Evocarea personalitatii si procesului lui Iuliu Maniu (1)

Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu
Prefaţă
#1

de Cicerone Ionitoiu

Cicerone loniţoiu este unul dintre intelectualii care au refuzat să tacă. Nu a tăcut nici în perioada dictaturii şi nici în prezent Prin lucrările lui, deţine topul relatărilor destre atrocităţile comunismului în România.

Abordarea domnului Cicerone loniţoiu este una dintre cele mai legitime pentru că autorul a avut posibilitatea de a trăi direct legătura cu înaintaşii Maniu şi Mihalache dar şi pentru faptul că a reuşit să ducă peste timp dorinţa lor de a reînvia partidul interzis de dictatură.

Prin scrierile sale, trăiesc nu doar amintirile d-lui loniţoiu ci trăiesc odată cu ele contemporanii săi, oameni politici, personalităţi reprezentative ale culturii româneşti, preoţi, ofiţeri, elevi, studenţi, ţărani care şi-au oprit firul existenţei lor în închisori sau care şi-au pus anii vieţii lor pe altarul demnităţii româneşti.

Pentru Cicerone loniţoiu, cunoaşterea dramei detenţiei a fost completată cu cea a exilului. Exilul său a marcat însă debutul deplinei sale eliberări. O dată cu exilul, viaţa sa a fost dedicată scrierilor care au dorit şi care au reuşit să sensibilizeze nu doar diaspora românească ci şi oameni politici vest-europeni asupra dramei României ocupată de trupe sovietice şi înrobită comunismului.

Concepută în două volume, cartea de faţă este dedicată marelui român luliu Maniu a cărui personalitate a marcat viaţa politică a ţării mai bine de 50 de ani. Sunt evocate şi ecourile politice postume ale marii personalităţi care au influenţat pe tinerii ţărănişti ai anilor '40, din rândul cărora Cicerone loniţoiu face parte.

Relatările lui Cicerone loniţoiu nu sunt simple memorii care ar putea fi suspectate de interpretări personale sau de metamorfoze afective. Ele sunt rodul culegerii metodice a datelor preluate din documente ale vremii sau de la sute de colegi de detenţie. Ele sunt analizate cu spiritul critic al istoricului care are conştiinţa datoriei faţă de adevăr trează şi prevalentă altor interese. .

lată pentru ce, scrierile sale, de la care nici prezenta carte nu face excepţie, sunt încărcate de dovezi a căror prezentare nu exclude ineditul.

Personalitatea lui luliu Maniu este evocată în prezenta lucrare: desprins din istorie, face istorie, fiind totodată creştin, patriot şi om politic.

Apărută într-o perioadă de răscruse pentru viitorul României, cartea lui Cicerone loniţoiu are menirea de a dovedi încă o dată, prin minuţioasa descriere a lui luliu Maniu şi a rolului pe care acesta l-a avut în istoria României şi Europei acelor ani, că România este o ţară modernă, cu rădăcini democratice anterioare celor 50 de ani de comunism.
Remus Opriş


«Căci e aşa de dur neamul românesc, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau alte genuri de pedeapsă.»
Argument

Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu nu poate fi făcută înainte de a aminti pe cea a lui Horea şi a procesului ce i s-a făcut, tot proces înscenat dar cu 162 de ani mai înainte şi tot învinuit pentru apărarea drepturilor românilor. Amândouă aceste procese au fost ordonate de puteri străine care subjugaseră poporul român, urmărind desfiinţarea fiinţei lui naţionale.

Procesul lui Horea a fost ordonat de împăratul-despot de la Viena, iar cel al lui Maniu a fost impus de călăul omenirii de la Moscova. Două puteri clădite pe minciună şi furt şi care de secole au urmărit să câştige stăpânirea Balcanilor. Amândouă au întâlnit rezistenţa românească, insulă latină, ce nu s-a lăsat înghiţită de asalturile furibunde date asupra ei.

Horea a fost arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de galbeni, în ziua de Sfântul Ştefan, 1784. Ce preţ a avut „capul lui Horea" ne dăm seama prin comparaţie cu cei 16 890 florini plătiţi de aceeaşi Cancelarie de la Viena, numai cu 10 ani mai înainte (7 mai 1775) pentru obţinerea Bucovinei, teritoriu românesc, de la imperiul otoman.

Capul lui luliu Maniu a costat enorm de mult: pierderea liber¬tăţii, independenţei şi jefuirea poporului român vreme de o jumătate de veac. Condamnările s-au făcut prin procese-spectacol după indicaţiile stăpânirilor care le regizau. Horea, cu căpitanii lui, se ridicaseră împotriva obligaţiilor iobăgeşti de nesuportat:

„Greutatea slujbei la domni în timpul muncilor grabnice când iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână şi trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci..."

Barbaria execuţiei pedepsei din 28 februarie 1785 nu cunoaşte asemănare, iar ordinul împărătesc suna:
„să li se frângă toate membrele corpului începând de jos în sus... în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte... iar trupurile împărţite în bucăţi să fie împrăştiate la margini de drumuri".Şi supliciul împărătesc s-a împlinit
Primul a fost Cloşca. Execuţia lui a durat vreun ceas şi a primit 20 de lovituri de roată până ce şi-a dat sufletul.

Horea a fost obligat să asiste la chinuirea „fratelui" său de luptă, până ce cu roata i s-a dat lovitura de graţie.

Moartea lui care a cutremurat fiinţa românească a făcut ca, în acel an 1785, pe 22 august, împăratul să dea „patenta" de desfiinţare a iobăgiei, publicată în 4 limbi (latină, germană, maghiară şi română) motivând-o că „fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că aceasta nu se poate obţine decât prin libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură".

Nobilimea cerea ca şi preoţii să fie loviţi în mod exemplar, iar satele turbulente să fie pustiite cu totul, locuitorii să fie decimaţi fără milă.

Ecourile sacrificiului pentru libertatea poporului român asuprit au însufleţit generaţiile ce au urmat. Nicolae Bălcescu spunea că: „Horea scrise drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare".

Revoluţionarii de la 1848 si în special tribunul Avram lancu declara: „n'u cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea".

Un alt tribun ardelean care a mers pe linia luptei lui Horea pentru scuturarea jugului feudal şi a asupririi naţionale a fost Simion Bărnuţiu, unchiul dinspre mamă al lui luliu Maniu. In cuvântarea ţinută în catedrala Blajului, pe 2/14 mai 1848 a spus:

„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni... Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fiii aceleiaşi mame şi cauza este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l atrag străinii aşa uşor în partea lor cum îi atrag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia..."
Acest discurs Bărnuţiu îl scrisese sub coroana părului de la Bădăcin, din curtea celei de-a şasea surori - Ileana - (rămasă văduvă în 1835 când Ion, tatăl lui luliu Maniu, avea numai 2 ani).

Simion Bărnuţiu în 1848 împlinea dorinţa fierbinte a episcopului greco-catolic loan Inochentie Micu care se zbătuse zadarnic în Dieta de la Cluj (între 1730-1751), strigând că „poporul român e apăsat până la sânge... lucrând pentru domnii lor de pământ, care le trag şi pielea de pe ei"... şi care ceruse ca românii să fie consideraţi a patra naţiune pe pământul lor strămoşesc.

Această dorinţă a lui loan Inochentie Micu dusă de el până la Maria-Tereza (Viena) a fost preluată de numeroase personalităţi româneşti (Samuil Micu, losif Mehesi, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a.) şi concretizată în „Supplex Libellus Valahorum" şi dusă de asemenea în martie 1791, tot la Viena, împăratului Leopold al ll-lea şi tot de „preoţi cu crucea-n frunte", de episcopii ortodox şi uniţi, Gherasim Adamovici şi loan Bob.

Acest „Memoriu", cel mai reprezentativ act politic, se baza pe argumente istorice, lingvistice, înlănţuite logic în prezentarea revendicărilor:

„...Naţiunea română este cu mult mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei... întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor...

Naţiunea română să fie pusă în toate drepturile alături de unguri, saşi şi secui, ca numirile odioase şi pline de ocară... toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege pe fruntea naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel... naţiunea română renăscută, să fie pusă în folosinţa tuturor drepturilor.

Românii să aibă posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, adică în comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă să se facă numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just, la punerea în slujbă în număr proporţional a persoanelor din această slujbă; unităţile administrative cu majoritatea etnică românească să poarte şi numiri româneşti, întregul cler, unit sau neunit, nobilimea şi plebea (oamenii de rând) să aibă aceleaşi drepturi pe care le aveau categoriile similare ale celorlalte naţiuni; locuitorii Transilvaniei, indiferent de naţiune, dar potrivit cu starea şi condiţia socială căreia îi aparţin, să suporte sarcinile statului.

Românii să se poată întruni într-o adunare naţională, unde să-şi aleagă delegaţi proprii care să-i reprezinte oriunde şi oricând."
În această „Adunare de la Blaj", având ca participanţi de seamă pe Mitropolitul Andrei Şaguna fi pe viitorul domn al Principatelor Unite - Alexandru loan Cuza - si în programul prezentat de Simion Bărnuţiu, se poate socoti originea Partidului Naţional Român. Similitudinea constituirii acestor înjghebări politice în toate cele trei provincii româneşti însemna nu numai unitatea etnică dar şi maturitatea conştiinţei de a-şi câştiga dreptul oprimat la o viată naţională si socială.


CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-001)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/831-Evocarea-personalităţii-şi-a-procesului-lui-Iuliu-Maniu

La pescuit pe raul Mures

O superba zi de pescuit pe raul Mures,undeva la 4 km de oras.

Cele 3mari dorinte ale barbatului

Barbatul are trei mari dorinte. Care sunt acestea?:
a. Sa fie asa frumos cum este in ochii mamei sale;
b. Sa fie asa bogat cum crede fi-sau ca este;
c. Sa aiba atatea femei cate suspecteaza nevasta-sa ca are.

Cheile Galbenei *muntii Apuseni

Cheile Galbenei
*Drumetie

Situată în sud-vestul şi vestul Bazinului închis Padiş – Cetăţile Ponorului, în afara acestuia, Valea Galbenei reprezintă un culoar de drenare spre Depresiunea Beiuşului a majorităţii apelor din Bazinul Padiş. Aproape pe tot parcursul ei, Valea Galbenei cuprinde sectoare de chei înguste, mărginite de pereţi verticali şi pante abrupte, având numeroase cascade şi fiind deosebit de greu de străbătut. Sectorul amonte este cel mai spectaculos, porţiunea dintre Izbucul Galbenei şi confluenţa cu Valea Luncşoara, constituind un canion îngust, mărginit de pereţi verticali de peste 100 m.
Izbucul Galbenei reprezintă resurgenţa râului subteran din peştera Cetăţile Ponorului, de fapt marea parte a debitului râurilor ce străbat Bazinul închis Padiş – Cetăţile Ponorului, precum şi a Sistemului Zăpodie din Groapa de la Barsa. Izbucul este un ochi de apă de circa 7 m diametru, situat la baza unui perete de stâncă. În aval, apa se prăvăleşte în cascade.
Prinsă într-un canion îngust, Valea Galbenei creează jgheaburi şi marmite inaccesibile, parcurgând astfel o diferenţă de nivel de 100 m pe aproximativ 700 m lungime în linie aeriană. Pe vale apare o gură de peşteră, unde apa râului intră zgomotos. Este începutul tunelului subteran din Cheile Galbenei, lung de peste 100 m şi foarte greu practicabil. Acesta se termină printr-o cascadă evantai deosebit de pitorească, înaltă de 7 m, la baza căreia se găseşte un lac.
Un traseu turistic parcurge Cheile Galbenei, existând amenajări pentru turişti, constând în porţiuni de cabluri de oţel şi lanţuri de sprijin. Datorită dificultăţii şi gradului sporit de periculozitate, acest traseu este recomandat doar turiştilor cu experienţă şi condiţie fizică bună. Nu se recomandă parcurgerea lui pe vreme rea sau în perioadele de viituri.
O ramură a traseului urcă deasupra, în peretele stâncos ai cheilor unde există două puncte de belvedere suspendate la circa 200 m deasupra firului văii, care oferă privelişti inedite asupra canionului şi asupra peretelui de vizavi înalt de peste 300 m.
Sectorul din aval, până la confluenţa cu Crişul Pietros, numit şi Cheile Jgheabului, este de asemenea deosebit de spectaculos prin cascadele din zonele de confluenţă cu afluenţii de pe partea stângă. Această porţiune de chei nu este accesibilă, dar pe deasupra lor, în ambii versanţi s-au construit drumuri forestiere care permit pe alocuri contemplarea sălbăticiei acestora.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=70&Itemid=79&lang=ro

Cinci oameni care sustin ca au fost in iad

Cu toții am auzit, fie am citit, despre oameni care au avut experiențe din preajma morții. Aceștia au susținut că o lumină uriașă i-a ghidat spre un loc mirific unde s-au simțit împliniți din toate punctele de vedere. Acolo și-au întâlnit rudele moarte și unii dintre chiar au avut posibilitatea să comunice cu ele. Aceste experiențe sunt atât de frumoase încât moartea pare precum o poartă care face trecerea spre o lume mai buna, mai pașnică și mai bună, adică raiul.

Cu toate acestea, printre cei care au experimentat moartea, eu existat și oameni care au susținut că s-au trezit în cele mai cumplite focuri ale iadului. Iată cele mai cumplite relatări ale unor oameni care au simțit pe pielea lor căldura insuportabilă a celui mai cumplit loc, iadul:

1. Evelyn Hazell

Evelyn Hazell, un critic de artă din Marea Britanie, s-a prezentat la spital cu meningită. Brusc lucrurile s-au complicat și a intrat într-o criză dramatică. Atunci a fost momentul când a simțit că ceva o trage în jos. A ajuns într-un loc unde era numai foc în jurul ei, iar agresorul vroia s-o arunce în cel mai fierbinte loc de acolo. Femeia a povestit că s-a luptat din toate puterile cu acel bărbat puternic și ca prin minune a reușit să ajungă înapoi în lumea celor vii. În urma acestei experiențe, Evelyn Hazell a realizat că iadul există și și-a schimbat complet percepția asupra vieții.

2. Matthew Botsford

Matthew Botsford se relaxa pe terasa unui restaurant din Atlanta când un bărbat neidentificat a început să tragă cu o armă în stânga și în dreapta. Botsford a fost lovit de un glonț chiar în cap și dintr-o dată a simțit cum intră în pământ. Brusc s-a trezit parcă într-o celula și nu mai știa să iasă de acolo. La puțin timp după aceea, a auzit vocea lui Dumnezeu care le-a ordonat îngerilor să-l scoată de acolo. Botsford a fost readus la viață și acum este paralizat într-un scaun cu rotile.

3. Howard Storm

Bărbatul de origine engleză se afla într-o excursie la Paris când a fost nevoit să meargă la spital pentru că avea dureri foarte mari de burtă. A fost diagnosticat cu ulcer și din diferite motive operația sa a fost amânată. Pentru că durerile erau atât de puternice, Howard Storm aproape că renunțase la viață și brusc s-a trezit într-o încăpere în care mai mulți umanoizi se holbau la el. A realizat că aceștia sunt demoni și a început să se roage la Iisus pentru a-l salva. Rugăciunile sale au fost ascultate și după o perioadă indefinită de timp o forță superioară l-a ridicat din camera respectivă. În cele din urmă bărbatul a fost readus la viață și s-a vindecat de boala sa. Pentru a-i mulțumi lui Iisus, Howard Storm s-a călugărit și acum duce o viață monahală.

4. Tamara Laroux

Atunci când Tamara Laroux avea 15 ani, părinții săi au hotărât să divorțeze. Supărată, adolescenta a hotărât să se împuște în piept în timp de făcea dus. Imediat după ce glonțul i-a străpuns pieptul, adolescență s-a trezit într-un loc plin de flăcări. Era înconjurată de suflete care plângeau în chinuri și un demon o privea încruntat. Nu știa unde se află și era cuprinsă de frică. După o perioadă de timp l-a văzut pe Iisus, care a luat-o din acel loc cumplit și a dus-o în rai. Tamara Laroux s-a trezit apoi pe masa de operația unde medicii tocmai au readus-o la viață.

5. George Ritchie

În 1943, George Ritchie se afla pe patul unui spital bolnav de pneumonie. Timp de 9 minute a intrat în moarte clinică și atunci a experimentat iadul. S-a trezit într-un loc plin de flăcări, unde o multitudine de suflete erau chinuite. Când a văzut ceea ce se petrece în jurul său a început să plângă și nu mai știa ce sa facă. După nu foarte multă vreme George Ritchie a fost luat de Iisus de acolo și într-un fel miraculos a reușit să revină la viață. Astfel, Ritchie a rămas marcat pe viață de experiența cumplită prin care a trecut.
Sursa:http://www.efemeride.ro/cinci-oameni-care-sustin-ca-au-fost-in-iad

Geologii rusi au descoperit iadul in Siberia

Povestea iadului este preluată din relatările biblice care nu prea mai sunt luate în seamă în ziua de astăzi. Chiar și Dante Aligheri susținea că “drumul spre iar este pavat cu intenții bune“, ceea ce semnifică faptul că oamenii niciodată nu vor avea senzația că se îndreaptă spre locul lipsit de energie spirituală, atâta timp cât cele mai frumoase povești de viață le vor distrage atenția.
O întâmplare interesantă s-a petrecut în Siberia, la sfârșitul anului 1989, cânt un grup de geologi sovietici și norvegieni a participat la studierea plăcilor tectonice. S-a săpat o groapă de aproximativ 15 km pentru ca mai multe sonde să fie introduse în pământ. Aceste sonde aveau rolul de a înregistra mişcările plăcilor terestre. Misiunea nu a putut fi dusă niciodată la bun sfârșit pentru că din acea groapă a fost eliberat un spirit înfiorător. De asemenea, ţipetele unor oameni se auzeau din fundul gropii. Cercetătorii sovietici, speriați ca de moarte, au asistat la acest spectacol înfiorător fără a mai putea face ceva.
“O creatură înaripată a ieșit din groapă. Ca și cercetător nu am crezut niciodată în existența iadului, dar acum sunt convins că există. Este de la sine înţeles că toţi am fost şocaţi de a face o asemenea descoperire. Dar nu ştim ce am văzut însă ştim ceea ce am auzit. Şi suntem absolut convinşi că am forat porţile Iadului.“, declara la vremea respectivă dr. Smitri Azzacov, șeful misiunii de cercetare, într-un ziar rusesc.
Potrivit dr. Azzarov, foreza a început dintr-o dată să se rotească la o viteză ameţitoare, indicând faptul că am atins un buzunar larg sau o cavernă goală. Termometrele au indicat dintr-o dată o creştere semnificativă a temperaturii până ce aceasta a atins 2000 de grade Farenheit.
„Când ne-am retras foreza, nu am putut să ne credem ochilor! O creatură dotată cu colţi şi imenşi ochi malefici a apărut într-un nor gazos şi a început să urle ca un animal sălbatic înainte de a dispărea. Unii dintre tehnicieni şi muncitori au fugit, dar aceia dintre noi care au rămas acolo au dorit să ştie mai multe. Am coborât deci un microfon destinat de a capta sunetele emise de către mişcările plăcilor tectonice, în interiorul puţului. Dar în loc de a auzi mişcările plăcilor tectonice, am auzit o voce umană urlând de durere.
În primul rând am crezut că aceste zgomote veneau de la echipamentele noastre. Dar după ce am făcut câteva ajustări, cele mai mari temeri ale noastre au fost confirmate. Aceste ţipete şi urlete umane nu proveneau de la un singur om, erau ţipetele a milioane de oameni. Cu toate acestea, am putut înregistra totul pe bandă magnetică şi am păstrat această experienţă de coşmar. În acel moment, ne-am oprit cercetările şi am acoperit puţul. Era evident că am descoperit ceva care era dincolo de orice înţelegere. Am văzut şi auzit lucruri care nu trebuiau niciodată să fie văzute şi auzite”, povestea dr. Azzacov.
La 12 aprilie 1991, cel mai important ziar din Norvegia, Asker org Baerums Budstikke, i-a luat un interviu seismologului şef al echipei norvegiene care a participat la forajul din Murmansk, Bjarne Nummedal.
El a spus: „ Descoperirea de voci umane în această cavitate i-a şocat atât de mult pe sovietici încât, mai întâi, nu au ştiut ce să facă cu membrii străini. După această descoperire am fost cu toţii concediaţi. Sovieticii s-au temut teribil de a nu propaga veştile despre această descoperire şi un reprezentant al Ministerului Cultelor ne-a dat tuturor o sumă mare de bani ca preţ al tăcerii noastre; am fost nevoiţi de a o accepta.”
Ceea ce i-a speriat într-adevăr pe sovietici este această creatură hidoasă inteligentă, cu aripi mari de liliac, strălucind de flăcări pe fundalul întunecat al cerului siberian, şi care a strigat în rusă: „Eu am biruit”.
Sursa:
http://www.efemeride.ro/geologii-sovietici-au-descoperit-iadul-in-siberia

37][Suceava nu se lasa

de Cicerone Ionitoiu
#7

În 1962-sortit să fie anul  lichidării proprietăţii individuale şi al declarării colectivizării totale, regimul de nenorocire naţională a fost confruntat de la început cu rezistenţă.
 Chiar în luna Ianuarie 1962, ţăranii din com.Drăgoieşti, spre Gura Humorului, s-au adunat la Sfa¬tul popular şi au cerut cu insistenţă să le restitue pământurile confiscate forţat de G.A.C. Văzându-se încolţiţi, cei de la Sfat au cerut intervenţii de la Suceava. Şi aceştia, presaţi la rândul lor de Centru ca să se termine urgent cu colectivizarea, au trimis de urgenţă forţe poliţieneşti să restabilească ordinea. Numai aşa au putut să scape de „molima" desfiinţărilor-ce bântuia.
 Comuna Bosanci de care am pomenit mai înainte că a suferit un adevărat asalt al oraşului, să-i „fericească" pe ţărani, a trecut prin momente de groază. Satul parcă intrat în mormânt, lumea as-cunzându-se de teamă, uliţele pustii. În timp ce megafoanele din maşini îi îndemnau să se înscrie în colectiv, cei ce erau scoşi cu miliţia ca să fie duşi la primărie pentru lămuriri şi înscriere erau băgaţi în beciul transformat în loc de tortură, de unde ieşeau betegiţi. Doua săptămâni a durat „convingerea"-pentru îngenuncherea bosâncenilor.
NICI FEMEILE NU S-AU LĂSAT
 Dacă bărbaţii au fost condamnaţi de la 24 de luni în sus pentru că îndrăzniseră să ceară în Ianuarie-Februarie ieşirea din gospodăriile colective, după un an, pe 20 Feb 1962, femeile din Mărceşti-comuna Dobra, plasa Titu, s-au adunat la Sfat şi au răsturnat maşinile activiştilor veniţi de la Târgovişte pentru a-i încolona pe toţi la cazanul colectivului. Cei scăpaţi au fugit peste câmp şi au alarmat pe cei de la judeţ. Au venit cu întărituri şi camioane, lovind şi încărcând peste 150 de persoane, pe care le-au dus la Târgovişte. Bine nu s-au simţit acolo; i-au mai speriat, şi aşteptau să se anunţe încheierea lămuririlor şi începerea „fericirii"..
 Pe 27 aprilie, Gheorghiu-Dej a anunţat încheierea colectivizării, de fapt o minciună, fiindcă după cum vom constata nemulţumirile au continuat şi au mai răbufnit.
 S-a anunţat sărbătorirea cu mare fast, aducând la Bucureşti un număr de 11.000 de ţărani, egal, ziceau ei, cu numărul celor omorâţi în 1907 de burghezi (iarăşi minciună). Dar n-a suflat nici un cuvânt, despre crimele făcute de el, de numărul sutelor de mii.
Abuzurile, aşa numea Gheorghiu-Dej acest genocid le punea în spatele Anei Pauker şi al lui Teohari Georgescu, „fără ştiinţa lui
 Merită să se vadă mărturia unuia care era elev, şi a avut de suferit din cauza tatălui, arestat pentru revolta din comuna Dobroteşti-jud.Teleorma, revoltă descrisă în amănunt mai sus:
„Tatăl meu, ISCRU Constantin, era preot paroh în comuna Dobroteşti, jud.Teleorman, localitate unde m-am născut şi apoi am profesat ca medic generalist 12 ani, înainte de specializarea mea-în 1981. În 1958 a fost arestat tatăl meu pentru că:
 În vara lui 1958 recolta de grâu nu a fost bună. Sistemul diabolic al cotelor reuşea să ia şi bruma de recolta care se făcea, ţăranului nemairămânându-i aproape nimic. Tatăl meu făcea parte cu vecinii dintr-o grupă care urma să treiere grâul puţin care se făcea în anul acela. Grâul treierat de-abia a ajuns sa acopere „cota", ţăranului nemairămânându-i nimic. Cota se depunea pe o cergă, păzită de paza comunală.
Această "cotă" a fost transportată de ţărani cu căruţele lor, noaptea, la un siloz din comuna vecină, Balaci. Acolo nu mai corespundea cantitatea prevăzută iniţial cu cea sosită la siloz. Au început cercetările securităţii, care au mers pe varianta câ ţăranii au furat din cota de grâu datorată statului. Şi au arestat pe capii ariei de treierat, inclusiv pe tatăl meu, preotul, ca instigator contra statului.

Au fost judecaţi după o lungă perioadă de anchetă şi „tratament fizic" şi se mergea pe ideea că tatăl meu, ca preot şi duşman al comunismului, a instigat pe ţărani sa fure din cota de grâu, act de sabotaj.
 Practic, tatăl meu era pierdut, dar dragostea, cinstea de care se bucura în rândul ţăranilor din Dobroteşti-jud.Teleorman, l-a salvat de la o grea detenţie. În ziua procesului, o ceată de ţărani din comună au plecat pe jos la judecătoria din Roşiorii de Vede, să-l apere pe tatăl meu ca martori.
Cum au pledat:
 Ei au pledat spunând că cota de grâu strânsă la arie, pe drum-din cauza drumulmi denivelat, noaptea-a fost suficient să se scurgă câte puţin, şi-cale de 18 km până la silozul din Balaci-să fie timp suficient să se piardă o cantitate importantă, mai ales că nu s-a observat, că era noapte.Aşa au reuşit ţăranii să-l elibereze pe tatăl meu. Adevărul eu îl ştiam: ţăranii furaseră din cota de grâu, că nu aveau ce să mănânce.
În 1961, o dată cu colectivizarea agriculturii, care se făcea prin „lămurirea" „psychique et phy-sique" din partea activiştilor de partid şi a securiştilor, ţăranii din comuna Dobroteşti (în jur de 10.000 de locuitori, una din marile comune ale României) nu prea se înghesuiau să intre în GAC. Atunci echipele de „lămurire" au început să apeleze la metodele lor cunoscute de barbarie:
 Înghesuiau o bună parte din cei care nu voiau să se lase lămuriţi, într-un ARO, şi le spuneau că îi duc la Bucureşti, la puşcărie. Pe drum, care era mai fricos semna, şi-l dădeau jos. Pe ceilalţi îi duceau departe de sat şi-i băteau bine, punându-le degetul forţat pe cerere.
 Dar bărbaţii, ca să evite acest lucru, fugeau din sat şi se adăposteau în pădurile din vecinătate. Atunci bestiile începeau să ancheteze şi să bată femeile şi capiii pe care-i găseau acasă (iar pe femei le violau). Acest lucru a declanşat o revoltă din partea ţăranilor. S-au tras clopotele de la cele două biserici ca pentru nenorocire, şi cu furci şi topoare au venit la primărie, unde au bătut măr echipele de „lămuritori" şi au încercat sa dea foc la primărie.
 S-au chemat în ajutor trupele militare de la aeroportul militar din Balaci, care au venit cu mitraliere şi tunuri, au deschis foc şi au arestat o bună parte din ţărani . Bineînţeles că a fost arestat şi tatăl meu, anchetat şi condamnat-pe motivul că a dat voie să se tragă clopotul bisericii.
 După puţin timp, eu am fost eliminat din liceul de la Roşiorii de Vede şi trimis acasă, şi să vin numai dacă tatăl meu intră în colectiv. Tatăl meu, văzând câ atât el cât şi familia are mult de suferit (mai ales că eram cinci copii), a acceptat cu „scârbă şi desgust" să pună degetul pe cererea de intrare în colectivă, cerere pe care nu a vrut s'o semneze-ca gest că nu este de acord şi că este forţat. Această cerere am găsit-o."
REVOLTA ŢĂRĂNEASCĂ DIN COM. SĂLCIILE, JUD. PRAHOVA
În comuna Sălciile din judeţul Prahova s'a înfiinţat colectivul în 1952. Ca peste tot, lucrurile au mers din ce în ce mai prost, ajungând ca oamenii să fie muritori de foame.
În luna August 1962, ţăranul Anghelache Constantin-fost ajutor de primar în timpul liberalilor-a cerut ieşirea din colectiv, motivând că nimeni nu-l poate forţa să lucreze în C.A.P. Şi alţi ţărani nemulţumiţi au făcut acelaşi lucru.
 Oamenii înduraseră destul timp de 10 ani. Refuzându-li-se restituirea pământurilor şi atelajelor cu care veniseră la înfiinţare, ţăranii au ocupat primăria, postul de miliţie, sediul colectivului, imobilizând reprezentanţii autorităţilor.
 După aceea au tăiat legăturile telefonice, declarându-se comună liberă, neavând nevoie de comu¬nism. Timp de o săptămână au fost stăpâni pe averea şi satul lor, încercând să atragă de partea lor şi comunele din jur.
Cei care forţaseră pe oameni, informatorii securităţii şi activiştii de partid care au reuşit sâ fugă, s-au ascuns prin stuful din bălţile Rodeanu şi Ratca, din apropierea râului Prahova. Femeile băgaseră frica în aceste lipitori comuniste ce sugeau vlaga ţăranilor. Alarmată, securitatea a concentrat în jurul satului un regiment însoţit cu blindate, tunuri- reuşind cu greu să intre în sat.
 Au trecut imediat la arestări; ce găseau în cale-femei, bărbaţi, tineri sau bătrâni, în total 36 per-soane-înspăimântând satul. Nejudecaţi i-a trimis la munca forţată de la Periprava şi Poarta Albă, unde au stat până în 1964.
Printre ei s'au numărat Ion Barocea, Costică Crişu-zis Briceag, Iordache Tupan, Lixandra Jalbă, Ilie Ciuscă-zis Iliade, Petre Bratu Ristea, Bică Oprea Ciobanu, Nicu Naniu, Gheorghe Sprîncenatu, Costică Bratu-Roşu, Titi Gâscan, Gheorghe Marghiloman şi alţii.Dar la munca forţată au ajuns după ce au fost chinuiţi de securitate.
 Şi nemulţumirile au continuat să domnească peste ţară, fiindcă nedreptatea pusese stăpânire peste gânduri şi peste înfăptuiri.
O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ
Aproape două decenii a durat asaltul comuniştilor asupra satului, sau mai poate fi considerată ca lupta scursurii societăţii, a oportuniştilor, asupra celor ce creaseră o ţară modernă, cu valori materiale, morale şi spirituale, ajungându-se în stadiul când România era considerată grânarul Europei.
Doctrine schizofrenice, dinafara spaţiului nostru îndestulat cu de toate, au căutat să ne subjuge bazându-se pe forţă, folosind minciuna pentru cei naivi, dornici să conducă fara a avea o bază de cunoştiinţe sociale bazate pe logică şi democraţie.
Din această confruntare dintre bine si rău, dintre dreptate şi nedreptate, sau între deştepţi şi proşti,.au reuşit aceştia din urmă-împinşi prin promisiuni deşarte, metode diavoleşti ca delaţiunea, tortura, jaful, crima-atribute ce definesc genocidul-în scopul distrugerii statului român, în incitarea unora contra altora, cum am arătat mai sus. Şi au făcut sa curgă sânge nevinovat pe tot cuprinsul ţării, de la nou-născut la cei cu vârstă patriarhală-indiferent de rang social, de aportul adus Ţării, de apartenenţa spirituală sau cetăţenească, numai pentru că individul şi familia lui nu s-au plecat în faţa tiraniei, refuzând să-i dea totul, absolut totul-şi să-i zică: „mulţumesc ca m-ai uşurat de grija zilei de mâine".
Tot ce s-a încercat sa se impună după modelul sovietic a fost o fantezie bazata pe minciuni, duse până la crime, ale unor oameni bolnavi mintal, fără discernământ, fără milă faţă de cineva, nici faţă de cei care le dăduseră viaţă sau se ataşaseră vieţii lor satanice.
 Aceasta stare de lucruri nefirească-de a distruge societatea-se numeşte genocid.
 România a avut parte de o aşa anomalie, puţin zis, dirijată de ocupantul sovietic şi pusă în practica de Gheorghe Gheorghiu-Dej-şi în continuare de Nicolae Ceauşescu, care - cu toata strădania depusă - n'a reuşit sa-l egaleze pe Dej.
 Acest Gheorghiu, în procentaje referitoare la populaţii, reuşise să-şi depăşească modelul sovietic în toate sectoarele răului distructiv, rămânând ca o încoronare a diavolului-înlaturându-şi tovarăşii de drum ce-i ameninţau şefia.
 A reuşit să schimbe şi conţinutul noţiunilor de creştere şi dezvoltare a poporului român cu otrava marxistă, iar-prin învăţăceii lui-chiar originea şi limba strămoşească să ne-o direcţioneze spre Moscova, după cum un altul descoperise că lumina vine de la răsărit, pe când realitatea tristă dovedea că toate relele vin de acolo.
 În toate domeniile sociale ale vieţii erai constrâns, prin metode diabolice, să zici ca ei, că schi¬zofrenicii te contraziceau cu argumente ca parul, lanţul şi pistolul. Dreptul român nu mai exista, iar justiţia se trăgea de la Moscova. Tribunalele erau conduse de analfabeţi, şcoliţi pe timp de noapte , iar ziua lucrau în uzine de condamnat nevinovaţi. Nemaiputând face faţă, s-a inventat-prin schimb de experienţă-pedeapsa administrativa, exprimata nu în ani, ci în luni, ca cifra să fie mai mare şi groaza şi mai mare.
 Simplificând Codul penal, această pedeapsă era pronunţată de cei ce mânuiau bâta şi pistolul, pe baza de delaţiune, pentru că era suficientă suspiciunea că cineva ar putea reprezenta un pericol societăţii comuniste, şi oricine putea să fie arestat, mandatul fiind inutil. Ca după modelul sovietic, o dată cu capul familiei pedeapsa se extindea si asupra familiei; pe deasupra, bunurile realizate într'o viaţă de muncă cinstită erau împrăştiate „lăcustelor societăţii".
De se întâmpla să mori, erai înregistrat la Oficiul Stării Civile în dublura unui registru, după 7-8 ani sau niciodată, fiindcă oamenii ajunşi nişte numere se puteau pierde oricând, mai ales că erau intraţi pe mâna unor analfabeţi. Acesta a fost comunismul, un genocid de neegalat, înfăptuit în văzul lumii şi al omenirii.
De aceea este absolut necesară condamnarea legală a acestui genocid, pentru a scăpa lumea de teamă şi mizerie.
 Prin intermediul ţărănimii române, am scos la iveală grozăviile la care a fost supusă „Talpa Ţării", cea mai numeroasă pătură socială şi cea mai productivă, ce stă la baza conservării şi perpetuării poporului român. Nu au scăpat nici ceilalţi: muncitori, intelectuali din toate domeniile-şi tineret, mai ales tineret.
 Răsfoind paginile victimelor comunismului din România, vom găsi sute de mii, fiindcă poporul român, luptând pentru conservarea fiinţei lui a dat nenumărate jertfe; mai mult, fără exagerare, decât toate popoarele vecine la un loc.
 De aceea trebuie judecat regimul care a deslănţuit acest genocid ce a ameninţat omenirea şi încă o ameninţă; noi suntem dovada că structurile sunt prezente şi uneltesc fără teamă.
 Probele aduse în acest genocid împotriva ţărănimii sunt reale, se pot verifica la tot pasul, iar vic¬timele înregistrate în dicţionare reprezintă o datorie morală şi de onoare pentru familiile şi urmaşii care-şi caută obârşia sănătoasă.
Scoţând la suprafaţă aceste resturi de tezaur, ne facem datoria de a da la o parte valul uitării, a¬runcat cu neruşinare de cei ce se simt vinovaţi (neavând curajul mărturisirii), şi urmărim să rămânem prezenţi într'o societate de drept, singura care poate dăinui şi asigura progresul.
În ciuda lipsei voinţei politice, nu ne rămâne decât sa începem procesul judiciar contra genocidului, pentru a spăla ruşinea şi nesiguranţa în care trăim.

P.S. Toţi cei care se simt solidari cu un viitor demn de al înaintaşilor exterminaţi si batocoriţi sunt rugaţi sa se alăture acestui demers.

Pentru întocmire, pe lângă datele culese la faţa locului şi în afară de cei menţionaţi, s-au mai folosit şi mărturii din partea următoarelor persoane: Corneliu CORNEA, Constantin IONAŞCU, Vădim PIROGAN, Nicolae POPA, Remus RADINA, Franz SCHUTTACK, Liviu TUDORAŞ şi alţii.

S-au mai consultat:

Analele Sighet
Analele totalitarismului
Anuarul de istorie orală, Cluj
Memoria, revista gândirii arestate -Bucureşti
Cartea Memoriei, Chişinău

Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0037]

Campu lui Neag-Gura Butei-Campu Mielului-Casa de vanatoare Campusel-Cheia Scocului-Piatra Iorgovanului *muntii Retezat

3. Cimpu lui Neag (800 m) — Gura Butei (860 m) — Cimpu Mielului (1065 m) — casa de vinatoare Cimpusel (1180 m) — Cheia Scocului (1185 m) — Piatra Iorgovanului (1997 m).

 Marcaj: triunghi rosu.                                                                                                                          

Timp de mers: 8 ore.


Intre Cimpu lui Neag si Gura Butei, traseul nr. 3 este comun cu precedentul si el se parcurge pe soseaua forestiera de pe valea Jiului de Vest. Si de la Gura Butei inainte, marcajul tine stinga riului. Odata cu construirea d rumului forestier care, aici, trece paste Jiu, si circulatia turistica a inceput ase face , de la pod inainte, un timp, pe dreapta vaii, vechea poteca marcata nemaifiind circulata astazi decit rareori, pentru pitorescul privelistilor ce pot fi admirate insa parcurgind acest vechi traseu, vom face o scurta trecere in revista a particularitatilor lui. De la pod, dupa un kilometru parcurs pe sosea, vom reveni pe stinga riului urmind in continuare acest versant al vaii, mergind prin padure, in urcus usor, pe poteca, de-a coasta clinelor sud-estice ale piciorului muntelui Plesa. Soseaua se afla in stinga noastra, in apropierea firului de apa al Jiului de Vest. Pe parcurs, intr-o poiana cu salase situata mai sus de 1000 m alt., avem prilejul sa admiram o frumoasa priveliste desfasurata catre est, de-o parte si de alta a Depresiunii Petrosani, in lungul culmilor Gruniului si Muntilor Vilcan.
Din luminisurile si de prin poienile pe care le intilnim in cale, mergind pe cararea ce trece mai departe cind domol, cind urcind mai priporos, prindem citeva minunate aspecte ale intinselor zone de calcare inaltate semet in abrupturile Oslei sau adunate ca piscuri alb-stralucitoare in culmea Dragsanu — Albele — Stanuletii.
Reintilnirea cu firul de apa al jiului se face in apropierea resturilor unui vechi zaton (baraj pentru crearea haitului necesar plutirii bustenilor) unde, intr-o poiana plata, intilnim citeva constructii pastorale. Ne aflam pe locurile ce poarta numele de Cimpu Mielului, punct in care intilnim iarasi drumul forestier ce se indreapta, inspre amonte, catre Curmatura Fetelor.
De la Cimpu Mielului mai departe, apa de-a lungul careia urcam in continuare este Scocu Mare, unul dintre firele de obirsie ale Jiului de Vest. Depasim zona in care, la circa 1½ km dela Cimpu Mielului, calea de acces catre caldarile adincite intre culmile Albele — Dragsanu si Dragsanu — Piule (valea Scorota) coboara catre Scocu Mare. Adapostul Cimpusel il intilnim la altitudinea de 1130 m, in poiana dezvoltata la confluenta piraielor Ursu si Scocu Mare. (De mentionat ca, de aici, porneste un drum forestier care, construit in ultima vreme, patrunde adinc in susul vaii piriului Ursu). Ca timp (4 ore), ne aflam aici la jumatatea distantei dintre Cimpu lui Neag si Piatra Iorgovanului.
In continuarea drumului, traversam piriul Ursului si, mergind pe dreapta vaii, urcam mai departe pe valea Scocu Mare pina la confluenta acesteia cu piriul Fata larului. Tot aici, dar ca afluent pe dreapta vaii Scocu Mare, coboara din Oslea piriul Stirbu. Pe stinga acestuia, in capatul de sus al poienii din confluenta, la 1180 m alt., se afla casa de vinatoare Cimpusel. Sageata unui stilp de marcaj plantat in josul poienii poarta indicatia: „Spre Piatra Iorgovanului, 2½ ore' Din acest loc, parasind soseaua forestiera care se continua pina la valea Soarbele, schimbam directia cotind la dreapta si, calauziti de stilpii indicatori si de vristele marcajului triunghi rosu, urcam catre padure. Trebuie sa fim foarte atenti intrucit, uneori, semnele sint rare sau greu de gasit, fiind puse pe pietrele din poieni sau din pajisti.
Notam unele repere a caror cunoastere usureaza orientarea: in poiana de la confluenta vailor Scocu Mare si Fata larului se afla intocmirile unei stine (linga mica pestera scobita in peretele de calcar de aici); in gura vaii Fata larului, in apropiere de pepiniera silvica, se afla un stei de piatra pe care se mai vede un semn de marcaj: intrarea in padure se face pe linga steiul acesta; in padure se tine poteca avind grije sa cautam atent rarele semne de marcaj; dupa trecerea printr-o poiana (marcajul pe pietrele din iarba) iesim in fine din padure; in continuare urmam piciorul de culme ce coboara din Piatra Iorgovanului.
Dupa un sfert de ora de la liziera de sus a padurii, aflam un stilp indicator plantat pe un mic gorgan. Strabatem o zona cu jnepenisuri dincolo de care, in caldarea din dreapta, se afla pestera Iorgovanului; mai departe de aici, urcam fie pe piciorul de munte care ne scoate la est de Piatra Iorgovanului, fie ne luptam cu priporul de stinca in susul caruia se afla virful Piatra Iorgovanului.
Coborind versantul nordic al piscului pina la poalele acestuia, ajungem in saua Stanuletii Mici, locul in care intilnind traseele marcate cu triunghi albastru si banda rosie, traseul nostru (triunghi rosu) ia sfirsit.
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php

Newgrange misterioasa constructie care dateaza de 5000 de ani

Newgrange a fost construit cu 5000 de ani în urmă, în jurul anul 3200 î.Hr., fiind chiar mai vechi decât Stonehenge din Anglia şi Marea Piramidă din Egipt. Newgrange a fost construit în timpul erei neolitice de către o comunitate de fermieri ce au trăit în zona de lângă Valea Boyne.
Arheologii au clasificat Newgrange ca un mormânt, însă se crede că a fost mai mult decât atât. Newgrange ar putea fi considerat un templu străvechi, un loc de importanta astrologică, spirituală şi ceremonială, asemenea catedralelor de azi, care sunt locuri de prestigiu şi cult, unde persoane importante se odihnesc.
 Newgrange are forma unui mare rinichi ce acoperă o zonă mai mare de 1 acru, la baza are 97 de borduri, dintre care unele sunt decorate cu arta megalitică. Pasajul interior, lung de peste 19m, duce la o cameră în formă de cruce, cu acoperiş curbat. Timpul şi munca investită în construcţie sugerează că a fost ridicat de o societate bine organizată în grupuri, responsabilă cu diferite aspecte ale construcţiei.
Newgrange face parte dintr-un complex de monumente construite de-a lungul unui cot al Răului Boyne, cunoscute sub numele de Bru na Boinne. Alte două monumente importante sun Knowth (cel mai mare) şi Dowth, dar de-a lungul regiunii mai există alte 35 de movile mai mici.
Monumentul este cunoscut pentru iluminatul din pasaj şi camera în timpul solstiţiului de iarnă. Deasupra intrării în pasajului Newgrange, există o deschizătură numită acoperişul cutie. Acest orificiu a surprins pe cei care l-au dezgropat. Scopul său este să permită soarelui să ajungă în camera în ziua cea mai scurtă a anului, pe 21 decembrie, în ziua solstiţiului de iarnă.
În zori, din 19 decembrie până pe 23, un fascicul îngust de lumina ajunge prin acoperişul cutie şi ajunge până la podeaua camerei, şi se extinde gradual până în partea din spate a camerei. Când soarele se ridică mai sus pe cer, raza de lumină se măreşte, ajungând să cuprindă întreaga cameră. Aceste eveniment durează 17 minute, începând de la ora 9 AM.
Precizia monumentului Newgrange este remarcabilă, mai ales dacă ne gândim că a fost construit cu 500 de ani înainte de Marea Piramidă şi cu 1000 de ani înainte de Stonehenge. Intenţia constructorilor a fost fără îndoială să marcheze începutul unui nou an. Este posibil să reprezinte şi un simbol al victoriei vieţii asupra morţii.
În fiecare iarnă, solstiţiul de iarnă atrage atenţia asupra Newgrange. Mulţi se adună la marele mormânt antic pentru a aştepta zorii zilei, aşa cum se întâmplă şi cu 5000 de ani în urmă. Anual există o loterie pentru cei care vor să se afle în camera în timpul solstiţiului.
Sursa:http://www.efemeride.ro/newgrange-misterioasa-constructie-care-dateaza-de-5000-de-ani

Cartea lui Toth si misterele civilizatiei egiptene

Antichitatea Egiptului reprezintă o necunoscută pentru cei mai mulți dintre arheologi. Unii sunt de părere că civilizația egipteană îşi are originile în Africa şi evoluția socio-culturală se întinde pe o perioadă cuprinsă între 20.000 şi 40.000 de ani. De aici s-a născut teoria “culturii negre“, adică vechii egipteni erau de culoare şi în urma unui exod au ajuns pe teritoriul actualului Egipt.
Acest punct de vedere a fost extras din ceea ce arheologii numesc Cărțile lui Toth, un personaj mitologic cu un caracter divin. El a prezentat în scrierile sale povestea vechiului Egipt precum şi secretele fundamentale ale unor puteri nelimitate.
Astfel, Cartea lui Toth, formată din mai multe papirusuri vechi de circa 20.000 de ani, a reprezentat un element fundamental în evoluția şi dezvoltarea culturii Egiptului antic. Ea transmitea umanității modalitatea comunicării prin scris şi constituia o carte fundamentală, un fel de Biblie, ale puterilor universale.
Între secolele I-II î.Hr. au apărut o serie de manuscrise care au format Corpus hermeticum. Aceste texte au fost adunate, ani mai târziu, şi au constituit ceea ce a mai rămas din Cartea lui Toth. Textele celebre ale acestei serii se numeau: Asclepsius, kore, Kosmou şi Poimandres.
Asclepius descrie în imagini bizare puterile fantastice de care dispuneau civilizațiile dispărute. Un fragment din acest text descrie forța spirituala și științifică ale civilizațiilor dispărute.
“Strămoșii noștri dețineau secretul de a crea zei. Ei construiau statui şi pentru că nu ştiau cum să le facă suflete, invocau fel de fel de spirite şi le introduceau înăuntru, În acest fel zeii prindeau viață şi aveau puterea de a invoca fie binele sau răul.”
Zeii egipteni, chiar şi Toth, au fost creați astfel grație civilizației impresionante care a trăit înaintea egiptenilor antici. Acești zei antici mai erau în viață și în epoca în care s-a născut Iisus.
Misterul Cărţii lui Toth s-a perpetuat de-a lungul timpului, ajungând în timpurile noastre sub o formă impresionantă. Încă din secolul al XV-lea o societate secretă deținea misterioasa carte şi pentru a demonstra acest fapt a făcut public un rezumat al cărții. Scrierea se referea la faimosul joc de Tarot. Se pare că toate învățăturile antice cât şi puterile nebănuite ale civilizațiilor anterioare sunt codificate într-un fel impresionant într-un joc de cărţi. Aceeași idee o regăsim şi în cartea Istoria Magiei, scrisă de Christian Pitois, în anul 1876. Pitois susținea că toate secretele Egiptului antic sunt gravate pe lamele tarotului, găsindu-se totodată aici esențialul conținutului Cărţii lui Toth.
O poveste antică, care descrie cât mai bine această știință ocultă de care dispunea civilizația egipteană, spune că în Egipt existau adevărate școli de ocultism. Marea Şcoală se desfășura chiar într-o piramidă şi îi învăța pe studenții săi cum să se transforme din ființe sub-umane, aşa cum suntem şi noi acum, în fiinţe adevărate, cu ajutorul unor forţe nebănuite existente în corpul uman. Marea Şcoală pusese la punct şi o ştiinţă, numită optica psihologică. Ea permitea studiul oglinzilor care nu reflectau decât energiile negative. O astfel de oglindă se numea ankh-en-maat sau oglinda adevărului. Doar ființele sub-umane se puteau vedea în ea, celelalte nu. Astfel purificarea era un procedeu necesar pentru a atinge culmile evoluției umane.
Sursa:http://www.efemeride.ro/cartea-lui-toth-si-misterele-civilizatiei-egiptene

Statuia egipteana antica care se misca singura.Nimeni nu-i poate explica comportamentul

O statuie egipteană, supranumită Neb-Senu, care este expusă în Muzeul Manchester din Marea Britanie, ridică semne de întrebare cu privire la comportamentul misterios pe care îl are. Datată de circa 3800 de ani, statuia de doar 25 de centimetri se mișcă încontinuu și nimeni nu își poate da seama ceea ce se petrece.
Unul dintre oamenii care se ocupă de curățenia muzeului a constat cu stupoarea că misterioasa statuie își schimbă poziţia în fiecare zi. El și-a anunțat superiorii și astfel o cameră de filmat a fost instalată pentru monitorizarea comportamentului statuii.
După cum se poate observa și din filmarea, pe care reprezentanții Muzeul Manchester au pus-o la dispoziția publicului, statuia Neb-Senu se rotește în fiecare zi. Acest comportament este straniu și inexplicabil pentru că nicio logică reală nu poate explica această mișcare de rotație permanentă.
În urma acestei descoperiri, imaginația mai multor egiptologi a fost aprinsă și astfel au încercat să găsească o explicație dincolo de normalitate. Hieroglifele din spatele statuii au mesajul: “dă-mi pâine, bere şi carne de vită“. Egiptologii au mai spus că astfel de statui erau folosite pentru captarea sufletului mortului. Ele erau introduse în mormânt, alături de cel decedat, și egiptenii credeau că astfel pot reține sufletului pe Terra.
În acest fel, statuia Neb-Senu prelua sufletul omului, cauză pentru care avea nevoie ca diverse ofrande să-i fie aduse. Egiptologii sunt de părere că aceasta este singura explicație pentru a explica comportamentul misterios al statuii. În acest sens, nu putem să ne întrebam dacă statuia este cu adevărat însuflețită sau nu?
Sursa:http://www.efemeride.ro/statuia-egipteana-antica-care-se-misca-singura-nimeni-nu-ii-poate-explica-comportamentul

Culmea Carligate *muntii Apuseni

Culmea Cârligate
*Drumetie

Situată în partea de nord-vest a Padişului, culmea oferă pentru turişti un interes deosebit datorită largilor privelişti pe care le deschide atât asupra Padişului, cât şi asupra unei mari părţi a Munţilor Apuseni. Culmea este formată din vârful Cârligate (1.694 m) şi se continuă spre vest cu Vârful Cornu Munţilor (1.652m) şi Coasta Brăiesei, iar spre est cu Şaua Cumpănăţelul.
Culmea reprezintă un platou, orientat est-vest, foarte abrupt spre sud (Padiş) şi cu pantă mai domoală spre nord (Valea Drăganului). Drumuri de care străbat acest platou, pe creasta ce ocoleşte obârşia Văii Drăganului, spre Vlădeasa şi Stâna de Vale.
Priveliştile oferite de culme:
- spre nord: Valea Drăganului străjuită pe dreapta de Masivul Vlădeasa (cu vârfurile Buteasa, Briţei şi piramida Muntelui Vlădeasa, înalt de 1.836 m dominând orizontul), iar pe stânga de vârfurile Bohodei (1.654 m) şi Poieni (1.627 m) spre care se îndreaptă drumul către Stana de Vale;
- spre vest: Valea Aleului şi cele două Măguri ce o separă de Depresiunea Beiuşului (Gurani şi Ferice), apoi Depresiunea Beiuşului (cu localităţile şi proprietăţile răsfirate, oraşele Beiuş şi Ştei), dincolo de care se zăresc culmile crenelate ale Masivului Codru Moma;
- spre est: Valea Someşului şi afluenţii săi, cătunele moţeşti înşiruite pe culmi, Măgura Călăţele cu satele aparţinătoare comunelor Mărgău şi Beliş, iar în ultimul plan Muntele Mare, aproape orizontal, cu zeci de cătune;
- spre sud: Platoul Padiş cu bazinele ce-i aparţin, apoi vârfurile dinspre est şi sud (Biserica Moţului, Măgura Vânătă, Gârdişoara, Glăvoiu, Borţig, Piatra Galbenei), apoi adâncitura Văii Galbenei şi salba de culmi de la sud de aceasta între care se observă Groapa Ruginoasă (săpată în Muntele Ţapu), şi în sfârşit Muntele Vârtop (cu pârtia de schi de la Arieşeni) şi vârful Curcubăta Mare (1.848 m) pe care se află releul de televiziune.
Sub abruptul Cârligate se desfăşoară Valea Rea, care coboară în pantă abruptă spre Valea Boga intersectând-o în apropierea satului de vacanţă Boga. Se zăreşte de asemenea drumul în serpentine ce urcă prin poiana Plaiu spre Padiş şi Valea Bulzului trecând pe sub Piatra Bulzului şi pierzându-se între culmi pe direcţia satului Pietroasa. În plan mai apropiat abrupturile Pietrelor Boghii domină Valea Boga.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=69&Itemid=79&lang=ro

Cocosul si gaina

- Mamico, mamico, am vazut cocosul pe gaina de zece ori azi dimineata!
- Du-te si spune-i lui tata, el o sa inteleaga
- Taticule, mi-a zis mamica sa iti spun ca am vazut cocosul pe gaina de zece ori azi dimineata!
- De zece ori cu aceeasi gaina, dragul meu?
- Nu!
- Atunci du-te si spune-i mamei, ea o sa inteleaga..

Viata inainte de viata: Unde am fost inainte sa ne nastem?

De cele mai multe ori ideea de care au fost fascinați și șocați oamenii este moartea. Acea stare tranzitorie între viața pământeană și lumea misterioasă care se înfățișează în lumea celor drepți. Cu toate că moartea este încă un mister imposibil de digerat, o altă necunoscută din viața oamenilor este și ceea ce s-a întâmplat înainte de naștere. Dacă lumea de apoi există, atunci cu siguranță că și lumea dinaintea nașterii există. Oare să fie una și aceeași?
De-a lungul timpului, au existat diverși oameni de știință care au studiat fenomenul. Există o multitudine de copii care încă de la vârste fragede și-au adus aminte fie de un loc special din care proveneau sau chiar de viețile anterioare. Reîncarnarea devine astfel o ipoteză, demnă de luat în considerare, care trebuie dezbătută din toate punctele de vedere.
Așa cum pacienții care se află la un pas de moarte relatează experiența traumatizantă, dar atât de plăcută, pe care o experimentează și unii dintre copii își aduc aminte de experiențele anterioare vieții.
Un băiat, pe nume Desmond, a relatat cu lux de amănunte ceea ce a trăit înainte să se nască. El le-a spus specialiștilor că provine dintr-un loc minunat, unde liniștea și fericirea domneau în voie și unde se juca în fiecare zi cu prietenii lui. Era o lume perfectă, greu de imaginat dar și mai greu de descris. Chiar dacă pare o poveste de domeniul fantasticului, amănuntele dar și pasiunea cu care descria Desmond acest loc minunat i-a pus pe gânduri pe cercetători.
Atunci când a fot întrebat dacă în acea lume putea să înoate, el a răspuns că nu era nevoie pentru că plutea pur și simplu deasupra apei. Iar pentru ca un lucru să devină posibil nu era nevoie decât să se gândească intens la el și progresiv devenea realitate.
Lorna, o fetiță de doar câțiva ani, susține că în locul din care provine l-a văzut de mai multe ori pe Iisus. Când a fost rugată să detalieze această afirmație a spus: “Am murit de mai multe ori și de fiecare dată venea Iisus să ma viziteze.”
Povești reale sau invențiile copiilor? Nimeni nu poate spune cu exactitate care este adevărul dar abundența informațiilor i-au dus pe specialiști să creeze o paralelă între lumea de după moarte cu lumea dinaintea morții. Conform noilor teorii, această lume este una și aceeași, iar moartea reprezintă doar starea prin care se face trecerea în această lume minunată, unde sufletul se odihnește o perioadă de timp, după care se întoarce la viață.
Semnele din naștere sunt semne ale reîncarnării?
În 2005, a apărut o carte semnată de psihiatrul american Jim B. Tucker, în care au fost adunate o sumedenie de experiențe relatate de copii din viețile anterioare. Tucker și-a înglobat munca a peste 40 de ani în această carte, cu care a încercat să deslușească cel mai mare mister al vieții, moartea.
Psihiatrul a constat că acei copii care își aduceau aminte de viețile lor anterioare sau de lumea în care sufletul se odihnește prezentau anumite semne ciudate din naștere. Mai mult de atât, unii s-au născut chiar cu defecte congenitale sau malformații, iar acestea au o legătură strictă cu ceea ce s-a întâmplat în alte vieți.

Platon și lumea de apoi
Pentru prima dată în istorie, prima experiență din preajma morții a fost consemnată de Platon în cartea sa Republica. Era vorba despre un sodat, grav rănit, care era cuprins de o stare absolută de pace. În cele din urmă, soldatul a fost readus la viață și a povestit cu lux de amănunte prin ceea ce trecuse. Văzuse o lumină albă care îl ghida spre locul în care trebuia să ajungă. Acolo s-a trezit pe o pajişte imensă, cu copaci înalți și flori frumos mirositoare, unde sentimente precum dragostea și bunătatea stăpâneau lumea. Și-a întâlnit cunoscuții care decedaseră nu cu mult timp în urmă și era atât de fericit. Ceva s-a neînțeles s-a petrecut și cu o viteză impresionată a revenit în corpul său și brusc s-a trezit la viață.
Acestea sunt doar câteva dintre argumentele care dezvoltă paralela dintre viața de după moarte și cea dinaintea morții, care până la urma este una și aceeași. În acest context reîncarnarea devine un fapt cert și scopul omului în viață este evoluția spirituală, care îi va rezerva un loc bine meritat în lumea perfectă de după viață.
Sursa:http://www.efemeride.ro/viata-inainte-de-viata-unde-am-fost-inainte-sa-ne-nastem

Descoperire socanta. Soarele este inconjurat de materie intunecata!

Pentru prima dată, în anul 1930, un om de știință elvețian a emis o teorie conform căreia Soarele este înconjurat de materie întunecată. La acea vreme teoria a fost considerată îndrăzneață şi pentru că nu a putut fi demonstrată a fost dată uitării.
Datorită faptul că știința a evoluat, o echipă de specialiști elvețieni şi-a propus să certifice această teorie. Au simulat pe calculator Calea Lactee pentru a putea efectua măsurătorile dorite şi prima concluzie a fost cât se poate de clară.
“Suntem 99% siguri că Soarele este înconjurat de o masă imensă de materie întunecată“, a declarat Silvia Garbari, unul dintre fizicienii elvețieni. Studiul, de asemenea, demonstrează ca certările efectuate în ultimii 20 de ani au fost greșite pentru că întotdeauna s-a subestimat cantitatea materiei negre din Univers.
“Pentru prima dată s-a reușit demonstrarea existenței materiei întunecate în galaxia noastră, așa cum prevede şi noua teorie a formării galaxiilor pe baza simulării numerice, sau pe înțelesul tuturor materia întunecată din galaxia noastră este strivită fiind scoasă în evidență densitatea sa.“, a mai declarat Garbari.
Noua tehnică dezvoltată permite măsurarea densității materiei întunecate care înconjoară Soarele. Următorul pas important pe care trebuie să-l efectueze cercetătorii constă în captarea câtorva particule din această misterioasă materie pentru a putea fi studiată mai bine.
Fritz Zwicky, omul de știință care a emis la începutul secolului trecut teoria materiei întunecate, a mai susținut şi faptul că toate clusterele galaxiilor sunt umplute cu o materie misterioasă care le permite să aibă o constanţă normală în deplasare.
Cunoașterea materiei întunecate este un pas important pentru aflarea tainelor Universului. Aceasta este cauza principală pentru care oamenii de știință depun eforturi supraomenești în această direcție. Se estimează că materia întunecată constituie 83% din materia din univers și 23% din masă-energia sa.
Sursa:http://www.efemeride.ro/descoperire-socanta-soarele-este-inconjurat-de-materie-intunecata

O alta descoperire care confirma ca omul nu se trage din maimuta

Oamenii care se plimbau acum jumătate de milion de ani prin savana africană aveau o dietă asemănătoare cu cea a vacilor din ziua de astăzi. Cel puțin așa arată un nou studiu efectuat de cercetătorii de la Oxford, Marea Britanie.
Australopithecus bahrelghazali, unul dintre primii oameni de pe Pământ, nu avea o dietă asemănătoare cu cea a maimuțelor, ci hrana zilnică se baza pe iarbă de toate felurile. Oamenii de știință au analizat cantitatea de carbon extrasă din dinții unui schelet al omului timpuriu dezgropat dintr-un sit din Ciad. Cu ajutorul unui laser, care a eliberat carbonul din smalțul dinților, cercetătorii au putut să determine dieta pe care o adoptau strămoșii noștri.
Astfel, dieta se baza pe plante C4, adică care conțin patru atomi de carbon, în special iarbă şi rogoz. De asemenea, o altă rudă îndepărtată omului modern, Paranthropus boisei a fost adeptul consumului de plante C4 și se pare că nu i-au plăcut fructele zemoase din copaci.
Acest studiu este interesant pentru că demonstrează încă o dată faptul că legătura dintre maimuțe și oameni nu prea există. Dacă strămoşii noştri de acum jumătate de milion de ani nu aveau nici măcar dieta în comun cu maimuțele atunci cum putem să credem că omul se trage din maimuță? Este imposibilă și ireală această teorie a evoluţionismului, care are menirea doar să ne inducă în eroare. Și atunci de unde se trage omul?
Sursa:http://www.efemeride.ro/o-alta-descoperire-care-confirma-ca-omul-nu-se-trage-din-maimuta

O descoperire de ultima ora confirma ca oamenii se trag din maimute

Teoria evoluţiei pe care Charles Darwin a invocat-o secolul trecut a fost de cele mai multe ori contestată din cauza verigii lipsa dintre oameni şi mamifere. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă au făcut o descoperire impresionantă care ar putea readuce în lumina reflectoarelor o teorie atât de contestată.
O echipă de specialişti din cadrul Universităţii California din San Diego a descoperit o legătură stranie între omul preistoric şi cimpanzei. O molimă, care îi ataca doar pe cimpanzei, a decimat mai bine de 100.000 de oameni preistorici care au trăit în Africa. O bacterie a exploatat două gene existente la omul preistoric, dar şi la cimpanzei, fapt pentru care omul preistoric a fost în pragul extincției. Pornind de la această descoperire, oamenii de ştiinţă susţin că în evoluţia sa, omul, a fost nevoit să scape de cele două gene problematice pentru a-şi asigura existenţa pe Pământ.
Cei care au reuşit să supraviețuiască molimei au reuşit să scape de genele Siglec-13 şi Siglec-17, care sunt prezente la cimpanzei. Aceasta este cauza pentru care oamenii de ştiinţă susţin că au mai făcut un pas spre descoperirea verigii lipsa a evoluţiei omului din maimuţă. Siglec-13 a dispărut complet din genomul omenesc, în vreme ce Siglec-17 a devenit nefuncţională.

Sursa:http://www.efemeride.ro/o-descoperire-de-ultima-ora-confirma-ca-oamenii-se-trag-din-maimute

Campu'lui Neag-Gura Butei-Bordul Izvorului-Deasupra Chei Buta-Cabana Buta-Saua Plaiul Mic-Gura Bucurei-Lacul Bucura *muntii Retezat

2. Cimpu lui Neag (800 m) — Gura Butei (860 m) — Bordu Izvorului (870 m) — deasupra cheii Buta (1050 m) — cabana Buta (1580 m) — saua Plaiului Mic (1879 m) —Gura Bucurei (1587 m) — lacul Bucura (2041 m).

Marcaj: cruce rosie.                                          

Timp de mers: 8—9 ore


Fie ca, venind dinspre Lupeni, am innoptat sau nu la cabana Cimpu lui Neag, pornirea pe traseu se face din fata cladirii consiliului popular, loc dincolo de care ne continuam calea, pe soseaua forestiera desfasurata in susul vaii Jiului de Vest. Se trece astfel prin amonte de Gura Lazarului (sosea forestiera, peste dealul Frasinului, pina sub stinele „La Fete') dincolo de care ajungem la podul pe care drumul forestier traverseaza firul de apa al Jiului de Vest. Ne aflam aici la Gura Butei, punct unde traseul marcat cu cruce rosie paraseste soseaua pe care am venit si, cotind la dreapta, se dirijeaza in susul vaii Buta, pe versantul ei sting. La circa un sfert de ora dupa parasirea soselei din valea Jiului de Vest, ajungem la Bordu Izvorului, in capatul din aval al cheii Buta pe care o ocolim urcind, catre dreapta, pe virtejele pieptise ale cararii croita pe stincile ce strajuiesc dinspre est cheia.
Intilnim apoi in cale o poiana in care se afla citeva salase (odai, conace si grajduri) ce sint folosite pentru iernarea vitelor. Urmeaza inca doua astfel de poieni si, urcind pe Gilma cu Fagi, ajungem in punctul de maxima altitudine (1230 m) al acesteia. In aceasta zona se intilneste soseaua forestiera care a urcat pina aici trecind peste dealul Frasinului.
De aici mai departe, coborim odata cu soseaua, pina in valea Buta pe care o urmam inspre amonte. Vechiul traseu (poteca marcata) se desfasoara in dreapta soselei. Capatul drumului forestier se afla in partea de jos a caldarii Buta, in ava! de stinele „La Fete' (1510 m). De la aceste stine mai departe, pe linga firul de vaiuga pe care poteca il tese in ocolis de serpentine, urcam pieptis pina la cabana Buta (1580 m) unde se ajunge dupa un sfert de ora de la trecerea printre cobirnele stinelor. De la Cimpu lui Neag si pina la cabana Buta se ajunge intr-un timp ce variaza de la 3½ la 4½ ore.
In continuarea drumului spre lacul Bucura, pornind de la cabana Buta, primul efort ne este cerut de escaladarea aproape pieptisa a versantului sudic al culmii Dragsanu — Papusa, cumpana de ape pe care o depasim trecind prin saua Plaiului Mic (1879 m). Trecem pe linga cele doua mici lacuri alpine de coama si, intr-un coboris continuu ce dureaza o jumatate de ora, ajungem in locul unde, din intilnirea torentilor Bucura si Peleaga, ia nastere riul Lapusnicu Mare („La Scortar' — 1587 m).
De aici mai departe, un urcus pieptis pe malul inalt al vaii ne scoate in Poiana Pelegii, luminis larg deschis intre copaci. Din poiana, ne continuam calea urcind pe poteca marcata cu cruce rosie. Ici-colo, umbra codrului este intrerupta de luminisuri si de poieni. De-a lungul celor mai intinse dintre ele, stilpi razleti de marcaj usureaza orientarea pe timp de ceata sau prin neguri. Mai apoi, cararea se abate catre stinga si ajunge deasupra vaii dinspre fundul careia auzim cum, fara ostoire, torentul Bucurei isi larmuieste apele.
In continuarea urcusului, intram in zona jnepenisului si trecem, unul dupa altul, trei torente alpine.
La ultimul dintre acestea, cotim la dreapta si, printre jnepeni, urcam in susul lui. Dupa primul pripor, ajungem pe pragul uneia dintre terasele vaii. Urmeaza inca un pripor si apoi, pe cea de a doua terasa glaciara, intilnim un stilp de marcaj cu sageata („Spre cabana Buta, prin Gura Bucurei, 3 l/2 ore'). De aici se vede lacul Bucura spre care, cotind usor catre stinga, coborim de-a lungul tapsanului inierbat. Dupa doua ore de la trecerea pe linga Gura Bucurei, ajungem la malul lacului Bucura, in punctul prin care apele acestuia se scurg devale (2041 m alt.). De aici mai departe, urmind malul ves
Sursa:http://www.scrigroup.com/geografie/TRASEE-DE-PATRUNDERE-IN-MASIV-34579.php

Ghetarul Focul Viu *muntii Apuseni

Ghetarul Focul Viu
*Drumetie

Gheţarul Focul Viu este o peşteră adăpostind al treilea bloc de gheaţă fosilă ca mărime din ţară (după Gheţarul Scărişoara şi Avenul Borţig, situate de asemenea în Parcul Natural Apuseni), cu un volum de aproximativ 25.000 m3. Este o peşteră micuţă, alcătuită din două săli, prima şi cea mai mare fiind ocupată de imensul bloc de gheaţă. Tavanul acesteia este spart de o fereastră de mari dimensiuni prin care au căzut înăuntru buşteni, frunze precum şi zăpadă din exterior, care au format o movilă mare. Prin tavanul peşterii pătrunde suficientă lumină pentru a dezvălui grupurile de stalagmite de gheaţa aflate în partea opusă intrării în peşteră.
De altfel, în jurul orelor prânzului, razele de soare pătrund prin fereastră creând un decor feeric. Explicaţia existenţei blocului de gheaţă în peşteră este dată de două elemente: fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului.
Vizitarea este permisă până la balustrada din lemn amenajată la intrare, de unde se pot observa toate cele descrise anterior.
Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=68&Itemid=79&lang=ro