Comorile pierdut din Marele Canion

In credinta aztecilor aurul si argintul erau denumite “excrementele zeilor”.


Aceste bogatii uriase au stat la baza scenariului multor filme de aventura, cum ar fi de exemplu filmul canadian "Comorile pierdute din Marele Canion" ( The Lost Treasure of the Grand Canyon ), din care va prezentam un trailer:
Aceste tezaure au starnit interesul maxim al cautatorilor de comori, insa cea mai mare parte dintre acestea sunt inca nedescoperite.

Si acum sa incepem povestea comorilor pierdute din marele canion, articol in premiera in Romania , oferit de http://www.hartacomorii.blogspot.com/ ....

Trei sute cincizeci de ani au trecut înainte ca orice informaţii sa iasa la lumină în ceea ce priveşte comoara pierduta a aztecilor. Chiar şi atunci, povestea unui cautator de comori care abia a scapat cu viata din Marele Canion a fost privita ca delirul unui nebun. La data de 08.09.1867, James White plutea în derivă la ţărm, in apropierea aşezării agricole Mormon de Rioville, în locul în care raurile Virgin si Colorado isi impreauna apele. James White isi construise o ambarcatiune din cativa busteni si cu acest simplu si neperformant mijloc de transport plutise peste ape involburate şi cascade. Dacă este adevărat, atunci aceasta a fost prima calatorie pe acest traseu de apa, realizata de un non-indigen.


White era în stare critică atunci când a fost descoperit de către agricultorii mormoni. A durat câteva săptămâni înainte de asi aminti povestea aventurii sale, şi chiar şi atunci lacune mari în memorie au făcut ca mare parte a călătoriei sa ramana o pagină alba. El plecase sa prospecteze vestul tinutului Colorado. Undeva între oraşele actuale ale Grand Junction şi Moabului, intreaga echipa de prospectiuni a fost atacata de indieni şi James White a fost singurul care a scăpat, impreuna cu un coleg. Din cauza ca niciunul dintre ei nu cunosteau tinutul Colorado, au decis să utilizeze râul ca un mijloc de evadare. Utilizand busteni legati cu harnasamentele de la cai, au construit o mica pluta si s-au aruncat in necunoscut. La trecerea peste primele mici cascade, partenerul lui White a cazut peste bord şi s-a înecat. Cu el s-au scufundat si toate uneltele şi proviziile. White ramasese singur intr-o zona salbatica, departe de civilizatia cunoscuta...


După prima săptămână, starea lui sa deteriorat atat de mult, incat aproape ca isi pierduse constiinta. Într-o perioadă de revenire, fugarul si-a amintit ca vazuse la malul opus o deschidere largă în pereţii de stanca ai canionului.



Dorind să scape de soarele dogoritor, el a navigat cu pluta in interiorul acelei pesteri si a adormit . Ore sau poate zile mai tarziu, el a fost trezit de indieni care purtau torte. Privind în jur, in pestera, White a observat ca se afla intr-o caverna uriasa plina cu aur si artefacte. Gigantici idoli de aur, măşti de argint şi turcoaz, arme de aur de multe tipuri şi mărimi, ornate cu pietre preţioase, erau depozitate in intreaga pestera.




Stalpi de aur erau plasati între uriasele statui, ca niste paznici ai comorii, tone de bijuterii, grămezi de smaralde stralucitoare, turcoaz şi alte pietre pretioase. Arhitectura si spatiul de ceremonii nu semăna cu nimic din ce White vazuse în călătoriile sale prin sud-vest.



Mai târziu, când povestea aventurii sale prin Marele Canion a fost preluata de către ziarele de Est, arheologii i-au prezentat desene cu spatiile ritualice aztece si cu armele de sacrificiu ale acestora. White le-a identificat ca fiind similare cu obiectele care era depozitate din belsug in peştera gasita de el în canion. Dar sa revenim la poveste.



White credea ca indienii o să-l omoare pe loc, dar acestia l-au ingrijit si i-au dat sa manance carne uscată şi unele fructe cu coaja tare, precum si cateva provizii. Apoi l-au lasat sa plece, avertizandu-l prin semne ca daca va arata cuiva locul acestei comori, va muri imediat.




White a plutit în derivă, până când a fost găsit si îngrijit de mormoni, asa cum am aratat la inceputul povestirii. Surprins de bunatatea indienilor, dar poate si de frica, White nu a încercat in nici un fel sa faca bani din informatiile pe care le detinea. El a revenit in Colorado şi a refuzat să însoţească multe echipe de cautatori de comori, care au dorit să gaseasca pestera. Cei mai mulţi istorici au respins povestea sa , considerand-o ca fiind una fantezistă, dar de-a lungul anilor White a spus aceeaşi poveste în acelaşi mod si atât de des, incat el trebuie să fi trait cu adevarat acele evenimente. Astăzi, experţii sunt de parere ca el a fost primul alb care a mers prin canion.



Zona Grand Canyon se afla inca printre cele mai îndepărtate si neexplorate. În secolul al 19-lea era chiar mai puţin accesibila. Câteva echipe de prospectori care au îndrăznit sa infrunte pericolele raului sau au încercat să ajungă la partea de jos a canionului, ca alpinisti, nu au reuşit niciodată sa localizeze pestera ascunsa. Treptat, povestea lui White au fost uitata sau ignorata, fiind considerata o urmare a delirului sau. Cu toate acestea, în 1903, emoţia cautarii comoarii a înflorit din nou, atunci când doi cautatori au spus ca ar fi fost dusi la peşteră de catre doi indieni Paiute prietenosi.



Povestea acestor doi frati a început în 1902, când unul dintre ei, Jake Johnson, un cautator specializat in cautari in deşert, si-a rupt piciorul în timp ce lucra singur în Badlands la sud de St. George, Utah. Johnson a fost aproape de moarte, când a fost găsit de către un Paiute batran şi nevasta lui. În schimbul uneltelor lui Johnson, cuplul de batrani l-au îngrijit pe Johnson pana s-a vindecat. Apoi, într-o seară, în timp ce batranul indian era la vânătoare, un leu de munte a atacat batrana ramasa cu Johnson la cort. Johnson a reusit să omoare animalul , înainte ca aceasta salbaticiune sa reuseasca sa o ucida pe batrana femeie. După aceea, ca multumire adusa de indieni, Johnson a devenit aproape ca un frate pentru batranul razboinic indian. În timpul ramas pana la vindecarea sa totala, indienii i-au povestit legende ale poporului lor, seara, în jurul focului de tabără. La un moment dat i-a spus de o mare comoara, care fusese ascunsa cu multe generaţii inainte, de Strabuni. Povestea incepea asa...



O expeditie de razboinici indieni bine organizati au venit dinspre sud, escortand un lung şir de sclavi care carau cutii învăluite in piei si blanuri de animale. Acestia s-au indreptat direct spre Marele Canion. Lazile au fost depoztate într-o pestera, care, evident, fusese aleasa dinainte. Apoi sclavii carausi au fost ucisi, în timp ce jumătate dintre bărbaţii razboinici a rămas paznici, iar ceilalti au revenit in sud.



Aceasta expeditie fusese probabil planificata de către azteci, care, dupa cum spune legenda, ascundeau tezaurul poporului lor din fata navalitorilor spanioli, ca apoi sa il recupeze dupa ce spaniolii ar fi plecat ( cumva asemanator cu intentiile dacilor cand au fost atacati de romani ).



Cu toate acestea, luni si ani au trecut fără ca garnizoana de la peşteră sa primeasca vreo veste sau vreun ordin. Probabil regele lor fusese ucis, dar nu stiau sigur. În cele din urmă, s-au amestecat cu poporul Paiutes din zona şi le-au spus poveşti despre un imperiu indian mare în partea de sud si ca împăratul lor va reveni in viitor cu o armată mare si va aduce prosperitate tribului Paiute, fiindca i-a ajutat. Insa până atunci comoara trebuia să fie păzită, in asa fel incat nimeni sa nu o descopere. Era deci nu doar o recompensa, ci si o responsabiliate care ar fi însemnat anihilarea tribului Paiutes daca ar fi tradat locatia comoarii sau daca acestia ar fi permis sa fie furata.



Johnson a spus mai târziu el nu a crezut povestea de la început, apoi a realizat că dacă ar fi adevărat, el ar fi avut oportunitatea de a face avere cu ajutorul prieteniei sale cu cei doi indieni. El a incercat tot timpul sa se imprieteneasca mai mult cu cei doi batrani, pe care ii credea ultimii din neamul lor, pazitori ai comorii. Apoi a adus mereu in discutie ca ar vrea sa vada aceasta pestera. După ce au discutat cererea sa mai multe zile, cei doi batrani au fost de acord să il duca în peşteră peste un an, ca o recompensa fiindca a salvat-o pe batrana, daca ei mai erau încă în viaţă dupa trecerea acestei perioade. Johnson a plecat si a petrecut anul lângă Kingman, Arizona, la utilajele de extractie a aurului din apropierea râului Colorado. De acolo el a scris fratelui său, povestindu-i despre decoperirile sale şi i-a cerut sa vina la el, înainte de trecerea unui an. În septembrie 1903, cei doi fraţi s-au intalnit, pregatiti sa vada dacă povestea pe care i-a spus-o indianul cu un an înainte a fost reala sau doar o păcăleală.



Indianul şi femeia sa s-au întâlnit cu Johnson, asa cum promisesera, şi după câteva dezacorduri cu privire la prezenta unui alt om in calatoria spre pestera, au convenit totusi să conducă fraţii la comoara. Perechea Paiute a forţat fratii sa promita cu viata lor ca sunt de acord sa ia aur din pestera doar cat pot cara cu propriile maini, sa nu spuna la nimeni si sa nu mai revina niciodata. Mai mult, au spus ca trebuie sa fie legati la ochi cand sunt dusi la peşteră. Astfel, dupa cateva zile, prospectorii au fost legaţi la ochi şi au calarit patru zile in acest mod, pana li s-a spus ca in ziua urmatoare vor trebui sa mearga pe jos spre pestera. Astfel, tot legati la ochi, au mers pe jos inca trei ceasuri, până au simtit o scădere bruscă de temperatură si au dedus ca au ajuns undeva in subterane. După o plimbare de câteva minute, au fost dezlegati la ochi şi oamenii au văzut că erau în ceea ce părea a fi o caverna vulcanica. Folosind torte, s-au afundat in pestera, coborand mereu, până când au ajuns la o cameră imensa. Brusc, au fost aproape orbiti cand lumina celor 4 torte s-a reflectat amplificata de mii de ori in multimea de statui si idoli de aur, scuturi si alte obiecte pretioase. Un palpait straniu si emotionant... Nici unul dintre bărbaţi nu a avut timp sa studieze peşteră in intregime, pentru ca indienii Paiutes îi îndemnau, speriati parca, să ia ceea cat pot transporta şi sa isi întoarca paşii spre suprafata.



Era clar că se aflau la baza Marelui Canion, deoarece o deschidere putea fi văzuta în depărtare, ducand parca spre o mare de nisip.



Cu toate acestea, cei doi frati nu au fost siguri niciodată dacă au coborat prin pestera dinspre marginea canionului sau dacă au fost conduşi de-a lungul pereţilor pana atunci când au intrat în peşteră.




Când au ajuns la suprafaţă, soarele apusese cu mult timp în urmă. Într-un întuneric aprope total, fara o luna care sa lumineze, au făcut drumul înapoi la tabără intr-un galop continuu. După revenire, prospectorii a mers la Salt Lake City şi a vândut aurul, dupa ce l-au topit la topitoria din zona. Fiecare din frati a primit peste 15.000 dolari pentru lingourile sale. Apoi, nerespectand promisiunea, s-au reintors sa caute comoara, siguri pe ei că vor gasi drumul înapoi la pestera şi bogăţiile care ar rivaliza cu tezaurul Contelui de Monte Cristo.










Au cautat pana au venit zăpezile din noiembrie, dar nu au mai gasit nimic. Apoi s-au întors si în anul următor, fara reusita. Cu profiturile lor din prima călătorie, ei au cumpărat apoi ferme in sudul Utah şi au inceput sa creasca vite, efectuand uneori expeditii ocazionale înapoi la Marele Canion, pentru a cauta comoara. Astfel au cheltuit majoritatea averii lor, fara rezultat insa.



În 1907, disperati ca nu vor mai regasi niciodata intrarea în peşteră, fraţii scris o scrisoare despre aventura lor, catre publicatia Salt Lake Mining Review. Editorii a trimis un reporter la St. George pentru a discuta cu acestia. Reporterul ajuns de departe a ramas surprins si a fost convins ca văzusera pierduta comoara a lui Montezuma. Articolul a fost publicat şi a creat o senzaţie. Bărbaţi din toate colţurile Vest-ului au coborât la St. George şi au efectuat căutări zadarnice pentru a gasi intrarea în peştera comorii. A fost un efort inutil, comoara nu a mai fost văzuta niciodata. Treptat, febra gasirii comorii a scazut, iar povestea mai poate fi regăsita doar prin lectura foilor îngălbenite de timp ale ziarelor din sudul statului Utah.



Astăzi, drumurile au fost imbunatatite in zona, iar cautarea pesterii fratilor Johnson ar putea fi mai uşoara. Apoi, de asemenea, este posibil să iei o ambarcaţiune pe râu şi sa a explorezi canionul de jos în sus.



Cine ştie, ai putea observa intrarea pe care a gasit-o White cu peste un secol în urmă. Sau poate pestera s-a prabusit intre timp, ajungand doar un amalgan de bolovani amestecati cu tone de aur, pietre pretioase si antichitati cu o valoare arheologica imensa





În orice caz, comoara lui Montezuma, caci despre ea este probabil vorba, a fost văzuta de cel puţin trei oameni şi documentata în jurnale si publicatii miniere respectabile. S-ar putea fi om norocos, si sa fi tu numărul patru.




Sursa:hartacomorii.blogspot.com

Comorile ascunse in pamantul romanesc

Pamantul romanesc ascunde sute de comori * Doar 10% dintre acestea au fost scoase la lumina * Cautatorii stiu multe locatii, dar nu vor sa vorbeasca pentru ca nu mai au incredere in autoritati "Suntem in posesia unor informatii foarte pretioase, conform carora numai in zona din sud-vestul Romaniei exista cateva sute de tone de comori ascunse", ne-a declarat Ioan Blaj, unul dintre cei 100 de membri ai Asociatiei Cautatorilor de Comori si Tezaure * Cautatorii se tem de mafia aurului * "Persoane importante din Romania lucreaza cu anumite grupuri de cautatori neoficiali.





Doar 100 de oameni au dreptul, oficial, sa caute comori pe teritoriul tarii noastre. Sunt membri ai Asociatiei Cautatorilor de Comori si Tezaure din Romania si au legitimatii care ii feresc, cel putin teoretic, de sicanele autoritatilor. Din spusele celor care au facut din cautarea comorilor un hobby, tezaurele scoase la lumina pana acum la noi nu reprezinta decat 10% din cele ascunse in Romania de-a lungul timpului. Restul de 90% asteapta sa fie dezgropate. Cautatorii de comori cu patalama sustin ca stiu multe locatii in care se ascund tezaure, dar nu le vor divulga pentru ca nu mai au incredere in reprezentantii statului roman.




Desigur, daca te declari cautator de comori intr-o comunitate, toata lumea te va privi cu suspiciune si vei fi etichetat drept nebun, dar toti vecinii vor fi pe urmele tale daca iti iei sapa la spinare si te duci pe coclauri sa scormonesti. Toti se gandesc: o fi el nebun, dar daca are dreptate? Cautatorii de comori specializati pe acest domeniu au aparut, din cate se stie, prin secolul al XIX-lea, cu tot ce presupune aceasta indeletnicire: harti, legende, aventuri, chiar si crime. In Romania apar legende despre cautatori de comori celebri la inceputul secolului al XX-lea, in special in jurul anilor 1920. Dupa 1945 comunistii romani au pus un puternic control asupra a tot ce era metal pretios, iar cautatorii de comori au intrat intr-un con de umbra. In paranteza trebuie spus ca putin din aurul confiscat de comunisti a ajuns in vistieria statului, cea mai mare cantitate intrand in buzunarele celor care faceau investigatiile, fie procurori, fie militieni. Dupa 1990, lucrurile s-au schimbat oarecum, oricare cetatean roman avand voie, teoretic, sa caute averile ascunse de daci, haiduci, regi, revolutionari etc. Practic insa, sicanele au continuat si dupa ce a cazut Ceausescu, atat in ceea ce priveste legislatia - foarte parsiva in sensul ca iti da voie sa cauti comori, dar te obliga sa le predai statului - cat si modul in care acesti oameni sunt tratati de oficialitati. Asta a facut ca toti cautatorii de comori din Romania sa continue sa se teama de stat. De obicei, ei nu pot fi abordati decat printr-o recomandare speciala venita din partea altui membru al grupului din care fac parte. Practic, sunt cateva mii de persoane care cauta comori in toata tara, unii singuratici, altii in grupuri. Pentru unii este un hobby, pentru altii doar un mod de a te imbogati. Cei mai multi sunt in Constanta si Mehedinti. Pentru a separa graul de neghina, un grup de mehedinteni a hotarat sa creeze o asociatie si sa emita legitimatii acelor membri care sunt oameni respectabili - cam 100 la numar, deocamdata. "Intentia Asociatiei Cautatorilor de Comori si Tezaure din Romania este sa ridice aceasta indeletnicire la statutul pe care il are in Occident", spune istoricul Ioan Blaj, unul din membrii fondatori ai asociatiei si un infocat cautator, incepand cu anul 1978. Simplul fapt ca Ioan Blaj a acceptat sa vorbeasca deschis cu presa arata ca lucrurile incep sa se schimbe. Pentru a-si atinge telul, asociatia trebuie sa rezolve doua probleme esentiale: sa modifice legislatia si sa scape de impostori.

Piata neagra e la Timisoara

Conform informatiilor detinute de cautatori, asemenea manevre cu comori s-au facut si dupa 1990. Exista persoane cu functii mari in statul roman care fura tezaure si le vand in strainatate. Tranzactiile se fac la Timisoara. Iar cei care nu au protectie politica risca foarte mult. De aceea cautatorii sunt discreti.




"Pe de alta parte suntem in posesia unor informatii foarte pretioase, conform carora numai in zona din sud-vestul Romaniei exista cateva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumina pana acum in tara noastra nu reprezinta decat zece la suta din cantitatea de comori ascunse aici incepand cu stravechimea. Restul de 90 la suta asteapta sa fie dezgropate. Vorbim de locatii deja cunoscute. Noi le-am putut scoate la lumina, dar nu o vom face decat dupa ce vom avea convingerea ca lucrurile merg pe un fagas normal in Romania. Sunt istoric, iar pentru mine si cei ca mine cautarea comorilor este arheologie, e un hobby. Noi nu suntem banditi, dimpotriva, vrem sa-i scoatem pe impostori din aceasta tagma", spune Blaj.



O data la doi ani au loc sedinte regionale ale cautatorilor, unde se fac schimburi de informatii, atat in ceea ce priveste hartile nou aparute pe piata, cat si despre aparatura folosita. Cautatorii sunt si ei separati pe specialitati: unii sunt simpli detinatori de informatii, respectiv cunoscatori de legende sau posesori de harti, altii se pricep la descantece - o comoara nu se dezgroapa oricum, pentru ca poate fi blestemata, de aceea sunt mai multe tipuri de ritualuri pentru neutralizarea blestemelor - iar altii, foarte rari, sunt oameni care stiu sa decripteze documentele secrete privind locul unde sunt ingropate obiectele cu pricina. Ioan Blaj este unul din specialistii in decriptari.



BNR detine hartile catorva comori




"Hartile de care dispunem provin in general din Banat, zona batuta de o gramada de imperii timp de peste 2000 de ani.
Majoritatea sunt din secolele XVII - XVIII. Au fel de fel de insemnari, de coduri care trebuie descifrate. Hartile sunt foarte scumpe, nu se intra usor in posesia lor. Cei care cauta in situri arheologice nu sunt cautatori adevarati, comorile nu sunt acolo, noi stim acest lucru. Este adevarat ca in zona Banatului sunt cateva sute de tone de comori ascunse. Nu sunt povesti, exista documente in acest sens. Chiar si Banca Nationala a Romaniei detine unele harti. Pe timpul lui Ceausescu au venit reprezentanti ai BNR, impreuna cu militienii, sa caute comori la Fantana Robului, un loc in muntii din Mehedinti. Au sapat in locul indicat de harta lor si au gasit o piatra pe care era sculptat un semn. Era o cheie, asa cum ii spunem noi. Comoara cautata chiar exista, dar e ascunsa in alta parte. Ei nu stiu sa le descifreze", a spus razand Ioan Blaj.



Statul da cateva milioane de lei pe un coson dacic




"Un coson dacic, de pilda, poate fi vandut in Occident cu suma de 5000 de euro fara nici o problema. Se considera ca cel care l-a gasit este proprietarul lui de drept - asta in afara de cazurile in care vorbim de bunuri care trebuie sa intre in patrimoniul statului respectiv si care sunt rascumparate la valoarea lor de pe piata libera de la cel care le-a gasit. Adica, pe ansamblu, e o simpla relatie intre colectionari. La noi, Ministerul Culturii plateste doar un cateva milioane de lei pe coson - asta fiind doar una din problemele acestei activitati in Romania. Adica, tu duci bunul gasit, statul ii evalueaza pretul la cat doreste si din acest pret iti da o treime. Trebuie schimbata legislatia, in sensul ca cel ce gaseste o comoara trebuie sa devina proprietarul ei de drept, asa cum se intampla in Vest. Daca statul considera ca descoperirea trebuie sa devina obiect de patrimoniu, o cumpara la valoarea de pe piata libera. Mai departe, in Romania nu ai voie sa iesi cu detectorul de metale in teren, vorbesc de terenuri proprietate privata, decat daca anunti politia si autoritatile locale. Sunt considerat un potential infractor doar pentru simplul fapt ca am aparatul in masina. In Germania, de pilda, sunt 250.000 de cautatori de comori care cauta oricand cu orice aparatura doresc si nu are nimeni nici o treaba cu ei. Asta pe de o parte. Dar mai sunt si alte probleme", ne-a declarat Ioan Blaj.



Dintr-o galeata de aur i-au lasat 200 de grame




"Nici nu va dati seama cati oameni au aur ingropat in curte de inaintasii lor, dar nu au curaj sa il scoata. Sau daca il scot il ascund in alta parte, pentru ca le este frica de stat. Daca il declara i se confisca imediat, pentru un motiv sau altul. Cunosc un caz in care omul a declarat o galeata cu monede din aur. In final a aparut un document in care el declara ca acel aur avea greutatea de 200 de grame. Despre restul nu se mai stie nimic. Cata bataie a luat, numai el stie... Dar se intampla lucruri chiar mai rele, persoane importante din Romania lucreaza cu anumite grupuri de cautatori neoficiali. Primii ofera protectie la nivel politic, altii ofera informatii. Banii se impart intre ei. Toate siturile arheologice distruse de asa-zisi cautatori de comori sunt operele acestor hoti. Sa dau un exemplu: in 1986 au venit in zona Cerna Varf cateva transportoare blindate pline cu soldati, impreuna cu oficiali de la Bucuresti. Au sapat, au incarcat cateva lazi intr-un transportor blindat si dusi au fost. Exista martori oculari in viata care au recunoscut personajele, azi in posturi cheie ale statului. Ce s-a ridicat de acolo si ce destinatie a luat incarcatura?", a mai spus Blaj.

Sursa: ziuaonline.ro via http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1183777478
(hartacomorii.blogspot.com)

Saua Iepei-Vf.Custurii-Vf.Bloju-Vf.Pietrei-Vf.Cununii-Vf.Murgani-Vf.Zanoaga-Poiana Marului (muntii Tarcu)

Şaua Iepei - Vîrful Custurii - vîrful Bloju -Vîrful Pietrei - Vîrful Cununii - vîrful Murgani - vîrful Zănoaga - Poiana Mărului

Traseu nemarcat                                                      

Durata: 7-8 ore (4 ½ -5 ½ ore din Vîrful Pietrei)

Acest traseu se recomandă turiştilor care, străbătînd culmile masivelor Ţarcu şi Baicu, doresc să coboare la Poiana Mărului peste Vîrful Pietrei sau celor interesaţi să meargă de la Gura Apelor la Poiana Mărului, pe o cale diferită de cea descrisă în traseul 17. Din Şaua lepei ajungem la Vîrful Pietrei, folosind traseul 11 care atinge vîrfurile Custurii şi Bloju. Din vîrful Bistra (2160 m) situat imediat la nord de Vîrful Pietrei, se desprind două culmi, care îm-brăţişează izvoarele rîului Bistra: Culmea Dealul Negru-Petreanu, prelungită spre nord-est, către Sarmizegetusa, şi Culmea Cununii, ce se îndreaptă iniţial către nord şi se roteşte treptat spre nord-vest. Traseul nostru urmează această a doua culme.
Din poteca ce ocoleşte prin dreapta vîrful Bis-tra, o luăm la stînga şi urmăm culmea exact către nord, pe marginea căldării glaciare a Bistrei. Ajungem într-o şa foarte largă, dincolo de care se înalţă Vîrful Cununii (2083 m), rotunjit, cu pajişti şi pîlcuri de jnepeniş. De sub abruptul prăpăstios al vîrfului, la umbra căruia se deschide o căldare glaciară cu două lacuri, izvorăşte Bistra. La vest de Vîrful Cununii se adînceşte valea Peceneaga, cu izvoarele sale înrămurate, prinse între coamele munţilor. Depăşim Vîrful Cununii mergînd pe versantul său stîng (faţa sudică), în coborîre piezişă prin stîncăria de granit şi grohotişuri risipite haotic, strecurîndu-se printre jnepeni. Urmăm poteca pe curbă de nivel, pe la obîrşia unuia dintre afluenţii văii Peceneaga şi, treptat, ocolim prin stînga vîrful Murgani (1966 m). Ajungem astfel într-o şa abia schiţată ce separă vîrful amintit de vîrful Lolaia (1 873 m). Ocolim şi acest vîrf prin dreapta şi urmăm culmea despădurită, care devine relativ netedă. După cîteva sute de metri intrăm în pădure şi urmăm riguros culaea cale de peste 1 km, ajungînd astfel sub creştetul pleşuv al vîrfului Sturu (1 823 m).
leşim din pădure şi urcăm pe acest vîrf care oferă un orizont larg deschis. De sub el coboară spre est cîţiva afluenţi ai Bistrei, spre nord-vest afluenţii pîrîului Marga, iar spre sud-vest pîrîul Sturu, tributar Bistrei Mărului. Din vîrful Sturu cuprindem cu privirea întregul ţinut. Spre nord poienile de pe culmi sfîrsesc şi totul este acoperit cu păduri întinse. Pe valea Bistrei, satele se înşiră în lungul şoselei şi căii ferate, diricolo de care se înalţă povîrniţi Munţii Poiana Ruscă, cu podurile lor etajate şi împădurite. La vest, Depresiunea Poiana Mărului, ţesută în lung de firul argintiu al Bistrei, e străjuită de silueta greoaie a Măgurii Marga si a Muntelui Mic. Către sud, Piciorul Nedeii, neted, sculptat pe margini de căldări glaciare, încearcă să acopere timid fundalul vîrfului Căleanu.
De la vîrful Sturu reluăm traseul spre vest, mergînd chiar pe culme, prin pajiştea tăiată ca un culoar prin pădurea de conifere. Din stînga soseşte poteca ce ocoleşte vîrful Sturu. Coborîm într-o şa sub care, pe stînga, se află stîna din Sturu. Depăşim un alt vîrf aplatizat şi continuăm drumul prin pădure, către o nouă porţiune netezită a culmii, pe direcţie vest. În stînga, ceva mai jos cu circa 60 m altitudine, se află un izvor binecunoscut, Fîntîna Oacheşă, lar în apropierea lui, stîna cu acelaşi nume. In continuare, poteca trece prin rarişti şi pătrundc din nou în pădure. Depăşim un vîrf teşit (1595 m) şi coborim iarăşi prin rarişte într-o şa. După un scurt urcuş atingem vîrful Zănoaga (1455 m), la o ora de mers din vîrful Sturu.
Sîntem într-un punct de răscruce. Poteca ce urmează culmea tnainte, către nord-vest, duce în Măgura Marga. Traseul nostru urmează însă poteca ce o ia la stînga (sud), prin pajişti, coborînd în trepte şi lăsînd în stînga Valea Rea. Ocolim prin dreapta un vîrf (1418 m), străbătînd în continuare păşunile inter-calate cu arbori izolaţi şi coborîm din ce în cc mai abrupt. Intrăm într-o pădure tînără de foioase, în care treptat îşi fac apariţia numerosi mesteceni. leşim din lăstărişul de mesteacăn în preajma unui releu metalic, azi dezafectat. De aici poteca şi drumul de acces la releu coboară în serpentine numeroase pe versantul înclinat. Admirăm splendida imagine a localităţii Poiana Mărului, dincolo de care se înalţă Muntele Mic. Ceva mai la est se vede şantierul unde se construieşte barajul de pe Bistra Mărului. Drumul nostru ajunge în preajma unor case şi apoi, cotind la dreapta, coboară la drumul asfaltat de pe Bistra Mărului, în locul de unde porneşte, tre-ctnd rîul, şi traseul turistic spre Muntele Mic (bandă albastră, traseul 3). De la vîrful Zănoaga pînă aici au trecut 1 ½-2 ore. Ajunşi în drumul modernizat, o luăm la stînga şi după numai 10 minute sosim la hotelul ,,Scorilo".

Sursa:guideromania.com

Jaful de la Antwerp Diamond

Jaful de la Antwerp Diamond, supranumit “jaful secolului”, a fost un furt de diamante, aur şi alte bijuterii evaluate la mai mult de 100 milioane dolari. Jaful a avut loc în timpul week-end de 15-16 februarie 2003, în Diamond Antwerp Centre, situat în centrul cartierului bijutierilor din Anvers, Belgia. Acesta a fost cel mai mare jaf de diamante din istorie. Prada nu a mai fost niciodata recuperata.


Bolta care a găzduit diamante este situata doua etaje mai jos de Diamond Centre. Acesta a fost protejata de către mecanisme de securitate multiple, inclusiv un sistem de blocare cu 100 de milioane de combinaţii posibile, detectoare de căldură cu infraroşu, un senzor seismic, radar Doppler şi un câmp magnetic. Diamond Centre a avut chiar o echipa de securitate privată.
Care este povestea ?



Leonardo Notarbartolo

Leonardo Notarbartolo a inchiriat un birou slab amenajate pentru aproximativ 700 de dolari lunar, în Diamond Centre, cu trei ani înainte de jaf. Acesta a montat un seif situat în bolta de sub clădire. Exista, de asemenea, si o carte de identitate care ii dadea 24 de ore de acces in cladire. Acolo el s-a prezentat ca un negustor de diamante italian, în scopul de a câştiga credibilitate. În timpul jafului, Notarbartolo şi echipa sa a inserat casete video false in sistemul camerelor de securitate, pentru a ascunde mişcările lor. Mai mult de 123 din cele 160 de case de valori, care erau de asemena blindate, au fost deschise. Fiecare dintre acestea erau realizate din oţel şi cupru şi a avut atât un sistem de blocare cu cheie si cifru.


Vinovatii
Furtul se crede că au fost efectuat de către o echipă de cinci oameni, în frunte cu Leonardo Notarbartolo. Notarbartolo, cel care a închiriat spaţiul în Diamond Centre, a fost arestat după ce a fost conectat la infractiune prin elemente de probă ADN de la un sandwich parţial consumat, găsite în apropiere de locul furtului, langa casetele video de la Diamond Centre. El a fost găsit vinovat si de orchestrarea jafului, fiind considerat liderul unui echipe de hoţi din Italia numita “Şcoala de la Torino” , organizatie care a si efectuat jaful. El a fost condamnat la 10 ani de închisoare, dar intre timp a fost eliberat condiţionat.



Chei copiate, folosite in jaful secolului

Teoria conspiraţiei
Notarbartolo a susţinut într-un interviu acordat revistei Wired că un negustor evreu de diamante l-a angajat pentru jaf. El susţine că s-a furat de fapt prada in valoare de doar 20 milioane de dolari şi că jaful a fost parte dintr-o fraudă cu asigurari.



Antwerp Belgia

De la jaf la film
Paramount Pictures a achizitionat drepturile de a crea un film despre jaf. Acesta va fi produs de J.J. Abrams.

Sursa ( in engleza ): http://en.wikipedia.org/wiki/Antwerp_Diamond_Heist
(hartacomorii.blogspot.com)

Miticul Eldorado

Desi exista orasul Eldorado, un oraș în Mato Grosso do Sul, Brazilia, nimeni nu stie unde se afla miticul si adevaratul Eldorado, desi multi au plecat in cautarea lui, pentru a gasi comorile de aur din legendele Americii de Sud.

Multi cred ca acest tinut fabulos se afla pe malurile lacului Guatavita, in nord-estul Bogotei. Altii l-au asimilat cu tara mitica Manoa care s-ar afla pe dealurile Buianeze, de dincolo de fluviul Orinoco.

In limba bastinasilor Americii de Sud, Eldorado inseamna “omul de aur”, iar aceasta comunitate se tese in jurul acestei mitologii a omului de aur.

Un ritual relatat de un martor ocular, ritual desfasurat in marea laguna Guatavita si preluat de un cronicar spaniol in anul 1636, descria: “In timpul ceremoniei din laguna au construit o pluta din papura umpluta din lucrurile cele mai de soi pe care le aveau, au asezat pe ea 4 vetre cu jaratec unde ardeau tamaie, rasini si multe alte parfumuri. In acest timp l-au dezbracat pe mostenitor de haine, ungandu-l cu ceva lipicios peste care au suflat praf de aur acoperindu-l in intregine, iar la picioare i-au asternut o gramada de aur si smaralde pe care le oferea zeului lor.

Cand pluta a parasit malul, a inceput muzica. Indianul aurit a daruit ofranda zeului aruncand gramada in lac, iar vasalii care il insoteau au facut acelasi lucru. Cu aceasta ceremonie noul conducator era acceptat si recunoscut drept rege.”

Deci locatia comorilor din Eldorado este sub ape ? Sau Eldorado este mai degraba o comunitate bazata pe ideologie spirituala, traind in prosperitate si armonie? Aurul are in simbolistica universala o calitate esentiala, aceea de piatra filozofala, transformand omul in fiinta solara, cosmica, in acceptiunea misticilor, in omul perfect.

Taramul de aur, domeniul omului de aur, deci Eldorado, ar semnifica probabil o comunitate pur spirituala.

Chiar si in prezent, noii conducatori ai comunitatilor de pe malurile lacului Guatavita sunt unsi cu rasina, iar apoi li se sufla printr-o teava praf de aur pe piele, ritualul impregnand prin semnificatie ideea ca locuitorii sunt condusi de omul aurit, omul solar, omul perfect, care si-a alchimizat natura sa inferioara in aur pur.

Lasand la o parte filosofia si posibilele implicatii ale acestui in gasirea orasului de aur, legenda Eldorado a reprezentat insa o mina de aur pentru producatorii de filme de aventura.

Sursa:hartacomorii.blogspot.com

Trailerul filmului “Eldorado”:

Documentar “In cautarea lui Eldorado” (in limba engleza):

Harta comorilor si a tezaurelor din lume

Căutătorii de comori au primit, prin intermediul revistei Bild, ponturi preţioase de la experţii in arheologie şi istorie consultaţi de cotidianul german Bild. Aceştia au realizat o hartă a celor mai importante comori pierdute de-a lungul vremii, in diverse colţuri ale lumii. Fie că sunt cufere cu monede de aur ori vapoare întregi cu lingouri sau statuete din preţiosul metal, pasionaţii de comori ar putea da lovitura dacă scormonesc bine în locurile indicate de specialişti. Unele dintre averile pierdute valorează, la ora actuală, miliarde de euro.


Victorio Peak, New Mexico, SUA

În 1937, exploratorul Milton “Doc“ Noss a descoperit un labirint de peşteri la poalele muntelui Victorio Peak. În interior erau depozitate, probabil de către apaşi, 16.000 de lingouri de aur, monede şi bijuterii. O parte le-a scos la suprafaţă, până când intrarea în galerii a fost blocată de o explozie. Valoare: miliarde de euro.

Insula Kokos din Oceanul Pacific

Mai multe comori ale piraţilor ar fi dosite pe insula din Pacific. Această poveste a fost şi sursa de inspiraţie pentru romanul “Insula Comorilor”, al lui Robert Louis Stevenson. Pe Insula Kokos ar fi ascunsă şi comoara bisericii din Lima, Peru, care a dispărut în 1821. Valoare: sute de milioane de euro.

Munţii Llanganati, Ecuador

Când spaniolii au descoperit America de Sud, incaşii au ascuns comori de o valoare inestimabilă, de frică să nu fie prădaţi. Potrivit expertului în comori Reinhold Ostler, există o hartă a comorilor din secolul XVI, însă expediţiile de până acum nu au dus la nici o descoperire. Valoare: necunoscută.

Grunewald, Berlin, Germania

Fraţii Franz şi Erich Sass au jefuit, în 1929, seiful unei mari companii din Berlin, Germania. Se crede că cea mai mare parte din captură a fost ascunsă în Grunewald, o pădurice de lângă capitala Germaniei. Valoare: 10 milioane de euro.

Râul Inn, Germania

După Războiul de 30 de ani, conducătorul Bavariei, Maximilian I, a fugit, în 1648, de soldaţii suedezi. Comorile lui au fost îmbarcate şi trimise pe râul Inn, spre Austria. Una dintre bărci s-a scufundat şi tot argintul a ajuns pe fundul apei. Valoare: necunoscută.

Cetatea Gisors, Normandia, Franţa

Ordinul Templierilor din Franţa a strâns, în secolele XII şi XIII, averi semnificative. Mulţi dintre cei înscrişi în acest ordin au fost arşi pe rug, după 1307. Înainte de a fi complet exterminaţi, templierii şi-au ascuns comorile în mai multe locuri din Franţa. Valoare: necunoscută.

Ruta Pretoria – Maputo, Africa de Sud

Preşedintele Ohm Krueger a fugit de britanicii din Pretoria în 1900. A dus cu el o mulţime de lingouri de aur. Comoara de aur ar fi ascuns-o pe lângă şinele de tren. Ajuns în Maputo, Krueger s-a suit la bordul unui vas, care l-a dus în Olanda. Valoare: aproximativ 500.000.000 de euro.

Marea Barents, nordul Rusiei

Crucişătorul “HMS Edinburgh” a fost scufundat în Marea Barents, în 1942, lovit de o torpilă a unui submarin german. La bord ar fi fost 5,5 tone de aur. Căutătorul de comori Keith Jessop a găsit, în 1981, epava vasului şi o mare parte din aur. Valoare: aproximativ 70.000.000 de euro.

Germania, Austria şi Argentina

Cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii ar fi dosit o adevărată avere, în principal aur capturat în război. Unii spun că ar fi ascunsă în Argentina, alţii, pe fundul lacului Toplitz (Austria). Americanii au găsit în 1945, în Thuringia, Germania, o parte din aurul trezoreriei germane. Valoare: aproximativ 3,9 miliarde de euro.

Undeva, ascuns în Elveţia

Când s-a destrămat Imperiul Habsburgic, în 1918, toate averile au fost puse în cutii şi duse în Elveţia. Printre obiectele preţioase se afla şi diamantul de 137,2 carate “Florentine”, al patrulea din lume ca mărime, care a dispărut fără urmă. Valoare: necunoscută.

Lacul Baikal, Siberia, Rusia

În iarna din timpul războiului civil din 1919- 1920, soldaţii din “Armata Albă”( forţe ruse antibolşevice) au însoţit un transport cu 180 de tone de aur peste lacul Baikal, care era îngheţat. Stratul de gheaţă a crăpat şi comoara a dispărut în adâncuri. Valoare: aproximativ 485.000.000 de euro.

Nord-vestul Australiei

Căutătorul de aur Lewis Harold Lasseter afirma, în 1893, că ar fi descoperit o mină de aur uriaşă, în Australia. În 1930 a fost demarată o acţiune de căutare, fără să se înregistreze vreun succes. Lasseter nu a lăsat indicii despre descoperirea sa. Valoare: necunoscută.

Filipine

Japonezii au capturat, în al Doilea Război Mondial, averi imense, pe care le-au ascuns în mai multe locuri din Filipine. Un filipinez a găsit în 1970 o parte din comoară, lingouri de aur şi o statuie a lui Buddha, tot din aur. Dictatorul Marcos şi-a însuşit însă tezaurul. Valoare: aproximativ 15 miliarde de euro.

Sursa:hartacomorii.blogspot.com

Guvernele ascund adevarul;extraterestrii exista!

Guvernele ascund adevarul: extraterestrii exista!
Totul a inceput in noaptea zilei de 24 februarie 1942, cand numerosi martori oculari afirma ca au vazut mai multe obiecte zburatoare neidentificate pe cerul Los Angeles-ului, OZN-uri asupra carora artileria anti-aeriana americana ar fi deschis focul. Precum in cazul asasinarii lui Kennedy, oficialii americani nu au dat o explicatie satisfacatoare opiniei publice - trebuie avut in vedere ca numarul californienilor care pretind ca au vazut OZN-urile se ridica la cateva mii, dar si faptul ca trecusera nici 3 luni de cand America intrase in cel de-al doilea Razboi Mondial, dupa atacul de la Pearl Harbor, iar americanii intrasera in fibrilatia psihologica a razboiului. 5 ani mai tarziu, pe 7 iulie 1947 avea loc celebrul incident Roswell - atunci, armata americana ar fi recuperat epava unui OZN care s-ar fi prabusit langa oraselul Roswell din New Mexico. Si in acest caz, un numar impresionant de persoane - peste 100 - afirma ca ar fi vazut fie OZN-ul, fie epava acestuia. Mai mult de atat, conspirationistii speculeaza ca americanii ar fi recuperat cadavrul unui extraterestru (sau chiar un extraterestru in viata). Explicatia oficiala - cum ca s-ar fi prabusit un balon meteorologic - nu a multumit, din nou, pe nimeni. De atunci, numarul celor care afirma ca au vazut OZN-uri a explodat, iuresul dezvaluirilor, controverselor si cercetarilor stiintifice si pseudo-stiintifice devenind un fenomen in masa, la scara planetara. Psihologi afirma chiar ca in cazul ufologiei avem de-a face cu o prima si adevarata mitologie moderna, inventata in secolul XX.
Sursa:descopera.ro

Saua Iepei-Vf.Custurii-Vf.Bloju-Vf.Pietrei-Vf.Scarisoara-Vf.Petreanu-a)Sarmizegetusa;b)Clopotiva(muntii Tarcu)

Şaua lepei - Vîrful Custurii - vîrful Bloju -Vîrlul Pietrei - vîrful Scărişoara - vîrful Petreanu - (a. Sarmizegetusa; b. Clopotiva)

Traseu nemarcat                                                  

Durata: 9-11 ore

Legături cu traseele: 10, 12, 13, 14, 15, 16 şi 17

Şaua Iepei constituie un însemnat punct de răscruce pentru traseele turistice din munţii Ţarcu. Aici ajungem pornind de la colonia ,,Tomeasa", pe traseul 10, în sens invers, folosind mai întîi drumul de contur al lacului de la Gura Apelor şi apoi poteca ce urcă pe versantul stîng al văii Corciova, timp de 3 ore.

Tot în Şaua Iepei putem ajunge venind dinspre Muntele Mic (traseul 10) sau dinspre Armeniş (traseele 9 şi 10), cu intenţia de a străbate integral cele mai mari înălţimi ale Munţilor Ţarcu, din Depresiunea Timişului pînă în ,,Ţara Haţegului". Şi într-un caz şi în altul, din cauza modestelor posibilităţi de cazare, recomandăm excursia cu cortul. Din Şaua Iepei (1727 m), cumpănită între izvoarele Bistrei Mărului şi Corciovei, important punct de răscruce pentru traseele din Ţarcu, începem traseul către Sarmizegetusa, peste crestele masivului Bloju, desfăşurat sud-vest - nord-est.

Ne angajăm în urcuş pe o potecă, mai puţin bătută în prima porţiune, ce suie în serpentine largi pe versant, lăsînd în stînga o suprafaţă compactă de jnepeniş. Incetul cu încetul panta se domoleşte şi ajungem la peste 2 000 m altitudine, după aproximativ 1 oră de urcuş. Spre răsărit (dreapta), pe coastă, se desface o potecă bine conturată care ajunge, prin căldări, la stînele Gropiţa şi Tomeasa. In scurt timp, după ce traversăm cîteva mameloane schiţate pe culmea netedă, poteca ajunge la Vîrful Custurii (2089 m), cunoscut şi sub numele de Netiş. Urcuşul la vîrf poate fi evitat pe poteca ce îI ocoleşte prin stînga şi iese în şaua situată la nord-vest de acesta. Pînă aici s-a scurs 1 ¼ - 1 ½ oră din Şaua Iepei. Sub Vîrful Custurii, spre sud-est, se observă Căldarea Zeicului, traversată de poteca ce duce spre Tomeasa şi către vîrful Zeicu; la nord se deschide impresionanta căldare a Pietrei (Netişului), asemănătoare unui vast amfiteatru. în această zănoagă, sub abrupturile ei semicirculare, se remarcă un relief haotic. Grohotişuri organizate sub formă de conuri sau risipite pe coastele stîncoase alternează cu forme rotunjite, praguri şi trepte glaciare, în bună parte îmbrăcate într-o nraare de pietre". în această dezordine încîntătoare a naturii, apele unui iezer mare şi ale altor două mai mici adună în undele lor minunate ochiuri de cer albastru, pe care se proiec-tează adesea clăbucii norilor albi.

Din Vîrful Custurii ne îndreptăm către nord-vest, pe marginea Căldării Pietrei, către cele două piscuri stîncoase - parcă gemene - vîrful Bloju (2162 m) şi Vîrful Pietrei (2192 m). Urmăm coama dintre Căldarea Pietrei (dreapta) şi izvoarele Bistrei Mărului (stînga), urcînd panta de sud a vîr-fului Bloju, printre blocuri mari de stîncă şi grohotişuri. Depăşim vîrful pe faţa lui estică şi coborîm în şaua ce îl separă de Vîrful Pietrei. Către stînga se desprinde o potecă nemarcată, care coboară prin Muntele Păltineţu la Poiana Mărului (traseul 17). Depăşim intersecţia şi printr-un urcuş scurt atingem Vîrful Pietrei, de unde se deschide un peisaj măreţ. Către apus se conturează contraforturile muntoase ce sprijină vîrful şi se pierd în depărtare spre Po-iana Mărului. La răsărit, în lungul Văii Pietrei, se înalţă cetatea stîncoasă a Munţilor Retezat, cu vîrful Retezat, semeţ şi singuratic. Din Şaua lepei pînă în Vîrful Pietrei s-au scurs 2 ¼ -2 ½ ore de mers.

Reluăm traseul. Coborîm custura nordică a Vîrfului Pietrei, care desparte Căldarea Pietrei de Căldarea Peceneaga, şi ajungem într-o şa (2 100 m) pentru a urca apoi în vîrful Bistra (2160 m) care domină trei căldări glaciare: Bistra Boului (la nord), Peceneaga (vest) şi a Pietrei (est). Din vîrful Bistra se desprinde spre stînga (nord) o potecă nemarcată (traseul 12), care prin vîrfurile Cununii, Murgani, Sturu şi Zănoaga ajunge la Poiana Mărului. Poteca noastră se angajează pe culme, spre nord-est, şi ne conduce într-o şa netedă. Din şa se vede mai bine, sub un alt unghi, Căldarea Pietrei, pe care am ocolit-o începînd de la Vîrful Custurii pînă aici. La nord, sub şa (unde am ajuns după 1V4 oră din vîrful Bloju), se deschide Zănoaga Bistrei Boului, acoperită aproape în întregime de jnepeniş. Grohotişurile se furişează la piciorul pantelor sub Vîrful Cununii. Mai multe lacuri ascunse în jnepeniş îşi trimit apele limpezi spre nord; unite într-un singur şuvoi ele alcătuiesc izvorul principal al Bistrei. O potecă ciobănească se lasă în căldare, spre lacuri.

In urcuş molcom, poteca noastră, îndreptată spre nord-est, ne scoate pe spinarea Dealului Negru. Atingem pe nesimţite ,,vîrful" de numai 2084 m şi mai privim o dată peisajul, profitînd de orizontul larg deschis. Avem grijă să nu ne abatem spre dreapta, pe poteca ciobănească cu direcţie est, care străbate culmea mamelonată a Dealului Galben şi coboară apoi spre Rîul Mare. Drumul nostru se lasă pieziş pe versantul de răsărit al muntelui, pe sub tufişuri compacte de jnepeniş şi pe deasupra izvoarelor Văii Negre, răsfirate în căldarea glaciară deschisă către dreapta. Coborîşul se accentuează, iar poteca trece prin jnepeniş în serpentine şi răzbeşte într-o şa înierbată. Cotim către stînga, pe sub vîrful Scărişoara (1880 m) şi coborîm, tot prin jnepeniş, către şaua de la nordul vîrfului. În dreapta, ceva mai jos, sub culme se află stîna Scărişoara.

In continuare, ocolim prin dreapta un mamelon şi atingem o nouă şa. Mergînd către nord-est, urcăm pe un vîrf rotunjit şi ajungem pe un platou ce se continuă pînă în vîrful Petreanu. Poteca urmează flancul stîng al vîrfului Petreanu (1895 m). Au trecut 5-6 ore de mers de la Şaua lepei. Ajungem astfel pe panta nordică, nu departe de vîrf, la o răscruce, de unde avem două variante de coborîre în Depresiunea Haţegului.

a. Varianta către Sarmizegetusa

Pentru a ajunge la Sarmizegetusa, alegem poteca ce se lasă căfre nord (înainte), pe culme şi apoi o ia la stînga (nord-vest), coborînd prin pădure şi poieni. în şaua de la est de vîrful Groşanu (1 154 m) întîlnim o troiţă. Din această şa nu mergem înainte, coborînd către stînele din poiană, ci o luăm la dreapta (nord) pe poteca bine bătută; apoi intrăm în pădure şi trecem pe lîngă izvoarele unuia dintre afluenţii pîrîului Zeicani. Mergînd pieziş pe versant, atingem culmea, unde întîlnim venind din dreapta o potecă ce coboară direct din vlrful Petreanu. Trecem pe dreapta culmii netezite (versantul estic) şi coborîm către nord-est, spre cariera de cuarţ de la izvoarele Zlatinei, de unde folosim drumul carosabil ce duce la Sarmizegetusa. Lăsăm pe dreapta un saivan, iar în stînga, numeroase stîne şi un canton pastoral. De la cariera de cuarţ, avem de străbătut 14,5 km (3 ½-4 ore) pînă la Sarmizegetusa. Drumul merge pe versant, paralel cu apa Zlatinei, apoi coboară în serpentine numeroase, prin păşuni şi fîneţe, către nord-est, şi din nou merge paralel cu Zlatina, pe sub vîrful Ciclodan (1145 m). în cele din urmă el coboară în serpentine pe abruptul ramei deluroase a Depresiunii Haţegului şi ajunge la Sarmizegetusa, după ce traversează o întinsă păşune. Pentru a scurta distanţa, putem folosi numeroasele scurtături ce întretaie serpentinele. După 9-10 ore de mers sosim la hanul turistic aflat în această frumoasă localitate a ,,Ţării Haţegului".

b. Varianta către Clopotiva

După ce trecem de vîrful Petreanu, poteca noastră se angajează pe culmea înierbată, orientată spre nord-est. Ocolim prin stînga mamelonul cu cota 1718, intrăm în pădure şi urmăm firul culmii pe distanţă de circa 500 m. La aproximativ 1600 m altitudine, ieşim din pădure în rarişte. Din nou intrăm în pădure şi coborîm uşor către stînga, paralel cu unul dintre afluenţii văii Hobiţa. La circa 1 320 m altitudine, poteca se abate la dreapta, mergînd mai întîi pe curba de nivel, apoi din nou pe culme, către Poiana Tăului. Trecem de o şa unde se află şi un sălaş şi urcăm câtre nord-est, pe muchia cul-mii. Străbatem o alternanţă de rarişti şi poieniţe, apoi o porţiune ceva mai netedă. Incepem să urcăm pieptiş prin poiană şi ulterior prin pădure, atin-gînd astfel vîrful Furcătura (Furcitura) Clopotivei (1457 m). De aici coborîm către est, urmărind culmea şi lăsînd în dreapta fîneţele presărate cu sălaşe. În continuare coborîm uşor pe culme, apoi ceva mai accentuat, prin poiană, îndreptîndu-ne către liziera pădurii. După 4-4 ½ ore din vîrful Petreanu sosim la capătul drumului ce asigură accesul spre construcţiile hidroenergetice de pe Rîul Mare. Drumul coboară prin pădurea compactă, descrind serpentine largi cale de 7 km, pînă la drumul modernizat ce însoţeşte Rîul Mare. Putem scurta traseul folosind cîteva poteci ce ,,taie" serpentinele şi coboară în acelaşi drum. De asemenea, de la ultima serpentină putem coborî direct, pe o altă potecă, în satul Clopotiva.
Aşadar după 5-5^2 ore din vîrful Petreanu, intrăm în Depresiunea Haţeg (la circa 500 m altitudine). Se recomandă ca întregul traseu, cu cele două variante, să se parcurgă în două etape, înnoptînd în cort sau la stînă.

Sursa:guideromania.com

Cine l-a asasinat pe Kennedy

Cine l-a asasinat pe Kennedy?
Poate fi considerat exemplul clasic de teorie a conspiratiei. De altfel, foarte multi sociologi afirma ca acesta este punctul de cotitura in istoria conspirationista, momentul in care teoriile conspiratiile s-au transformat din joaca intelectuala a unui cerc restrans grup de entuziasti intr-un adevarat si exploziv fenomen de masa. Explicatia este foarte simpla, arata psihologii: defunctul presedinte american John F. Kennedy (29 mai 1917 - 22 noiembrie 1963), s-a bucurat de o imensa simpatie in randul americanilor, iar asasinarea sa a fost perceputa precum socul traumatic pe care-l resimtim in momentul in care ne moare un prieten sau o ruda draga. Toate aceste ratiuni afective si psihologice, combinate cu numeroasele omisii, controverse si balbaieli din Raportul Comisiei Warren, care l-a decretat drept asasin unic pe Lee Harvey Oswald, au nascut o monumentala respingere publica a variantei oficiale, un oprobriu fara precedent in istorie. Asadar, cine l-a asasinat pe Kennedy? Probabil, nu vom afla niciodata, pentru ca indiferent ce (nou) raspuns oficial ar mai da acum, la 46 de ani de la producerea controversatei crime, diversi oficiali americani, teoriile conspiratiei s-au impamantenit atat de bine, incat - probabil - pentru totdeauna vor exista numeroase (si poate argumentate) dubii in acceptarea unui raspuns final. Cei mai vizati adevarati killeri ai lui Kennedy (chiar daca Oswald a apasat sau nu pe tragaci) ar fi de fapt, Rezervele Federale (sistemul bancar central din SUA), CIA, KGB, FBI, vicepresedintele Lyndon B. Johnson, Fidel Castro sau/si Mafia.
Sursa:descopera.ro

Comoara din Marea Neagra(zona Cazinou)

Grupuri de scufundători coboară în apele Mării Negre, din februarie până în noiembrie, în căutarea ruinelor şi a epavelor.



Epavele şi comorile aflate la adâncime sunt lăsate de stat la dispoziţia căutătorilor de comori, pentru că nicio lege nu protejează rezervaţiile arheologice subacvatice şi nici navele scufundate.



Un loc preferat de explorare este în faţa Cazinoului din Constanţa, unde se află danele scufundate ale vechiului Port Tomis, zonă neexploatată încă.






S-a realizat chiar si o "harta" a presupuselor "comori".



Cei care dispun şi de bărci pneumatice cu motor, se aventurează departe în larg, unde vestigiile nu sunt încă tulburate.





Din februarie până toamna târziu, grupuri de scufundători coboară în adâncurile Mării Negre în căutare de suveniruri rare.



O firmă de scufundări din Constanţa a găsit mai multe epave pe fundul Mării Negre. „Echipele noastre de scafandri au localizat o epavă scufundată în anul 1943, o navă germană de tip Raumboot.





În anul 2008, echipa a descoperit un submarin clasa Scuka, avariat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial", a declarat reprezentantul firmei . Sursa:http://www.adevarul.ro/locale/constanta/epave-litoral-constanta_5_201629839.html



Sursa:hartacomorii.blogspot.com

Complexul turistic "Muntele Mic "-Cuntu-Saua Plaiului-(a)prin vf.Tarcu;b)prin Caldari-Saua Suculetului-Saua Scheiului-Vf.Matania(Nedeia)-Saua Iepei-Valea Corciova-Colonia "Tomeasa "(barajul Gura Apelor)

Complexul turistic ,,Muntele Mic" - Cuntu -Şaua Plaiului - (a. prin virful Ţarcu; b. prin Căldări) - Şaua Şuculeţului - Şaua Şcheiului - vîrful Mătania (Nedeia) - Şaua lepei - valea Corciova - colonia “Tomeasa" (barajul Gura Apelor)



Marcaj:
bandă roşie                                              

Durata: 11-13 ore

Legături cu traseele: 2, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 13, 16 şi 18

Pornim de la hotelul ,,Sebeş", către est, trecînd prin stînga cabanei ,,Centrale". Traversăm şoseaua nemodernizată, care asigură accesul la complexul turistic, şi, dirijaţi de stîlpii metalici, cu marcaj bandă roşie, urcăm în cîteva minute pînă pe culmea care închide orizontul către Munţii Ţarcu. Străbatem păşunea la început orizontal, apoi coborînd uşor, jumătate dreapta, pe marcaj. Traversăm din nou şoseaua şi continuăm să coborîm pe deasupra unor izvoare, sub şaua largă în care ajunge de altfel şi drumul nemodernizat (30 de minute de la plecare). Poteca lasă drumul către dreapta şi urcă uşor pe sub Vîrful Jigorei. Marcajul este aplicat pe fagi bătrîni. Străbatem în continuare păşunea si rariştea de pădure. Incepem să coborîm accentuat, către sud, trecînd de trei ori pe lîngă serpentinele drumului ce coboară în Valea Craiului şi ajungem în Şaua Jigorei la 1205 m altitudine (1 oră de mers de la Muntcle Mic). Lăsăm în dreapta cabana Asociaţiei sportive “Dacia" şi începem să urcăm, folosind drumul de tractor şi poteca largă de la liziera pădurii, pe plaiul ce se înalţă către sud. Ceva mai sus, un stîlp indicator ne arată sensul potecii marcate cu bandă galbenă, care coboară la Poiana Mărului, pe valea Olteana (stînga, timp de mers 3 ½ ore), şi la staţia telescaunului din Valea Craiului (dreapta, timp de mers 1 ½ oră). Pe indicator este consemnat, de asemenea, marcajul bandă roşie şi timpul necesar pentru a ajunge atît la Muntele Mic (1 ¾ oră), cît şi la Cuntu (1 ½ oră). Menţinînd direcţia sud (înainte, pe culme) străbatem Poiana Prisaca şi intrăm în pădure. Drumul ne va fi de acum încolo călăuză sigură spre Cuntu. Coborîm uşor şi străbatem o porţiune de culme relativ netedă; curînd însă urcuşul se accentuează şi ajungem astfel pe vîrful Şeroni, în poiana cu acelaşi nume, de unde priveliştea spre vîrful Ţarcu şi Muntele Mic este cuprinzătoare. După popasul bine-venit, coborîm şi ajungem la un nou indicator de marcaj. Acesta arată că spre dreapta, pe poteca marcată cu semnul cruce albastră, se poate ajunge în 1 ¾ oră la telescaun, iar înainte, urmînd marcajul bandă roşie, se ajunge în circa 1 oră la Cuntu şi în 4 ore la vîrful Ţarcu.

In continuare străbatem o zonă mai netedă, înconjurată de molizi, şi începem din nou să urcăm uşor spre stînga (sud-est), prin pădure; la început domol, urcuşul se accentuează treptat sub vîrful Cuntu, dar pentru scurt timp, căci îndată coborîm spre poiana întinsă în care se află staţia meteorologică Cuntu. Au trecut 3 ore de la plecare (vezi şi traseul 5). Punctul Cuntu reprezintă locul de plecare spre Ţarcu şi Gura Apelor, dar şi un plăcut loc de popas. Tot aici se află şi indicatorul cu săgeţi care consemnează direcţia şi durata (3 ore) pînă la vîrful Ţarcu. Inainte de plecare, ne aprovizionăm cu apă de la izvorul din spatele cabanelor.

Drumul de căruţă, pe care se face aprovizionarea staţiei meteorologice Vîrful Ţarcu, urcă şi el în acelaşi sens cu marcajul turistic bandă roşie, aşa încît, pe timp de ceaţă sau pe vreme nefavorabilă, ne poate fi călăuză sigură. Asadar, începem să urcăm în serpentine, printre pajişti şi blocuri de piatră, spre est. Marcajul este aplicat pe stîlpi metalici şi pe pietre. Urcăm pieptiş o primă treaptă a muntclui, apoi poteca ne poartă pe un versant relativ neted, înierbat, de unde zarea începe să se deschidă. Spre dreapta atrag atenţia abrupturile de la obîrşiile pîrîului Muroniu (Rîul Lung), iar către stînga, valea Olteana (Şucu), dincolo de care se profilează piciorul şi vîrful Brusturu (2116 m). Traseul intră pe drumul de căruţă, pe care îl urmează uşor către dreapta, printr-o serpentină largă, pentru a atinge o nouă treaptă a culmii, apoi urcă mai accentuat, către muchie. La circa 1870 m altitudine (1 ½ oră de mers de la Cuntu) ajungem la o intersecţie de poteci, pe buza abruptului expus către est.

Atenţie! Poteca noastră, marcată cu bandă roşie, urcă spre sud, pe culme, la vîrful Ţarcu, iar o alta, marcată tot cu bandă roşie, coboară mai întîi în căldările glaciare de pe versantul nordic al vîrfului şi urcă apoi în Şaua Plaiului, unde reîntîlneşte prima variantă a traseului.

a. Varianta prin vîrful Ţarcu

Drumul de căruţă se înscrie pe faţa estică a muntelui, în timp ce poteca noastră, marcatâ prin stîlpi de metal, urmează riguros muchia. Imediat ce am trecut printr-o mică strungă, se deschide o splendidă panoramă. Numeroase culmi şi vîrfuri domină căldările glaciare de la obîrşia Şucului (Ol-teana). Către nord-est apare vîrful Brusturu, strîns legat de vîrful Căleanu (2 190 m), cu imense abrupturi ce străjuiesc şi conturează o amplă căldare glaciară. Marginea festonată a acesteia, asemeni unei pînze de ferăstrău, poartă sugestiva denumire de Pietrele Dracilor; o altă căldare glaciară se contu-rează catre est, sub culmea netezită şi larg ondulată, iar către sud, celelalte două căldări glaciare, cuibărite pe versantul nordic al vîrfului Ţarcu. Cea mai mare dintre ele este Căldarea Oboroaccle, cu pereţi scrijeliţi de imense culoare de avalanşă, căptuşită cu grohotişuri întinse, în care zărim cîteva bordeie ciobăneşti. Praguri de stîncă, de pe care apele pîraielor se aruncă cu zgomot, pot fi observate cu uşurinţă. Intre Şaua Plaiului şi vîrful Ţarcu se înalţă vîrful Bodea, o proeminenţă uşor bombată. In urcuş domol, poteca se anină mai întîi de pereţii căldării glaciare şi, printr-o serpentină pronunţată, urmată de un urcuş pieptiş dar scurt, atinge din nou culmea. Ea însoţeşte drumul ceva mai sus, pe versant, apoi se uneşte cu acesta şi ajunge pe o suprafaţă mai netedă şi înierbată. De remarcat că iarna este interzisă folosirea drumului, de-oarece există pericolul producerii avalanşelor. Aşadar, pe timp de iarnă, pentru accesul la vîrf se foloseşte strict linia de cea mai mare pantă a culmii, fără abateri laterale. De aici înainte, urcuşul către vîrful Ţarcu devine relativ comod. Urmărim marcajul, lăsînd în dreapta izvoarele Rîului Lung. Poteca taie cîteva serpentine, în urcuş direct, şi după circa 3 ore de mers de la Cuntu ajungem la staţia meteorologică. La 5 minute distanţă de staţie atingem vîrful Ţarcu, unul dintre vîrfurile înalte ale Carpaţilor Româ-nesti, care ne oferă o splendidă panoramă. Spre vest, pătrundem cu privirea către Culoarul Timişului, dincolo de care se înalţă coama netezită a Munţilor Semenic. Către nord, în depărtare, apare cupola Muntelui Mic, iar în plan mai apropiat, culmea pe care am venit. Spre nord-est, spinarea deosebit de netedă a Muntelui Căleanu, care nu trădează nimic din ameţitoarele abrupturi ce îl mărginesc pe trei laturi. Către est, apare drumul pe care îl vom urma în continuare, prin stînga vîrfului Bodea şi Şaua Plaiului, largă şi netedă. Spre sud se desprind culmi masive separate de pîraiele de la obîrşiile Rîului Alb şi Rîului Rece. Dincolo de despicătura adîncă a văii Rîului Rece se desfăşoară în toată splendoarea lor Munţii Godeanu. Către sud-est, de la dreapta la stînga, remarcăm Vîrful Olanelor (1 990 m) şi apoi, impozant, vîrful Godeanu (2 229 m), sprijinit pe contraforturi masive. Pornim din nou la drum. De la piramida de lemn, ce marchează vîrful Ţarcu, aflat la 150 de metri de staţia meteorologică, poteca marcatâ, mai puţin clară la început, coboară uşor către est, în şaua dintre vîrfurile Ţarcu şi Bodea. Străbatem păşunea largă din care apar lespezi de piatră şi treptat ne angajăm pe faţa nordică a vîrfului Bodea. Incepem să coborîm accentuat către Şaua Plaiului (2 075 m alti-tudine). Au trecut circa 20 de minute din vîrful Ţarcu pînă aici. în sa soseşte din stînga, urcînd din căldări, poteca variantei b a traseului nostru.

b. Varianta prin căldări

Este de fapt vechiul drum pastoral “Plaiul Mare al Vîrciorovei" ce traversează căldările glaciare din masiv şi se întîlneste cu prima variantă a traseului în Şaua Plaiului. Pornim de pe buza abruptului estic al culmii principale, pe care am urcat de la Cuntu, şi coborîm spre stînga. Poteca depăşeşte cîteva lespezi de piatră, şlefuite de ploi şi zăpezi, şi coteşte la dreapta, înscriindu-se pe pantele căldărilor glaciare. Traversăm un pîrîu şi urmăm spre răsărit o poliţă; pe sub pereţii stîncoşi, plaiul pătrunde în Căldarea Oboroace, după ce descrie cîteva serpentine, printre blocuri de piatră şi grohotiş. Lăsăm pe dreapta lezerul Ţarcului, cuibărit între grohotişuri abundente şi, prin cîteva serpentine, urcăm în Şaua Plaiului, ocolind o stîncă izolată. Urmînd varianta b, ajun-gem în această şa în circa 2 ½ - 3 ore de la Cuntu. Tot din Şaua Plaiului putem face o abatere la stînga (nord-est) pînă în vârful Căleanu. Un urcuş domol, scurt de 2 km (50 de minute, 125 m diferenţă de nivel), fără potecă, ne scoate la vîrf, de unde se deschide o largă perspectivă spre miazănoapte. Mărginit pe trei laturi de circuri glaciare, vîrful apare spre nord ca un adevărat promontoriu. De sub el se desprind două culmi: spre nord-est Culmea Brusturului, dominată de vîrful cu acelaşi nume, acoperită cu grohotişuri galben-verzui datorită lichenilor, iar spre sud-est culmea ce desparte izvoarele Şuculeţului de cele ale Rîului Rece. De pe vîrf, ca şi de pe această culme acoperită cu gro-hotişuri rînduite ca nişte ghirlande, se observă căldarea glaciară Groapa Brusturului şi imensa căldare de la obîrşiile Şuculeţului - Căldarea Şuculeţului. Hornuri, abrupturi stîncoase, torenţi de pie-tre, roci şlefuite de gheţari, mici lacuri suspendate, din care izvoarele coboară în trepte spre fundul văii, toate completează imaginea de amănunt a căldărilor. Dincolo de valea Şuculeţului se întind culmile prelungi din Masivul Baicu, mărginite şi ele de căldări nivale. Spre est, peste valea Rîului Rece, se desfăşoară Culmea Prislopului, stavilă între acesta şi Rîul Şes. În ultimul plan, la nord-est şi sud-est, privirile pătrund pînă spre custurile Retczatului şi înălţimile Godeanului, din care piramida vîrfului Gugu, zveltă şi ascuţită, se evidenţiază cu un farmec deosebit, iar lîngă ea, spre sud, coama netedă a Muntelui Moraru, sculptată de torenţi şi zănoage. Alături, cea de a doua piramidă, asimetrică, vîrful Godeanu, trimite spre noi puternice contraforturi. La dreapta, culmile ascuţite sau teşite ale Munţilor Cernei se încîlcesc şi se despletesc spre meleagurile Severinului şi Herculanelor.



După cum am văzut, Şaua Plaiului este locul de joncţiune a celor două variante ale traseului. în continuare, drumul către colonia “Tomeasa" parcurge o bună parte din Munţii Ţarcu, pe culme, traversînd şei adînci, pentru a se lăsa în cele din urmă în văile Rîului Şes şi Rîului Mare. Din Şaua Plaiului, în care se află un stîlp indicator, traseul de pe culmea principală a Munţilor Ţarcu continuă către est (dreapta), în cazul în care coborîm dinspre vîrf, sau tot înainte, dacă am parcurs sectorul de traseu prin căldări. Poteca marcată trece pe faţa sud-estică a Muntelui Căleanu, care îşi trimite spre sud o vastă suprafaţă netezită, acoperită cu păşuni şi jnepeniş. Bine bătută, poteca turistică merge aproape orizontal, iar printr-o succe-siune dc mici urcuţuri şi coborîşuri trece pe la obîrşia unuia dintre afluenţii Rîului Rece, oferindu-ne posibilitatea să admirăm abrupturile estice, desprinse de sub vîrful Bodea. Trecem printre pîlcuri de jnepeni, străbatem o mică zonă cu grohotişuri albicioase, traversăm cîteva izvoare (unde se recomandă aprovizionarea cu apă pentru restul drumului) şi facem un ocol larg, pe la obîrşia unui alt pîrîu tributar Rîului Rece. Către nord-est, pe sub culme, ne îndreptăm în direcţie generală sud-est. Prin serpentine scurte traversăm culmea pe poteca pietroasă şi coborîm lin, către nord-est. Străbatem din nou o zonă netedă. în dreapta ghicim abrupturile ce mărginesc şesul suspendat pe care îl străbatem. Coborîm ceva mai accentuat pe poteca plină de pie-tre. în faţă se înalţă vîrful Seiul (2042 m altitu-dine) din care, spre dreapta (sud), se prelungeşte Culmea Prislopului, ce face legătura cu Munţii Godeanu.

Coborîm în curmătura largă si plată a Şuculeţului (1 909 m) după aproape ¾ -1 oră de cînd am plecat din Şaua Plaiului. Ajungem la o răspîntie. Un stîlp indicator, parţial degradat de intemperii, arată poteca spre Şaua Iepei, iar uşor dreapta, pe culme, în urcuş, poteca spre Culmea Prislopului şi Munţii Godeanu, marcată cu punct roşu. În paralel, această a doua potecă a fost marcată şi cu bandă roşie, din dorinţa de a lega cei doi munţi, Ţarcu şi Godeanu, prin marcajul atribuit culmilor principale (traseul 18).

Continuăm itinerarul către nord-est, paralcl cu pîrîul, prin pajiştea alpină. Treptat începem să urcăm uşor pe sub vîrful Seiu[3]. în drum, admirăm abrupturile şi căldările glaciare de pe faţa estică a Muntelui Căleanu. Scocuri adînci scrijelează pereţii acestora, iar pîraie înspumate coboară printre jnepeni, aruncîndu-se în mici cascade. Sub noi, valea ia forma unei veritabile ,,copăi", prin care apele pîrîului lunecă spre nord, străjuită pe dreapta de Muntele Bistricioara. Ocolim pe la est şi nord vîrful Seiul. Poteca se înscrie pe nesimţite către poalele muntelui lăsînd la stînga o vale puţin adîncă şi mlăştinoasă, prin care şerpuieste unda strălucitoare a pîrîului. în timp ce el coboară continuu şi ocoleşte mamelonul din stînga, poteca noastră merge pe dreapta şi traversează cîteva izvoare săpate în versantul muntelui. Incepem să coborîm şi, în cîteva minute, ajungem în Şaua Şcheiului (1866 m), unde se află şi o cruce mare din lemn, semn de orientare mai ales pe timp de ceaţă. A trecut ¾ - 1 oră din Şaua Şuculeţului. Curmătură adîncă, sculptată între Culmea Prislopului (terminată la nord cu vîrful Seiu) şi Masivul Baicu, Şaua Şuculeţului este locul de obîrşie al văii Şuculeţului, îndreptată spre nord-vest, şi al Şcheiului, ce se îndreaptă către sud-est. În lungul acesteia din urmă, se observă vîrful Gugu şi coama netedă a Muntelui Moraru, din Munţii Godeanu. La limita pădurii, pe stînga, se zăreşte o stînă, iar lîngă ea, un lac mic ce luceşte în bătaia soarelui. Spre apus, valea Şuculeţului, adîncă şi împădurită, ne conduce privirea spre Muntele Mic. Din şa, o potecă desprinsă către dreapta, pe versantul stîng al Şcheiului, merge spre lacul Pie-trele Albe (numit şi Tăul Lucios), adăpostit într-o căldare glaciară, acoperită cu jnepeniş şi cu abrupturi stîncoase către sud. Din Şaua Şcheiului, poteca marcată cu bandă roşie urcă în serpentine strînse către nord-est (15 minute). Apoi urcuşul se domoleşte şi timp de 25-30 de minute străbatem un platou unde întîlnim şi stîlpii de marcaj. După 1 km de urcuş, ne putem abate 250-300 m spre dreapta pentru a ajunge dea-supra căldării glaciare în care se află lacul Pie-trele Albe.

După scurta abatere, revenim la potecă şi continuăm urcuşul pe o suprafaţă netedă, deranjată pe alocuri de mici proeminenţe stîncoase, tivite de les-pezi de piatră, şi, după aproape ¾ oră de la plecare din Şaua Şcheiului, ajungcm pe vîrful Nedeia (2150 m). Poteca nu trece chiar prin vîrf, ci la 100 m vest de el. De aici, către stînga (nord-vest), se desprinde prelunga culme a Nedeii, în lungul căreia coboară poteca marcată cu triunghi albastru (tra-seul 15) către staţiunea “Poiana Mărului".

Abaterea la vîrful Nedeia, pe timp frumos, prezintă un interes deosebit. De aici, perspectiva Munţilor Godeanu apare în toată măreţia ei. Imediat sub vîrf se deschide Căldarea Mătaniei, însoţită de altele mai mici; mai departe se văd contraforturi rotunjite ce sfîrşesc în valea îngustă a Rîului Şes. Dincolo de el, orizontul este închis de culmea Moraru-Gugu; sub vîrful Godeanu se conturează căldările de la izvoarele Cîrnei. în stînga, peisajul este completat cu valea Lăpuşnicului Mare, deasupra căreia se înalţă custurile Retezatului, dominate de piramida trunchiată a vîrfului cu acelaşi nume. Spre nord-vest, dincolo de cocoaşa Muntelui Baicu, se profilează Masivul Bloju, cu vîrfurile sale stîncoase şi împestriţate de grohotişuri. Revenind la marcaj continuăm drumul spre Şaua lepei şi spre colonia ,,Tomeasa". La nord de vîrful Nedeia, platoul se îngustează şi ia aspect de culme rotunjită. Coborîm lin spre nord-est şi, după 20 de minute de la vîrf, ajungem într-o şa parţial înmlăş-tinită. Ocolim prin dreapta un mamelon scund, brăz-dat de blocuri de stîncă şi urcăm din nou, pe ver-santul de nord-vest al Muntelui Baicu (2 123 m).

Mergem prin stînga vîrfului şi coborîm din nou către un platou neted, unde întîlnim două blocuri de piatră şi un lac de origine nivală. Cîteva serpentine scurte ne scot în Şaua lepei (1727 m), situată la obîrşiile Bistrei Mărului (nord-vest) şi pîrîului Corciova (sud-est). Pe măsură cc coborîm spre şa, lăsăm către stînga obîrşiile bine împădurite ale Bistrei Mărului. Dincolo de şa, culmea principală a Munţilor Ţarcu continuă către nord, etalîndu-şi vîrfurile Netişului (2089 m) şi Pietrei. Păşunea este împestriţată pe alocuri cu lespezi de piatră, jnepeni şi ici colo cîte o stînă. In Şaua Iepei ajungem după 1 ½ - 1 ¼ oră de mers de la vîrful Nedeia, unde ne întîmpină un stîlp indicator. în continuare coborîm la dreapta, pe valea Corciovei, către lacul de pe Rîul Mare, pe care îl zărim ascuns între pădurile de conifere ce îmbracă poalele munţilor. La început coborîm printr-o zonă străbătută de ravene puternic adîncite. Ajungem la un izvor si îi urmăm îndeaproape firul. Străbatem un loc mlăstinos, apoi trecem apa pe malul stîng. Către dreapta se află o căldare glaciară cu versanţi abrupţi şi cu fundul năpădit de grohotişuri. Continuăm să coborîm prin păşunea subalpină în care zărim un stîlp de marcaj, în dreptul stînei de pe dreapta văii. Ne îndreptăm către liziera pădurii şi rămînem pe stînga apei. Coborîm uşor către stînga, spre valea unui mic afluent al Corciovei, adîncit puternic în trupul muntelui. O traversăm si ajungem într-o mică suprafaţă defrişată.

Atenţie! Poteca străbate zona defrişată, în urcuş uşor, tot înainte spre liziera pădurii. Intrăm în pădure, unde poteca devine din nou clară; pe un molid recunoastem un semn de marcaj. Coborîm menţinîndu-ne pe versantul stîng al văii Corciovei. Mai departe poteca clară urmăreşte culmea care treptat se lăţeşte. Urmează o nouă coborîre, mai accentuată, prin serpentine scurte şi dese, pe faţa din dreapta culmii (către valea Corciovei).

Atenţie! Sub nici un motiv nu ne abatem către stînga, căci valea imediat următoare (Zeicu) este străjuită de versanţi abrupţi, împăduriţi, din care ţîşnesc steiuri ameninţătoare. După 1-1 ¼ oră de mers din Şaua lepei ajungem în drumul de contur al lacului de pe Rîul Mare. Pe ultima porţiune de potecă semnele de marcaj sînt foarte rare. Coborîrea în drum este puţin ane-voioasă, căci prin construirea drumului s-a format un mal de cîţiva metri înălţime, care solicită atenţie la coborîre. Ajunşi la drum, o luăm la stînga, către est. Mai avem de parcurs circa 3 km pînă în dreptul bara-jului şi apoi încă 1 km, pe drum betonat, pînă la o bifurcaţie. Alegem drumul din dreapta (tot betonat) pe care îl urmăm cîteva sute de metri şi ajungem după 1- 1 ¼ oră la colonia ,,Tomeasa" (capătul liniei de autobuz spre Clopotiva). Ultimii kilometri pot fi parcurşi şi cu mijloace auto ocazionale. De la Muntele Mic pînă aici au trecut 11-13 ore. Datorită lungimii lui, recomandăm ca acest traseu să fie parcurs în două etape, cu înnoptare în cort. Vara, cînd ziua este lungă, se poate parcurge întregul traseu pornind de la Cuntu dis-de-dimineaţă, în care caz sînt necesare 9-10 ore, cu restrîngerea abaterilor şi a popasurilor. Odată ajunşi în colonie putem coborî cu un mijloc de transport ocazional sau cu autobuzul la cabana ,,Gura Zlatei", (circa 7 km aval), pe Rîul Mare.

Sursa:guideromania.com

Sida,Ebola si Sars au fost inventate in laborator

SIDA, Ebola si SARS au fost inventate in laborator
In ultimii 20 de ani, una dintre temele predilecte ale romanelor si filmelor de groaza este virusul scapat de sub control, experimentul bacteriologic si virusologic secret care ar penetra masurile de securitate, s-ar raspandi instant in intreaga lume si ar provoca apocalipsa. Putini stiu insa ca asemenea subiecte de fictiune au aparut tocmai in urma ipotezelor unor (pseudo)oameni de stiinta care sunt convinsi de veridicitatea lor, publicand, spre sfarsitul anilor '80 din secolul XX, o larga serie de lucrari mai mult sau mai putin documentate in care afirmau ca virusurile HIV, Ebola si SARS sunt de fapt niste superarme bacteriologice care au fost create in secret de catre Guvernul american. Mai mult de atat, raspandirea SIDA in Africa, in randul homosexualilor si al prostituatelor nu ar fi decat etape ale unui monstruos genocid in masa orchestrat de catre elemente puritane si xenofobe din administratia SUA, iar gripa aviara de acum 2 ani - un test la scara mondiala si un avertisment la adresa Chinei. Conspirationistii care promoveaza aceasta teorie, mai sustin ca inca de la bun inceput exista antivirus pentru toate cele trei calamitati bacteriologice, insa acesta este tinut secret, in vreme ce diversele cercetari independente care urmaresc (re)descoperirea remediilor sunt infranate, impiedicate sau, in cele din urma, eradicate de catre cei care au lansat virusurile in lume.
Sursa:descopera.ro