Petrosani-Dealul Mosic-Curmatura Calinii*muntii Parang

Petrosani - dealul Mosic - Curmatura Calinii

Marcaj banda rosie(foarte slaba)                                                                                                                                              

Timp: 1¼ -1½ ore.                                                                                                                    

Drum carosabil, apoi poteca, accesibile tot timpul anului.

Traseul porneste din fata postei (603 m alt.) si urca pe strada Institutului de Mine. Din fata institutului parasim soseaua si intram pe poteca printre pini. Dupa 10 minute ajungem pe culmea dealului Mosic. Imediat la sud se ridica Virful lui Mosic (771 m alt.), pe care il evitam, urmarind poteca pe versantul nordic. Revenim pe culme, avind jos (pe stinga) valea Maleia. Depasim o serie de proeminente ale culmii Mosic, apoi trecem prin dreptul unor guri de mina. Timp: ¾ -1 ora. Fara sa parasim culmea, urcam spre crestetul dealului Slatinioara. Poteca se mentine linga culme, pe marginea fagetului. Dupa ce trecem vf. Chiciora (910 m alt.) revenim pe culme in Curmatura Calinii, la ramificatia cu traseul 1 C (870 m alt.).
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Commons

Grupul "Haiducii Muscelului"-Rezistenta anticomunista(1946-1958)Partea I

 PRELUAT din Rex Histrianorum
Grupul "Haiducii Muscelului" - Rezistenţa anticomunistă (1946 – 1958) (cap-IX-)
 Cicerine Ionitoiu
- PARTEA I-

Grupul "Haiducii Muscelului" condus de Gheorghe Arsenescu şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu ............. În primăvara anului 1948, deci după ce fruntaşii conduşi de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, reprezentanţii rezistenţei naţionale împotriva barbariei sovietice, fuseseră întemniţaţi, s-a declanşat, din instinctul salvării naţionale, ca o comandă, mişcarea armată în toţi munţii României. Astfel asistăm la gruparea elementelor active de la poalele Făgăraşului, din nordul judeţelor Argeş, Muscel şi Dîmboviţa.
Mişcarea ce se va înfiripa avea să stăpânească această regiune peste un deceniu urmărind înfricoşarea şi la nevoie pedepsirea celor vânduţi ruşilor în scopul terorizării poporului şi distrugerii instituţiilor de bază ale României. Odată cu începutul primăverii anului 1948, Apostol Dumitru-Milu, originar din comuna Seci-Argeş, profesor la liceul Brătianu din Piteşti, a trecut la organizarea grupului de rezistenţă de pe Valea Topologului, din Munţii Frunţii. A fost prins în toamna lui 1948 şi, după condamnarea la 25 de ani muncă silnică, a fost ridicat din închisoare de căpitanul Cîrnu, călăul Securităţii din Piteşti, şi împuşcat la marginea comunei natale.
Dar ceea ce nu ştia Securitatea la acea dată era faptul că Dumitru Apostol luase legătura şi cu Gheorghe Arsenescu, care începuse organizarea pe valea Dîmboviţei, între Dragoslavele şi Rucăr. De fapt munţii începuseră să fiarbă. Se ştie că în aceeaşi vară a lui 1948, colonelul Ion Uţă colinda sălaşele de pe văile Mehadicăi până la Luncăvăţ şi Cornereva, pe valea Belea Rea, în căutare de oameni şi locuri pentru punerea în practică a unei rezistenţe armate anticomuniste.
Versantul nordic al Făgăraşului de asemenea începuse să-şi coordoneze acţiunile prin înmănuncherca într-un lot a organizaţiilor răzleţe ce se înfiripaseră fie la liceul Negru Vodă, fie printre muncitorii de la I.A.R. şi Astra Braşov, a organizaţiilor veteranilor de război şi ofiţerilor scoşi din armată, conduşi de învăţătorul Ion Prodan (socotit iniţiatorul mişcării de rezistenţă făgărăşană), precum şi a grupului intelectualilor dintre văile Viştea şi Ucea de sub ascultarea lui Olimpiu Borza.
Organizarea grupului "Haiducii Muscelului"
După arestarea lui Apostol Dumitru, în toamna lui 1948, la Bucureşti se întîlnesc Gheorghe Arsenescu, Dumitrescu Lazea şi Toma Arnăuţoiu şi hotărăsc extinderea mişcării de rezistenţă şi trecerea la acţiune armată. La început se conta pe armamentul pe care Arsenescu îl avea ascuns în munte. Colonelul Gheorghe Arsenescu fusese comandantul Regimentului 30 Muscel şi şef de stat major al Diviziei a IlI-a. Toma Arnăuţoiu era ofiţer de cavalerie din Garda Regală, iar Ion Lazea Dumitrescu era proprietar, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc.
În aceeaşi perioadă s-a mai întîlnit Arsenescu cu Andrei Gheorghe care, condamnat după aceea, a murit la canal, şi cu Vişoianu Iosif, trecut de asemenea pe la Canalul morţii, ambii din comuna Domneşti, judeţul Muscel. La sfirşitul lunii septembrie 1948, Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Dumitrescu Lazea au sosit din comuna Brădetu de pe Valea Vîlsanului, la locuinţa preotului Victor Popescu. În continuare merg în comuna Nucşoara, la casa învăţătorului Iancu Arnăuţoiu, tatăl lui Toma, pentru a pune la punct problemele legate de organizare.
Reveniţi la Bucureşii şi informaţi că sînt urmăriţi de organele de securitate, la sfirşilul lui februarie 1949, Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu părăsesc ascunzătoarea din capitală şi pe 1 martie 1949 ajung din nou la casa preotului Victor Popescu, de unde după un scurt popas de câteva ore pleacă la Nucşoara, care se găsea la o distanţă de numai 4 kilometri de Brădetu.
În Nucşoara, în casa lui Rizea Gheorghe, la sfîrşitul lunii martie 1949 s-a constituit conducerea mişcării de rezistenţă formată din următoarele persoane: Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu (locotenent de cavalerie, absolvent al Liceului Militar Regele Ferdinand -I-, de la Chişinău, refugiat la Craiova; a fost coleg cu Jenică Arnăutu, tot ofiţer, care s-a ocupat de organizarea rezisienţei armate din Obcinile Bucovinei şi cu Tiberiu Ţolescu, ofiţer de cavalerie, component al mişcării de rezistenţă condusă de generalul Carlaonţ); Petre Arnăuţoiu (proprietar în comuna Nucşoara, fratele lui Toma, secretarul organizaţiei, având pseudonimul "Bujor"); Jubleanu Titu (din Nucşoara, şef al serviciului aprovizionare, cu pseudonimul "Prisăcaru"); Chircă Ion (ţăran, satul Slătioara, comuna Nucşoara);
Jubleanu Constantin-Tică (fiul celui de mai sus, care a murit în luptă); Jubleanu Maria (soţia lui Tică, a murii în luptă); Milea Benone (absolvent de liceu, din comuna Nucşoara); Marinescu Virgil (învăţător din salul Secături, comuna Nucşoara, membru P.N.Ţ.); Marinescu Ion (student la medicină, fiul celui de mai sus, omorât în munte în condiţii neclare); Marinescu Alexandru (elev de liceu, fratele celui de mai sus); Mămăligă Gheorghe (ţăran basarabean stabilit în Nucşoara); Plop Maria (refugiată din Basarabia, stabilită în Nucşoara); Drăgoi Cornel (student la litere în Bucureşti, fiul preotului din Nucşoara); preotul Drăgoi Ion (la acea întâlnire a oficial o rugăciune invocându-se ajutorul lui Dumnezeu pentru cauza la care participanţii s-au legat prin jurământ ca să lupte cu arma în mână împotriva comunismului).
Cu această ocazie s-a hotărât ca statul major al organizaţiei să fie la Rucăr, de unde păstrau legătura cu satele. Despre constituirea organizaţiei ştia tot satul, care era foarte solidar; până şi jandarmii din localitate, Ionescu Nicolae (şef de post) şi Dumitrescu Luca (plutonier), au fost la curent cu aceasta, fiind ulterior arestaţi şi condamnaţi. Procurarea şi transportul armamentului începuse să se facă încă din toamna lui 1948 spre adăposturile din munte pregătite de Chircă Ion. Printre cei ce au contribuit la această operaţie s-au numărat: Ciolan Nicolae şi Niţă Iosif din Petroşani, Cosea Aurelia din satul Slatina pendinte de comuna Nucşoara, apoi Chircă Elena cu fiul ei, Popescu Constantin, Samoilă Constantin, Chircă Marina şi Simion Ana, toţi din Nucşoara, şi alţii.
Casa învăţătorului Toma Arnăuţoiu a fost pusă sub observaţia Securităţii din Piteşti, condusă de căpitanul călău Cîrnu. În vinerea Paştelui din 1949 a sosit acasă al treilea fiu al învăţătorului, anume Anton Arnăuţoiu, care venea din sanatoriul Turia (judeţul Trei Scaune - azi Covasna) pentru a face sărbătorile împreună cu familia. Era bolnav de T.B.C. În urma rănilor de la plămâni pe care le suferise în timpul celui de al doilea război mondial în timpul unei lupte aeriene. Nu ştia nimic din ceea ce se petrecuse pe acasă. Ajuns în curte a fost somat de căpitanul Cîrnu. Acesta şi însoţitorii lui au intrat în casă, după ce Anton a deschis uşa, şi au răscolit toate încăperile, după care au arestat pe bătrânul Iancu Arnăuţoiu, spunându-i să-şi la hainele de schimb. După două zile Anton a plecat la sanatoriu, acasă rămânând numai Laurenţia, mama lui.
În a treia zi după Duminica Învierii, din acelaşi an, organele de Securitate au arestat pe preotul Popescu Victor şi pe fiul acestuia, Daniel. După şase zile de anchetă în arestul Securităţii din Piteşti, timp în care au fost supuşi la diferite torturi fizice, ancheta nu a reuşit să stabilească probe pentru implicarea lor în proces. Au fost eliberaţi atât tatăl cât şi fiul şi ameninţaţi de Cîrnu că, dacă nu vor colabora la prinderea "bandiţilor", vor fi omorâţi ca nişte câini şi aruncaţi la marginea drumului.
La începutul verii, după frecvente căutări în munte şi împrejurimile satului, soldate cu eşec, organele de Securitate au hotărât să întreprindă o acţiune de mare anvergură, în acest scop au pregătit cadre speciale şi numeroase camioane cu ostaşi gata de intervenţie când se va da alarma de acţionare. Alarmarea Securităţii se făcuse din luna aprilie când grupul lui Toma Arnăuţoiu fusese semnalat că acţiona în munţii Şteviuţa şi Olicu, la vărsarea pârâului cu acelaşi nume în pârâul Zîrnei, ce-şi mâna apele spre râul Doamnei. Se aflase acest lucru prin agenţii infiltraţi printre forestierii din regiunile respective.
În seara de 18 iunie, Toma Arnăuţoiu s-a întâlnit cu plutonierul Paul Paul, din comuna Brăduleţ, căruia i-a solicitat să-i procure armament. Dar a doua zi dimineaţa, duminică 19 iunie, securiştii au dat buzna în casa învăţătorului Arnăuţoiu, fiind informaţi că se găsesc acolo membrii organizaţiei "Haiducii Muscelului", într-adevăr erau cei doi fraţi Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Milea Benone şi Chircă Ion. Această grupă de securişti a fost condusă de Ionel Iorgulescu. Soldaţii se aflau postaţi la toate colţurile clădirii. Doi plutonieri, Apăvăloaiei Constantin şi Lungu Florea, au intrat prin spatele locuinţei incercând să forţeze intrarea în care se aflau partizanii.
Arsenescu ţinea uşa cu piciorul şi, când aceasta s-a deschis, cei dinăuntru au tras, doborând pe cei doi plutonieri. Milea Benone a băgat baioneta într-unul, iar Arsenescu, care era bun trăgător, folosind amândouă mâinile, a croit drumul pe care au dispărut cu toţii. El personal a ieşit pe uşa principală mânuind uluitor de repede cele două pistoale din mâini, ca-n filme. Soldaţii s-au dezmeticit după dispariţia partizanilor şi au deschis foc în vânt.
După acest eşec, securiştii s-au împărţit în grupuri şi au plecat pe la casele indicate ca având legătură cu partizanii. Unul a ajuns şi la preotul Ion Drăgoi unde a găsit bunica şi doi copii. Preotul tocmai se întorcea de peste dealuri când cineva i-a strigat să fugă căci vine Securitatea. El s-a ascuns şi de pe măgură a privit spectacolul ce a urmat. O fată a fugit şi a anunţat pe Cornel Drăgoi, băiatul preotului. Acesta a fugit imediat sărind 5 garduri, prin grădini, urmărit cu pistoalele. Ajungând la marginea lacului a mers puţin pe potecă şi a intrat în apă, îmbrăcat cum era, sub o scândură ce folosea drept punte pentru pescarii cu undiţa. Securiştii care-l urmăreau au fost îndreptaţi pe piste false de Samoilă Nicolae.
Şi au fugit aşa până la oficiul telefonic de unde au făcut cale-ntoarsă. La înapoiere l-au văzut pe Cornel Drăgoi care scosese capul din apă numai cât să respire. El şi cu Victoria Arnăuţoiu au fost singurii arestaţi în acea zi de duminică. Preotul continua să privească neputincios la arestarea copilului său. Toma Arnăuţoiu fusese rănit la un picior, dar a reuşit să ajungă din urmă grupul şi să se retragă în ascunzătoarea de la izvorul Grosului.
În cursul lunii iulie 1949 partizanii s-au împărţit în două grupuri: unul condus de Gheorghe Arsenescu, iar celălalt de Toma Arnăuţoiu. Grupurile ţineau legătura între ele. Schimbîndu-şi locul pentru a deruta Securitatea şi pentru a-şi procura alimente, îi găsim la scurt timp semnalaţi la Gura Lespezilor, pentru a-l pedepsi pe Gheorghe Dobrescu, preşedintele cooperativei Muşeteşti, care era informatorul regimului.
Numărul partizanilor s-a mărit, printre ei făcîndu-şi apariţia: Ciolan Nicolae din comuna Petroşani şi Gheorghe Mihai, Păţitu Ion, Păţitu Nicolae, Săndoiu Ion, Adămoiu Nicolae, toţi din comuna Nucşoara. Tot în luna septembrie, partizanii sunt semnalaţi întorcându-se de la "Cruce" şi mergând pe valea Plăşorului unde au întâlnit oamenii coborând cu brânză de la stână. Li s-a dat şi lor ca să aibă de mâncare, bineînţeles după ce au cerut, pentru ca oamenii să nu fie bănuiţi că pactizează cu ei. Ba i-au pus să strige şi lozinci împotriva regimului. S-au tras focuri de armă în aer, ca să se poată spune că au fost obligaţi să procedeze astfel. Oamenii fiind din regiune, erau cu sufletul alături de ei şi-i ajutau de câte ori aveau ocazia.
Colonelul Gheorghe Arsenescu urma să se întâlnească în luna noiembrie 1949 în comuna Bughea de Sus, din apropierea oraşului Cîmpulung-Muscel, la sora lui Chircă Ionel, cu nişte ofiţeri. Se pare că a fost trădat de Ionel Chircă, care se întâlnise cu maiorul Marin de la Securitatea din Piteşti, A fost trimis Popescu Moangă cu o echipă de securişti. Gheorghe Arsenescu cu Nicolae Chircă (rudă cu Ion) şi cu Mămăligă Gheorghe au picat în cursă. Ciolan fusese deja arestat, în ultimul moment Arsenescu îşi dă seama de pericol, se dezbracă de haină şi fuge din încercuire. Mămăligă a fugit şi el, dar a fost reperat după cămaşă şi l-au rănit; a reuşit totuşi să scape pentru încă zece luni. La câteva zile a fost împuşcat şi Chircă Ion de către Mămăligă, deoarece se dovedise că trădase Securităţii întâlnirea de la Bughea de Sus.
Gheorghe Arsenescu fuge şi se adăposteşte la Iosif Marinescu, perceptorul din comuna Măţău de lîngă Cîmpulung, şi se ascunde într-o groapă săpată sub cameră. Nicula s-a dus şi a anunţat Securitatea unde se găseşte ascuns. Cîrnu a venit de la Piteşti şi a împânzit grădina perceptorului cu soldaţi. Arsenescu, cu prezenţa lui de spirit, a ieşit şi s-a strecurat printre ei strigând "dă-i! trage, mă!" şi dus a fost. Nu a mai fost prins până în 1960, şi atunci printr-o trădare.Conducerea grupului a fost luată de Toma Arnăuţoiu şi de fratele său, Petre. Partizanii s-au retras în munte pentru a petrece iarna.
După ieşirea din acţiune a lui Gheorghe Arsenescu, Milea Benone s-a predat şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar după arestarea grupului Arnăuţoiu, a fost rejudecat şi executat cu tot lotul, pe 21 iulie 1959.
După ce fraţii Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu au scăpat din încercuirea din 19 iulie, în comună s-a instalat un detaşament operativ şi represiv, care mult timp i-a terorizat pe ţărani; erau acostaţi toţi suspecţii care treceau pe acolo. Legăturile satului cu exteriorul au fost tăiate. Singura sursă de aprovizionare a locuitorilor o constituiau ciobanii care veneau cu brânză şi bruma de rezerve ce o mai aveau prin casă. În plus ţăranii erau obligaţi să asigure şi mâncarea pentru noii ocupanţi ai satelor.
Unul din cadrele superioare securiste, cu "experienţă", îşi freca palmele în primărie afirmând că a doua zi îl va aduce pe Tomiţă legat pe cal. La întoarcerea din misiune erau legaţi pe cai cadrul superior şi coada de topor din sat, care-i servise drept călăuză.
În luna septembrie 1949, ţăranul Daniil Popescu, fiul preotului Victor Pupescu din Nucşoara, cu sprijinul lui Luca Florea din Brădetu, pădurar la Ocolul Silvic local, a contactat grupul de rezistenţă la punctul "Varniţa Ulmu" ajutat fiind şi de Ion Mierlită. Cu această ocazie a dat celor din grup alimente şi ţigări şi a purtat discuţii cu privire la soarta părinţilor şi rudelor familiei Arnăuţoiu, arestaţi încă din ziua confruntării armate cu securiştii. Despre această întâlnire, Securitatea nu a fost informată decât în anul 1958, în urma denunţului făcut de pădurarul Luca Florea. Între anii 1949-1955, preotul Victor Popescu a acordat de mai multe ori ajutoare în alimente, trimise grupului prin diverşi locuitori care păstrau contactul. Deşi unii săteni au fost descoperiţi şi arestaţi, implicarea preotului în sprijinirea grupului de partizani nu a fost dovedită decât în anul 1958, după arestarea ultimilor membri ai rezistenţei.
În anul 1949 a fost arestată preoteasa Ecaterina Drăgoi şi a fost chinuită în mod barbar de colonelul de Securitate Mihăilă, de la Piteşti. Pe data de 15 decembrie, acelaşi an, a mai fost arestat Preda Ion, născut la Nucşoara pe 27 februarie 1907 şi a fost condamnat la cinci ani pentru legături cu mişcarea de rezistenţă, executând pedeapsa la Peninsula şi Ovidiu. După eliberare a fost din nou arestat, pe 22 iunie 1958, şi condamnat de data aceasta la 25 de ani pentru reluarea legăturilor cu cei din munţi.
Pe data de 2 noiembrie 1949 a fost arestat învăţătorul Virgil Marinescu din comuna Nucşoara şi va sta în temniţă până în aprilie 1964. Băiatul lui, Alexandru Marinescu, va fi şi el arestat pe 2 martie 1950 şi va sta peste opt ani închis, până pe 6 iunie 1958, când va fi eliberat numai pentru o jumătate de an, deoarece pe 26 ianuarie 1958 va fi rearestat până pe data de 29 august 1964.
Un alt frate al lui a plecat pe 3 martie 1950 să întregească grupul partizanilor. Este vorba de Ionel Marinescu, care făcuse liceul militar şi care, după doi ani şi jumătate va avea o moarte tragică. Nenorocirile se ţineau lanţ în sînul familiilor din Nucşoara; şi soţia învăţătorului, Ecaterina Marinescu, a fost arestată în acelaşi an, adică pe 16 noiembrie 1950, făcând 5 ani de închisoare, până în iunie 1955.
Mămăligă Gheorghe, din Nucşoara, a fost împuşcat mortal pe data de 6 iunie 1950, în munte. Tot în aceeaşi lună, Marinescu Ion, Jubleanu Constantin-Tică, Jubleanu Titu şi Jubleanu Marioara urmăresc pedepsirea unor activişti ce terorizau satul Nucşoara şi se deplasează în muntele Căpăţîna unde aveau loc de întâlnire cu fraţii Arnăuţoiu şi Maria Plop, care veneau din munţii Gălăşescu. Săndoia Gheorghe, cioban, care era informatorul Securităţii, a reuşit să scape cu fuga.
Pe 7 august, o parte din partizani coborau pe valea râului Vîlsan, au fost surprinşi de un grup de securişti condus de locotenentul major Ghiţă Alexandru, care a deschis foc asupra lor, somându-i. Acţiunea se petrecea cam în dreptul muntelui Dobrogeanu şi a avut loc pe 7 august. Partizanii au ripostat deschizând focul: atât Jublenii, cât şi Ionel Marinescu. Maria Jubleanu striga: "trage, Titule, ca să scape băieţii!". Şi într-adevăr locotenentul şi caporalul Balaciu Ion au fost omorâţi.
Arestările continuă în satul Nucşoara şi Poinărei. Preotul Drăgoi Ion a fost arestat în comuna Vîlsăneşti şi a fost chinuit până în anul 1959, când a fost prinsă conducerea organizaţiei, şi a fost executat la Jilava; în aprilie 1950 fusese arestată Maria Popescu, soţia învăţătorului din Poinăici, care a stat în închisoare până în 1954, când au eliberat-o. Soţul ei, Popescu Gheorghe, a fost arestat în noiembrie acelaşi an şi a stat închis până în 1956, când i s-a dat domiciliu obligatoriu. De acolo a fost re-arestat în iunie 1959.
Pe data de 2 septembrie a avut loc o ciocnire armată în muntele Gălăşescu, cu agenţi ai Securităţii deghizaţi în turişti. Cu altă ocazie, în muntele Berevoiu au înconjurat cabana unde se adunaseră muncitorii pentru a fi prelucraţi în legătură cu partizanii care circulau prin regiune. Toma Arnăuţoiu a intrat înăuntru, a ţinut un discurs împotriva regimului care distrugea ţara, punând-o la dispoziţia ruşilor. Maria Plop a distrus tablourile ce se aflau pe pereţi. Se făceau presiuni din ce în ce mai mari asupra sătenilor pentru a-i denunţa pe partizani, şi pentru ca presiunile să fie şi mai mari se trecea şi la arestări.
Preoţii Andreescu Nicolae, din comuna Poinărei şi Constantinescu Ion, din aceeaşi comună, au început să se ocupe din 1952 de aprovizionarea cu arme şi alimente a celor urmăriţi de Securitate, în 1959 vor fi şi ei executaţi. Cabanele şi stânele sunt colindate tot mai des de către partizani pentru că legaturile cu satele le fuseseră tăiate. Şi deplasările le făceau cât mai des pentru a deruta Securitatea. Astfel, aceasta primea informaţii cât mai diversificate cu privire la poziţiile partizanilor. Prezenţa lor este semnalată în 1952 când la Gruişor, când la Zîrna, Pecineaga, Brătila, Robiţa, Fireşti, Valea Lespezi, Năneasa, Udrea, Dobroneaga, ori în muntele Drăghia sau chiar în Bucegi, pentru derulare.
Astfel pe 2 august 1952 securiştii trec pe la stânele presărate de-a lungul Dîmboviţei şi pe 17-18 august îşi fac simţită prezenţa la Padina. Pe data de 7 septembrie 1952 este omorât Marinescu Ionel, în condiţii neelucidate. Tot în toamna lui 1952 este arestată preoteasa Justina Constantinescu din comuna Poinărei, care îi ajutase foarte mult pe cei fugiţi şi care după tortură a stat 5 ani în temniţele comuniste.
În anul 1953 cei din grupul "Haiducii Muscelului" se retrag spre comuna Poinărei şi în apropiere de aceasta, la "Rîpa Colţului", îşi fac un adăpost principal; de aici vor ieşi numai la nevoie, pentru aprovizionare, deoarece poterele se înteţesc pe urmele lor. Sunt făcute noi recrutări, printre care Tomeci Gheorghe cu soţia lui, Elisabeta, Sorescu Nicolae, Sorescu Gheorghe, Sorescu Maria şi alţii.
Acţiunea lor se îndreaptă şi spre pedepsirea cozilor de topor care îi terorizau pe ţăranii din comunele Corbi, Stăneşti, Brăduleţ, Nucşoara... Legăturile cu oamenii de încredere încep să fie făcute prin căsuţe poştale pentru a-i feri de arestări. Un anume Grigore Ion, zis Lepărău, le procură un aparat de radio pentru a putea asculta ştirile posturilor străine.
Fata preotului Nicolae Constantinescu va fi bănuită că i-a ajutat pe partizani cu alimente între 1954-57. Căsătorită Pedruţ, a fost numită profesoară de istorie la Cobadin. De acolo a fost arestată pe 21 iunie 1958 şi a primii 12 ani prin sentinţa 174-21 septembrie 1959. Pe data de 18 septembrie 1958 născuse în temniţa de la Văcăreşti pe Justina-Libertatea, care a trebuit să stea închisă cu mama ei. Dar cu doi ani înainte, în anul 1956, răsărise o "Floare de colţ" în voievodatul partizanilor. S-a născut Oana, fata Măriei şi a lui Tomiţă. Pe lingă bucurie au apărut şi mai multe griji.
Anul următor s-au întors din închisoare părinţii, Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu, după 7 ani de detenţie. Locuitorii comunei l-au întâmpinat pe învăţătorul lor cu bucurie şi simpatie conducându-l trei kilometri până la Nucşoara. Tot în acest an, preotul Vasile Popescu a fost anchetat şi torturat timp de 36 de ore, intr-un pavilion al băii de la staţiunea Brădetu, de către ofiţerii de securitate Ploscaru şi Zamfirescu, pentru a-l determina să recunoască oficierea botezului Oanei. Nici de această dată ancheta n-a reuşit să obţină probele pentru arestarea preotului. Adevărul s-a stabilit numai după arestarea grupului partizanilor în 1958.
Pentru a deruta pe urmăritori, bărbaţii din grup apăreau pentru scurt timp în munte, se făceau văzuţi, şi goana pornea după ei, în timp ce se retrăgeau cu atenţie spre grota de la Poinărei.
Sursa:universulromanesc.com

Petrosani-Valea Maleia-Statia de jos a telescaunului-Cabana Rusu*muntii Parang

Petrosani - valea Maleia - statia de jos a telescaunului - cabana Rusu 

Marcaj: banda rosie (vechi)                                                                                                                        

Timp: 2-21/2 oere.                                                                                                                                    

Drum auto modernizat accesibil tot timpul anului; curse de autobuz Petrosani (gara) – telescaun.

Acest traseu (lung de circa 8 km) se desfasoara pe o sosea modernizata. Punctul de pornire il constituie strada Maleia din Petrosani (606 m alt.). Tot de aici incepe si DN 7 A Petrosani - Voineasa -Brezoi (vezi si traseul 22). O prima parte a drumului trece prin oras, apoi iese in lunca ingusta a vaii Maleia. Dupa circa 3,5 km lasam in stinga DN 7 A (statia Moluvis - 605 m alt.) si continuam urcusul pe valea Maleia. Dupa aproape 8 km de la plecare ajungem la Podul Rusu (1060 m alt.). Aici se afla un loc de parcare, statia terminus a autobuzului, iar mai sus statia telescaunului Paring. Lasam in stinga drumul forestier Gruniu (Maleia) si, trecind Podul Rusu, urcam pe scurtatura citeva minute, pina cind atingem culmea Rusu (1 168 m alt.) linga cabana.
Telescaunul Paring asigura deplasarea turistilor de la statia inferioara (1073 m alt.) la statia superioara (1685 m alt.), in Poiana Nedeii. Telescaunul are scaune de doua persoane (capacitate 200 persoane pe ora, lungimea liniei 2400 m).
Sursa:scrigroup.com

Pestera Dubova*muntii Locvei

PESTERA DUBOVA
-DRUMETIE-
( 58)

Localizare si cai de acces. Intrarea se deschide in versantul stang al Cheilor Nerei la 220 m altitudine si 33 m deasupra raului.
De la Cantonul Damian se merge in amonte pe malul stang al raului pana la confluenta cu Ogasul Porcanului si in continuare inca 140 m, (pana in dreptul abruptului calcaros in care se zareste, printre arbori, gura principala suspendata in perete la mai bine de 20 m inaltime. Pentru a ajunge la ea ne cataram cu truda printre arbori, pe stancaria din stanga in parte instabila acoperita de muschi isi pa-mint, pana in dreptul deschiderii, iar de aici, cu asigurare in coarda, traversam spre peretele sur-plombat. Pentru detalii si alte informatii, vezi nota despre Cheile Nerei si 54.
Date istorice. Intrarea in pestera este cunoscuta de padurari, vanatori isi de locuitorii din apropiere. Desi este cea mai mare pestera din Cheile Nerei, avand gura neprimitoare, suspendata in peretele surplombat. este evitata de drumeti. Pestera a fost cartata in anii 1961-1962 si cercetata aproape anual pana in 1970 pentru studiul biocenozelor de catre A. Negrea si St. Negrea.
Descriere. Pestera este fosila, ascendenta si totalizeaza 384 m de galerii si sali. Ea a fost sapata in cea mai mare parte pe fete de strat de catre apele de infiltratie care formau in trecut un curs de apa temporar ce drena galeriile sistemului principal. Aceste calcare sunt vizibil stratificate atat la exterior cat si in pestera, prezentand benzi de silex negru.
Prin intrarea larga si inalta (10/6 m) se patrunde intr-un vestibul scurt din care se desfac doua galerii : cea din stanga duce in pestera propriu-zisa, iar cea din dreapta, numita Galeria Miniaturilor, face un cot brusc si se deschide in perete ca o fereastra spre abis. Pestera propriu-zisa este alcatuita din doua parti distincte: un sistem principal de galerii mari, inalte si usor ascendente, format din doua ramuri dispuse in unghi de 90°, cu mai multe sali pe parcurs, si un al doilea sistem, extrem de ramificat, de galerii inguste, joase si foarte ascendente, care se termina prin canale inaccesibile, unele avand probabil legatura cu dolinele de la suprafata.
Galeriile si salile sistemului principal sunt slab concretionate. Tavanul este aproape in intregime nud, doar ici-colo cateva stalactite, printre care si anemolite groase. Peretii sunt in schimb mai bine cencretionati, avand scurgeri, coralite si morudmilich. Podeaua este stalagmitata pe o singura portiune (Sala Fagurilor) unde exista gururi mici si un baraj de travertin inalt de 2 m. In rest se gasesc blocuri de calcar de diferite mairimi desprinse din tavan, iar pe alocuri pietris rulat din cuart isi cuartit, care impreuna cu nivelurile de eroziune si podurile naturale tradeaza activitatea unui fost curs subteran. Dintre salile acestui sistem ne retine atentia in primul rand Sala Liliecilor, care adaposteste o colonie de sute de rinolofi. Pe stancaria prabusita haotic s-a depus cu vremea un strat gros de guano umed care emana miros de amoniac, in el colcaie niste rame vargate de pestera avand pina la 20 cm lungime si misuna gandaci de guano, iar la lumina lampilor vine multa musca de guano. Sistemul principal se termina cu Sala Argilelor, caracterizata prin depozitul de argila concretionata care imbraca blocurile prabusite pe panta inclinata a salii si prin picurarea abundenta din tavan.
Galeriile intortocheate ale sistemului ascendent sunt accesibile din apropierea Salii Liliecilor, urcand o panta cu mult guano uscat si prafos. Ramificatiile sale (vezi 58) au destule urme de eroziune si coroziune a apei (tunele de presiune cu sectiune ovala, inele de eroziune, hieroglife), dar si destule portiuni cu formatiuni stalagmitice destul de frumoase (microgururi cu cristale, coralite, tuberculi, stalagmite si coloane).
Prin cotloanele sistemului ascendent exista vizuini de animale carnivore iar pe alocuri, in ambele sisteme, numeroase oase de rozatoare, lilieci si insectivore. In gropile facute probabil de cautatorii de comori prin unele cotloane din sistemul principal se mai gasesc oseminte de Ursus spelaeus. Interesant de amintit este ca in calcarul peretilor s-au gasit amoniti (fauna fosila caracteristica jurasicului).
Conditii de vizitare. Pestera este situata in (perimetrul ocrotit al rezervatiei Cheile Nerei - Beusnita. Nu este amenajata si nici degradata. Urcusul din poteca pana la gura pesterii trebuie facut cu asigurare in coarda sub supravegherea unui cunoscator al acestei tehnici, in interior este nevoie de casca de protectie, salopeta, flanela (temperatura este de 10-11,5° iar umiditatea 98-100% mai peste tot), bocanci antiderapanti si mijloace de iluminat strict individuale. Rezulta ca pestera se recomanda numai turistilor antrenati, condusi de un speolog. Accesul in Galeria Emilian Cristea, Galeriile in „V” si in Galeria Alunecoasa necesita pitoane, carabiniere si coarda, deci tehnica alpina ; prin urmare aceste galerii trebuie evitate de turisti, ele fiind indicate numai speologilor amatori.
Bibliografie. L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea (1967), A. Negrea si St. Negrea (1971), St. Negrea si A. Negrea (1968, 1972, 1977), M. j Bleahu. V. Decu, St. Negrea, C. Hesa, I. Povara si I. Viehmann (1976), L. Botosaneanu si St. Negrea j (1976).
Sursa:scrigroup.com

Rezistenta din Muntii Fagarasului-I-(1946-1958) Partea III

PRELUAT din Rex Histrianorum
Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - C. Ionitoiu (cap-VIII)
-PARTEA III-

Anul 1952

Apariţia partizanilor la Cabana Bâlea s-a răspândit ca fulgerul. Era în vară şi începuseră strângerea alimentelor, cutreierând pe la stâne şi explicând ciobanilor că 20 de grame de brânză de la fiecare oaie nu se cunosc. Şi în plus li se dădeau bonuri semnate "Vulturii Carpaţilor" sau "Rezistenţa Naţională" pentru a fi nu numai justificare, dar şi mijloc de apărare în faţa securităţii.
În vara anului 1952, o grupă de 6-7 partizani au mers la Cabana Bâlea pe care au înconjurat-o şi au oprit excursioniştii din apropiere. Dinăuntru s-a deschis foc de armă. Au reuşit să pătrundă în cabană şi Ion Gavrilă le-a spus: "Spuneţi celor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comunismului, iar acest regat va rămâne liber atâta timp cît ne vor sta capetele pe umeri".
De aici au luat alimentele pentru care au dat bonuri, şi au plecat cu ele încărcate pe nişte măgari. Pe traseu le-au ascuns, şi o parte din hrană au luat-o cu ei. Vestea s-a răspândit imediat peste tot. Ţăranii din regiune, care erau asupriţi cu cotele, au început să prindă curaj. Dar şi Securitatea s-a pus în mişcare. La scurt timp după aceasta, când partizanii s-au întors să ia alimentele ascunse, au întâlnit în munte o coloană de ostaşi. Fiind descoperiţi, au fost nevoiţi să angajeze lupta şi au reuşit să scape cu ajutorul întunericului, strecurându-se prin pădure.
Din munte au coborât: Remus Sofonea şi Ion Ilioiu, care au luat legătura şi cu Olimpiu Borza din Viştea, solicitând sprijin şi asigurarea unor informaţii despre mişcarea trupelor. Informaţiile urmau să fie puse în diferite cutii metalice pe drumurile ce urcau spre munte în direcţia: Viştea de Sus, Drăguş, Olteţ sau Vistişoara şi, la nevoie, când ar fi fost împânzită regiunea, urmau să fie lăsate chiar pe şoseaua naţională între Viştea de Sus şi Olteţ. De asemenea se hotărâse ca depozitarea alimentelor să se facă numai în comuna Vistişoara.
După coborârea din munte a celor doi partizani amintiţi mai sus, s-a organizat o reţea de sprijin formală din Olimpiu Borza, Gheorghe Borza, doctorul Lucian Stanciu, Remus Budac, Vasile Cîrje, părintele Dascălu, învăţătorul Geamănu şi alţii. În acelaşi an au mai fost semnalate ciocniri cu Securitatea, care-i hărţuia, pe Valea Brătilei, spre Cârtişoara şi Arpaş.
Securitatea căuta să distrugă rezistenţa atât prin forţa armatei, cît şi prin alte mijloace. Se spune că au încercat o lovitură în mijlocul lor, prin infiltrarea cu ajutorul unui cunoscut din Vicovul de Jos, anume Vasile Motrescu, care venise cu trei persoane pentru a intra în organizaţia din munte.
Însoţitorii erau Vrabie, Boian şi un căpitan, toţi în civil. Şi iar se spune că luat din scurt de către Ion Gavrilă, Motrescu Vasile a recunoscut că a fost nevoit să-i aducă pe cei trei, care erau agenţi, şi că jos se găsesc trupele de securitate. Nu e lămurit ce s-a petrecut cu cei veniţi, dar despre Motrescu se ştie că a avut un aport la distrugerea organizaţiei de rezistenţă din Bucovina, după care a fost arestat şi a terminat executat de cei pe care îi aservise. Aceeaşi metodă de distrugere în interior a fost utilizată şi în cazul rezistenţei din Munţii Vrancei.
Anul 1953
În acel an Securitatea a încercat altă metodă. Se urmărea ţinerea sub observaţie a celor din munte prin persoanele din sate bănuite că ar fi în cunoştinţă cu mişcările lui. Ţesăturile mergeau până la Sibiu, unde era centrul de acţiune care urmărea distrugerea partizanilor şi avea printre comandanţi pe maiorul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii.
Prin întâmplare, care vom vedea mai târziu că nu a fost o simplă întâmplare, Ovidiu Borza s-a întâlnit cu profesorul loan Grovu, care l-a întrebat ce noutăţi mai are despre partizani, deoarece a pierdut legătura. Nu i-a dar nici o informaţie decât după ce Borza a primit confirmarea celor din munte că Grovu îi ajutase într-adevăr în trecut. Şi prin iunie s-a pomenii vizitat de Grovu, care i-a comunicat că din ziare a luat cunoştinţă că paraşutiştii veniţi din occident să ia legătura cu partizanii au căzut în mâinile Securităţii, în afară de Ilie Rada de care trebuie să se folosească pentru a pleca în străinătate.
Ori Ilie Rada, la data aceea abia scăpat şi rămas singur, urmărea să se salveze din ţară, lucru ce l-a făcut cu mare greutate, nicidecum să mai adune după el pe alţii pentru a-i duce în străinătate. Pe de altă parte, se ştie că trimiterea paraşutiştilor fusese comunicată de spionul englez Kim Philby, direct NKVD-ului, iar acesta Bucureştiului. Şi nu peste mult timp, Securitatea va monta tot o plecare a partizanilor peste frontieră în scopul de a-i prinde. Dar până atunci să mai urmărim unele aspecte din dăruirea acestor partizani pentru salvarea pământului strămoşesc.
În primăvara acestui an avuseseră câteva ciocniri cu Securitatea şi se spune că Ion Gavrilă fusese rănit la picior. Ei îşi schimbau destul de des locurile pentru a-i deruta pe urmăritori. În toamna anului 1953 măsurile de urmărire se înteţiseră. În aceste condiţii a avut loc o ciocnire, din acest grup făcând parte acum, pe lingă Ion Gavrilă şi Remus Sofonea: Ion llioiu. Victor Metea, Ion Novac, Gelu Novac şi Gheorghe Şovăială. În luna noiembrie a avut loc o ciocnire cu un convoi de securitate la coborârea spre Cîrţa şi în timpul hărţuirii s-a pierdut de grup Remus Sofonea, dar s-au regăsit la Arpaş fără nici un alt necaz.
Pentru a arăta măsurile luate de Securitate împotriva partizanilor, amintim că pe lângă trupele speciale din regiunile Piteşti şi Sibiu, care cuprindeau muntele ca într-un cleşte, au mai fost aduşi ostaşi şi din Vrancea, unde fusese lichidat grupul partizanilor, de la Sfântul Gheorghe, din Prahova şi Cluj, plus regimentul l Băneasa. Printre conducătorii acestei vaste operaţii de captare se numărau: Gheorghe Crăciun, Gheorghiu (Comandantul Şcolii de securitate din Sibiu), maiorul Mezei, Iţic Averbuch (comandantul Securităţii din Ploieşti) şi cunoscuţii călăi Ilic Bădica (ajuns general din zugrav, cel ce reuşise să captureze pe cei evadaţi de la minele de plumb), Tericeanu, Staicu (de la miliţie) şi alţii de teapa lor.
Desfăşurarea forţelor Securităţii a fost dispusă în formă de pieptene, urmărindu-se înaintarea pe toate căile de acces spre cetatea de piatră a partizanilor. Intenţia era de a-i izola şi de a-i prinde vii sau morţi, pentru siguranţa de a fi lichidat acest nucleu important de rezistenţă. Satele de la poalele Făgăraşului au fost transformate în baze operaţionale. De aici porneau înarmaţi ca în timp de război, în spatele acestor forţe, călăul Gheorghe Crăciun şi-a organizat o ţesătură de acoperire militară a întregii zone de la Sinea până la defileul Oltului, unde nu se putea intra decât cu autorizaţie specială.
Scopul era de a tăia orice posibilitate de aprovizionare şi informare a partizanilor. De asemenea, Securitatea adunase în jur pe toţi informatorii satelor, care o însoţeau peste tot, având chiar rolul de călăuze. Prin denunţuri reuşiseră să aresteze familiile şi rudele celor din munţi. Listele arestaţilor erau afişate pe panouri, în diferite locuri unde ştiau că pot trece partizanii. Prin acest procedeu urmăreau să distrugă capacitatea morală a acestor luptători. Pe aceste afişe erau trecute metodele de schingiuire a celor arestaţi şi ameninţarea cu moartea a rudelor în caz că cei din munţi nu se vor preda până la o anumită dată.
Anul 1954
În faţa măsurilor luate împotriva lor, partizanii au aplicat tactica împărţirii în două grupe desfăşurate în părţi opuse pentru a avea posibilitatea controlării mişcărilor adversarului şi a se feri de a cădea cu toţii în vreo capcană. Astfel Ion Gavrilă cu Jean Pop, Ion Ilioi, Remus Sofonea şi Gelu Novac au rămas spre apusul masivului Făgăraş, în timp ce grupa cealaltă formată din: Chiujdea, Gheorghe Şovăială, Gheorghe Haşu, Laurian Haşu, Victor Metca şi Ion Novac au ocupat partea răsăriteană a masivului Făgăraş.
În cursul lunii august 1954 grupa lui Ion Gavrilă, nemâncată de două zile urca pe valea Topologului ca să treacă versantul spre Făgăraş. Pe traseu au întâlnit o stână şi împreună cu Sofonea Remus a intrat înăuntru Ion Gavrilă, ceilalţi rămânând să observe împrejurimile. Jean Pop a observat o grupă de ostaşi care înaintau, iar trei ofiţeri se îndreptau spre stână, şi atunci împreună cu Novac au deschis focul strigând la llioiu să fie atent că înconjoară stână. Iată mai departe relatarea lui Ion Gavrilă care se găsea în capcană (publicată în revista 22):
"Soldaţii s-au speriat încurcându-se în fugă unii pe alţii. Ofiţerii au comandat «culcat». Numai că locul in care se aflau soldaţii era plin cu apă, aşa că mişcarea lor a durat. Atunci noi am aruncat cojoacele peste nişte bolovani şi am auzit comanda «foc». O sută de pistoale mitralieră au ţintit cojoacele. Am reuşit să ne îndepărtăm trăgând cu pistoale mici".
În această ciocnire un soldat a murit şi mai mulţi au fost răniţi. Scăpaţi din încercuire, partizanii s-au îndreptat spre nord ajungând într-un loc prăpăstios de pe Negoiul. Drumul era foarte greu din cauza întunericului. Pe drum au întâlnit terenul împânzit de trupe. Cu mare greutate au reuşit să coboare până într-un desiş. Aici au trecut prin momente foarte grele. Iată descrierea lui Ion llioiu care a căzut în mâna lor:
"Cum noi eram răsfiraţi, deodată s-a deschis focul asupra noastră. Ani încercat să ieşim din întuneric, dar ei erau peste tot; 30-40 de ostaşi, iar noi numai patru. Ne-am răsfirat în desiş; eu cu Remus Sofonea ne-am aşezat pe burtă ca să ţinem piept şi ... cine murea ... murea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Când s-a strâns cercul am deschis focul, şi-am tras, şi-am tras, şi-am tras. La un moment dat am sărit în sus şi am strigat: "Remus, vino după mine". Am vrut să traversez o muche. Un securist era deasupra mea, un pic în spate şi într-o parte. A tras şi m-a împuşcat. Am căzut. Cartuşul a intrat pe sub mâna dreaptă, m-a luat pe diagonală, mi-a perforat plămânul în partea de jos, mi-a secţionat ficatul cam 1,5 cm, mi-a perforai coloana şi a ieşit prin stângă, unde a făcut ruptură mare.
Am căzut în cap, arma mi-a picat din mâna. Am crezut că am murit. Dar mi-am revenit. Am dat să scot pistolul, să-l încarc, dar nu am mai avut puterea să trag. Pistolul mi-a alunecat într-o parte şi am leşinat. Când m-am trezit, un ofiţer era călare pe mine şi mă lovea cu pumnii în faţă. Au venit şi alţii şi m-au lovit cu cizmele în spate. M-au întrebat cum mă cheamă; n-am vrut să le spun, mă gândeam că dacă eu am căzut şi securiştii se strânseseră pe mine, pot să-i ajut pe ceilalţi să scape. Au aruncat cu apă pe mine, m-au bandajat peste piept, dar nu mai ştiam prea bine ce se întâmplă cu mine. M-au lăsat în paza unuia şi au plecat după ceilalţi. Spre seară s-au întors. M-au apucat de bocanci şi m-au târât pe coastă vreo 40 de metri. Am crezut că înnebunesc. Târâşul acesta mi-a provocat nişte dureri că nici nu leşinam, nici nu eram cum trebuie. Am crezut că nu se mai termină".
Fotografia lui llioiu, tăiat în timpul operaţiei, a fost răspândită de Securitate prezentându-l ca mort. În acelaşi timp a început acţiunea de convingere a partizanilor în viaţă ca să plece prin bunăvoinţa unor persoane care doresc să-i salveze. Desigur, în condiţiile grele prin care treceau acum, mulţi doreau să scape crezând posibilă plecarea. Numai Ion Gavrilă a refuzat, acesta având un simţ în plus, ceea ce dovedeşte că era un adevărat conducător, cunoscător al perfidiei adversarului.
În aceste condiţii Ion Grovu era "preocupat" de plecarea cât mai urgentă în străinătate a băieţilor din munte. Ion Grovu l-a căutat de câteva ori pe Borza Olimpiu spunându-i că Burlacu a discutat la ambasadele străine despre această plecare şi că Securitatea ştia tot. Aceasta se întâmpla în iarna 1954-1955. Dar în luna martie 1955 Borza Olimpiu a fost arestat la Braşov, anchetat despre partizani şi după o zi şi o noapte a acceptat să dea informaţii despre existenţa lor. De acum înainte va face joc dublu. Nu după mult timp profesorul Grovu i-a trimis un mesaj lui Borza anunţându-l că de Paşti va trece graniţa împreună cu Burlacu, în Grecia.
A doua tactică a arestării partizanilor prin momeala plecării în străinătate funcţiona acum din plin. Se vorbea de un domn Marin din Braşov, care se oferise să înlesnească plecarea partizanilor. Acum apare şi Costică Nicolescu, la Sibiu, prezentat de Grovu ca cel care făcea parte din organizaţia ce se ocupa de trecerea peste frontieră. Şi chiar îi arătă o scrisoare primită de la Salonic din care reieşea nerăbdarea cu care sînt aşteptaţi ceilalţi. Costică Nicolescu înteţise întâlnirile, manifestându-şi nemulţumirea faţă de întârzierea coborârii din munţi a celorlalţi. Borza pretextează că sînt hărţuiţi de Securitate şi este foarte greu să se ia legătura cu ei.
O altă nenorocire vine spre sfârşitul lunii iunie când, într-o ambuscadă, cad răniţi Sofonea Remus şi Haşu Laurian. Ei sînt găsiţi intr-un lan de grâu de către soţii Eleonora şi Victor Şandru, din Viştea, care aduc un bilet de la Sofonea care cerea ajutor. Borza Olimpiu îi aduce acasă şi acţionează pentru salvarea lor.
A fost adus doctorul Lucian Stanciu de la spitalul din Braşov, care i-a îngrijit pe cei doi, lăsând şi medicamentele necesare. Desigur, Securitatea a fost informată de prezenţa celor doi la Viştea, cu toate că Borza a pus pe Sofonea să-i dea o scrisoare ca trimisă din munte prin care să anunţe că nu puteau coborî din cauza mişcărilor de trupe. Borza săptămânal trebuia să dea informaţii Securităţii despre tot ce ştia. Şi într-o zi, întorcându-se de la o astfel de întâlnire, a găsit pe Sofonea mort într-o baltă de sânge şi pe Haşu Laurian, care mai mişca, cu pistolul în mână, iar pe masa se găsea un bilet pe care scria:"Fraţilor, noi am murit. Am socotit că e mai bine pentru noi, pentru voi şi pentru toţi oamenii care au făcut atâtea sacrificii pentru noi". Sofonea a fost îngropat în curte. Se pare că un oarecare Stoica, profesor, ar fi denunţat îngroparea lui Sofonea.
Curios este că şi doctorul Lucian Stanciu fusese prezentat omului "binevoitor" ca un doctor devotat al cauzei rezistenţei îngrijându-se de bolile lor. Acest om "de bine" l-a împins pe doctor pe un drum periculos spunându-i că străinătatea e interesată şi spre a-l sprijini i-au trimis vreo 20 de ceasuri, stilouri şi chiar 500 de dolari, cu rugămintea de a continua, între timp se pregăteau plecările. Costică Nicolescu a pregătit "plecarea" în Turcia a lui Nelu Novac şi Haşu Laurian (care reuşise să se întremeze după moartea lui Sofonea). Borza a primit veşti de la cei plecaţi ajunşi în "străinătate". Al doilea grup format din Chiujdea, Haşu Gheorghe şi Metea Victor au plecat pe acelaşi drum al lui Gestică Nicolescu.
Iarăşi a adus scrisori de la cei plecaţi şi în plus le-a comunicat că în străinătate nu sînt bine primiţi deoarece şi-au părăsit şeful, şi de aici insistenţa de a pleca şi Ion Gavrilă. Spre decepţia Securităţii, Ion Gavrilă nu le-a făcut jocul. În schimb, în toamna anului 1954 a plecat Olimpiu Borza la Bucureşti şi a discutat planul plecării lui în casă la Costică Nicolescu. Plecarea se făcea spre Giurgiu, drum pe care a fost imobilizat şi întors în beciurile Securităţii unde se găseau, de fapt, toţi cei plecaţi mai înainte. Şi în timpul anchetei i s-au pus benzi de magnetofon în care erau înregistrate discuţiile cu loan Grovu, ca şi cele din casa lui Nicolescu din noaptea dinaintea plecării. Jocul dublu s-a terminat printr-o condamnare la moarte şi apoi comutarea în muncă silnică pe viaţă.
După plecarea în "străinătate" a lui Borza, doctorul Lucian Stanciu a primit un bilet din partea lui, prin "binevoitor", ortografiat cu minuscule - lucian conform înţelegerii, că a ajuns cu "bine". La câteva zile după această veste bună, doctorul a primit o telegramă din partea Ministerului Sănătăţii prin care era chemat la Bucureşti. Ajuns în Capitală, pe bulevardul Nicolae Bălcescu a fost aruncat într-un jeep şi s-a trezit la Sibiu anchetat în legătură cu răniţii de la Viştea. În faţa ochilor i s-au pus o parte din cadourile primite din "străinătate" (stilouri, ceasuri şi dolari), insistând să declare cui a dat din ceea ce lipsea.
Doctorul, dându-şi seama că a fost înşelat, a profitat de momentul când anchetatorul a fost chemat la telefon, apoi şi-a tăiat vena jugulară cu lama de ascuţit creioane, lăsată pe birou. Sicriul sigilat a fost dus şi înmormântat cu consemnul de a nu se deschide. Şi alte persoane utilizate în Securitate au fost arestate pentru un motiv sau altul pentru a li se pierde apoi urma ca martori jenanţi.
Ultimii partizani se răspândesc
Şovăială Gheorghe şi Gelu Novac au avut un sfârşit tragic. Hăituiţi din munte au trecut Oltul înot şi s-au dus la un prieten pe Târnave. La întoarcere au ajuns in apropierea comunei Obreja, la vărsarea râului Secaşului în Târnave, dar un paznic de câmp i-a vândut Securităţii, care a înconjurat casa în care erau ascunşi. Gelu Novac a căzut ucis la ieşirea din casă. În schimb, Gheorghe Şovăială rămas cu două arme, a luptat toată noaptea încercând până la ultimul cartuş să iasă din încercuire. După aceea a ieşit in faţa ostaşilor, care l-au împuşcat.
Pop Jean zis Porîmbul, fiind rănit la picior în timpul unei lupte, n-a mai putut să meargă. A fost dus în spate de prietenul său şi până la urmă a rămas să ierneze în 1955-1956 într-un bordei la marginea comunei Columb. În primăvara anului 1956 a luat legătura cu un anume Matei Cristea de prin Pojorta-Lisa, care l-a pus în legătură cu Costică Nicolescu pentru a-l duce în străinătate. Acesta a venit şi s-a întâlnit cu Jean Pop într-o gară din apropiere de Făgăraş, Arpaş sau Viştea. După ce a povestit greutăţile îndurate, mai ales în ultima iarnă, iar celălalt arătându-i scăparea şi viaţa fără teamă a celor plecaţi, la insistenţele lui Costică Nicolescu i-a arătat locul iernării de la Columb.
De acolo au plecat cu trenul spre Braşov sperând că va ajunge şi el în străinătate. Dar în tren i s-au pus cătuşele la mâini şi a ajuns în ghiarele Securităţii, alături de ceilalţi prieteni de luptă. După chinuri îngrozitoare la anchetă, unde au fost aduşi şi cei arestaţi înainte, a fost judecat în luna iulie 1957 pe baza decretului 199/1950, pentru acte de teroare şi constituire de bandă în scop terorist, fiind condamnat la moarte.
Altă grupă de partizani
În anul 1953 situaţia partizanilor devenise foarte grea. Legăturile pentru aprovizionarea lor deveniseră din ce în ce mai dificile, iar arestările se ţineau lanţ prin sate. Se recursese în această situaţie la depozitarea alimentelor prin podurile caselor, de unde partizanii şi Ie ridicau singuri, strecurându-se prin ţesătura de securişti care împânzeau poalele Făgăraşului. Cîndea Ion, originar din comuna Sărata, a coborât pe valea Porumbăcelului şi, prin perdeaua de fagi, a trecut pe firul Săratei, îndreptându-se spre comuna natală. Fiind surprins, s-a angajat în luptă şi ultimul cartuş l-a folosit pentru a nu se lăsa prins viu. Au fost nenumărate astfel de exemple de dăruire pe altarul patriei.
Printre cei fugiţi în munte din acest sector al cotului Oltului, cuprins între Turnu Roşu -Cîrţişoara, au mai fost arestaţi şi condamnaţi: doctorul Alexandru Barbu, Stoica Pavel din Sărata, Voineac Ion din Porumbacu. Din acest lot a făcut parte şi doctorul Constantin Cişmaşu.
Ultimele arestări masive au avut loc în 1954. Sperăm ca supravieţuitorii să ne aducă la cunoştinţă noi date în sprijinul descoperirii tuturor eroilor din Munţii Făgăraşului, unde s-a desfăşurat o adevărată epopee ce urmează să se scrie.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Pestera Gaura Porcariului*muntii Locvei

PESTERA GAURA PORCARIULUI


-DRUMETIE-
( 57)

Localizare si cai de acces. Intrarea este situata in versantul stang al Cheilor Nerei la 240 m altitudine si circa 50 m deasupra raului.
De la Cantonul Damian se merge pe malul stang al Nerei pana la confluenta cu Ogasu Porcariului si in continuare, mai bine de 300 m, pana la Zavoiul Pesterii. De aici se urca Cracu Pesterii pe o poteca prin padure pana la baza unui abrupt, unde se afla intrarea mascata de arbori. Pentru detalii si alte informatii vezi nota despre Cheile Nerei si 54.
Date istorice. Pestera este cunoscuta de padurarii de la Cantonul Damian si de localnici, care adapostesc aici caii si oile. A fost cartata si cercetata in intervalul 1961-1967 de L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea.
Descriere. Pestera este fosila, usor ascendenta, cu portiunea finala ascendenta, sapata pe fete de strat de catre apele de infiltratie, vizibil stratificate, cu intercalatii de silex. Galeriile si salile masoara 152 m (5 m denivelare).
Prin gura ogivala, inalta de 7 m, si printr-o „fereastra” din dreapta lumina patrunde difuz in Sala Cailor (8 m inaltime). Dupa o gatuitura dam in Sala Oilor, ceva mai scunda si intunecoasa. Dincolo de pragul de pietre facut de ciobani ca sa nu treaca oile, galeria se ingusteaza treptat, nu fara dilatari sub forma de mici sali cu inaltimi intre 2 si 9 m. O prabusire inchide galeria devenita ascendenta in ultima sa parte.
Primele sali, cu umplutura groasa de pamant si balegar si cu multe muste si paianjeni pe pereti, nu sunt atragatoare. Abia dincolo de pragul amintit, trecand prin gropi si santuri reastupate partial cu argila, sfaramaturi de calcit si bolovani de calcar, patrundem in portiunea frumos concretionata a pesterii care culmineaza cu Sala Cururilor. Aceasta sala este inzestrata din belsug cu stalactite de tipuri si marimi diferite, cu coloane imense si scurgeri (parietale groase care scanteiaza la lumina lampilor. Mai exista aici mari baraje de travertin ce delimiteaza bazine uscate, tapitate cu perle de caverna. Nu lipsesc nici stalagmitele si domurile, iar in partea finala exista gururi pline cu apa de picurare. Toamna se instaleaza in acest sector o colonie de peste 200 rinolofi.
Desi mica, pestera prezinta un interes deosebit pentru biospeologi. Printre micile vietati de pe podea pot fi vazute doua specii troglobionte, lipsite de ochi : un miriapod (Lithobius dacicus) si un gandac (Banatiola vandeli), ultimul descris chiar din aceasta pestera, in apa din goluri traiesc, deasemenea, doua specii tipic subterane de crustacei minusculi.
Inafara de fauna merita amintit faptul ca din sapaturi s-au scos colti de urs de pestera si s-au gasit obiecte de podoaba din sticla si agat a caror varsta n-a putut fi inca precizata.
Conditii de vizitare. Pestera se afla in perimetrul rezervatiei Cheile Nerei - Beusnita. Este neamenajata si usor degradata pe alocuri. Se poate vizita fara echipament special, doar cu o sursa de iluminat. Atentie numai la trecerea prin sapaturi si la blocurile prabusite din ultimul cot al galeriei. Pestera fiind rece (9-10° in timpul verii si toamnei si 98-100% umiditate) se impune o imbracaminte adecvata.
Bibliografie. L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea (1967), St. Negrea si A. Negrea (1968, 1972, 1977), L. Botosaneanu (1971), M. Bleafru, V. Decu. St. Negrea, C. Piesa, I. Povara si L Vtehmainn (1976), L. Botosaneanu si St. Negrea (1976).
Sursa:scrigroup.com

Rezistenta din Muntii Fagarasului-I-(1946-1958) Partea II

PRELUAT din Rex Histrianorum
Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - C. Ionitoiu (cap-VIII)
-Partea II-
Reorganizarea

După această grea lovitură, supravieţuitorii au hotărât să se împartă în patru echipe pentru a putea trece mai uşor iarna care era foarte aproape: Ion Gavrilă, Ilioiu Ion şi Sofonea Remus. Chiujdea Ion, Şovăială Gheorghe şi Novac Ion. Haşu Andrei, Haşu Gheorghe şi Haşu Laurian, care au trăit în bordei. Metea Victor, care s-a unit cu Pîrîu Ion zis Porîmbu. In luna decembrie 1950, Porîmbu a venit la unchiul lui, Cornea Dumitru, din comuna Ueni.
Se zice că Ghizdavu Ion, comunist notoriu, ar fi trădat. Casa unchiului Cernea Dumitru a fost înconjurată de Securitate care l-a somat pe Porîmbu să se predea, dar acesta a refuzat. Securitatea I-a obligat pe Cornea, bătrân la circa 80 de ani, să meargă în faţă cu lampa, în acest timp s-a auzit o voce: "Unchiule, dă-te la o parte că trag". Şi Porîmbu a deschis foc de armă doborând câţiva securişti.
Atunci, securiştii au adus pe mama lui şi au pus-o în faţă ca să-l roage să se predea pentru ca să nu-i împuşte pe bătrâni. Nu a acceptat şi a spus că dacă e să moară, el moare pentru Dumnezeu şi Ţară. Lupta a durat toată noaptea. Când n-a mai avut posibilitatea să lupte, terminându-şi cartuşele, s*a sinucis cu ultimul glonte.
Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae, după ce au scăpat din încercuirea din noaptea de 13/14 noiembrie, au plecat în Banat ca să facă un nou grup de rezistenţă, îmbrăcaţi cu cioareci, ca ţăranii, au trecut prin Timişoara, pe la căpitanul Mazilu, unchiul lui Ion. Acesta i-a sfătuit să se predea, că poate nu-i omoară, sau să treacă în Iugoslavia. Au plecat de aici în comuna Pădureni, din judeţul Timiş, unde tatăl lui Mazilu fusese căpitan de jandarmi şi unde cunoştea pe băiatul notarului din sat. Câteva zile au stat pe la ţărani şi apoi la Moraru Traian, unde s-au întâlnit cu băiatul notarului care i-a trădat.
In aceeaşi noapte casa a fost înconjurată de Securitate care i-a somat să se predea. Ei au refuzat şi au deschis lupta. Un plutonier major a fost împuşcat. Ceilalţi au luat casa cu asalt şi cei doi au fost sfârtecaţi de vii cu baionetele. Moraru Traian, care i-a găzduit, a fost condamnat la moarte şi a fost executat Ia Jilava.
In munţii Făgăraş rezistenţa a continuat. Turiştii mergeau în continuare pe munte şi bineînţeles Securitatea infiltra în rândurile lor, sau pe la cabane, grupuri mici, înarmate, pentru a observa şi la nevoie acţiona. Un turist participant la o excursie în Munţii Făgăraşului povestea că în 1951, cu ocazia zilei de 1 Mai, când erau trei zile libere, muncitorii din Sibiu au organizat o excursie la munte. Circa 60 de persoane, în majoritate de la "Independenţa - Sibiu", au plecat din Sebeş-Olt şi au trecut, plini de voioşie, pe lângă troiţa de la răspântia drumului spre Racoviţa, urcând de-a lungul pârâului Moaşa Sebeşului.
Au trecut şi de pârâul Corbul, şi de Occa, lăsând în urmă cabana forestieră de la pârâul Secuiului. După ce au depăşit stâna Groape, au făcut un scurt popas. Regrupaţi, au plecat la drum. După scurt timp, au fost opriţi într-o poieniţă de patru oameni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi înarmaţi, care au cerut ca organizatorii să iasă în afară. Preşedintele sindicatului şi secretarul organizaţiei de bază au fost luaţi la o parte şi întrebaţi care sunt membrii partidului comunist care sunt cu ei. Doi dintre partizani, după ce le ceruseră numele, s-au înapoiat şi au cerut ca toţi membrii de partid să iasă în afară.
Nimeni nu a mişcat.
Le-a cerut a doua oară să iasă în afară. Acelaşi rezultat. Atunci, cu lista în mână s-a mai făcut o ultimă încercare: Cine iese acum afară dintre membrii de partid nu va avea nimic de suferit. Deci toţi comuniştii să facă trei paşi în faţă. Au ieşit vreo 5-6 persoane. Veniţi mai în faţă, s-a auzit vocea unuia cu mustăcioară şi corp atletic. Acum, voi care aţi reuşit să fiţi sinceri, spuneţi şi pe ceilalţi care îşi ascund ingrata calitate de comunist, începeţi şi chemaţi-i afară, dacă nu, veţi avea aceeaşi soartă cu ei.
Şi într-adevăr au început să-i strige: "Hai Grecule, ieşi şi tu Szabo, şi tu lanoş, şi tu Apel, şi tu Marcovici, şi tu, şi tu...", şi aşa în total vreo zece comunişti care tremurau ca varga. Iar acum voi, ăştia care nu aţi ieşit de la început şi v-aţi ascuns, veniţi încoace, mai în faţă. Întorceţi-vă spre ceilalţi tovarăşi şi mâncaţi-vă carnetele de partid. S-au executat fără murmur...
Şi acum ziceţi: "Cine o fi ca noi, ca noi să păţească", încă o dată, să audă toţi şi să le spună tuturor, pe unde vor merge, că nimeni nu va scăpa nepedepsit pentru trădarea neamului românesc. Ceilalţi au fost invitaţi să pună grămadă bani şi alimente dacă au cu ei. Cu noi au de furcă numai membrii de partid deveniţi uneltele Moscovei, precum şi cei ce asupresc lumea. După aceea cei patru partizani le-au spus că sunt liberi şi le-au atras atenţia membrilor de partid să nu facă rău oamenilor ca să nu-i aştepte o soartă tragică. Muntele i-a primit pe partizani, iar cale-ntoarsă au luat-o comuniştii care veniseră să se distreze de ziua muncii fiindcă de Paşti fuseseră ocupaţi cu producţia.
Au mai fost întâlniri intre turişti şi partizani, dar nu s-au produs incidente. Chiar unii veneau mai des cu alimente peste cele necesare pentru a se simţi în libertate, nesupravegheaţi de vigilenţa omului de partid şi pentru a contribui cu ceva la continuarea luptei pe care unii avuseseră curajul s-o înceapă pentru a se scăpa de ticăloşii ce distrugeau zi de zi temelia statului.
Aici, în această ţară a culmilor alpine, unde numai ochii de vultur străjuiau, se instalase conducerea grupului de partizani, care era permanent în mişcare spre a deruta pe urmăritorii care-şi făceau tot mai des cale, câteodată şi fără-ntoarcere. Printre locurile colindate de aceşti "crai ai munţilor" se vorbea despre: stânele din Valea Sîmbetei, de pe Valea Mare, podul Giurgiului, Podragului, valea Serbotei şi a Cocoriciului, culmea Racoviceanu, Vânătoarea lui Buleanu, Lăiţa şi Lăiţel, Gălăşescul şi Gârdoman, pe sub Paltin înspre Argeş şi Topolg, pe la Capra, Bâlea şi Negoiul, pe creste pe unde numai floarea de colţ şi piciorul de capră neagră se mai putea agăţa.
Aceşti feciori înfrăţiţi cu suferinţa ţării deveniseră fiii naturii, pe care au îndrăgit-o cu toate capriciile ei şi de la care sperau că îi va păzi, deschizându-le toate secretele de ocrotire şi supravieţuire. Desigur, sub supravegherea lor intrau şi casele de vânătoare ce le serveau uneori si ca adăpost, şi ca bază de aprovizionare.
În izolarea care se părea că îi copleşeşte, partizanii erau însă la curent cu viaţa satelor şi chiar cu cea internaţională. Vestea condamnării şi executării celor din munţii Banatului, conduşi de Uţă, Domăşneanu şi Spiru Blănaru, le umpluse inimile de durere şi au trecut la răspândirea unor manifeste pe care le-au conceput acolo, în liniştea muntelui.
Noi dureri pentru partizani, în anul 1951
În noaptea de 23/24 noiembrie, pe valea ce se lăsa din munte spre satul Lisa, prin brădet, cobora cu atenţie Dumitru-Mitru Moldovan al lui Bambu. Mergea să ia alimentele pe care tatăl său, Vasile Bambu, i le adusese la locul convenit. Dar la marginea satului a fost somat, în întuneric, să se predea. A refuzat şi a încercat să se salveze, făcându-se una cu pământul, în drumul de întoarcere, prin şanţul ce traversa calea spre munte.
Dar o rafală de gloanţe l-a lovit în picior şi stomac, doborându-l. Mitru mai fusese arestat la 17 ani pentru sprijinirea partizanilor şi de abia se eliberase de la "Canalul morţii". Imediat, în 1950, nedreptăţile ce domneau în ţară îi îndreptaseră paşii tot spre munte, singura speranţă de supravieţuire. A fost luat dintr-o baltă de sânge şi dus la spital, unde a început întâi chinuirea, în loc să se treacă la operarea celor 7 perforaţii intestinale ce i s-au găsit. Barbaria a fost şi mai cruntă când, imediat după ce a fost ciopârţit şi cusut, au continuat să-l chinuie acolo, în spital.
A fost bătut peste rană ca să vorbească despre ceilalţi rămaşi în munte. Vestea torturării a ajuns la urechile tatălui, care a luat legătura cu doctorul rugându-l să-l otrăvească pe fecior pentru a nu trăda pe ceilalţi. Doctorul nu a făcut-o, dar nici Mitru Moldovan n-a spus nici un cuvânt despre oamenii muntelui.
După ce a fost condamnat la moarte i s-a comutat pedeapsa în 25 de ani şi a luat, din nou, drumul "Canalului morţii". Chinuit prin închisori, Mitru a rămas un mare caracter, fiind prezent in greva foamei din 9 martie 1954, de Ia Poarta Albă, când se încerca salvarea bătrânilor muribunzi din cauza muncii forţate de exterminare de la acel blestemat canal. Şi i-a fost dat lui Mitru Moldovan să treacă printr-o nouă anchetă foarte dură după arestarea partizanilor atraşi in cursa plecării spre "lumea liberă".
Tatăl lui, Vasile Moldovan al lui Bambu, a luat drumul codrilor fiind arestat în iunie 1952. După condamnare, a murit în lagărul de exterminare de la Periprava. În iarna anului 1951 a căzut în luptă şi Andrei Haşu, în casa lui Ramba Gheorghe din comuna Voivodeni. Ceilalţi prieteni de luptă au fost nevoiţi să-şi schimbe gazdele trecând Oltul înot pe timp de noapte: Ion Gavrilă, Gheorghe Şovăială, Ion Ilioiu, Victor Metea şi Remus Sofonea. Au avut noroc că s-au întâlnit cu turişti care le-au dat haine şi alimente. Tot din acel an datează şi condamnarea la moarte, în lipsă, a lui Ion Gavrilă.
Sursa:universulromanesc.com

Pestera Boilor*muntii Locvei

PESTERA BOILOR
-DRUMETIE-
-56-

Localizare si cai de acces. Intrarea se afla in versantul stang al Cheilor Nerei format din Carsiile Dese la 210 m altitudine si 7 m deasupra raului. Este situata chiar langa poteca in imediata apropiere a vaii seci Pagina Ulmului (vezi nota despre Cheile Nerei si 54).
Date istorice. Oamenii din partea locului cunosc pestera si folosesc prima sala ca adapost pentru vitele aduse la pascut. A fost cartata si cercetata complex prin anii 1961-1963 de L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea.
Descriere. Pestera masoara 126 m si este sapata pe un sistem de diaclaze si tunele de presiune. Portiunile descendente alterneaza cu cele ascendente. Intrarea destul de mare (4 m inaltime) conduce printr-un mic culoar intr-o sala inalta de 7 m si luminata printr-o spartura in perete (Fereastra) cu diametrul de 2 m. Aceasta sala comunica cu galeria principala printr-un labirint de culoare stramte, in parte inaccesibile, in care se ajunge urcand un prag de 3 m. Galeria principala, in general ingusta, inalta de 2-4 m si lipsita de ramificatii, prezinta pe parcurs largiri prin prabusire, poduri naturale, inele de eroziune, tunele de presiune cu sectiune ovala si dispozitii sifonale. De altfel galeria, cotind mereu la dreapta, devine scunda si larga; coboara brusc 3 metri si se termina printr-un lac-sifon permanent.
In timpul viiturilor puternice apa infiltrata prin fisuri din masiv formeaza un paraias subteran care apare prin lacul-sifon si se evacueaza prin ponoarele si sorburile din podea, reusind numai uneori sa iasa prin gura pesterii si sa ajunga la Nera. Urmele apei sunt vizibile peste tot : marmite, lapiezuri, lame, hieroglife si lingurite. Ici-colo apar inceputuri de concretionare a pesterii.
Pestera prezinta interes nu numai pentru hidrologie carstica, ci si pentru biospeologie. Aici traiesc specii terestre remarcabile de crustacei, pseudoscorpioni si insecte fara aripi, iar in apa marmitelor si a lacului-sifon specii tipic subterane de crustacee microscopici.
Conditii de vizitare. Pestera se afla pe teritoriul ocrotit al rezervatiei Cheile Nerei-Beusnita, parte din parcul national cu acelasi nume. Nu este amenajata si nu prezinta urme de degradare. Desi este o grota rece, cu mici baltoace, cu peretii daltuiti de apa si lipsita de frumuseti de calcit care atrag de obicei pe turisti, fiind langa poteca in calea drumetului nu trebuie ocolita. Avand o flanela (temperatura in jur de 10 grade si umiditatea maxima), o casca de protectie si cizme de cauciuc (dupa seceta prelungita merg si bocanci) se poate parcurge toata pestera dus-intors numai in jumatate de ora. Atentie la cele doua praguri a trei metri fiecare.
Bibliografie. L. Botosaneanu, A. Negrea si St. Negrea (1967), St. Negrea si A. Negrea (1968, 1972, 1977), L. Botosaneanu (1971), M. Bleahu, V. Decu, St. Negrea, C. Piesa, L Povara si L Vdehmann (1976).
Sursa:scrigroup.com

Rezistenta din Muntii Fagarasului-I-(1946-1958)Partea I

PRELUAT din Rex Histrianorum

Rezistenţa din Munţii Făgăraşului -I-(1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-VIII-)
-PARTEA I-


Intre 1948 şi 1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brîncoveanu să aducă lumină şi mângâierea sufletească norodului trudit sub jug străin. Şi aşa cum el cu toţi ai lui pieriseră sub iataganele turceşti, tot aşanoul Jude al acestor ţinuturi de munte, eliberate de teamă, cu greu a reuşit să se salveze în timp ce toţi voinicii adunaţi în jurul lui pentru nobila misiune de a salva glia şi fiinţa naţională au căzut doborâţi de gloanţele trădătorilor ajunşi în slujba secerii şi ciocanului. Kremlinul, acest bastion al crimei dirijate în scopul înrobirii oamenilor, şi-a revărsat veninul peste suflarea cinstită a plaiurilor noastre instaurând epoca de distrugere.
Amprenta lăsată în decurs de peste 4 decenii de cruntă teroare şi perversiune socială face ca azi acţiunea întreprinsă de acei viteji între viteji, care şi-au dăruit viaţa pentru binele semenilor, să apară şi mai măreaţă, aşa cum a fost în realitate. De aceea încercarea lor de a stârpi răul din rădăcină, de a azvârli pe luda din mijlocul nostru, a fost privită cu admiraţie şi respect de toţi care auzeau de prezenţa partizanilor în apropierea lor.
Nevoia unei redresări morale, a unei treziri a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi dreptăţii sociale, se făcea simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi, începând de la Fântâniţa Crăiesei până la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean. Aici, din acest ţinut de viaţă nealterată, partizanii au căutat să facă curăţenie, azvârlind acele uscături decăzute din demnitatea omenească. După ce au fost avertizaţi să nu facă rău, să le respecte munca şi agoniseala, numai după aceea le-au arătat impostorilor refractari că există o lege nescrisă, mai presus de fărădelegile lor.
Au fost sancţiuni prompte împotriva celor ce furau drepturile strămoşeşti. Solidaritatea oamenilor a fost unanimă şi pe aceste locuri de baştină ale poporului român. De aceea drumul închisorilor de exterminare comuniste va fi presărat cu cadavrele ţăranilor şi ciobanilor din Avrig, Arpaş, Breaza, Cârtişoara, Dejani, Drăguşi, Lisa, Mindra, Porumbacu. Pe aceste ţinuturi carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor condusă de Ion Gavrilă. La rândul lor, sătenii făceau totul pentru a-i sprijini, trimiţându-le alimente, haine şi muniţii. Intre ei se făcuse o sudură şi se crease un serviciu care-i informa de tot ce se petrecea prin sate şi despre mişcările trupelor. Stânele, cabanele şi peşterile deveniseră locuri de unde se puteau alimenta şi unde îşi puteau depozita cele trebuincioase. In această ţară a culmilor alpine, unde numai ochii de vultur străjuiau, se instalase conducerea grupului de partizani.

Istoricul acestei mişcări de partizani

In anul 1948 elevul Mogoş Ion, din comuna Toderiţa, împreună cu un grup de profesori şi colegi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş au înfiinţat o organizaţie de luptă împotriva abuzurilor comuniste ce se făceau din ce în ce mai simţite la sate. Printre cei descoperiţi şi arestaţi se aflau: profesorii Ursu Romulus (fost membru P.N.Ţ., care a murit în temniţă), Bucur (de limba română), Novac Mihai (de matematică) şi elevii Mogoş Ion (iniţiator, devenit o figură legendară în luptele din munţi), Mazilu Nicolae, Roşea Victor, Sofonea Remus, Ilioiu Ion, Socol Silviu, Scorei Ion, Glăjar Ion, Zota Gheorghe, Bărsan Gheorghe, Pica Ion-Victor şi alţii.
După un an, Mogoş Ion şi Pica lon-Victor s-au eliberat din închisoare şi în august s-au reîntâlnit. Cu această ocazie au pus bazele organizaţiei anticomuniste la care au aderat imediat Nicolae Mazilu şi Ion Roşea, din comuna Rîuşor, în căsuţa căruia s-a expus planul de acţiune al grupului. Cu aceeaşi ocazie s-a căzut de acord ca să se regrupeze cu toţi colegii lor de liceu ieşiţi din închisoare. Până în luna octombrie erau deja cooptaţi în organizaţie 10 elevi de la liceul "Negru Vodă" din Făgăraş şi alţi tineri, în număr de 20, din comunele Toderiţa, Mîndra, Ileni şi Rîuşor.
Ion Mogoş urmărea să se treacă la acţiune şi să se facă depozite de arme şi alimente în munţi. Scopul era de asemeni de a pedepsi pe cei ce deposedau pe ţărani de avutul lor, făcându-i să se teamă de o pedeapsă măsurată după gravitatea faptelor săvârşite şi după dreptatea nescrisă, dar cerută de tradiţia locurilor. In toamna anului 1949 Ion Mogoş a plecat prin satele de sub munte, cu un tractor de tăiat lemne, urmărind să găsească gazde de sprijin şi ajutoare alimentare în caz de retragere în munţi.
Intre primii care militează pe aceeaşi linie cu Ion Mogoş se numără tinerii: Ion-Victor Pica (din Toderiţa), Ion Roşca (din Rîuşor), Ion Sasu, Ion Coman (din Ileni), Toma Blebea (din Ileni), Simion Ghizdaru (din Ileni), Dorel Cornea (din Ileni) şi Ion Pică (din Rîuşor),. După arestare, acesta din urmă s-a compromis la închisoarea din Gherla, în afară de aceşti elevi, se mai găseau prezenţi în organizaţie o serie de ţărani: Toma Pîrău, Nicolae Comşulea şi Constantin Roşea (din comuna Ileni); Pita Ion (senior), din Rîuşor; Cornel Vlad, Octavian Vlad, Octavian Balaban, Ion Balaban, Cornel Mija (toţi din Toderiţa); Ion Chichernea, din comuna Grid. Iarna anului 1949 a fost petrecută de Ion Mogoş la Reşiţa, unde îi era deportată familia. De acolo a revenit în primăvara anului 1950. In acelaşi timp s-a întors de la închisoare şi Nicolae Mazilu. Acesta era originar din comuna Leu şi împreună au trecut la acţiune. In primăvara următoare cei doi au avut o ciocnire cu şeful de miliţie din comuna Ileni, pe care l-au împuşcat în plămâni, dar a scăpat cu viaţă.
Inarmarea acestor tineri, deveniţi partizani în slujba salvării neamului subjugat şi umilit, a fost făcută cu concursul următorilor: Ion Cîrlig, plutonier activ în armată; Traian Monea, locotenent activ, originar din comuna Veneţia, care le-a procurat arme şi echipament militar. Fiind descoperit, a fost condamnat la moarte în luna august 1951 şi, comutându-i-se pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, a trecut până în 1964 prin temniţe; Partenie Comşa, plutonier în armată, care le-a furnizat arme şi echipament şi le-a înlesnit intrarea într-un depozit militar la 2 km de Braşov, de unde, după ce au imobilizat paza, partizanii au ridicat muniţie şi armament. Printre primii care au dat asistenţă medicală şi au donat medicamente s-a numărat doctorul Ion Halmaghi din comuna Comana. Numărul lor va creşte pe parcursul anilor de luptă şi rezistenţă din munţi, ani trăiţi în condiţii similare cu cele din război.

Gazdele partizanilor

Locuitorii satelor înşirate pe coasta Făgăraşului au înţeles de la început necesitatea acordării găzduirii şi alimentării celor ce se retrăgeau în munte, în această acţiune cunoscută sub numele de "partizanii de pe versantul nordic al Făgăraşului" au fost arestaţi mii de români, în marea lor majoritate ţărani. Iată câteva nume ale gazdelor din comunele situate in zona respectivă: Din comuna Rîuşor. Pica Vaier, Metea Toma, Pica lon - senior, Roşea Constantin zis Milogu, Roşea Miron, Pop Gheorghe, Tîrîu Toma, Pop Ion, Roşea Matei, Marcu Vichente, Pop Zahiu, Comşulea Aron şi alţii. Din comuna Ileni: Barbu Toma, Barbu Ion, Cornea Dumitru, Cornea Maria, Ghizdavu Dumitru, Milea Ion şi alţii. Din comuna Mîndra: Dan Ion, Socaciu Traian, Zară Ilie şi alţii. Din comuna Pîrîu: Boanfă Ion (învăţător), Cerbu Ion, Monciulea Petre (învăţător), Noară Nicolae şi alţii. Din comuna Iaşi: Iară Ion, Lupu Aurel, Mareş Ion, Peptea Gheorghe şi alţii.

Ţăranii încep să fiarbă

Când in 1946 începuseră "domnii" să vină şi să fixeze cotele la sate, în comuna Ileni tocmai se întorcea tânărul Pîrîu Toma, zis Porîmbu, de la câmp, cu izmenele prăfuite şi coasa pe umăr. Zvonul nemulţumirii ce colinda satul i-a îndreptat paşii spre sala primăriei, unde pe scară li se explica, celor ce trudeau din zi în noapte, cum să muncească mai mult pentru a da statului cantităţi mai mari de produse, pentru că avea mare nevoie.
După ce a ascultat liniştit sfaturile, care sunt uşor de dat, Porîmbu s-a urcat şi el să spună câteva cuvinte domnilor. Tinerii au fost atenţi ca nimeni să nu poată fugi pentru a anunţa jandarmii. Porîmbu le-a spus să nu mai calce pe la ei şi să anunţe şi pe cei mari, care i-au trimis, că dacă au nevoie de cote să şi le facă singuri, iar dacă nu se astâmpără şi revin, să ştie că nu se vor mai întoarce să raporteze ce-au realizat.
După această scurtă punere la punct care a dat curaj sătenilor, Toma Porimbu a plecat înarmt în munte, unde, de unul singur, a stat timp de doi ani. Acolo, in liniştea codrilor, îşi descărca sufletul în cântece şi poezii care au început să circule pe la şezătorile satelor de pe coasta Făgăraşului. După doi ani a fost chemat la armată, de unde s-a întors de sărbătorile Paştelui din 1950. Cu toate că era bolnav (avea un subicter), a luat din nou calea codrului.

Românii se înfrăţesc cu muntele

Cei ce nu puteau suporta jugul asupritor al veneticilor luaseră drumul codrului, iar zvonurile despre prezenţa lor acolo se făcuseră auzite şi chiar simţite. lon-Victor Pica, elevul din Todiriţa, după ieşirea din temniţă luase legătura, prin mătuşa lui, Ghizdavu Maria din Ileni, cu Socol Silviu, băiatul preotului greco-catolic din comuna Berivoi, băiat care era fugit în munte din 1948. Aflând că Mogoş şi Mazilu intraseră in munte, Ion Pica şi-a îndreptat paşii spre ei, însetat de libertate şi de apa cristalină de izvor.
Asistăm acum la reunirea a două grupe de luptători: Cea iniţiată de Mogoş Ion, Pica Ion-Victor şi Mazilu Nicolae, ce avea legături strânse cu elevii liceului "Negru Vodă" din Făgăraş. Grupa celor urmăriţi de Securitate şi fugiţi în munte după 1948, strânşi în jurul lui Ion Gavrilă, cunoscut sub numele de Moşu.
Ion Gavrilă era originar din comuna Netotu, din judeţul Făgăraş. Fusese student la Facultatea de Agronomie din Cluj şi scăpase nearestat după 15 mai 1948. Totuşi în 1949 a fost condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică, în acel an are loc intrarea în munte a celor care până în 1956 vor da atâta de lucru Securităţii.
Printre ei se numărau, în afară de Ion Gavrilă care era recunoscut unanim ca şeful lor, următorii: Ilioiu Ion (fost elev, trecut prin temniţă); Sofonea Remus din comuna Drăguş; Arsu Gheorghe din Rîuşor, care din 1947 era fugit cu barda la brâu prin munte; Radeş Virgil, student la Politehnica din Timişoara, urmărit din 1949; Gheorghe Şovăială, originar din comuna Berivoi, muncitor la Astra din Braşov; Ion Chiujdea, student la Ştiinţe Naturale - Cluj, originar din comuna Berivoi; Novac Ion, elev din comuna Berivoi, urmărit de Securitate din toamna anului 1948; Mogoş Ion; Pica lon-Victor; Mazilu Nicoiae; Novac Petre, fugit în munte din 1951, după fiul lui; Pop Jean, pădurar din Lisa; Haşu Laurian, originar din comuna Breaza, student la Cluj, urmărit din 1950;
Haşu Andrei, elev la liceul industrial, urmărit din 1949; Cîlţea Cornel din comuna Şonea; Cornea Marcel, student la Far*macie, din comuna Sinea; Novac Gelu, fiul profesorului de matematică din Făgăraş; Haşu Gheorghe, ţăran, fratele lui Andrei; Malgan Mihai, student la Facultatea de medicină din Cluj, urmărit din anul 1949; Ramba Gheorghe, originar din comuna Voivodeni; Moldovan Dumitru-Bambu, tânăr ţăran din comuna Lisa, care mai fusese odată condamnat; Moldovan Vasile, tatăl lui Dumitru, ajuns în munte ca să lupte alături de fiul său care a fost arestat şi a murit la Periprava; Bărcuţ Ion, ţăran care acţiona singur prin părţile Felmerului, având legături cu oamenii lui Ion Gavrilă; Pîrîu Toma, zis Porîmbu, care refuzase să se mai întoarcă la armată, şi încă mulţi alţii.

Viata în munte

Problemele principale erau cele ale alimentaţiei şi ale adăpostului. La început s-a încercat folosirea corturilor, dar această soluţie nu a putut fi conţinută din cauza expunerii la descoperire fiindcă poterele Securităţii s-au pus în mişcare de îndată ce au auzit de constituirea grupurilor de partizani. Rămâneau să se folosească stânele, uneori cabanele de vânătoare izolate, peşterile şi de multe ori chiar gazdele din sate, la care se adăposteau în fânare, grajduri, sure de paie, totul ales pentru a feri gazda de implicaţii in caz de luarea urmei lor.
Desigur, alimentele se obţineau de la oamenii din sate, de la stâne, cooperative şi chiar de la cabane. Celor care erau salariaţi li se dădeau, în schimb, bonuri de justificare că ceea ce se luase, şi care de fapt, de multe ori era dat de bunăvoie, era în folosul partizanilor. Deci, căutau ca ciobanii şi cabanierii să fie feriţi de bănuiala colaborării. De foarte multe ori alimentele erau procurate chiar de la turişti, care le ofereau cu drag, dându-şi seama că în felul acesta contribuie şi ei la solidaritatea naţională împotriva ticăloşilor care ne aserviseră ţară prin forţă.
Problema conservării devenise grea după ce în peşteri au avut surpriza cu urşii, care nu se mulţumeau numai să mănânce, ci să răspândească în afara peşterilor zdrenţele îmbrăcămintei sfâşiate sau chiar resturi de alimente. Aceasta putea duce la depistarea adăposturilor. A trebuit să se treacă la îngroparea alimentelor în diferite locuri, deoarece tactica de supravieţuire era de a trăi în permanentă mişcare pentru a deruta pe urmăritori. Iarna atenţia trebuia să fie şi mai mare din cauza urmelor pe zăpadă.

Trecerea la acţiune

Când în satul Todiriţa s-a înfiinţat cu forţa colectivul, tractoarele au fost răsturnate în râpă. Securitatea a început să acţioneze împotriva partizanilor folosind tot felul de metode, chiar infiltrarea de informatori în mijlocul lor, care se prezentau ca turişti nevinovaţi. Prin iulie 1950, plutonierii de securitate Băiş, Bîrsan şi Paler Emil au plecat ca turişti pe Valea Sîmbetei îndreptându-se spre muntele Gălăşescu Mare unde au fost prinşi de oamenii din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu cu concursul ciobanului Gheorghe din Muscel. Intre ei era şi o femeie. După ce şi-au mâncat carnetele de partid au fost ucişi.
Doi studenţi din Aluniş-Olt (Duminică Ion şi Slanciu Nicolae) au lucrat ca angajaţi cu acte false în oraşul Victoria, unde s-au ocupat şi de organizarea unui grup de tineri şi elevi din comunele Olteţ şi Rucăr: Laluţiu Ion, Cîrje Octavian, Greavu Nicolae, Monea Ion, Surdu Vasile şi alţii. In anul 1950, Duminică şi Stanciu au fugit în munte. Se pare că au fost infiltraţi în acelaşi timp începuse războiul din Coreea şi speranţele creşteau în rândul celor din munte, aşteptându-se începerea unei acţiuni.
Securitatea a fost şi ea alertată şi a intrat în acţiune, prima ofensivă desfăşurându-se în munţi, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie. Mai multe sate au fost încercuite. Informatorii semnalaseră prezenţa partizanilor veniţi din munte. Satul Rîuşor a fost teatrul unor lupte serioase. Acolo se găseau 5 persoane în casa lui Pică Vaier. Arsu Gheorghe, care era de pază, i-a alertat şi a scăpat cu toate că s-a tras după el. Socol Silviu s-a luptat cu locotenentul de securitate Vlad, reuşind să scape şi să fugă până în comuna Todiriţa unde, frânt de oboseală, s-a ascuns în pivniţa lui Dusa Dumitru şi a adormit.
Descoperit de Securitate care-l urmărea, a reînceput lupta cu călăul Vlad. Când era gata să-l răpună, au sărit soldaţii şi l-au lovit cu patul puştii până ce Socol Silviu a căzut în nesimţire. După aceea l-au înfăşurat în frânghii şi l-au dus la Securitate. Un anume Crama, învăţătorul din sat, s-a dus la ofiţerii de securitate aflaţi la Todiriţa şi desfăcându-şi cravata le-a oferit-o ca să-l lege pe Dusa Dumitru, gazda unde se ascunsese Socol, spunând că este un duşman al poporului.
Şovăială Gheorghe a fugit spre munte şi a scăpat neprins. La fel a scăpat şi Ion Novac. In schimb a fost prins Arsu Gheorghe, după ce a fost urmărit, fiind apoi trimis legat la Securitate, unde a fost chinuit crunt în anchetă. Gelu Naum, care se alia şi el în casă în acel timp, a reuşit să se strecoare în şura vecinului, unde şi-a făcut un culcuş adânc. Toată familia lui Pica Vaier a fost arestată, inclusiv două fete şi băiatul. Ion-Vaier Pica a fost anunţat de Boer Constantin şi i-a dus mâncare lui Gelu Naum reuşind să-l scoată din ascunzătoare după o zi şi o noapte. Cu acea ocazie i-a dat o pelerină de ploaie şi o armă ca să se poată apăra.
Tot în noaptea de 13/14 noiembrie a fost prins Duminică Ion, în casă la Cqşulea Aron, iar Slanciu a fost găsit la Făgăraş. In comuna Mîndra au avut loc lupte cu Securitatea toată noaptea. Acolo se găseau Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae. Amândoi au reuşit să scape din încercuire. Drama s-a petrecut în comuna Pîrîu, în casa învăţătorului Pridon Ion, unde dormeau Cornea Marcel şi Radeş Virgil. Securitatea l-a obligat pe învăţător să meargă cu lampaşu ca să controleze prin grajduri. Cornea Marcel, care dormea la marginea patului, a fost împuşcat, iar Radeş Virgil, legat, a luat drumul Securităţii, învăţătorul Ion Pridon a fost şi el arestat, condamnat la moarte şi a sfârşit la Jilava.
Pe data de 16 noiembrie 1950 a fost arestat lon-Valer Pica. Intre 14 şi 16 noiembrie, au fost ridicate de la casele lor cam 30 de persoane din fiecare comună. Toţi arestaţii s-au găsit îngrămădiţi la Securitatea din Făgăraş, în fosta casă a lui Giurga. Acolo căpitanul Stoica, fără o mână, a început schingiuirea lor. Pe lângă faptul că erau puşi la şocuri electrice, pe piept li se punea o scândură în care se da cu un baros pentru a li se provoca leziuni şi hemoragii interne.
Această arestare de anvergură se zice că a fost rezultatul unei trădări, fiindcă altfel nu se puteau produce, în mai multe comune, acţiuni precise şi simultane. Se zice că un elev, Sabin Cornea, din comuna Grid, era informatorul Securităţii, furnizând numele gazdelor. De asemenea Duminică Ion avea carnetul cu o parte din gazde.
Sursa:universulromanesc.com