. Chiar rolul moderator pe care-l juca Senatul (care ramanea o emanatie a patriciatului) se reinnoia prin cooptarea si a celor care ocupasera in trecut functii publice, intre timp, o organizare juridica tot mai rafinata conferea siguranta normelor.
Componente democratice ale gandirii medievale
In epoca medievala redescoperirea filozofiei politice clasice, in special a celei aristocratice, dar si egalitarismul gandirii evanghelice crestine si in cele din urma inflorirea primelor teorii contractualiste au indreptat din nou interesul spre democratie.
Alaturi de traditionala idee a originii divine a puterii a inceput sa se afirme principiul legitimitatii populare, folosit in special de catre imperiu pentru a se opune papalitatii. Treptat a capatat forma, sub efectul teoriilor lui Aristotel, preluat de catre Sf. Tbma de Aquino, ideea unui contract originar, prin care membrii societatii se supuneau principelui.
Fundamentata in acest sens este lucrarea Defensorpacis (1324) a lui Marsilio din Padova: puterea suverana consta in a face legi, al caror beneficiar este intotdeauna poporul (universitas civium) sau acea parte a lui care este predominanta (valentiorpars). Legislatorului ii revine si puterea de a-l pedepsi si eventual de a-l detrona pe principe in vederea unui avantaj comun.
De la comune la statul modern
Marsilio cunostea bine experienta guvernelor comunale italiene (v. comune). Dar in acest sistem, bazat pe ierarhia si pe aparatul corporativ (v. corporatii), lipsea complet orice si republica, care nu se identificau cu democratia, dar aveau idee de egalitate intre indivizi.
Mai tarziu, Machiavelli unele din caracteristicile ei (de ex., impartirea puterii a recunoscut doar doua forme de guvernamant: monarhia intre mai multe grupuri colective). J. Althusius (Politica methodice digesta, 1603) a facut inca un pas spre suveranitatea poporului, recunoscand dreptul de opozitie fata de cel care ar fi pretins sa guverneze impotriva vointei celor guvernati.
Imaginea poporului suveran s-a conturat in buna parte inca din perioada razboaielor religioase: principele primeste puterea de la popor si trebuie s-o exercite in limitele acestei insarcinari, fara a pretinde sa se amestece in materie de credinta.
Aceasta evolutie a dat un puternic impuls si legitimitate luptelor duse in sec. XVII de catre Parlamentul englez impotriva coroanei (v. revolutia engleza).
Democratia in epoca moderna
In gandirea iluminista (Montesquieu si Rousseau, in special) si in ideologiile revolutionare din America si Franta s-au afirmat principiile democratice in mod definitiv impotriva absolutismului.
Rousseau a imbinat in teoria contractului social ideea existentei unei vointe generale (inalienabila si indivizibila) a colectivitatii, refuzul oricarei vointe politice individuale sau de partid, invatatura oferita de putinele exemple de democratie directa si aspiratie spre un sistem egalitar in care toti sa ia parte la elaborarea legilor.
Democratia care se putea realiza in practica nu era insa, pentru Rousseau, cea directa (proprie doar statelor mici), ci cea reprezentativa. Aceasta idee si-a gasit aplicarea la sfarsitul sec. XVIII in constitutia SUA (si a fiecarui stat care face parte din SUA) ca si in cele create de Revolutia franceza. De atunci conceptul de democratie a fost indisolubil legat de cel de reprezentare politica si de existenta a unei adunari alcatuite din delegati ai poporului.
De la liberalism la democratie
In sec. XIX atentia teoreticienilor democratici s-a indreptat spre garantarea libertatilor si drepturilor fundamentale ale cetatenilor, ocrotind o zona privata si evitand excesele iacobinilor din democratia revolutionara, care s-a dorit sa se impuna prin teroare. Un curent de gandire "garantist" si liberal (de la B. Constant pana la J.S. Mill) a concentrat atentia asupra aspectelor juridico-formale ale democratiei, in timp ce Alexis de Tocqueville in lucrarea sa Democratia in America (1835-1840) a recunoscut ca exista o mai mare participare politica in America fata de Europa.
In dezbaterea politica conceptul de democratie a fost in mod esential opus liberalismului, tinzand spre integrarea maselor populare in stat si militand impotriva restrictiilor de tip censitar asupra dreptului de vot.
O raspandire reala a democratiei in democratie crestina, sintagma prin care se defineste ansamblul miscarilor si partidelor de inspiratie catolica care au aparut in Europa si in America Latina incepand de la sfarsitul sec. XIX sub impulsul pontificatului lui Leon XIII.
Formalismul contemporan
In opozitie cu aceste modele se afla viziunea elitista a teoriei clasice politice (G. Mosca si V. Pareto), care a dus la reinterpretarea democratiei ca o modalitate - printre multe altele - de selectare si recrutare a detinatorilor puterii. Mai precis, in anii '40 ai sec. XX, J. Schumpeter sustinea ca exista democratie acolo unde se obtine puterea printr-o lupta care are drept scop votul poporului.
Pe aceeasi linie s-a situat si gandirea lui K. Popper sau a lui H. Kelsen. In felul acesta democratia s-a indepartat treptat de intelesul generic de "guvern al poporului", pentru a fi definita pe baza existentei unor conditii formale si procedurale imposibil de evitat: libertatea de asociere, de gandire, de informare; dreptul de vot si alegeri libere; dreptul liderilor politici de a se confrunta intre ei in vederea obtinerii consensului; posibilitatea de acces la functiile publice; controlul politicii fortelor aflate la guvernare din partea opozitiei si alternarea la guvernare.
In ciuda acestui fapt a persistat o viziune care opune o democratie "de substanta" celei pur si simplu "formale": ea a avut o mare influenta in cursul evolutiei sistemelor democratice in promovarea drepturilor sociale ale cetatenilor (Welfare State). Aceste dinamici, impletite cu mostenirea liberala, au dus la configurarea, in lumea occidentala cu economie capitalista, a experientelor asa-numitelor regimuri "liberal-democrate".
Sursa:portalroman.com

Cabana Stana de Vale-Adapostul Padis*muntii Apuseni

2. Cabana Stîna de Vale – Adăpostul Padiș.

Marcaj: bandă roșie.                                                                                                                            

Durata: 6 ore.                                                                                                                                     

Distanța: 20 km.                                                                                                                          

Caracteristici: Priveliști largi de la vf. Poieni pînă la vf. Cumpănățelul. Accesibil vara și iarna. Trasee intersectate: Traseu comun cu traseele nr. 4 și 12 pînă la vf. Poieni. De la șaua Cumpănățelu pleacă traseele nr. 6 și 11. Crișul Negru – traseul nr. 14.



Sursa:traseeromania.ro