Eruptie in muntii Apuseni

PRELUAT din Rex Histrianorum
Erupţie în Munţii Apuseni - Rezistenţa (1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-XI-)


Gilăul răsună de tulnic şi pistoale......Fărădelegile comuniştilor se întindeau peste tot. Riposta a fost promptă după anul 1948. Uneltele puse în slujba cotropitorului rus au fost avertizate să nu facă rău oamenilor. Acolo unde nu s-a înţeles, s*a trecut la sancţionarea vinovaţilor.Aşa cum i-am văzut acţionând pe partizanii colonelului Uţă Ion şi ai lui Gheorghe Arsenescu, la care au răspuns prezent şi cei ai inginerului Gavrilă, ai avocatului Spiru Blănaru şi ai fraţilor Arnăuţoiu, tot aşa în munţii brăzdaţi de valea Arieşului, Valea Ierii sau izvoarele Someşului Mic, îl vom întâlni pe moţ făcându-şi datoria şi cerându-şi dreptul la o viaţa liberă.
În anii 1948-1949 oamenii stăpânirii au început să amuţească. Ici-colo erau găsite aruncate la marginea drumului unele dintre slugile comuniste care terorizau populaţia. Pe drumurile ce plecau din Turda sau Cîmpeni, fie pe valea Arieşului, fie pe valea Ierii, pe la Lupşa, Poşaga sau Făgetu Ierii, se părea, noapte de noapte, că se instaurase libertatea şi, în căutarea ei, veneau şi din alte colţuri de ţară. Se dusese vestea până la Bucureşti că Dabija şi Diamandi îşi fixaseră jaloane de ţară nouă. Jandarmii nu mai aveau curajul să circule. Ceruseră ajutoare şi tremurau în posturi de teamă să nu fie călcaţi de potera haiducească.
În vara anului 1948 Securitatea din Bucureşti l-a însărcinat pe Alexandru Drăgulănescu, devenit specialist în recrutare şi predare de material uman, să afle cât mai mult din ceea ce se petrece la Muntele Mare.
Acesta îl găseşte pe Ion Robu, tânăr entuziast, licenţiat al Academiei Comerciale, care, crezând că se apropie sfârşitul regimului comunist, a fost gata să plece la faţa locului pentru a da concursul acestei mişcări, din partea Tineretului Naţional Ţărănesc, însoţit de alţi doi tineri, Ionescu şi Maxim, absolvenţi ai Academiei Comerciale, Nelu Robu a plecat în Apuseni şi, prin intermediul sătenilor, a ajuns să stea de vorbă cu şefii mişcării de rezistenţă de acolo. Cei trei bucureşteni au fost impresionaţi de viaţa acestora în munţi, de discuţiile purtate la lumina opaiţelor şi de drumurile parcurse pe înnoptate. Revenii la Bucureşti, Nelu Robu a povestit celui ce l-a trimis acolo ce a văzut şi a discutat.
Ieşit din închisoare, am aflat întâmplător de această poveste şi i-am transmis lui Robu, printr-un prieten, să se ferească de Drăgulănescu. Mai târziu, la Jilava, am avut un indiciu că i s-ar fi comunicat, dar n-a ţinut cont de mesajul meu. La încurajările lui Drăgulănescu, Robu a plecat din nou la drum, desigur cu alţii pe urmele lui. Bineînţeles, Siguranţa, transformată în Securitate, lucra acum pe mai multe planuri, astfel că a infiltrat şi un maior lângă Dabija.
Forţele armate dirijate de la Sibiu, Cluj şi chiar Bucureşti, unele devenind disponibile după căderea grupului Uţă-Blănaru, au fost puse în acţiune sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun şi au intrat în acţiune.
Groaza s-a aşternut peste moţi, peste sate.
Noapte de noapte, sătenii erau arestaţi pentru a tăia partizanilor orice sursă de aprovizionare, urmărind în acelaşi timp şi descoperirea ascunzătorilor. La represiunile împotriva moţilor, partizanii au răspuns cu aceeaşi monedă. La marginea comunei Brăzeşti, între Sălciua şi Baia de Arieş, a fost găsit împuşcat de jandarmi Vasile Meşter. A urmat un nou val de teroare şi noi ridicări de oameni. Sălbaticele Chei ale Turzii şi Arieşului deveniseră şi mai sălbatice din cauza acestei invazii, care ridica până şi pe ciurdari, lăsînd vitele la voia întâmplării. Ţăranii Ilea, tată şi fiu, de pe Valea Ierii, au fost împuşcaţi şi aruncaţi la marginea drumului între Ocoliş şi Runc, iar Grigore Ilea, din neamul lor, după ce a fost schingiuit pe la Securitate, a ajuns la "Canalul Morţii".
În toamna anului 1949 Mihai Cucu a fost asasinat şi aruncat la marginea comunei Ceanul Mare, iar Gheorghe Cucu, fratele lui, a ajuns în lagărul de exterminare de la Peninsula, în aceeaşi perioadă, locuitorii văilor Galdei şi Stremţului au trecut timp de o săptămână, în drum spre Teiuş, pe lîngă trupul mutilat al lui Nicolae Moldovan, împuşcat în luptă şi aruncat la marginea Benieului. Tot pe atunci a fost împuşcat şi locotenentul Ionescu.
Beldeanu Ion din comuna Mihalţ, judeţul Alba, a fost arestat pe 6 martie 1950 şi, după condamnarea la 25 ani muncă silnică, a fost omorât, fiind executat cu lotul Dabija de la Sibiu, iar familiei i s-a transmis certificatul nr. 37.061 din 5.IV. 1950, cu diagnostic "mort din cauza: insuficienţă cardiacă".
Mărginean Petre din comuna Obreja, judeţul Alba, condamnat pe 5 aprilie 1950 de Tribunalul Militar Sibiu, a fost omorât pe 25 iulie 1957 şi familiei i s-a comunicat numai în anul 1965.
Chicoş Florian din Galda de Jos, judeţul Alba, a fost condamnat la 20 ani de Tribunalul Militar Sibiu şi a fost executat pe 5 aprilie 1950.
Jalea Emil din Galda de Jos, judeţul Alba, condamnat la 20 de ani de Tribunalul Militar Sibiu, a fost executat pe 5 aprilie 1950 cu lotul Dabija.
O adevărată cursă de urmărire a avut loc după inginerul Traian Macovei şi după fratelui lui din satul Muşca, de lângă Lupşa. Acesta din urmă era învinuit că ar fi omorât doi plutonieri de jandarmi.
Maşinile Securităţii înconjurau muntele şi oamenii înarmaţi pătrundeau toi mai adânc în ascunzişurile lui. În urma lor alte maşini încărcau moţii şi-i transportau spre Turda, Alba Iulia, Cluj şi Sibiu. Molima Securităţii s-a abătut şi asupra satelor: Albac, Baia de Arieş, Buru, Cacova, Certege, Galda, Întregalde, Lunca, Lungeşti, Lupşa, Mogoş, Ocoliş, Poşaga, Rîmeţi, Roşia Montană, Runc, Sălciua, Ţelna, Vălişoara.
Satele au fost răscolite de la Mărişel, Măguri şi Răcătău, de pe valea cu acelaşi nume, care-şi mâna firul de apă spre Cîmpeni şi mai departe, la Cîmpia stropită de sângele lui Mihai Vodă Viteazul, vestind că "ţara arde de morminte, cum arde cerul de făclii".
Au mai fost ridicaţi Maria şi Cornel Păcurariu din comuna Miceşti şi dispăruţi au rămas până în ziua de azi. Alte făclii s-au aprins pe cer. Ţăranii Abăcioaiei Crişan şi Ştefan Pop au fost împuşcaţi pe marginile drumurilor. Traian Grigorescu, student din Caracal, a fost executat la Sibiu.
După decenii şi decenii, vorbind cu un supravieţuitor al acestei mişcări de rezistenţă din Ţara Moţilor, acesta mi-a spus:
"Curios! întrebam când pe unul, când pe altul dintre aceşti ţărani care formau marea majoritate a celor ce veniseră în munţi:
- Cit pământ ai, nene ? Nu puteam înţelege răspunsul lor unanim: - Nimica ! Auzi, dumneata - mi-a spus uimit interlocutorul - aceşti oameni, care nu aveau nimic de apărat, au pus mâna pe armă să salveze biata ţărişoară! Mă întrebam unde erau cei cu stare ? Pe cei cu cap îi ştiam deja porniţi pe drumul Jilavelor şi Aiudurilor. Aceşti ciurdari şi dodari, fără pită şi fără ţarină, băjenari din iarnă-n iarnă, se angajau să îndrepte orânduirea intrată în mâna muscalului!" Era porunca de dincolo de veacuri: "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru sfânta dreptate !" "De veacuri îmi tot pun în sac oftatul şi toamna plec la vale prin vâlcele"
Tot în acea toamnă, cu sutele au pornit moţii pe drumul închisorilor, osândiţi de o dreptate ciungă. Şi nu exagerăm dacă spunem că şi-au luat cu ei ciolanele ce "le ies prin piele" şi cu satele s-au mutat în lagărele de exterminare de pe valea Canalului plângerii neamului românesc.
Dintre ei, încercăm să smulgem uitării pe: Ion Bîrsan, Vili Braicu, Aurel Brumă, Ion Cîmpeanu (şef de secţie financiară la Turda), Ana Cibu (ţărancă), Ioana David (ţărancă, gravidă în momentul ridicării), Ion şi Pamfil David (ţărani), Teofil David (student), Victor Gherman (ţăran din Rîmeţi), Goia, Guţiu Hădăran (ţăran din comuna Viişoara), Hăngănuţ, Alexandra Lazăr (ofiţer invalid), Petre Luscov (ţăran din comuna Galda de Jos), Mihai Iubu (medic, arestat pentru că a îngrijit partizanii răniţi în zona văii Drăganului), Traian Istrate (notar din Ciugud), Ion Micu (din comuna Galda), Ion Mihuţ (ţăran din comuna Întregalde), Ariton Moldovan, Ion Nicoară, Gheorghe Pavel (din Turda), Gheorghe Popa, Ion Popescu (şef de gară din Lupşa), Ion Pop-Boabă, Ion Pop Aderii, Vaier Rusu, Raveca Stan (ţărancă), Manoilă Secui, Ion Cîrje (doctor în drept, din comuna Mihai Viteazu), Gheorghe Latiş, Eugen Soroiu ("doctor fără voie" din Lupşa, poreclă ce i-a dat-o Remus Radina, deoarece la Canal orice meserie i s-ar fi potrivit, în afară de cea de medic pe care i-a fixat-o ofiţerul politic), Stanciu (student la laşi), Mihai Tomuş, Trifu (din Turda).
Anchetarea şi chinuirea celor arestaţi s-au desfăşurat la Turda, pentru cei implicaţi în acţiuni de ajutorare şi la Alba Iulia şi Sibiu pentru cei ce au participat la lupte. Printre schingiuitori s-au numărat: Gheorghe Crăciun (maior), Margareta Hegheduş (care a împuşcat partizani în munţi şi a torturat pe cei arestaţi), Herta Kovacs, Gheorghe Mezci, Moravetz, Victor Nistor, Isaia Pop (un adevărat călău, care a murit într-un accident de motocicletă fără a se fi elucidat cauza acestuia). Lotul a căzut nu numai din pricina cozilor de topor venite de la Bucureşti după Ion Robu, dar şi ca urmare a infiltrării maiorului Ion Oniga, căruia drept răsplată i s-au dat 5 ani de muncă la Canal. După eliberare a fost responsabil la un magazin din comuna Miroslava.
Dintre conducătorii prinşi în viaţă, şase au fost condamnaţi la moarte. Au stat tot timpul în lanţuri la Sibiu. Se cunosc numele lui Dabija (executat), Iosif Oanea (student, executat), Vasile Rusu (ţăran din Satu Nou - Baia Mare, executat), Ion Robu (căruia i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi avea să moară în închisoare). Despre ceilalţi se ştie că "erau tineri şi voinici", după relatările unui filozof care era într-o celulă apropiată. Au mai fost condamnaţi: Maxim la 15 ani şi Ionescu la 10 ani, ambii din Bucureşti.
În anul 1950, Ion Robu, trecând prin Jilava şi auzind că sunt acolo, mi-a comunicat prin cineva că Sandu este omul Securităţii şi din cauza lui a căzut. Bănuiesc că a fost un răspuns la mesajul pe care i-l transmisesem cu doi ani înainte şi de care nu ţinuse cont. Dar poate ne-a fost dat ca fiecare să avem o iudă pe urmele noastre.
Ne scapă numele unui viteaz cioban, executor testamentar al voinţei strămoşeşti, exemplu pentru generaţiile viitoare: în iulie 1952, dinspre Gilău, pe valea Someşului Rece, între vârful Testiaşu şi Răcătău, veneau oamenii Securităţii, răspândiţi în trecători; în schimburi iuţi de plumbi a fost secerată o mare parte din companie. Pe o colină, baciul îi aştepta singur, cu arma devenită neputincioasă, rezemat de brad.
Teroarea se abate asupra Ţării Moţilor
Vom prezenta mai jos o condamnare la moarte în public, extrasă din relatarea unui martor ocular, si reţinută de Ovidiu Vuia. ......Comuna Iara este situată în depresiunea văii râului cu acelaşi nume, la 5 km. după ieşirea acestuia din Munţii Săcel şi Băişoara. Întinsă pe o suprafaţă mare şi înconjurată de munţi, la vest Muntele Mare, la sud Munţii Trascăului, închisă la nord de peretele Gherghei, Iara este sediul unei foarte vechi diviziuni administrative, cu un tîrg tradiţional, cu numeroase întreprinderi comerciale, cuprinzând cel mai mai mare număr de sate din România.
Unul din acestea, Agriş, este locul de naştere al primului erou al Unirii de la 1918, Ion Arion, împuşcat mişeleşte de jandarmii unguri pe podul din gara Teiuş, în timp ce se ducea la AJba Iulia. Agriş este situat pe un platou de pe vârfui Cremezeu. Din Iara nu se vede decât clopotniţa bisericii din sat, când soarele se reflectă pe acoperişul său de tablă zincată. Pentru a ajunge în sat cu căruţa trebuie să dai un ocol muncelului pe faţa despădurită a acestuia, transformată în sute de terase. O potecă străbate loturile de cereale, cultivate prin rotaţie de culturi, şi-ţi permite să ajungi în sat în două ore în loc de cinci.
Toată partea cultivabilă din Cremezeu aparţinea unui grof ruinat, Tiri Gyula. Acesta, pentru a uşura munca pe pământul lui, construise un corp de clădiri pentru slugi şi un grajd pentru 6 perechi de boi pe care îi folosea la aratul teraselor după ce le îngraşă cu bălegarul lor. Om practic, groful supraveghea chiar si folosirea găinaţurilor din crescătoriile de păsări, organizate metodic.
Odată ajuns pe vârful Cremezeu, aveai în faţă panorama satului străbătut de două uliţe principale. Printre case, în majoritate din lemn pe fundaţie de piatră, se distingeau două construcţii. Una era şcoala unde profesau institutorul şi soţia lui, cealaltă, înconjurată de grădini mari, aparţinea fostului director al şcolii, Gheorghe Taman, proprietar al unor terenuri agricole şi al unor livezi care îi permiteau să se considere un om destul de bogat. Moartea bătrânului a coincis cu intensificarea acţiunii de planificare a agriculturii: un an de cereale, un an de fânaţ. Acest sistem avea desigur un substrat.
Mulţi ţărani erau dezorientaţi. Pentru a-i face să obţină din pământurile lor recolte din ce în ce mai mari şi a le lua până la ultimul bob de secară, s-au trimis la ţară instructori, în realitate un fel de jandarmi camuflaţi, care nu se pricepeau deloc la agricultură. Rolul lor era să supravegheze ţăranii astfel incit toate produsele cerealiere să fie adunate într-o singură arie de treierat; în acest fel ţăranul era constrâns să livreze cota către stat. Dacă îi mai rămânea ceva, cu atât mai bine. Dacă nu, îi rămâneau sapa şi grebla. În faţa acestei situaţii, ţăranii au renunţat la toate avuţiile lor şi au emigrat către oraş. Unii dintre ei au luat drumul pădurii.
Bătrânul învăţător din Agriş lăsase la moartea sa doi copii: o fată, Letiţia, şi un băiat, Ghiţă. Letiţia era elevă la liceul din Turda, Ghiţă era student în anul patru la Medicină. Pentru a înlătura copiii de la succesiunea tatălui lor, agentul agricol a început să-i ameninţe: pe Letiţia cu închisoarea şi pe Ghiţă cu eliminarea din facultate. De teamă de a nu compromite studiile fratelui său, Letiţia s-a căsătorit cu învăţătorul Vasile Vomir, un profesor model. Acesta a preluat conducerea gospodăriei, pe care a administrat-o după regulile locale, achitându-se de obligaţiile faţă de stat, spre marea dezamăgire a agentului agricol, care a decis să se debaraseze de învăţător. Cum scrisorile anonime nu i-au adus succes, a recurs la alte metode.
Într-o seară, un ceferist a bătut la uşa învăţătorului şi i-a cerut să-l găzduiască pentru o noapte. Vasile Vomir l-a primii după tradiţia de ospitalitate românească. Când ceferistul a amintit de partizanii din munţi în cursul conversaţiei, învăţătorul, în loc să i-o reteze scurt, s-a mulţumit să-i spună că el are multă treabă şi nu are timp să se ocupe de prostii. Dar treaba era serioasă; mărturia agentului agricol şi a miliţianului din Turda, deghizat în ceferist, au fost suficiente pentru arestarea învăţătorului. Judecat în grabă, Vasile Vomir a fost condamnat la 10 ani închisoare, din care opt executaţi în minele de plumb de la Baia Sprie.
Odată cu condamnarea lui Vasile Vomir, studentul Ghiţă Tautan a fost exclus din facultate. Revenind de la Cluj, Ghiţă a preluat conducerea gospodăriei, ajutat de sora sa, mamă a doi copii. Oaspeţi suspecţi au bătut din nou la uşă cerând găzduire., dar avizat de păţania cumnatului său, Ghiţă Tautan i-a alungat. Agentul agricol nu-i găsea nimic de reproşat lui Ghiţă Tautan, care era foarte circumspect. De ciudă, agentul agricol se pune fără milă pe locuitorii satului, care au decis să-i vină de hac.
Într-o bună zi agentul agricol a fost găsit cu capul sfărâmat în faţa locuinţei lui Ghiţă Tautan. Era o zi de târg la Iară. Ghiţă întârziase până la căderea serii la birt cu preoţii din Filca de Jos şi Porcuţiu, preotul din Valea Ierii. Revenit la el acasă în Agriş, a fost smuls din pat în puterea nopţii, dus la închisoarea din Turda şi bătui pentru a mărturisi asasinarea agentului agricol. Printre călăii lui se găsea şi tapiţerul Albon din Turda, devenit mai târziu unul din torţionarii de la "Canalul Morţii".
La o săptămână de la arestarea sa, Ghiţă Tautan a fost judecat în public la Iară, unde s-au adus cu forţa delegaţi din toate satele, constrânşi să ceară moartea sa, ca duşman de clasă. Şi astfel, el n-a avut posibilitatea să dovedească cu martori nemernicia acuzaţiei ce i se aducea.

CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Petrosani-Dealul Chiciora-Curmatura Calinii-Cabana Rusu-Stana lui Stedie-Poiana Cabanei vechi-Poiana Nedeii*muntii Parang

Petrosani (cartierul Carpati) - dealul Chiciora - Curmatura Calinii - cabana Rusu - Stina lui Stedie - poiana cabanei vechi - Poiana Nedeii

Marcaj: banda rosie (pina in Curmatura Calinii - in refacere)                                                          

Timp: 3½ - 4¼ ore .                                        

Traseu accesibil tot timpul ianulu.

Este un frumos traseu pe poteca, cu privelisti spre valea Jiului, muntii Vilcan si Retezat. Prima parte a traseului este totodata si accesul cel mai scurt din Petrosani la cabana Rusu.
De la statia de autobuz Stadionul Vechi (liniile 1, 2, 6 etc.) mergem pe bulevard inca 200 m spre sud. Parasim soseaua si ne abatem pe str. Slatinioara (595 m. alt.). Imediat trecem pe partea dreapta si dupa depozitul de pacura urcam 30 m diferenta de nivel, ca sa iesim pe golul muchiei dealului Slatinioara. Poteca trece pe sub doua linii de inalta tensiune. Drumul de caruta pe care urcam merge cind pe cumpana apelor, cind pe flanc, avind ca reper principal vf. Cirja. Dupa ½ - ¾ ora ajungem la un izvor mocirlos. In preajma se vad constructii taranesti. La izvor, drumul se imparte in doua: un drum de caruta ramine pe curba de nivel, in timp ce poteca traseului 1C urca la stinga, pe deasupra izvorului. Dupa scurta vreme evitam o poteca ramificata spre stinga (ea duce in valea Slatinioara), traversam o pajiste si dupa un ocol intram pe flancul sudic al dealului Chiciora. Dupa traversarea pantei estice a virfului iesim in Curmatura Calinii (870 m alt.), loc in care ajunge si poteca 1 B. Timp: 1-1¼ ora.
De aici vom urmari mai lesne poteca larga si marcajul aplicat pe trunchiurile fagilor. In dreapta se inlantuiesc pantele nisipoase de la Biraina. Poteca ocoleste marginea abruptului, fixindu-se pe latura sud-vestica. Dupa 5-6 minute din curmatura ajungem in dreptul unei troite vechi, Crucea Calinii. Urcam tot mai accentuat prin rariste, cu priveliste spre Dealul Negru, spre cabana Rusu si vf. Cirja. In apropiere de cabana intersectam soseaua ce vine din valea Maleia la cabana Rusu. Timp: 1¾ -2¼ ore.
De la cabana coborim usor pe muchie spre est, lasam in stinga poteca ce scurteaza spre Podul Rusu si ajungem la o cismea situata la marginea drumului, la 1145 m alt. Dupa popas urcam putin pe muchie spre est, apoi la o ravena, parasim muchia si ne abatem la dreapta pe drumul de tractor Rusu-telescaun. Marcajul banda rosie nu a fost refacut pina in prezent. Traversam ravena de la izvorul vaii Sesu si, pe linga pilcuri de fagi, taiem serpentinele, urcind circa 150 m diferenta de nivel. Intilnim poteca veche pe curba de nivel (circa 1300 m alt.) si, la liziera padurii, parasim definitiv drumul si ajungem linga Stina lui Stedie (circa 1440 m alt.). De aici, poteca patrunde in padurea de molid, lasa in dreapta o alta poteca si urca lent. Apar destul de des marcajele vechi banda rosie. Dupa circa 10 minute apare in cale o ramificatie. Atit poteca din dreapta, cit si cea din stinga se reunesc la iesirea din poiana. Sosim linga ruinele fostei cabane (1579 m alt.). Priveliste larga spre abrupturile Scurtului, Scaritei si Cirjei. Din poiana se vad, dincolo de adincul vaii Jiului, culmile Vilcanului, iar in zare se ridica piscurile Retezatului. Timp: 3-3½ ore. Izvorul se afla pe o poteca, la mica distanta de locul de popas.
Pe muchia Nedeii se deschide un culoar strajuit de molizi. Lasam in stinga o poteca in directia ,,Casuta din povesti' (traseul 10 A) si urcam direct prin culoar. Dupa circa 20 minute iesim in poienita din culmea Nedeii, linga statia superioara a telescaunulul. Aici sosesc si turistii care vin pe traseul 10.
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Commons

"Garzile lui Decebal"-Bucovinenii incep lupta(1946-1958)

PRELUAT din Rex Histrianorum
"Gărzile lui Decebal" - Bucovinenii încep lupta (1946 – 1958) – C. Ionitoiu (cap-X-)


După ce au suportat teroarea şi pângărirea altarelor şi vetrelor strămoşeşti, bucovinenii s-au împotrivit din primul moment invaziei bolşevice din 1944. ............A rămas în legendă figura Iui Vladimir Macoviciuc din comuna Voitinel. Un grup de 10 urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit pe drumul apărării demnităţii româneşti.
După ce au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară, şase membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, prin trădare, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, şef de post, a tras din clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s*a împuşcat pentru a nu cădea viu în mâna duşmanilor. Ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru. Fiul lui Macoviciuc, Silviu, a fost prins şi în 1950 se afla condamnat pe viaţă la Galata, încă în cercetări, deoarece noi şi noi partizani continuau acţiunea în regiune.
După moartea lui Vladimir Macoviciuc, acţiunea de luptă a preluat-o într-o primă fază Ion Vatamaniuc, ţăran din comuna Suceviţa, care a rezistat cu grupul lui până în 1947, când a fost rănit de ruşi. Au mai fost prinşi şi duşi în Rusia, într-un grup mai mare, şi partizanii Brăileanu Ion şi Stagler Frantz, care nu s-au mai întors.
Un alt ţăran, Mirăuţă Nicolae din Suceava, a fost împuşcat noaptea, pe geam, în casă, după ce se eliberase. Ion Vatamaniuc, după ce a fost rănit grav şi lăsat într-un şanţ, a fost prins, dar printr-o minune a scăpat adăpostindu-se într-o casă unde a primit ajutor. Arestat de români, a stat închis până în 1954 la Piteşti, de unde a fost eliberat, dar pentru scurt timp, fiindcă în 1956 este arestat şi anchetat cu fratele lui şi va rămâne prin închisorile Jilava, Aiud şi Gherla până în 1964, când este eliberat.
Acţiunea partizanilor a fost continuată de Gavrilă Vatamaniuc, fratele lui Ion, al zecelea copil al familiei. Centrul de activitate este în Obcina Mare, dar s-a căutat să se ia legătura şi cu cei din Făgăraş prin Motrescu Vasile, ţăran din Vicovul de Jos. Din acest grup mai făcea parte, pe lingă Chiras Ion şi Chiras Gheorghe, ţărani din comuna Suceviţa, împuşcaţi în lupta de la Ursoaia Mare (în apropierea comunei), şi Marciuc Vasile, tot din Suceviţa, care, fiind prins, a fost condamnat şi a murit după eliberare ca urmare a torturilor la care fusese supus în închisoare.
Gavrilă Vatamaniuc a început să difuzeze manifeste prin care îndemna pe ţărani să reziste şi să nu se înscrie la colectivele comuniste create pentru distrugerea proprietăţii ţărăneşti. Partizanii care au mai rămas după hărţuirea la care i-au supus securiştii locuiau în bordeie, în munţi, iar vara colindau pe o arie de 100 de km., între Straja-Gura Humorului şi Vatra Dornei-Rădăuţi, fiind înarmaţi cu puşti-mitraliere, puşti Z.B. şi grenade. În vara anului 1950 au mai căzut seceraţi de mitralierele securiştilor, lângă Gura Humorului, un grup de trei partizani: Ghimici, Flocea şi Sava.
Gavrilă Vatamaniuc cu oamenii ce-i mai avea, au distrus busturile lui Lenin şi Stalin din Căminul cultural al comunei Suceviţa şi au făcut zdrenţe steagurile comuniste. Ei apăreau pe neaşteptate pe la gurile minelor din munte şi le vorbeau muncitorilor despre nenorocirile aduse de comunişti îndemnându-i să se împotrivească colectivizării şi subliniind faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt teritorii furate de ruşi, pe care aceştia trebuie să le restituie.
În 1955 sunt înconjuraţi de 3 batalioane de securişti şi circa 100 de câini. Gavrilă Vatamaniuc reuşeşte să se salveze, dar pentru puţin timp, deoarece va fi prins în satul Voievodeasa, de pe malul Suceviţei, aproape de izvor, în Obcina Mare, fiind trădat de Marciuc Vasile, care nu a mai putut rezista la chinurile la care fusese supus, timp de 24 de ore, de când puseseră securiştii mâna pe el. Bătut în mod sălbatec cu pistolul până a intrat în comă, legat burduf, Gavrilă Vatamaniuc a fost dus la Securitatea din Suceava unde, timp de 9 luni, l-au chinuit zi şi noapte. Trimis la tribunal, a rămas condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut prin multe închisori de exterminare până în 1964, când a reuşit să se salveze.
Motrescu Vasile a fost arestat în 1958 şi, după judecarea şi condamnarea la moarte de către Tribunalul din Botoşani, a fost executat în anul 1959. El mai fusese arestat la începutul lui 1954, pe 18 ianuarie, când s-a despărţit de Gavrilă Vatamaniuc şi a fost eliberat, se pare, condiţionat. Ce a făcut până în 1958, când a fost arestat, nu se ştie.
"Gărzile lui Decebal" - Obcinile Bucovinei se frământă
"Din Rarău la Detunata plânge ţara, geme glia; Din Orhei la Feldioara geme glia, geme ţara". La sfârşitul anului 1948 au începui să se organizeze alte grupe de partizani în Moldova de Nord, cunoscute sub denumirea de "Gărzile lui Decebal", care aveau 3 ramuri: Vatra Dornei-Piatra Neamţ. Vatra Dornei-Fălticeni. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud. Prima ramură era condusă de Filaret Gămălău, stareţul schitului Rarău, arestat la 1 septembrie 1950, fiind denunţat de pictorul din comuna Teiul Doamnei.
A doua fracţiune îşi desfăşura activitatea de la Şarul Dornei şi Crucea, până la frontiera sovietică. Şeful acestei grupe din cuiburile Obcinilor era sublocotenentul Jenică Arnăutu, originar din satul Ungureni, comuna Mîndreni, Judeţul Botoşani, care era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, îl cunoscusem la Bucureşti în timpul campaniei electorale din 1946, pe când venea după material de propagandă.
Dat fiind faptul că era militar însemna un mare avantaj, putând să circule nestingherit, în timp ce comuniştii căutau să împiedice orice propagandă şi mai ales circulaţia programelor partidelor. Era un om hotărât, care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa ţara de comunism. Timpul a probat acest caracter integru al lui Jenică. Încă din timpul campaniei electorale, unii erau preocupaţi să adune oamenii de bună-credinţă în vederea unei pregătiri militare pentru o rezistenţă armată ce părea singura soluţie pentru înlăturarea dictaturii ce se instaurase cu ajutorul bolşevicilor.
Scos din armată, ca foarte mulţi ofiţeri, Jenică Arnăutu a fost arestat, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reuşind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului, fixându-şi centrul de acţiune în Munţii Suhardului-Bistriţa şi Mestecăniş. Prezenţa partizanilor s-a făcut simţită în comunele următoare: Dorna Cândrenilor, Coşna, Coşniţa, Poiana Negri, Şarul Dornei, Arini, Crucea. Locuitorii satelor îi susţineau pe partizani, ajutându-i mai ales cu mâncare.
Printre partizanii din această regiune au putut fi identificaţi prin închisori: Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu. Aceşti oameni, legaţi acum de pădure, adunaseră arme, aparate de radio, de transmisie, pe care le instalaseră în bordei.
Adăpostul n-a putut fi reperat în timp de iarnă, fiind bine camuflat. Dar cum iuda e cauza tuturor nenorocirilor, şi printre ei a fost introdus un "student", care a informat asupra poziţiei unde se găseau. Securiştii au plecat pe urmele lor şi, după o serie de hărţuieli din partea acestora, partizanii s*au retras în ascunzătoare. Aici au fost surprinşi la un moment dat. În lupta de capturare, Jenică Arnăutu a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi înfundat în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au rămas până la exterminare.
Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar din Iaşi, unde procurorul Puişor a cerut pedeapsa cu moartea atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membri ai grupului, în aşteptarea recursului au trecut prin închisoarea Suceava. Aici li s-a anunţat comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă.
Jenică Arnăutu a stat la Gherla şi apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanşată împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, a fost mutat la Rîmnicu Sărat, împreuna cu cei care erau socotiţi conducătorii grevei, ca o măsură disciplinară. Aici era o temniţă grea, de izolare completă, fiecare deţinut cu celula lui, şi mai ales era un regim sever de alimentaţie, însoţit de bătăi continue.
Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reuşit să supravieţuiască: "Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Rîmnicu Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântaţi de vii. Cămaşa pe care o aveam era ca o apărătoare de muşte. Semănăm cu un soldat elveţian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâşii. Cînd le-am arătat temnicerilor starea cămăşii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul, pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959."
Jenică Arnăutu a stat aproape 1.000 de zile izolat în "cavoul" nr. 4, după care a fost aruncai în groapa comună. După 7 ani, când au aflat părinţii şi li s-a permis să-l aducă acasă, l-au găsit aruncat pe burtă, dezbrăcat, şi cu încă o persoană neidentificată. Amândoi au fost înmormântaţi creştineşte.
Cîmpulung Moldovenesc
În timp ce închisorile gemeau de deţinuţi politici, regimul comunist se grăbea să modifice manualele şcolare după structura manualelor sovietice pentru a se schimba mentalitatea generaţiilor tinere despre viaţă şi aspiraţiile omului ce trebuia să devină un robot, care să execute orbeşte dispoziţiile Partidului Comunist. Dar elevii de liceu şi studenţii refuzau acest sistem. Limba rusă şi filozofia marxistă au devenit motivele permanente de discordie în învăţământ. Şi nu încetau cererile de înlocuire a acestor obiecte.
Nici nu ne miră faptul ca în închisori îşi făceau apariţia tineri şi chiar copii, de 10-12 ani, din ce în ce mai mulţi, încât a fost nevoie să se amenajeze Tîrguşorul ca temniţă pentru ei, înainte de a fi trimişi la muncă forţată. Aceşti tineri îşi dădeau seama că adevăratul inspirator al sistemului opresiv instaurat la noi era Rusia. Interesant a fost că un roman sovietic, "Tânăra gardă", i-a încurajat la revoltă pe unii tineri.
Într-o seară, la marginea Cîmpulungului Moldovenesc, pe podul peste râul Moldova, un colonel rus a fost omorât şi corpul i-a fost aruncat în apă. Printre cei care au fost implicaţi în omorârea rusului se găseau trei elevi: Rotărescu, Serghei şi Tomaşevschi, toţi trei, de altfel, elevi foarte buni, ieşiţi din familii onorabile de intelectuali. Condamnaţi la muncă forţată pe viaţă pentru că erau minori, au trecut şi prin închisoarea de exterminare de la Gherla. Aceasta demonstrează că în lupta de rezistenţă împotriva comunismului se angajaseră atât tineri, cât şi bătrâni.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Grupul "Haiducii Muscelului"-Rezistenta anticomunista(1946-1958) Partea II

 PRELUAT din Rex Histrianorum
Grupul "Haiducii Muscelului" - Rezistenţa anticomunistă (1946 – 1958) (cap-IX
Arestările din "Grupul Nucşoara"
 de Cicerone Ionitoiu
-PARTEA II-
 
După anul 1955 grupul de conducere al partizanilor era ascuns în pădurea Aluniş, într-o grotă naturală situată la marginea comunei Poinărei. Între 1-5 aprilie 1958 fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu au fost invitaţi de inginerul agronom Grigore Poinăreanu la o povarnă (cazan cu ţuică), din satul Poinărei (Corbi). Aici au fost înconjuraţi de securişti, conduşi de locotenent-major Bădicuţ Tănase şi Micuţelu, în urma unui denunţ lesne de înţeles, convinşi fiind că somniferul pus în ţuică îşi va face efectul.
Cei doi fraţi Arnăuţoiu au deschis focul şi au reuşit să iasă din încercuire prin livezi. Petre Arnăuţoiu a fost împuşcat în picior şi după câteva sute de metri a fost prins; Toma Arnăuţoiu a fost şi el capturat ceva mai departe de povarnă. Cei doi fraţi au fost duşi la grota unde erau ascunşi ceilalţi. Toma Arnăuţoiu a fost obligat să ceară celor din grotă să se predea pentru că nu mai era nici o scăpare. Securiştii i-au arătat pe cei doi arestaţi.
Fundul "grotei" se găsea la 6-7 metri adâncime. Tânărul Ion Jubleanu a ajutat-o pe Maria Plop să iasă împreună cu fetiţa de 2 ani. După ce cele două fiinţe au coborât pe platou, Titu Jubleanu a ridicat scara şi a spus că el nu se predă. A urmat un intens schimb de focuri în care Jubleanu a tras până la ultimul cartuş doborând mulţi securişti, printre care locotenent-major Enache Aurică. Titu Jubleanu s-a aruncat cu grenada în grotă, de unde a fost scos mort.
La două-trei zile după ce arestaţii au fost duşi la Piteşti, s-a trecut la arestarea principalilor acuzaţi: preotul Ion Drăgoi, Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu care fuseseră eliberaţi în 1955, Alexandru Moldoveanu, preoţii Ion Andreescu şi Constantinescu din comuna Corbşori, fraţii Gheorghe şi Ion Popescu din comuna Poinărei şi alţii.
În lotul principal al organizaţiei de rezistenţă împotriva comunismului au fost executaţi 17 bravi partizani. Printre ei se numără:
Fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, colonelul Gheorghe Arsenescu, preoţii Nicolae Andreescu, Constantinescu Ion, Ion Drăgoi, Alexandru Moldoveanu, învăţătorul Gheorghe Popescu, Ion Popescu, Nicolae Sorescu (ciobanul care s-a opus la povarnă securiştilor), învăţătorul Ion Mica, Nicolae Sufan şi alţii. Sentinţa a fost executată pe 21 iulie 1959 la Jilava. După arestarea fraţilor Arnăuţoiu şi până la executarea lor au avut loc sute de arestări.
În luna aprilie 1959, în noaptea de 18 spre 19, preotul Victor Popescu a fost ridicat de la domiciliul său din comuna Brădet-Argeş, iar fiul Daniel de la domiciliul din Bucureşti şi au fost deţinuţi amândoi în arestul Securităţii din Piteşti. După numeroase şedinţe de anchetă, unele însoţite de torturi, confruntări cu alţi deţinuţi implicaţi în dosarele grupului, dar niciodată cu fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, ancheta a probat vinovăţia de favorizare a infracţiunii de organizare în grup "terorist" (în limbajul Securităţii), prevăzută de art. 207 al. l cp., republicat la 27 februarie 1948.
Au fost judecaţi la data de 4 noiembrie 1959 şi condamnaţi: tatăl, preotul Victor Popescu, la 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii, şi fiul, la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. Preotul a fost eliberat în vara anului 1964, iar fiul în noiembrie 1961 printr-un decret de graţiere motivat de faptul că fiind medic veterinar era necesar acţiunii de consolidare a agriculturii recent colectivizate.
Adevărul întreg, precum şi sutele de condamnări pronunţate de Tribunalul Militar al Regiunii a -III-a Militare Bucureşti, nu poate fi cunoscut decât din dosarele cu peste 10.000 de pagini întocmite de Securitatea din Piteşti şi care privesc grupul de rezistenţă anticomunistă Arnăuoţiu-Arsenescu care a activat peste 10 ani în zona Munţilor Făgăraşi. La aceste dosare nu s-a permis accesul nici unuia din supravieţuitorii temniţelor comuniste, dezvăluirile urmând a fi făcute numai după consolidarea democraţiei în ţară, care 45 de ani a stat sub teroarea comunistă.
În procesele intentate persoanelor implicate în această acţiune de rezistenţă anticomunistă s-au pronunţat şi s-au executat pedepse de sute de ani, precum şi 17 condamnări la moarte executate pe 21 iulie 1959 la închisoarea Jilava. Printre cei condamnaţi la moarte au fost şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. În detenţie au rămas părinţii acestora şi alţi mulţi condamnaţi.
Suferinţele supravieţuitorilor din temniţele comuniste nu s-au încheiat odată cu eliberarea din închisori, ele continuând sub cele mai diverse şi sofisticate forme, până la prăbuşirea sistemului comunist începută odată cu revoluţia din decembrie 1989, când întregul popor, ajuns la limita oricărei sfinte răbdări, a distrus dictatura ceauşisto-comunistă, plătind cu numeroase jertfe de sânge ale tineretului acestor pământuri strămoşeşti. Date importante au fost furnizate de doctorul veterinar Daniil Popescu din Argeş, arestat şi condamnat în acest grup, precum şi de Cornel Drăgoi.
Aria de acţiune a partizanilor
Deşi la început colaborarea dintre fraţii Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu a fost strânsă, nu după mult timp s-au despărţit. O fostă ordonanţă l-a reclamat pe colonelul Arsenescu că are materiale şi arme ascunse prin clăile de fân. O parte din acestea au fost depistate prin trădare. Se pare că din anul 1952 colonelul Arsenescu s-a retras complet, ascunzându-se până prin 1959 când a fost arestat, în urma unui denunţ. Conducerea partizanilor a trecut sub fraţii Arnăuţoiu şi este cunoscută sub denumirea de "Gruparea Nucşoara" sau "Haiducii Muscelului".
Sub această denumire se identifică de fapt partizanii cuprinşi între râul Topolog şi Dîmboviţa. Ca demarcaţie spre sud am putea socoti o linie ce porneşte din comuna Sălătruc (pe Topolog), trece pe la Arefu, Căpăţîneni (pe Argeş), Brădetu (pe Vîslan), Nucşoara şi Slatina (pe râul Doamnei), Cîndeşti (pe Bratia), Lereşti (pe râul Tîrgului), mergând pe la nord de Rucăr, mai departe pe Răuşor, peste Pleaşa Podasei până la Cheile Dîmbovicioarei. La nord de această linie domnea partizanul român de pe versantul sudic al Făgăraşului, care se învecina la nord cu fratele lui din grupul lui Gavrilă.
Cine cunoaşte configuraţia terenului îşi poate imagina libertatea ce domnea în această ţară de piatră şi năzuinţă românească, unde drumurile sălbatice te conduceau prin pădurea care tăcea ca şi piatra pe care o călcâi, tulburată doar spre vecernii de vreun cântec de caval, îmbiindu-te să mergi spre obârşie şi să te crezi stăpânul spaţiului mioritic. Această regiune, caracterizată prin dealuri înalte, dar cu pante uşoare ce fac legătura între munte şi deal, formează o salbă de depresiuni în jurul masivelor maiestuoase ale Negoiului şi Moldoveanului: Cîmpulung-Muscel (pe râul Tîrgului), Nucşoara-Corbi (pe râul Doamnei), Brădet (pe râul Vîlsan), Aref (pe râul Argeş), Sălătruc (pe râul Topolog) şi Jiblea.
Unul din centrele de rezistenţă de durată a fost în triunghiul Sălătruc-Arefu-Rudeni. Mulţi săteni de pe valea Topologului şi mai ales de la Şuiei s-au retras în catacombele naturale din apropierea satului Cărpenişu, de pe pârâul cu acelaşi nume. Pădurea deasă de jugastru şi carpen, în special, care a dat şi numele împrejurimii, acoperea de minune aceste grote în care se ascundeau partizanii. Aici îşi făcuseră depozite de alimente şi îmbrăcăminte. De aici plecau să aprovizioneze şi alte locuri, când situaţia devenea precară acolo.
Găsindu-se în apropiere de întretăierea drumurilor Curtea de Argeş-Valea Danului-Berislăveşti-Călimăneşti, cu drumul ce venea de jos pe valea Topologului şi de la Cepari şi se bifurca spre Rucăr-Goranu-Rîmnicu Vîlcea, aceste ascunzişuri naturale, mascate de rădăcinile copacilor, puteau fi uşor aprovizionate din timp şi fără a da de bănuit, pentru a se evita efectuarea acestei operaţiuni iarna, când urmele pe zăpadă constituiau un indiciu în depistarea partizanilor. Aici se instalase şi un atelier de croitorie, unde croitorul Dincuţă din comuna Şuiei îşi adusese chiar şi o maşină de cusut şi se ocupa de repararea hainelor uzate.
Femeile şi fetele erau cele care cărau alimente de la locurile de depozitare din sate. O fată din regiune, Margareta, îmi povestea că mama ei făcea pâine în cuptor, cât mai mare, pe care o căra în straiţă, pusă după gât, având iarbă deasupra. Le ducea şi mălai, pentru ca, atunci când nu putea merge la ei, să-şi prepare singuri mămăliga, în timpul rece erau nevoiţi să-şi facă foc în ascunzătoare şi să-şi pregătească ceva cald de mâncare. Dar cu toate măsurile de precauţie, nu şi-au dat seama că din cauza norilor deşi, persistenţi, fumul plecat pe firul văii atrăgea atenţia securiştilor, care astfel le-au descoperit grotele.
În anul 1951 regiunea Şuiei a fost ocupată de peste 30 de camioane pline cu ostaşi şi armament greu. Trei zile şi trei nopţi oamenii n-au putut ieşi afară din case. Peste tot se făceau percheziţii şi arestări. Camioane după camioane cărau oamenii prin valea Danului-Curtea de Argeş, la Piteşti. Chinurile începeau odată cu ridicarea şi continua la Piteşti unde bestialităţile nu cunoşteau limită. Din conducerea acestor trupe de Securitate care au terorizat regiunea, au putut totuşi să fie identificaţi, dar numai o mică parte: Tericeanu, Bădica Ilie (fost zugrav la Craiova, ajuns general de Securitate), Drăghici Alexandru (ajuns ministru), Stănculescu, State (ajuns general), Dincă Ion (ajuns în Comitetul Central). Baza operaţională era formată, pe lângă trupele Regimentului l Securitate de la Băneasa, şi din activiştii şi securiştii din regiune. După trei ani de rezistenţă, acest grup a fost arestat.
Nume şi întâmplări despre oamenii care s-au împotrivit regimului comunist în această regiune:
Silişteanu, un om înstărit care, din cauza persecuţiilor, împreună cu soţia, au luat calea codrului.
Preotul Donescu Nicolae, din comuna Şuiei, a fost împuşcat pentru că a botezat copilul lui Silişteanu, născut în catacombe, precum şi pentru alte fapte creştineşti săvârşite în timpul prigoanei împotriva neamului românesc.
Se mai vorbeşte de preotul Dinescu Haralambie, socotit ca duhovnicul partizanilor din Făgăraş, care de asemenea a fost împuşcat în 1952.
Învăţătorul Dorobanţu, din comuna Cărpiniş, a avut o soartă tragică. Fata lui voia să se căsătorească cu un ofiţer de Securitate. El însă s-a opus spunând că e mai bine sa moară decât să-şi ştie fata măritată cu un astfel de om. După ce securistul a împuşcat un partizan în regiunea Şuiei, l-a obligat pe învăţător să meargă să-l recunoască pe mort. Cînd Dorobanţu s-a aplecat, să-l identifice, securistul a scos pistolul şi l-a descărcat în capul acestuia. Fata s-a măritat cu ucigaşul tatălui său.
Învăţătorul Dumitrescu Gheorghe din comuna Rudeni a dispărut. Agenţii care împuiau satele se duceau acasă pe la cei urmăriţi, dădeau bomboane copiilor, cerându-le să spună unde e tatăl lor. Vâzând că nu primesc nici un răspuns, le luau bomboanele din mână, scoţându-le chiar şi din gură, cu promisiunea că, atunci când vor spune, vor primi şi mai multe. Până la sfârşit învăţătorul a fost găsit ascuns în casă într-o groapă ce-i servise drept adăpost şi unde ieşea numai când trebuia să mănânce. În acea groapă, care era mai mică decât o carceră, a stat trei zile. A fost arestat şi condamnat. A murit în anul 1965, la foarte scurt timp după ce s-a eliberat de la Aiud.
Un alt învăţător, Dumitrescu Alexandru, din comuna Şuiei, a fost de asemenea condamnat în lotul partizanilor.
Se poate spune că intelectualii satelor, în mare parte, la această dată erau alături de ţăranii care sufereau din cauza unui regim spoliator. De fapt închisorile au cunoscut un mare număr de preoţi şi învăţători, din toate ţinuturile româneşti, care nu şi-au dezminţit misiunea de făclieri ai satelor.
Profesorul Ştefănescu de la Şcoala de Meserii din regiune, bănuit a fi opozant al regimului comunist şi sprijinitor al partizanilor, a fost găsit împuşcat şi aruncat într-un şanţ de pe marginea drumului.
Cam în acelaşi timp un avocat radiat din Barou a fost de asemenea găsit împuşcat intr-un şanţ. Toate aceste sălbăticii se făceau pentru a înspăimânta populaţia.
Preotul Rudeanu, originar din comuna Rudeni, profesor la Rîmnicu Vîlcea, refuzând să se încadreze pe linia comunistă, a fost dat afară din învăţământ. Fiind bănuit că ajută pe partizani, a fost bătut îngrozitor şi la scurt timp după aceea a murit.
Un alt grup de partizani acţiona în jurul localităţii Cîmpulung-Muscel. în luna iunie 1952, fiind surprinşi la Furnicoşi, membrii grupului, care se pare că erau legionari, s-au retras într-o casă lîngă cantonul C.F.R., la intersecţia cu şoseaua Cîmpulung-Piteşti, şi de acolo au deschis focul; în timpul luptei care a avut loc, trei partizani au fost împuşcaţi mortal. Cel de al patrulea, Constantin D.Stănescu, fost elev al Liceului Militar, originar din comuna Ţigăneşti-Topoloveni, a căzut grav rănit. El era de fapt şeful acestui grup. În drum spre spital a murit. Cu această ocazie au mai fost arestaţi: Dumitru Stănescu, tatăl lui, care a murit în închisoare; Marioara lonescu-Lungu, soţia lui, şi Sabina Ionescu din aceeaşi comună. Ultimele două au trecut prin închisoarea Miercurea-Ciuc.
Tot din satul Ţigăneşti-Topoloveni au mai trecut prin închisori în acea perioadă: preotul Gheorghe Tomescu, care murit la Botoşani în anul 1961; Gheorghiţă (Dodiţă), fiul lui, student la Farmacie; Fiencheş, din comuna Călineşti, care se pare că a murit în închisoare; Ionel Vălimăreanu, licenţiat în teologie, fost director al Federalei Negru-Vodă din Cîmpulung; Furtunescu Gheorghe.
Securitatea a întreprins acţiuni de amploare împotriva partizanilor de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, în primul rând au împânzit satele cu sute de agenţi civili. Lumea nu mai avea curajul să iasă pe dealuri pentru a-şi cultiva pământul sau a strânge recolta. La cel mai mic denunţ se trecea la arestarea şi schingiuirea celui vândut de vreo iudă. Era timpul răzbunărilor.
Securiştii, îmbrăcaţi ca ciobani, cu pistolul-mitralieră sub sarică, colindau muscelele şi stânele în căutarea partizanilor. Uneori rămâneau la stâne în aşteptarea venirii lor pentru aprovizionarea cu mâncare. Îndrăgostiţii de natură nu mai aveau curajul să meargă pe munte din cauza agenţilor care mişunau şi nicidecum din a partizanilor, care nu aveau de lucru decât cu comuniştii şi uneltele lor. Rareori se mai încumeta cineva să mai ajungă până la cabana Cumpăna, care se găsea în zona de exploatare forestieră, la capătul liniei ferate. Chiar printre muncitorii forestieri fuseseră infiltraţi agenţi pentru a putea observa prezenţa oamenilor străini sau chiar a acelor lucrători ce ar fi putut aproviziona pe partizani. Această situaţie de alarmă în regiune a durat un deceniu, cam până prin 1957 -1958, când au fost arestaţi ultimii partizani.
În această perioadă de dominaţie a partizanilor, satele au fost depopulate, locuitorii luând drumul închisorilor, bineînţeles după ce erau schingiuiţi. Localităţile cele mai greu lovite de Securitate, această calamitate ce s-a abătut asupra României, au fost: Albeşti, Alunişu, Aninoasa, Arefu, Berevoieşti, Bocăniţa, Bughea, Bumăşeşti, Dîmbovicioara, Domneşti, Dragoslavele, Fîntâneni, Gideni, Groşi, Furnicoşi, Lereşti, Măţău, Muşeteşti, Mărcuş, Malu, Măneşti, Negreşti, Nucşoara, Oeşti, Pământeni, Poderi, Păuleni, Răceni, Rudenî, Rucăr, Sălătruc, Stăneşti, Stroieşti, Stoeneşti, Suslăneşti, Şuiei, Turburea, Valea Danului, Valea Ursului, Verneşti, Vîlsăneşti, Voineşti, Ungureni şi Zboghiteşti.
Întâmplările prin care au trecut ţăranii din aceste localităţi te îngrozeau când le ascultai; de asemenea şi motivele pentru care au fost arestaţi. Trecuseră prin clipe tot atât de groaznice ca şi ale partizanilor din Banat cu care se găseau acum împreună prin iadul închisorilor comuniste, supuşi de data aceasta la alte torturi. Unii dăduseră sau nu un caş sau poame, dar recunoscuseră, mai mult pentru a scăpa de chinuri. Alţii au dat un flanel sau o căciulă unui nepot, care le transmisese altuia, care la rândul lui se dovedise că strângea îmbrăcăminte pentru partizani. Acum se găseau împreună, fuseseră chinuiţi pentru acelaşi lucru, deşi nu se cunoscuseră vreodată. Şi pentru aceasta făceau câte 5-10 ani închisoare.
Printre cei care au fost reţinuţi, din numărul mare de arestaţi, subliniem o serie, urmând ca ulterior să fie cunoscute şi celelalte:
Arnăuţoiu Petre şi Arnăuţoiu Toma (executaţi), Arnăuţoiu Iancu şi Arnăuţoiu Laurenţia (părinţi, morţi în temniţă), Arnăuţoiu Victoria, Arnăuţoiu Anton, Arnăuţoiu Ioana, Florea Elena (născută Arnăuţoiu), Arsenescu Gheorghe (executat), Andreescu Nicolae (preot, executat), Andreescu Maria (preoteasă), Andreescu Ion, Adămoiu Nicoiae, Alecu Eugen şi Alecu Ion (din comuna Goleşti-Brăduleţ), Andrei Gheorghe (mort la canal), Bălţel Petre, Băsoiu Filoftea, Băsoiu Gheorghe şi Băsoiu Nicolae (toţi din Stăneşti), Belu Gheorghe, Belu Ion, Belu Laurenţia şi Belu Vasile (toţi din comuna Nucşoara), Berevoianu Victor-Vică şi Berevoianu Titel (ambii din satul Slatina de Nucşoara), Borjag Gheorghe (din Domneşti), Butoi Gheorghe (din comuna Brăduleţ), Beija Petic (Nucşoara), Cîrstea (din Arefu), Chircă Aurel (executat), Chircă Ion (mort în munte), Chircă Elena (moartă în munte), Chircă Ion, Chircă Eugen, Chircă Gheorghe, Chircă Marina, Chircă Nicolae şi Chircă Aurica (toţi din Nucşoara), Ciolan Nicolae şi Ciolan Traian (din comuna Pietroşani), Cocuţă Nicolae, Coman Victoria, Comăndăşescu Justina şi Comăndăşescu Mucenic (amândoi din comuna Stăneşti, morţi în temniţă),
Cojocaru (căpitan), Constantinescu Ion (preot, execulat) şi Constantinescu Justina (preoteasă din Poinăreni), Cosiea Aurica (Nucşoara), Cotenescu (preot în Stăneşti), Cujbescu Toma (Nucşoara), Dămăţeanu Ion (doctor din comuna Corbi), Deriroiu Nicolae şi Deriroiu Simion (ambii din comuna Nucşoara), Diaconu Ion ( Poinărei), Diaconescu Andrei şi Diaconescu Nicolae (ambii din Nucşoara), Drăgoi Cornel (student), Drăgoi Ion (preot, executat), Drăgoi (preoteasă), toţi trei din aceeaşi familie, din comuna Nucşoara, Dudaş Ion (Brădet), Dragomirescu Ilie (preot din Cîmpulung-Muscel), Dumitraşcu Minai (din Corbi), Dumitrescu Luca ( Nucşoara), Dumitrescu (plutonier de jandarmi), Enescu Nicolae (din comuna Petreşti), Florea Ion (din comuna Nucşoara), Grigore Ion Lepărău, Grigore lon-Podea, Grigore Nicolae (mort în temniţă), toţi trei din comuna Domneşti, Greculescu Constantin (mort în închisoare), Greculescu (învăţător din Lăicăi), lacobescu Nicolae ( din comuna Pietroşani),Iliescu Nicolae, IonescuNicolae (şef de post în comuna Nucşoara, care a pactizat cu mişcarea de rezistenţă), Jubleanu Ion, Jubleanu Maria (moartă în luptele din munţi),
Jubleanu Tica (moartă în luptele din munţi), Jubleanu Titu (a luptai până la ultimul cartuş şi după aceea s-a sinucis cu ultima grenadă), toţi din comuna Nucşoara, Lemnaru Ion (învăţător), Lemnaru Elena, Lemnaru lulia (toţi din Nucşoara), Luca Petrică (din comuna Domneşti), Manolescu Nela, Manolescu Virgil (din comuna Brădeiu), Maricescu Nicolae (executat), Marinescu Alexandru, Marinescu Ion (omorât în munte), Marinescu Ecaterina, Marinescu Virgil (învăţător), Marinescu Vândă (toţi din comuna Nucşoara), Matei Constanţa (din Nucşoara), Mălureanu Ecaterina (din Nucşoara), Mămăligă Gheorghe (din Basarabia, refugiat, stabilit în comuna Nucşoara, a murit în munţi), Mănescu Nicolae (din Nucşoara), Mica Ion (executat), Mica Elena (amândoi din comuna Corbi), Mihai Gheorghe (din Nucşoara), Milea Benone (executat), Milea Nicolae (amândoi din Nucşoara), Moldoveanu Alexandru (învăţător din Nucşoara, executat), Năstase Ecaterina (din Nucşoara), Nicolae Petre (din comuna Domneşti), Niţu Iosif (din Pietroşani), Niţu Nicolae (învăţător din Pietroşani, executat), Oproiu Ion (din comuna Nucşoara),
Paul Paul şi Paul Gheorghe (din comuna Brăduleţ), Pasai Constantin, Păţitu Gheorghe, Păţitu Ion şi Păţitu Nicolae (toţi din comuna Nucşoara), Plop Maria-Arnăuţoiu (moartă în temniţa de la Miercurea Ciuc), Pascu Vasile (din comuna Slatina-Nucşoara), Popescu Constantin (executat), Popescu Constantin, Popescu Daniil, Popescu Eugen, Popescu Gheorghe (învăţător din Poinărei, executat), Popescu Maria (soţie, din Poinărei), Popescu Ion (învăţător din Nucşoara), Popescu Petre ( din comuna Muşeteşti), Popescu Victor (preot), Preda ion, Preda A. Maria (toţi din comuna Domneşti), Preduţ luliana (fata preotului Constaminescu Ion din Poinărei, executat; ea a născut o fetiţă în temniţa de la Văcăreşti), Purnichescu (mort în luptă, proprietar de darac), Radu Libertatea, Rizea Elena-Elisabeta şi Rizea Gheorghe (soţ şi soţie din Nucşoara), Ruxandra Ion (din comuna Nucşoara), Roşea Ion (din comuna Cetăţeni), Samoilă Constantin,
Samoilă Laurenţia şi Samoilă Nicolae (toţi din Nucşoara), Săndoiu Ion (din Nucşoara, executat), Săndulescu Constantin, Simion Ana, Stancescu Gheorghe şi Stancescu Verona (din comuna Stăneşti), Sorescu Gheorghe, Sorescu Maria şi Sorescu Nicolae (executat), toţi trei din comuna Poinărei, Ştirboiu Gheorghe Gigel (din comuna Nucşoara), Şufan Elena şi Şufan Ion (omorât în ancheta de la Piteşti, amândoi din comuna Nucşoara), Şuşală Ion (din comuna Domneşti, omorât în ancheta de la Securitate), Şuţu Luca (din comuna Domneşti), Şuţu Nicolae (din Domneşti), Şeitan Aurel (din comuna Şapte sate, de lîngă Braşov), Tache Ion (din comuna Pietroşani), Tefeleu Constantin şi Tefeleu Ion (ambii din comuna Slatina-Nucşoara), Tomeci Elisabeta (moartă în temniţă), Tomeci Gheorghe (executat), amândoi din comuna Brăduleţ, Tomeci lon-Doru (din satul Galeş-Brăduleţ), Vasilescu Nicolae (din comuna Domneşti), Vişoianu Iosif-Titi (din comuna Domneşti, a murit în temniţă).
Tot din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu au mai făcut parte: Bănăţeanu (comuna Corbi-Argeş), Băncescu Verona (din Slatina-Nucşoara), Avrămuţă Nicolae (mort la Poarta-Albă), Bunel Petre, Catrinu Alexandru (ţăran din comuna Mateiaşu), Hackenzelbern Gheorghe, Nicolae Pavel şi Nicolae Maria (din Măţău-Cîmpulung), doctor Pîslaru Serafim (din Cîmpulung-Muscel), Postoacă Apostol (în casa căruia a fost arestat colonelul Gh. Arsenescu care va fi executat în februarie 1962, la Jilava), Potcoavă Florian (contabil la "Concordia"), Predoiu Longin (ţăran din Dragoslavele, care din 1950 a luptat de unul singur), Suţu Marin (din Domneşti), Săndescu Vasile şi Ion (din Cîmpulung), Suicescu Vasile, Rosetti Radu (inginer), Vijolan (inginer), Voicescu Florian (din Merişani-Argeş), Zechil Gheorghe şi Zechil Ioan (din Rucăr)...
Aceştia au fost o parte din "Haiducii Muscelului" care au înscris o pagină de epopee în istoria luptei împotriva celui mai barbar sistem: orânduirea comunistă.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Petrosani-Dealul Mosic-Curmatura Calinii*muntii Parang

Petrosani - dealul Mosic - Curmatura Calinii

Marcaj banda rosie(foarte slaba)                                                                                                                                              

Timp: 1¼ -1½ ore.                                                                                                                    

Drum carosabil, apoi poteca, accesibile tot timpul anului.

Traseul porneste din fata postei (603 m alt.) si urca pe strada Institutului de Mine. Din fata institutului parasim soseaua si intram pe poteca printre pini. Dupa 10 minute ajungem pe culmea dealului Mosic. Imediat la sud se ridica Virful lui Mosic (771 m alt.), pe care il evitam, urmarind poteca pe versantul nordic. Revenim pe culme, avind jos (pe stinga) valea Maleia. Depasim o serie de proeminente ale culmii Mosic, apoi trecem prin dreptul unor guri de mina. Timp: ¾ -1 ora. Fara sa parasim culmea, urcam spre crestetul dealului Slatinioara. Poteca se mentine linga culme, pe marginea fagetului. Dupa ce trecem vf. Chiciora (910 m alt.) revenim pe culme in Curmatura Calinii, la ramificatia cu traseul 1 C (870 m alt.).
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Commons

Grupul "Haiducii Muscelului"-Rezistenta anticomunista(1946-1958)Partea I

 PRELUAT din Rex Histrianorum
Grupul "Haiducii Muscelului" - Rezistenţa anticomunistă (1946 – 1958) (cap-IX-)
 Cicerine Ionitoiu
- PARTEA I-

Grupul "Haiducii Muscelului" condus de Gheorghe Arsenescu şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu ............. În primăvara anului 1948, deci după ce fruntaşii conduşi de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, reprezentanţii rezistenţei naţionale împotriva barbariei sovietice, fuseseră întemniţaţi, s-a declanşat, din instinctul salvării naţionale, ca o comandă, mişcarea armată în toţi munţii României. Astfel asistăm la gruparea elementelor active de la poalele Făgăraşului, din nordul judeţelor Argeş, Muscel şi Dîmboviţa.
Mişcarea ce se va înfiripa avea să stăpânească această regiune peste un deceniu urmărind înfricoşarea şi la nevoie pedepsirea celor vânduţi ruşilor în scopul terorizării poporului şi distrugerii instituţiilor de bază ale României. Odată cu începutul primăverii anului 1948, Apostol Dumitru-Milu, originar din comuna Seci-Argeş, profesor la liceul Brătianu din Piteşti, a trecut la organizarea grupului de rezistenţă de pe Valea Topologului, din Munţii Frunţii. A fost prins în toamna lui 1948 şi, după condamnarea la 25 de ani muncă silnică, a fost ridicat din închisoare de căpitanul Cîrnu, călăul Securităţii din Piteşti, şi împuşcat la marginea comunei natale.
Dar ceea ce nu ştia Securitatea la acea dată era faptul că Dumitru Apostol luase legătura şi cu Gheorghe Arsenescu, care începuse organizarea pe valea Dîmboviţei, între Dragoslavele şi Rucăr. De fapt munţii începuseră să fiarbă. Se ştie că în aceeaşi vară a lui 1948, colonelul Ion Uţă colinda sălaşele de pe văile Mehadicăi până la Luncăvăţ şi Cornereva, pe valea Belea Rea, în căutare de oameni şi locuri pentru punerea în practică a unei rezistenţe armate anticomuniste.
Versantul nordic al Făgăraşului de asemenea începuse să-şi coordoneze acţiunile prin înmănuncherca într-un lot a organizaţiilor răzleţe ce se înfiripaseră fie la liceul Negru Vodă, fie printre muncitorii de la I.A.R. şi Astra Braşov, a organizaţiilor veteranilor de război şi ofiţerilor scoşi din armată, conduşi de învăţătorul Ion Prodan (socotit iniţiatorul mişcării de rezistenţă făgărăşană), precum şi a grupului intelectualilor dintre văile Viştea şi Ucea de sub ascultarea lui Olimpiu Borza.
Organizarea grupului "Haiducii Muscelului"
După arestarea lui Apostol Dumitru, în toamna lui 1948, la Bucureşti se întîlnesc Gheorghe Arsenescu, Dumitrescu Lazea şi Toma Arnăuţoiu şi hotărăsc extinderea mişcării de rezistenţă şi trecerea la acţiune armată. La început se conta pe armamentul pe care Arsenescu îl avea ascuns în munte. Colonelul Gheorghe Arsenescu fusese comandantul Regimentului 30 Muscel şi şef de stat major al Diviziei a IlI-a. Toma Arnăuţoiu era ofiţer de cavalerie din Garda Regală, iar Ion Lazea Dumitrescu era proprietar, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc.
În aceeaşi perioadă s-a mai întîlnit Arsenescu cu Andrei Gheorghe care, condamnat după aceea, a murit la canal, şi cu Vişoianu Iosif, trecut de asemenea pe la Canalul morţii, ambii din comuna Domneşti, judeţul Muscel. La sfirşitul lunii septembrie 1948, Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Dumitrescu Lazea au sosit din comuna Brădetu de pe Valea Vîlsanului, la locuinţa preotului Victor Popescu. În continuare merg în comuna Nucşoara, la casa învăţătorului Iancu Arnăuţoiu, tatăl lui Toma, pentru a pune la punct problemele legate de organizare.
Reveniţi la Bucureşii şi informaţi că sînt urmăriţi de organele de securitate, la sfirşilul lui februarie 1949, Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu părăsesc ascunzătoarea din capitală şi pe 1 martie 1949 ajung din nou la casa preotului Victor Popescu, de unde după un scurt popas de câteva ore pleacă la Nucşoara, care se găsea la o distanţă de numai 4 kilometri de Brădetu.
În Nucşoara, în casa lui Rizea Gheorghe, la sfîrşitul lunii martie 1949 s-a constituit conducerea mişcării de rezistenţă formată din următoarele persoane: Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu (locotenent de cavalerie, absolvent al Liceului Militar Regele Ferdinand -I-, de la Chişinău, refugiat la Craiova; a fost coleg cu Jenică Arnăutu, tot ofiţer, care s-a ocupat de organizarea rezisienţei armate din Obcinile Bucovinei şi cu Tiberiu Ţolescu, ofiţer de cavalerie, component al mişcării de rezistenţă condusă de generalul Carlaonţ); Petre Arnăuţoiu (proprietar în comuna Nucşoara, fratele lui Toma, secretarul organizaţiei, având pseudonimul "Bujor"); Jubleanu Titu (din Nucşoara, şef al serviciului aprovizionare, cu pseudonimul "Prisăcaru"); Chircă Ion (ţăran, satul Slătioara, comuna Nucşoara);
Jubleanu Constantin-Tică (fiul celui de mai sus, care a murit în luptă); Jubleanu Maria (soţia lui Tică, a murii în luptă); Milea Benone (absolvent de liceu, din comuna Nucşoara); Marinescu Virgil (învăţător din salul Secături, comuna Nucşoara, membru P.N.Ţ.); Marinescu Ion (student la medicină, fiul celui de mai sus, omorât în munte în condiţii neclare); Marinescu Alexandru (elev de liceu, fratele celui de mai sus); Mămăligă Gheorghe (ţăran basarabean stabilit în Nucşoara); Plop Maria (refugiată din Basarabia, stabilită în Nucşoara); Drăgoi Cornel (student la litere în Bucureşti, fiul preotului din Nucşoara); preotul Drăgoi Ion (la acea întâlnire a oficial o rugăciune invocându-se ajutorul lui Dumnezeu pentru cauza la care participanţii s-au legat prin jurământ ca să lupte cu arma în mână împotriva comunismului).
Cu această ocazie s-a hotărât ca statul major al organizaţiei să fie la Rucăr, de unde păstrau legătura cu satele. Despre constituirea organizaţiei ştia tot satul, care era foarte solidar; până şi jandarmii din localitate, Ionescu Nicolae (şef de post) şi Dumitrescu Luca (plutonier), au fost la curent cu aceasta, fiind ulterior arestaţi şi condamnaţi. Procurarea şi transportul armamentului începuse să se facă încă din toamna lui 1948 spre adăposturile din munte pregătite de Chircă Ion. Printre cei ce au contribuit la această operaţie s-au numărat: Ciolan Nicolae şi Niţă Iosif din Petroşani, Cosea Aurelia din satul Slatina pendinte de comuna Nucşoara, apoi Chircă Elena cu fiul ei, Popescu Constantin, Samoilă Constantin, Chircă Marina şi Simion Ana, toţi din Nucşoara, şi alţii.
Casa învăţătorului Toma Arnăuţoiu a fost pusă sub observaţia Securităţii din Piteşti, condusă de căpitanul călău Cîrnu. În vinerea Paştelui din 1949 a sosit acasă al treilea fiu al învăţătorului, anume Anton Arnăuţoiu, care venea din sanatoriul Turia (judeţul Trei Scaune - azi Covasna) pentru a face sărbătorile împreună cu familia. Era bolnav de T.B.C. În urma rănilor de la plămâni pe care le suferise în timpul celui de al doilea război mondial în timpul unei lupte aeriene. Nu ştia nimic din ceea ce se petrecuse pe acasă. Ajuns în curte a fost somat de căpitanul Cîrnu. Acesta şi însoţitorii lui au intrat în casă, după ce Anton a deschis uşa, şi au răscolit toate încăperile, după care au arestat pe bătrânul Iancu Arnăuţoiu, spunându-i să-şi la hainele de schimb. După două zile Anton a plecat la sanatoriu, acasă rămânând numai Laurenţia, mama lui.
În a treia zi după Duminica Învierii, din acelaşi an, organele de Securitate au arestat pe preotul Popescu Victor şi pe fiul acestuia, Daniel. După şase zile de anchetă în arestul Securităţii din Piteşti, timp în care au fost supuşi la diferite torturi fizice, ancheta nu a reuşit să stabilească probe pentru implicarea lor în proces. Au fost eliberaţi atât tatăl cât şi fiul şi ameninţaţi de Cîrnu că, dacă nu vor colabora la prinderea "bandiţilor", vor fi omorâţi ca nişte câini şi aruncaţi la marginea drumului.
La începutul verii, după frecvente căutări în munte şi împrejurimile satului, soldate cu eşec, organele de Securitate au hotărât să întreprindă o acţiune de mare anvergură, în acest scop au pregătit cadre speciale şi numeroase camioane cu ostaşi gata de intervenţie când se va da alarma de acţionare. Alarmarea Securităţii se făcuse din luna aprilie când grupul lui Toma Arnăuţoiu fusese semnalat că acţiona în munţii Şteviuţa şi Olicu, la vărsarea pârâului cu acelaşi nume în pârâul Zîrnei, ce-şi mâna apele spre râul Doamnei. Se aflase acest lucru prin agenţii infiltraţi printre forestierii din regiunile respective.
În seara de 18 iunie, Toma Arnăuţoiu s-a întâlnit cu plutonierul Paul Paul, din comuna Brăduleţ, căruia i-a solicitat să-i procure armament. Dar a doua zi dimineaţa, duminică 19 iunie, securiştii au dat buzna în casa învăţătorului Arnăuţoiu, fiind informaţi că se găsesc acolo membrii organizaţiei "Haiducii Muscelului", într-adevăr erau cei doi fraţi Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Milea Benone şi Chircă Ion. Această grupă de securişti a fost condusă de Ionel Iorgulescu. Soldaţii se aflau postaţi la toate colţurile clădirii. Doi plutonieri, Apăvăloaiei Constantin şi Lungu Florea, au intrat prin spatele locuinţei incercând să forţeze intrarea în care se aflau partizanii.
Arsenescu ţinea uşa cu piciorul şi, când aceasta s-a deschis, cei dinăuntru au tras, doborând pe cei doi plutonieri. Milea Benone a băgat baioneta într-unul, iar Arsenescu, care era bun trăgător, folosind amândouă mâinile, a croit drumul pe care au dispărut cu toţii. El personal a ieşit pe uşa principală mânuind uluitor de repede cele două pistoale din mâini, ca-n filme. Soldaţii s-au dezmeticit după dispariţia partizanilor şi au deschis foc în vânt.
După acest eşec, securiştii s-au împărţit în grupuri şi au plecat pe la casele indicate ca având legătură cu partizanii. Unul a ajuns şi la preotul Ion Drăgoi unde a găsit bunica şi doi copii. Preotul tocmai se întorcea de peste dealuri când cineva i-a strigat să fugă căci vine Securitatea. El s-a ascuns şi de pe măgură a privit spectacolul ce a urmat. O fată a fugit şi a anunţat pe Cornel Drăgoi, băiatul preotului. Acesta a fugit imediat sărind 5 garduri, prin grădini, urmărit cu pistoalele. Ajungând la marginea lacului a mers puţin pe potecă şi a intrat în apă, îmbrăcat cum era, sub o scândură ce folosea drept punte pentru pescarii cu undiţa. Securiştii care-l urmăreau au fost îndreptaţi pe piste false de Samoilă Nicolae.
Şi au fugit aşa până la oficiul telefonic de unde au făcut cale-ntoarsă. La înapoiere l-au văzut pe Cornel Drăgoi care scosese capul din apă numai cât să respire. El şi cu Victoria Arnăuţoiu au fost singurii arestaţi în acea zi de duminică. Preotul continua să privească neputincios la arestarea copilului său. Toma Arnăuţoiu fusese rănit la un picior, dar a reuşit să ajungă din urmă grupul şi să se retragă în ascunzătoarea de la izvorul Grosului.
În cursul lunii iulie 1949 partizanii s-au împărţit în două grupuri: unul condus de Gheorghe Arsenescu, iar celălalt de Toma Arnăuţoiu. Grupurile ţineau legătura între ele. Schimbîndu-şi locul pentru a deruta Securitatea şi pentru a-şi procura alimente, îi găsim la scurt timp semnalaţi la Gura Lespezilor, pentru a-l pedepsi pe Gheorghe Dobrescu, preşedintele cooperativei Muşeteşti, care era informatorul regimului.
Numărul partizanilor s-a mărit, printre ei făcîndu-şi apariţia: Ciolan Nicolae din comuna Petroşani şi Gheorghe Mihai, Păţitu Ion, Păţitu Nicolae, Săndoiu Ion, Adămoiu Nicolae, toţi din comuna Nucşoara. Tot în luna septembrie, partizanii sunt semnalaţi întorcându-se de la "Cruce" şi mergând pe valea Plăşorului unde au întâlnit oamenii coborând cu brânză de la stână. Li s-a dat şi lor ca să aibă de mâncare, bineînţeles după ce au cerut, pentru ca oamenii să nu fie bănuiţi că pactizează cu ei. Ba i-au pus să strige şi lozinci împotriva regimului. S-au tras focuri de armă în aer, ca să se poată spune că au fost obligaţi să procedeze astfel. Oamenii fiind din regiune, erau cu sufletul alături de ei şi-i ajutau de câte ori aveau ocazia.
Colonelul Gheorghe Arsenescu urma să se întâlnească în luna noiembrie 1949 în comuna Bughea de Sus, din apropierea oraşului Cîmpulung-Muscel, la sora lui Chircă Ionel, cu nişte ofiţeri. Se pare că a fost trădat de Ionel Chircă, care se întâlnise cu maiorul Marin de la Securitatea din Piteşti, A fost trimis Popescu Moangă cu o echipă de securişti. Gheorghe Arsenescu cu Nicolae Chircă (rudă cu Ion) şi cu Mămăligă Gheorghe au picat în cursă. Ciolan fusese deja arestat, în ultimul moment Arsenescu îşi dă seama de pericol, se dezbracă de haină şi fuge din încercuire. Mămăligă a fugit şi el, dar a fost reperat după cămaşă şi l-au rănit; a reuşit totuşi să scape pentru încă zece luni. La câteva zile a fost împuşcat şi Chircă Ion de către Mămăligă, deoarece se dovedise că trădase Securităţii întâlnirea de la Bughea de Sus.
Gheorghe Arsenescu fuge şi se adăposteşte la Iosif Marinescu, perceptorul din comuna Măţău de lîngă Cîmpulung, şi se ascunde într-o groapă săpată sub cameră. Nicula s-a dus şi a anunţat Securitatea unde se găseşte ascuns. Cîrnu a venit de la Piteşti şi a împânzit grădina perceptorului cu soldaţi. Arsenescu, cu prezenţa lui de spirit, a ieşit şi s-a strecurat printre ei strigând "dă-i! trage, mă!" şi dus a fost. Nu a mai fost prins până în 1960, şi atunci printr-o trădare.Conducerea grupului a fost luată de Toma Arnăuţoiu şi de fratele său, Petre. Partizanii s-au retras în munte pentru a petrece iarna.
După ieşirea din acţiune a lui Gheorghe Arsenescu, Milea Benone s-a predat şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar după arestarea grupului Arnăuţoiu, a fost rejudecat şi executat cu tot lotul, pe 21 iulie 1959.
După ce fraţii Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu au scăpat din încercuirea din 19 iulie, în comună s-a instalat un detaşament operativ şi represiv, care mult timp i-a terorizat pe ţărani; erau acostaţi toţi suspecţii care treceau pe acolo. Legăturile satului cu exteriorul au fost tăiate. Singura sursă de aprovizionare a locuitorilor o constituiau ciobanii care veneau cu brânză şi bruma de rezerve ce o mai aveau prin casă. În plus ţăranii erau obligaţi să asigure şi mâncarea pentru noii ocupanţi ai satelor.
Unul din cadrele superioare securiste, cu "experienţă", îşi freca palmele în primărie afirmând că a doua zi îl va aduce pe Tomiţă legat pe cal. La întoarcerea din misiune erau legaţi pe cai cadrul superior şi coada de topor din sat, care-i servise drept călăuză.
În luna septembrie 1949, ţăranul Daniil Popescu, fiul preotului Victor Pupescu din Nucşoara, cu sprijinul lui Luca Florea din Brădetu, pădurar la Ocolul Silvic local, a contactat grupul de rezistenţă la punctul "Varniţa Ulmu" ajutat fiind şi de Ion Mierlită. Cu această ocazie a dat celor din grup alimente şi ţigări şi a purtat discuţii cu privire la soarta părinţilor şi rudelor familiei Arnăuţoiu, arestaţi încă din ziua confruntării armate cu securiştii. Despre această întâlnire, Securitatea nu a fost informată decât în anul 1958, în urma denunţului făcut de pădurarul Luca Florea. Între anii 1949-1955, preotul Victor Popescu a acordat de mai multe ori ajutoare în alimente, trimise grupului prin diverşi locuitori care păstrau contactul. Deşi unii săteni au fost descoperiţi şi arestaţi, implicarea preotului în sprijinirea grupului de partizani nu a fost dovedită decât în anul 1958, după arestarea ultimilor membri ai rezistenţei.
În anul 1949 a fost arestată preoteasa Ecaterina Drăgoi şi a fost chinuită în mod barbar de colonelul de Securitate Mihăilă, de la Piteşti. Pe data de 15 decembrie, acelaşi an, a mai fost arestat Preda Ion, născut la Nucşoara pe 27 februarie 1907 şi a fost condamnat la cinci ani pentru legături cu mişcarea de rezistenţă, executând pedeapsa la Peninsula şi Ovidiu. După eliberare a fost din nou arestat, pe 22 iunie 1958, şi condamnat de data aceasta la 25 de ani pentru reluarea legăturilor cu cei din munţi.
Pe data de 2 noiembrie 1949 a fost arestat învăţătorul Virgil Marinescu din comuna Nucşoara şi va sta în temniţă până în aprilie 1964. Băiatul lui, Alexandru Marinescu, va fi şi el arestat pe 2 martie 1950 şi va sta peste opt ani închis, până pe 6 iunie 1958, când va fi eliberat numai pentru o jumătate de an, deoarece pe 26 ianuarie 1958 va fi rearestat până pe data de 29 august 1964.
Un alt frate al lui a plecat pe 3 martie 1950 să întregească grupul partizanilor. Este vorba de Ionel Marinescu, care făcuse liceul militar şi care, după doi ani şi jumătate va avea o moarte tragică. Nenorocirile se ţineau lanţ în sînul familiilor din Nucşoara; şi soţia învăţătorului, Ecaterina Marinescu, a fost arestată în acelaşi an, adică pe 16 noiembrie 1950, făcând 5 ani de închisoare, până în iunie 1955.
Mămăligă Gheorghe, din Nucşoara, a fost împuşcat mortal pe data de 6 iunie 1950, în munte. Tot în aceeaşi lună, Marinescu Ion, Jubleanu Constantin-Tică, Jubleanu Titu şi Jubleanu Marioara urmăresc pedepsirea unor activişti ce terorizau satul Nucşoara şi se deplasează în muntele Căpăţîna unde aveau loc de întâlnire cu fraţii Arnăuţoiu şi Maria Plop, care veneau din munţii Gălăşescu. Săndoia Gheorghe, cioban, care era informatorul Securităţii, a reuşit să scape cu fuga.
Pe 7 august, o parte din partizani coborau pe valea râului Vîlsan, au fost surprinşi de un grup de securişti condus de locotenentul major Ghiţă Alexandru, care a deschis foc asupra lor, somându-i. Acţiunea se petrecea cam în dreptul muntelui Dobrogeanu şi a avut loc pe 7 august. Partizanii au ripostat deschizând focul: atât Jublenii, cât şi Ionel Marinescu. Maria Jubleanu striga: "trage, Titule, ca să scape băieţii!". Şi într-adevăr locotenentul şi caporalul Balaciu Ion au fost omorâţi.
Arestările continuă în satul Nucşoara şi Poinărei. Preotul Drăgoi Ion a fost arestat în comuna Vîlsăneşti şi a fost chinuit până în anul 1959, când a fost prinsă conducerea organizaţiei, şi a fost executat la Jilava; în aprilie 1950 fusese arestată Maria Popescu, soţia învăţătorului din Poinăici, care a stat în închisoare până în 1954, când au eliberat-o. Soţul ei, Popescu Gheorghe, a fost arestat în noiembrie acelaşi an şi a stat închis până în 1956, când i s-a dat domiciliu obligatoriu. De acolo a fost re-arestat în iunie 1959.
Pe data de 2 septembrie a avut loc o ciocnire armată în muntele Gălăşescu, cu agenţi ai Securităţii deghizaţi în turişti. Cu altă ocazie, în muntele Berevoiu au înconjurat cabana unde se adunaseră muncitorii pentru a fi prelucraţi în legătură cu partizanii care circulau prin regiune. Toma Arnăuţoiu a intrat înăuntru, a ţinut un discurs împotriva regimului care distrugea ţara, punând-o la dispoziţia ruşilor. Maria Plop a distrus tablourile ce se aflau pe pereţi. Se făceau presiuni din ce în ce mai mari asupra sătenilor pentru a-i denunţa pe partizani, şi pentru ca presiunile să fie şi mai mari se trecea şi la arestări.
Preoţii Andreescu Nicolae, din comuna Poinărei şi Constantinescu Ion, din aceeaşi comună, au început să se ocupe din 1952 de aprovizionarea cu arme şi alimente a celor urmăriţi de Securitate, în 1959 vor fi şi ei executaţi. Cabanele şi stânele sunt colindate tot mai des de către partizani pentru că legaturile cu satele le fuseseră tăiate. Şi deplasările le făceau cât mai des pentru a deruta Securitatea. Astfel, aceasta primea informaţii cât mai diversificate cu privire la poziţiile partizanilor. Prezenţa lor este semnalată în 1952 când la Gruişor, când la Zîrna, Pecineaga, Brătila, Robiţa, Fireşti, Valea Lespezi, Năneasa, Udrea, Dobroneaga, ori în muntele Drăghia sau chiar în Bucegi, pentru derulare.
Astfel pe 2 august 1952 securiştii trec pe la stânele presărate de-a lungul Dîmboviţei şi pe 17-18 august îşi fac simţită prezenţa la Padina. Pe data de 7 septembrie 1952 este omorât Marinescu Ionel, în condiţii neelucidate. Tot în toamna lui 1952 este arestată preoteasa Justina Constantinescu din comuna Poinărei, care îi ajutase foarte mult pe cei fugiţi şi care după tortură a stat 5 ani în temniţele comuniste.
În anul 1953 cei din grupul "Haiducii Muscelului" se retrag spre comuna Poinărei şi în apropiere de aceasta, la "Rîpa Colţului", îşi fac un adăpost principal; de aici vor ieşi numai la nevoie, pentru aprovizionare, deoarece poterele se înteţesc pe urmele lor. Sunt făcute noi recrutări, printre care Tomeci Gheorghe cu soţia lui, Elisabeta, Sorescu Nicolae, Sorescu Gheorghe, Sorescu Maria şi alţii.
Acţiunea lor se îndreaptă şi spre pedepsirea cozilor de topor care îi terorizau pe ţăranii din comunele Corbi, Stăneşti, Brăduleţ, Nucşoara... Legăturile cu oamenii de încredere încep să fie făcute prin căsuţe poştale pentru a-i feri de arestări. Un anume Grigore Ion, zis Lepărău, le procură un aparat de radio pentru a putea asculta ştirile posturilor străine.
Fata preotului Nicolae Constantinescu va fi bănuită că i-a ajutat pe partizani cu alimente între 1954-57. Căsătorită Pedruţ, a fost numită profesoară de istorie la Cobadin. De acolo a fost arestată pe 21 iunie 1958 şi a primii 12 ani prin sentinţa 174-21 septembrie 1959. Pe data de 18 septembrie 1958 născuse în temniţa de la Văcăreşti pe Justina-Libertatea, care a trebuit să stea închisă cu mama ei. Dar cu doi ani înainte, în anul 1956, răsărise o "Floare de colţ" în voievodatul partizanilor. S-a născut Oana, fata Măriei şi a lui Tomiţă. Pe lingă bucurie au apărut şi mai multe griji.
Anul următor s-au întors din închisoare părinţii, Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu, după 7 ani de detenţie. Locuitorii comunei l-au întâmpinat pe învăţătorul lor cu bucurie şi simpatie conducându-l trei kilometri până la Nucşoara. Tot în acest an, preotul Vasile Popescu a fost anchetat şi torturat timp de 36 de ore, intr-un pavilion al băii de la staţiunea Brădetu, de către ofiţerii de securitate Ploscaru şi Zamfirescu, pentru a-l determina să recunoască oficierea botezului Oanei. Nici de această dată ancheta n-a reuşit să obţină probele pentru arestarea preotului. Adevărul s-a stabilit numai după arestarea grupului partizanilor în 1958.
Pentru a deruta pe urmăritori, bărbaţii din grup apăreau pentru scurt timp în munte, se făceau văzuţi, şi goana pornea după ei, în timp ce se retrăgeau cu atenţie spre grota de la Poinărei.
Sursa:universulromanesc.com

Petrosani-Valea Maleia-Statia de jos a telescaunului-Cabana Rusu*muntii Parang

Petrosani - valea Maleia - statia de jos a telescaunului - cabana Rusu 

Marcaj: banda rosie (vechi)                                                                                                                        

Timp: 2-21/2 oere.                                                                                                                                    

Drum auto modernizat accesibil tot timpul anului; curse de autobuz Petrosani (gara) – telescaun.

Acest traseu (lung de circa 8 km) se desfasoara pe o sosea modernizata. Punctul de pornire il constituie strada Maleia din Petrosani (606 m alt.). Tot de aici incepe si DN 7 A Petrosani - Voineasa -Brezoi (vezi si traseul 22). O prima parte a drumului trece prin oras, apoi iese in lunca ingusta a vaii Maleia. Dupa circa 3,5 km lasam in stinga DN 7 A (statia Moluvis - 605 m alt.) si continuam urcusul pe valea Maleia. Dupa aproape 8 km de la plecare ajungem la Podul Rusu (1060 m alt.). Aici se afla un loc de parcare, statia terminus a autobuzului, iar mai sus statia telescaunului Paring. Lasam in stinga drumul forestier Gruniu (Maleia) si, trecind Podul Rusu, urcam pe scurtatura citeva minute, pina cind atingem culmea Rusu (1 168 m alt.) linga cabana.
Telescaunul Paring asigura deplasarea turistilor de la statia inferioara (1073 m alt.) la statia superioara (1685 m alt.), in Poiana Nedeii. Telescaunul are scaune de doua persoane (capacitate 200 persoane pe ora, lungimea liniei 2400 m).
Sursa:scrigroup.com

Pestera Dubova*muntii Locvei

PESTERA DUBOVA
-DRUMETIE-
( 58)

Localizare si cai de acces. Intrarea se deschide in versantul stang al Cheilor Nerei la 220 m altitudine si 33 m deasupra raului.
De la Cantonul Damian se merge in amonte pe malul stang al raului pana la confluenta cu Ogasul Porcanului si in continuare inca 140 m, (pana in dreptul abruptului calcaros in care se zareste, printre arbori, gura principala suspendata in perete la mai bine de 20 m inaltime. Pentru a ajunge la ea ne cataram cu truda printre arbori, pe stancaria din stanga in parte instabila acoperita de muschi isi pa-mint, pana in dreptul deschiderii, iar de aici, cu asigurare in coarda, traversam spre peretele sur-plombat. Pentru detalii si alte informatii, vezi nota despre Cheile Nerei si 54.
Date istorice. Intrarea in pestera este cunoscuta de padurari, vanatori isi de locuitorii din apropiere. Desi este cea mai mare pestera din Cheile Nerei, avand gura neprimitoare, suspendata in peretele surplombat. este evitata de drumeti. Pestera a fost cartata in anii 1961-1962 si cercetata aproape anual pana in 1970 pentru studiul biocenozelor de catre A. Negrea si St. Negrea.
Descriere. Pestera este fosila, ascendenta si totalizeaza 384 m de galerii si sali. Ea a fost sapata in cea mai mare parte pe fete de strat de catre apele de infiltratie care formau in trecut un curs de apa temporar ce drena galeriile sistemului principal. Aceste calcare sunt vizibil stratificate atat la exterior cat si in pestera, prezentand benzi de silex negru.
Prin intrarea larga si inalta (10/6 m) se patrunde intr-un vestibul scurt din care se desfac doua galerii : cea din stanga duce in pestera propriu-zisa, iar cea din dreapta, numita Galeria Miniaturilor, face un cot brusc si se deschide in perete ca o fereastra spre abis. Pestera propriu-zisa este alcatuita din doua parti distincte: un sistem principal de galerii mari, inalte si usor ascendente, format din doua ramuri dispuse in unghi de 90°, cu mai multe sali pe parcurs, si un al doilea sistem, extrem de ramificat, de galerii inguste, joase si foarte ascendente, care se termina prin canale inaccesibile, unele avand probabil legatura cu dolinele de la suprafata.
Galeriile si salile sistemului principal sunt slab concretionate. Tavanul este aproape in intregime nud, doar ici-colo cateva stalactite, printre care si anemolite groase. Peretii sunt in schimb mai bine cencretionati, avand scurgeri, coralite si morudmilich. Podeaua este stalagmitata pe o singura portiune (Sala Fagurilor) unde exista gururi mici si un baraj de travertin inalt de 2 m. In rest se gasesc blocuri de calcar de diferite mairimi desprinse din tavan, iar pe alocuri pietris rulat din cuart isi cuartit, care impreuna cu nivelurile de eroziune si podurile naturale tradeaza activitatea unui fost curs subteran. Dintre salile acestui sistem ne retine atentia in primul rand Sala Liliecilor, care adaposteste o colonie de sute de rinolofi. Pe stancaria prabusita haotic s-a depus cu vremea un strat gros de guano umed care emana miros de amoniac, in el colcaie niste rame vargate de pestera avand pina la 20 cm lungime si misuna gandaci de guano, iar la lumina lampilor vine multa musca de guano. Sistemul principal se termina cu Sala Argilelor, caracterizata prin depozitul de argila concretionata care imbraca blocurile prabusite pe panta inclinata a salii si prin picurarea abundenta din tavan.
Galeriile intortocheate ale sistemului ascendent sunt accesibile din apropierea Salii Liliecilor, urcand o panta cu mult guano uscat si prafos. Ramificatiile sale (vezi 58) au destule urme de eroziune si coroziune a apei (tunele de presiune cu sectiune ovala, inele de eroziune, hieroglife), dar si destule portiuni cu formatiuni stalagmitice destul de frumoase (microgururi cu cristale, coralite, tuberculi, stalagmite si coloane).
Prin cotloanele sistemului ascendent exista vizuini de animale carnivore iar pe alocuri, in ambele sisteme, numeroase oase de rozatoare, lilieci si insectivore. In gropile facute probabil de cautatorii de comori prin unele cotloane din sistemul principal se mai gasesc oseminte de Ursus spelaeus. Interesant de amintit este ca in calcarul peretilor s-au gasit amoniti (fauna fosila caracteristica jurasicului).
Conditii de vizitare. Pestera este situata in (perimetrul ocrotit al rezervatiei Cheile Nerei - Beusnita. Nu este amenajata si nici degradata. Urcusul din poteca pana la gura pesterii trebuie facut cu asigurare in coarda sub supravegherea unui cunoscator al acestei tehnici, in interior este nevoie de casca de protectie, salopeta, flanela (temperatura este de 10-11,5° iar umiditatea 98-100% mai peste tot), bocanci antiderapanti si mijloace de iluminat strict individuale. Rezulta ca pestera se recomanda numai turistilor antrenati, condusi de un speolog. Accesul in Galeria Emilian Cristea, Galeriile in „V” si in Galeria Alunecoasa necesita pitoane, carabiniere si coarda, deci tehnica alpina ; prin urmare aceste galerii trebuie evitate de turisti, ele fiind indicate numai speologilor amatori.
Bibliografie. L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea (1967), A. Negrea si St. Negrea (1971), St. Negrea si A. Negrea (1968, 1972, 1977), M. j Bleahu. V. Decu, St. Negrea, C. Hesa, I. Povara si I. Viehmann (1976), L. Botosaneanu si St. Negrea j (1976).
Sursa:scrigroup.com