Comunismul este o doctrina si un sistem social intemeiat pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si a produselor economice, membrii comunitatii participand intr-o egalitate deplina la administrarea, dar si la folosirea lor. Idee asemanatoare, dar totusi diferita de cea de socialism si colectivism.
Originile
Prima formulare cu privire la o societate comunista ii este atribuita lui Platon, care in cetatea ideala descrisa in Republica prevedea abolirea proprietatii private si a institutiei familiei pentru a anula orice fel de conflict intre interesele personale si cele ale statului; un asemenea model era aplicat, insa, numai elitei conducatoare, in timp ce nu exista nici un fel de referinta la o emancipare a categoriilor inferioare.
In orice caz, o data cu aparitia crestinismului au aparut primele idealuri comuniste cu caracter universal; invataturile evanghelice, oricat erau de atenuate de indemnurile Sf. Pavel de a-si accepta cu supunere propria conditie sociala, au determinat primele comunitati crestine sa-si puna in comun bunurile materiale.
Acest precedent a inspirat intr-o oarecare masura experimentele ordinului franciscan si ale miscarilor eretice din sec. XII-XIV (catari, valdenzi, calugarii apostolici ai lui Fra Dolcino, predicile lui Gioacchino da Fiore). Chiar din primii ani ai sec. XVI. T. Miintzer, capetenia taranilor protestanti in lupta impotriva principilor, a indemnat la restaurarea in comunitatile crestine a egalitatii existente la inceputurile lor.
Utopii si schimbari economice
Primele utopii comuniste, in sensul propriu al cuvantului, au fost expuse in sec. XVI-XVII (o data cu afirmarea clasei burgheze, cu dezvoltarea manufacturilor si cu criza a numeroase comunitati rurale). In acest contact, Thomas Morus a scris (1516) Utopia, insula imaginara unde nu existau nici proprietate privata si nici bani, bunurile apartineau statului, cetatenii lucrau sase ore pe zi, iar forma de organizare era democratica si electiva.
Idealul unei lumi organizate astfel incat sa satisfaca si nevoile comunitatii si pe cele egoiste ale fiecarui individ si-a gasit o forma noua in scrierile lui T. Campanella (Cetatea soarelui, 1643). Aspiratia spre o noua forma de organizare sociala s-a aflat, pe la jumatatea sec. XVII, la baza miscarii engleze a "sapatorilor" (diggers), aripa extrema a miscarii radical-democrate a "nivelatorilor" (levellers, v.); ei propuneau ca o premisa inevitabila pentru eliminarea inegalitatilor economice si sociale inlaturarea proprietatii asupra pamantului (scrierile lui G. Winstanley). In 1649 incercarea lor de a face o comunitate rurala de tip comunist a fost reprimata prin forta.
Revolutia franceza si revolutia industriala
Gandirea iluminista a adus o contributie fundamentala la dezvoltarea ideilor comuniste. In special lucrarile lui J.J. Rousseau si ale lui Morelly (care considerau proprietatea privata, primul - ca o degenerare a unei stari naturale primitive si ideale, iar cel de-al doilea - ca izvorul oricarei tare sociale) au deschis calea miscarii conduse, in paralel cu Revolutia franceza, de catre F.N. Babeuf: "babeufismul" aspira, de fapt, la un comunism de tip distinct, adica la un sistem in care puterea politica sa fie preocupata de organizarea aproape in exclusivitate a activitatii economice si de impartirea in mod egal a produselor muncii.
In 1796, "conjuratia Egalilor" a lui Babeuf a pus bazele acelei conceptii de "dictatura a insurectiei" (adica posibilitatea de a recurge la actiuni politice extreme pentru a instaura o societate comunista), care va avea o importanta atat de mare in desfasurarea ulterioara a miscarii comuniste. Si totusi, curentele de gandire socialiste si comuniste, care in prima jumatate a sec. XIX s-au dezvoltat ca reactie la problemele economice si sociale din ce in ce mai mari, provocate de revolutia industriala, n-au mers pe drumul babeufismului, tinzand mai degraba spre schimbari nonnviolente.
Astfel, Ch. Fourier a teoretizat falansterele (mici comunitati autarhice lipsite de orice fel de interese), in timp ce R. Owen a elaborat proiectul comunelor (sate agricole bazate pe cooperare, constituite pe pamantul dat in folosinta somerilor). Pe de alta parte, E. Cabet a imaginat, in schimb, un sistem riguros comunist (lipsit de orice fel de proprietate privata) la nivel national, devenit posibil prin eliminarea oricarei deosebiri sociale si prin controlul colectivitatii asupra mijloacelor de productie.
Punctul cel mai inalt al acestei tendinte de gandire a fost atins de Ch.H de Saint-Simon, primul care, in mod inechivoc, a introdus idealurile comuniste in lumea noua industriala: din ideile lui Saint-Simon reiesea clar condamnarea unei societati in care un pumn de oameni se imbogateau exploatand munca celor multi.
Gandirea filozofica a lui Marx. K. Marx si F. Engels si-au propus sa construiasca o teorie stiintifica a comunismului, bazata pe o analiza amanuntita a dinamicii economice si sociale si nu pe inventia utopica doar a unui singur ganditor. Ei au identificat originea capitalismului modem in cresterea si afirmarea clasei burgheze care monopolizase mijloacele de productie, transformandu-i pe muncitori in "proletari", obligati sa-si vanda forta de munca pentru a trai.
In viziunea celor doi teoreticieni modul de productie capitalist era strabatut de contradictii care, cu timpul, ar fi devenit de necontrolat de catre burghezie, dand nastere la crize din ce in ce mai violente. Disparitia treptata a categoriilor mijlocii, absorbite, in dinamica industriala, de catre proletariat, ar fi adus in cele din urma in stare de conflict elita restransa a capitalistilor si majoritatea covarsitoare constituita din muncitorii-proletari.
Acestia, puternici prin numarul lor mare, ar fi putut sa impuna rasturnarea proprietatii private si instaurarea unei societati fara clase, unde fiecare si-ar fi adus contributia dupa propria-i capacitate si ar fi primit dupa nevoi. Miscarea socialista de dupa Marx a inceput sa se diferentieze din ce in ce mai mult in doua mari filoane; pe de o parte cei care vedeau socialismul ca rezultat al unei largiri treptate a democratiei burgheze, garantat de inevitabila cadere a capitalismului datorita propriilor sale contradictii interne; pe de alta parte, cei care, in special dupa sangeroasa reprimare a Comunei din Paris de la 1871, sustineau necesitatea unei interventii care sa-si puna problema cuceririi puterii de catre avangarda proletariatului, fortand cursul istoriei si nelasand destinele comunismului pe seama unor procese economico-sociale spontane.
Confruntarea dintre cele doua orientari a parcurs istoria partidelor socialiste in Internationala I si a II-a (v.) si a ajuns la o separare definitiva o data cu primul razboi mondial, vazut de multi ca o confirmare a neputintei capitalismului de a-si rezolva contradictiile decat aruncand lumea in conflicte dezastruoase. Revolutia bolsevica din 1917 din Rusia a dus la crearea primului stat socialist din istorie si a Internationalei a IlI-a comuniste (1919, v.); din acel moment istoria comunismului a devenit pe de o parte un permanent si de multe ori, incoerent si oportunist ansamblu de idealuri si teorii, dar si realizari politico-institutionale, pe de alta parte.
Experienta sovietica
Fara nici o indoiala, personalitatea lui V. I. Lenin, prin interpretarea teoretico-programatica pe care a dat-o marxismului (leninismul), s-a impus ca protagonist al acestei etape. In cadrul miscarii revolutionare ruse, grupul bolsevic condus de Lenin s-a deosebit prin refuzul ideii prabusirii capitalismului ca rezultat al luptelor economice spontane ale muncitorilor si prin importanta deosebita pe care o acorda constiintei teoretice si politice in lupta revolutionara. Se configura in aceste fel rolul Partidului Comunist ca avangarda constienta, reprezentant al clasei muncitoare si garant al cuceririi puterii de stat.
Curand dupa revolutia rusa din 1917, proiectul de a instaura o democratie muncitoreasca a sovietelor a deschis calea spre luarea puterii de catre Partidul Comunist, actiune justificata de inasprirea conflictului de clasa in interior si prin "incercuirea" revolutiei de catre puterile internationale capitaliste. Regimul comunist rus s-a caracterizat printr-un centralism deosebit de puternic si prin identificarea statului cu partidul, ceea ce tindea sa anuleze libertatile si drepturile individuale.
Trasaturile autoritare au fost accentuate pana la paroxism de sistemul de putere creat de Stalin intre 1924 si 1953: la impunerea unei conceptii monolitice a partidului si la cultul personalitatii conducatorului, care au facut sa dispara orice posibilitate de dezbatere politica, s-au adaugat persecutii deosebit de severe impotriva dusmanilor reali si potentiali. Stalin a justificat acest sistem prin necesitatea de a construi socialismul "intr-o singura tara" intr-un context international ostil, subordonand exigentelor statului sovietic pe cele ale miscarii revolutionare din Occident, impotriva tezei "revolutiei permanente" avansata de L. Trotki.
In timp ce pe vremea lui Lenin s-a experimentat convietuirea regimului colectivist cu formele de proprietate privata, in special la sate, Stalin a optat definitiv pentru colectivizarea fortata a agriculturii si planificarea centrala a intregii dinamici economice dupa "planuri cincinale", axate pe dezvoltarea rapida a industriei grele. in jurul acestei optiuni a avut loc ruptura dintre Stalin si N. Buharin si au fost initiate marile "epurari" din randurile partidului si ale statului, care au facut milioane de victime in anii '30. Victoria in cel de-al doilea razboi mondial a permis exportarea regimului comunist mai intai in tarile din Europa Rasariteana ramase sub influenta URSS, apoi in Cuba si in urma procesului de prabusire a sistemului colonial, si in unele state din Africa si din Asia de sud-est.
Experienta chineza
Un model destul de diferit de cel sovietic a fost propus dupa razboi de cealalta mare revolutie comunista, care a dus in 1949 la aparitia Republicii Populare Chineze. Mao Zedong a intreprins o profunda reinterpretare a idealurilor comuniste, luand in consideratie contributia clasei taranesti, determinanta in realitatea tarilor in curs de dezvoltare in comparatie cu un proletariat slab dezvoltat. Maoismul a evidentiat intr-un mod si mai pregnant necesitatea de a planifica o dezvoltare mai echilibrata intre agricultura si industrie si de a pastra in permanenta viu spiritul revolutionar pentru a impiedica reaparitia privilegiilor si a stratificarii claselor.
Totusi ideea maoista a unei revolutii permanente s-a confruntat cu o puternica rezistenta chiar in interiorul Partidului Comunist, a inceput din ce in ce mai mult sa fie lasata de o parte si a primit p lovitura definitiva o data cu moartea lui Mao (1976).
De la destalinizare la prabusirea regimurilor din Est
Trasaturile dictatoriale ale sistemului stalinist au fost supuse criticii de catre Hrusciov chiar din 1956. Destalinizarea si abandonarea celor mai opresive metode n-au fost suficiente totusi pentru a frana alunecarea comunismului sovietic spre un elefantiazis birocratic sclerotic, dar au contribuit mai ales la slabirea legaturilor cu unele partide comuniste europene din Occident (PCI primii), care, constiente de infruntarea dintre "socialismul real" din tarile comuniste si exigentele de libertate inradacinate in Occident, au ajuns in cativa ani la elaborarea democratica a principiilor marxiste.
Cotitura politica radicala realizata in URSS de catre M. S. Gorbaciov in 1985, intemeiata pe altoirea treptata a elementelor democratice in sistemul politic si de economie de piata in sistemul economic sovietic, daca a avut succes in crearea unei opinii publice embrionare in tara, a unor forme de pluralism si a unei noi participari politice si in aducerea unei destinderi in relatiile cu Occidentul si a unei categorice imbunatatiri a imaginii internationale a URSS, nu a reusit sa realizeze totusi o reforma in profunzime a sistemului si sa redreseze o economie de-acum istovita de stagnarea birocratica si de un aparat militar impovarator.
Prabusirea regimurilor comuniste, care incepand din 1989 a antrenat toate tarile comuniste din Estul Europei si a dus chiar la dezmembrarea URSS in 1991, isi gaseste motivatiile, in afara de colapsul economiei si al aparatului birocratic de partid, intr-o multitudine de factori: scaderea tensiunii in raporturile cu SUA, cresterea tensiunilor etnice si nationale in imperiul sovietic, dorinta de a face sa creasca consumurile individuale la un nivel cel putin comparabil cu cel din democratiile occidentale, afirmarea libertatilor politice, civile, religioase si culturale ale tuturor cetatenilor.
Prabusirea comunismului in Europa Rasariteana a avut ecouri semnificative si in multe partide comuniste din Lumea a Treia si din Occident, in interiorul carora a inceput sa se atenueze din ce in ce mai mult apelul la idealurile si traditia comunista (in 1991 Partidul Comunist Italian si-a schimbat denumirea in Partidul Democratic al Stangii), in timp ce modelele de lupta de clasa au fost reconsiderate drept idealuri de solidaritate sociala.
Sursa:portalroman.com
