PRELUAT de pe Rex Histrianorum
Moldova pe drumul CRUCII - Rezistenţa (1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-XIII-)
Ţăranii au avut de suferit nu numai pentru o bucată de pâine, ci şi pentru credinţa strămoşească. După ce în toamna anului 1948 s-a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică, în primăvara următoare s-a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. Dacă preoţii au cunoscut supliciul şi au pornit pe drumul închisorilor de exterminare, ţăranii au căutat să rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului păgânătăţii.
Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din Moldova. Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trupul şi cu sufletul, să apere biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul Măriei. Legate, cu mic cu mare, femeile au fost aduse din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă. Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii. După aceea a fost împuşcat, pe data de 12 martie 1949. Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate.
După o săptămână, când alţi creştini luau drumul închisorilor, locuitorii din Fundul Răcăciuni se-ntorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi şi-ncovoiaţi. Pe data de 15 martie, agenţii aceleaşi Securităţi au asaltat satul Faraoani. Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma, iar preoţii Buinaru Ion, Anton Dame, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă, au cunoscut urgia comunistă: au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă.
Numai Anton Ciuceu, sprijinindu-şi cei optzeci de ani în baston, a fost lăsat să plece spre casă. Dar nu a ajuns. Secerat de o mitralieră, şi-a dat duhul în mijlocul drumului. Seara, "securitatea victorioasă" a încărcat camioanele cu zeci de săteni, ducându-i spre alte chinuri, iar printre cei ce au murit în aceste condiţii s-au numărat următorii locuitori: Ambruş L. Ion, Bărbuţă A. Aniţa, Bulai Maria, Bulai Martin, Cturca A. Elena, Cobalaş Martin, Istoc M. Ferenţ şi fratele lui, Istoc M. Petrea. Drumul crucii a fost din ce în ce mai greu şi s-a dovedit foarte lung.
VRANCEA
Pentru ilustrarea faptelor acestei epopei naţionale, demne de urmaşii Vrâncioaiei, trebuie să ne plasăm în cotul Carpaţilor, pe locul unde Ecaterina Teodoroiu a murit în lupta pentru salvarea ţării şi înfăptuirea unităţii naţionale.
Comandamentul acţiunii Vrancea se afla pe pârâul Porcului, care se varsă în Zăbrăuţ. Bordeie săpate în pământ, camuflate într-o pădure deasă de molizi, erau situate în jurul schitului Mosinoaiele. Pădurea era înconjurată, la mare distanţă, de satele Fitioneşti, Mănăstioara, Verdea, Răcoasa, Străoanc şi Crucea de Sus, locul de baştină al fraţilor Paragină, care au organizat grupul din munte. La Costică Bandrabur, în crama de la Diocheţi, s-a întâlnit în 1948 Mihai Timaru, ofiţer de moto-mecanizare, cel de al 16-lea copil al unui ţăran ardelean din regiunea Mureş, cu Ion Paragină şi Vasile Sava. Obiectivul propus era lupta de salvare a ţăranilor de colectivizare, care-i ameninţa furându-le pământurile moştenite de la Ştefan cel Mare. Acţiunea se desfăşura de la Pădureni, de pe valea Şiretului, spre Ţifeşti, Crucea de Sus, Străoane, până la Păuneşti.
Din acest grup de luptă împotriva comunismului făceau parte categorii sociale şi politice diferite (muncitori, ţărani, ofiţeri, intelectuali etc.), ca de exemplu: judecătorul Vasile Chirilă (din Panciu), Dinu Gheorghe (naţional ţărănist), Pavalache Şerban (liberal), Cicerone Ungureanu, colonelul Răianu (din Ţifeşti), Enache Ivan, Gigi Tiplica, Iordache Hărăbor din Străoane de Sus, cu cei doi fii Ştefan şi Ticuşor, şi alţii.
Grupul din pădure era instalat în două bordeie - al "tinerilor" şi al "bătrânilor" - săpate în pământ, bine camuflate şi prevăzute cu mai multe ieşiri. Partizanii erau dotaţi cu arme automate uşoare şi cu o rezervă de muniţii. Printre cei ce se găseau acolo se numărau: Ionel şi Cristea Paragină, Mihai Timaru, Gheorghiţă Bălan, Grigore Tudose, Costică Marin (din Străoane de Sus), Aurel Condrea, Gheorghe Mălăcescu (învăţător din comuna Ţifeşti), Toderiţă Doagă (primar, naţional-ţărănist, din Panciu), Simion Grigoraş (primar, naţional-ţărănist, din Fitioneşti), Vasile Camir (din Fitioneşti), călugărul Filimon Tudose (stareţul mănăstirii Brazilor), Vasile Sava (din Panciu), Ticu Cârnu, Valerică Chiper, Valeriu lorga, Nicolae Balaş, Petrică Bucur, Ilie Nistor (din Panciu).
Ca resurse de aprovizionare aveau satele de munte, dar mai ales mănăstirea Moşinoaia a stareţului Efghenie Hulea şi stâna lui Nicolae Filimon. Acesta din urmă venea deseori la bordeie. Contactele grupului se făceau în exterior prin Ionel Paragină şi Mihai Timaru, care se duceau la Enache Ivan (comuna Ţifeşti), unde se întâlneau cu colonelul Răianu şi cu foşti ofiţeri. La Străoane, în podul lui moş Iordache Hărăbor, se întâlneau cu studentul Ion Ungureanu, care făcea legătura cu Bucureştiul. De asemenea, în via lui Pavalache Şerban de la Panciu, au avut loc întâlniri cu alţi reprezentanţi de prin alte sate.
Una din întâlniri a avut-o grupul şi cu căpitanul Anghel din Clipiceşti, invalid de război (fără un ochi), fiul învăţătorului din sat. De la acesta a plecat trădarea. El lucra cu Securitatea şi prin intermediul lui au fost introduşi în grupul din munte doi agenţi, Uşurelu şi Vrabie. Cei doi indivizi au fost aduşi de Ionel Paragină. Lui Mihai Timaru i s-a părut suspect faptul că voiau să fie prezenţi peste tot şi să cunoască cât mai multe legături, dar ei îşi creaseră toate alibiurile şi cunoşteau foarte multe amănunte despre cei din grup. În luna octombrie 1949, Mihai Timaru coborâse din munte pentru probleme legate de gruparea de rezistenţă.
Ionel Paragină s-a înţeles cu Mihai Timaru şi cu Vrabie să se întâlnească în noaptea de 17 spre 18 octombrie 1949 la moara lui Apostolescu, de unde, împreună, să meargă la crama căpitanului Anghel pentru a-l cunoaşte şi a discuta problema aprovizionării cu armament. Crama era situată vizavi de moară, pe apa Şuşiţei, şi până la ea se urca pe o pantă de vrei 300 de metri. Pe acest drumeag al pierzării, deja în noapte, fiindcă era trecut de orele 22, se simţeau mişcări nefireşti în tufişuri, care s-au dovedit ulterior a fi ale ostaşilor din jurul mitralierelor, în acelaşi timp, la Cîmpuri, unde se aflau bordeiele partizanilor, se concentrase un batalion de securitate.
Trădătorul Vrabie i-a cerut lui Ionel Paragină pistolul-mitralieră pentru "a-l uşura de povara lui" şi a adăugat: Dă-mi-l şi dumneata, bade Mihai, că prea mult l-ai purtat. Lasă-l la mine, că este mai în siguranţă, i-a răspuns Timaru şi a continuat drumul. Ajunşi la destinaţie, Ionel Paragină şi Mihai Timaru au păşit peste prispă, unde păreau să fie patru umbre, şi au intrat înăuntru. După ce au trecut pragul, o lovitură de pistol, dată la cap, l-a culcat la pământ pe Ionel Paragină si imediat s-a închis uşa, împinsă cu piciorul. Timaru a ridicat brusc pistolul şi a tras în cel din faţa lui, dar toate gloanţele s-au descărcat sub o icoană, în timp ce o lovitură primită la cap l-a trântit jos. Totodată a simţit o durere în picior.
Iudele s-au repezit asupra lor şi i-au legat cu sârmă ghimpată la mâini şi la picioare. Aruncaţi intr-o dubă, s-au trezit la Securitatea din Focşani, unde îi scuipa colonelul de securitate Mauriciu Ştrul, care condusese operaţia de capturare a partizanilor. La bordeie, Valeriu lorga se trezise după un vis ciudat şi le spusese celorlalţi că vor fi arestaţi în cursul zilei. Uşurelu - a doua iudă în grup - era în mijlocul lor şi, în momentul când securiştii care-i înconjuraseră erau gata de atac, el a încercat să-i dezarmeze pe cei din bordeiul "tinerilor". Crislea Paragină i-a observai intenţia şi a încercat să riposteze. Dar Uşurelu a fugit pe a doua ieşire şi s-a dus la bordeiul "bătrânilor".
Securitatea a pornit acţiunea de capturare a celor două ascunzişuri din pădure. Se înnoptase de-a binelea şi îngrijorarea celor din bordeiul "tinerilor" creştea tot mai mult văzând că cei trimişi nu se mai întorceau. S-au pus imediat în stare de alarmă, postind la intrarea în bordei, lângă focul care mocnea ascuns, pe Aurel Condrea, ceilalţi trecând la locurile lor de tragere. La un moment dat Condrea a auzit un foşnet uşor în boschetul care le masca intrarea în bordei. Privind cu atenţie în direcţia zgomotului, i s-a părut că, în lumina slabă a focului, care se răsfrângea până la primele tufişuri, vede o lucire neobişnuită, metalică.
Era ţeava unei puşti-mitralieră îndreptată spre gura bordeiului unde făceau de pază. Securiştii au deschis focul imediat, cu intenţia să-i înconjoare şi astfel să le taie posibilitatea de a se refugia prin ieşirile secrete. Un moment scurt de ezitare i-a permis lui Aurel Condrea să se lase rapid în tranşeea de la intrarea în bordei şi să dea alarma, în secunda următoare, printr-o rafală de mitralieră a măturat spuza focului din faţa bordeiului, împroşcând o ploaie imensă de scântei in jur.
Riposta a fost promptă. Trei arme automate au deschis focul deodată, din interiorul bordeiului, vărsându-şi încărcătura de gloanţe în direcţia de unde venise salva securiştilor. Din relatările ulterioare şi din protocoalele de proces, s-a aflat că cinci soldaţi ai Securităţii şi-au găsit moartea în primul schimb de focuri, din seara asaltului. Soldaţii erau adăpostiţi, stând doar pe brânci, in spatele tufelor de alun, în timp ce tinerii stăteau în gropile săpate, ca într-o tranşee.
Înţelegând însă că numeric erau copleşiţi de cei care-i atacau, partizanii au hotărât, după un scurt timp. să folosească ieşirea secretă spre a se salva. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan au fost primii care au încercat să iasă din bordeiul asaltat, Aurel Condrea rămânând să le acopere retragerea, în timpul unui mic repaus, în care soldaţii încercau să înconjoare totuşi ascunzătoarea, primii doi au avut posibilitatea să iasă din bordei şi să dispară în pădure. Nu s-au îndepărtat însă prea mult, ci, asigurându-se că nu sunt urmăriţi, s-au postat in "poziţie de tragere" spre a-l ajuta pe-al treilea să părăsească tranşeea: Dar în momentul în care Condrea şi-a făcut apariţia la gura ieşirii secrete, a observat că în faţa lui stăteau doi inşi cu armele automate îndreptate spre el.
A înţeles atunci că partida este pierdută şi că orice ripostă era de prisos, aşa că, aruncând automatul, a ridicat mâinile în sus, predându-se. Dacă soldaţii ar fi ştiut că el e singurul rămas în ascunziş l-ar fi împuşcat pe loc. Bănuind insă că ceilalţi se află încă în tranşee şi că se vor expune focului lor (ştiindu-l pe Aurel Condrea mort), l-au prins numai de mâini, ţinându-l în faţă ca paravan, după care l-au legat burduf şi l-au transportat rapid spre o maşină care stătea ascunsă puţin mai departe. Asta a fost salvarea lui Condrea. În secunda următoare primele grenade aruncate în interiorul bordeiului au răbufnit cu un zgomot asurzitor, aruncând întregul ascunziş în aer.
După ce sunetul detunător al exploziilor s-a pierdut, repetat în zeci de ecouri de văile munţilor, în pădure s-a lăsat o linişte mormântală. Văzând apoi că din ascunzătoare nu mai răspundea nimeni şi crezându-i pe toţi ceilalţi morţi, prima grupă de securişti a dat asaltul final, deschizându-şi drum prin rafale oarbe de pistoale-mitralieră. Observând că nu mai întâmpină rezistenţă au aprins lanternele de buzunar, iluminând ascunzişul răvăşit de explozii, spre a putea identifica astfel pe cei "omorâţi" în tranşee. Mare le-a fost mirarea când şi-au dat seama că-n ascunziş nu mai era nimeni, şi că ceilalţi doi, de fapt adevăraţii conducători ai grupului, reuşiseră să scape prin ieşirea secretă.
Între timp alţi soldaţi au adunat trupurile tovarăşilor morţi sau răniţi şi i-au urcat într-un camion care stătea dosit în apropiere. Atacul fusese un dureros eşec pentru ei, iar preţul plătit pentru prinderea unui singur "partizan" fusese nespus de mare. Dar amărăciunea eşecului le-a fost în parte răsplătită de "succesul deplin" obţinut în cazul celui de al doilea grup, cel al "bătrânilor". Neştiind de trădare şi nebănuind nimic, aceştia au fost surprinşi în somn, complet nepregătiţi, fiind arestaţi imediat, fără a putea opune nici cea mai mică rezistenţă. Acţiunea securiştilor fusese aranjată să se desfăşoare concomitent la ambele ascunzişuri. Aşa că, legaţi fedeleş unii de alţii, au fost urcaţi în cel de-al doilea camion, care a pornit în grabă mare să coboare povârnişul, destul de abrupt, al drumului îngust de munte.
Postaţi la o distanţă nu prea mare de "teatrul de operaţiuni", Cristea şi Gheorghiţă au putut urmări întreaga desfăşurare a acţiunii fără să poată sări în ajutorul celor prinşi. Le-a trecut totuşi prin minte că vor avea mai mult noroc ia o răspântie de drumuri din vale. Coborând iute pe poteci de scurtătură au ajuns la locul cu pricina, unde drumul făcea o cotitură mai strânsă şi deci camioanele trebuiau să reducă viteza. Postându-se apoi în şanţurile drumului, stăteau cu armele pregătite de tras. Afară era întuneric beznă, o noapte ca de smoală.
Când cele două camioane ale Securităţii coborau încet panta abruptă, cei doi au vrut să deschidă focul asupra lor. Poate că ar fi putut să-i lichideze pe securişti, dar pericolul de a-şi împuşca proprii camarazi, înghesuiţi în camioane şi amestecaţi printre militari, era foarte mare. Aşa că au fost nevoiţi să renunţe la gândul "eliberării în forţă" privind cu ochii în lacrimi la camioanele încărcate cu camarazi arestaţi, care au trecut la o distanţă de numai câţiva metri de ei şi au dispărut după cotitura drumului, îndreptându-se spre valea Putnei. Cei arestaţi au fost închişi după câteva ore în beciurile Securităţii Jiu Panciu şi Focşani.
Nenorocirea a fost că la percheziţia făcută celor arestaţi s-a găsit la unul din ei o listă cu numele tuturor tinerilor elevi şi studenţi care făceau parte din "Frăţie", aşa că la interval de numai câteva ore, în aceeaşi noapte, au fost arestaţi peste cincizeci de tineri din toată regiunea. Lotul "Paragină" era deja reconstituit de către securişti, deşi şeful lui, Cristea Paragină, nu fusese încă arestat.
Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan s-au retras mai adânc în creierul Munţilor Vrancei, găsindu-şi adăpost în podul unei mori de apă, pe un afluent al Putnei. Au putut sta astfel ascunşi cinci sau şase zile, timp în care o vastă campanie militară a fost pornită pe urma lor, întreaga regiune fiind împânzită de batalioane întregi de securişti. După cum mi s-a relatat, descoperirea şi arestarea lor s-a datorat tot unei trădări, după un an de zile. Ascunzişul lor era atât de bine ales încât numai cineva din împrejurimi, bun cunoscător al locurilor, ar fi putut da de el.
Într-o noapte din toamna anului 1950, moara părăsită a fost înconjurată de soldaţi, şi doi dintre ei, deschizând un oblon, au încercat să pătrundă în interior. La zgomotul produs de scârţâitul oblonului, Cristea şi Gheorghiţă au sărit în picioare, au pus mina pe arme, gata de a riposta şi de a-şi vinde pielea cit mai scump. Ştiau că nu mai au nici o şansă de a scăpa cu viaţă din încercuire. Afară era de data aceasta o noapte luminoasă, cu luna plină, aşa că nu mai puteau folosi nici avantajul întunericului pentru a putea să dispară neobservaţi. Şi, într-un moment de inspiraţie, le-a venit idea să se caţere pe acoperiş, nu atât cu gândul de a se salva, ci mai mult pentru că de acolo, de sus, puteau observa mai bine manevra soldaţilor.
După ce au răscolit încăperea principală a morii, negăsind pe nimeni, o grupă de securişti s-a urcat în podul casei, descoperind într-un strat de fin culcuşul proaspăt părăsit de cei pe care-i căutau. Deci erau acum siguri că urmăriţii nu puteau fi departe. Trebuiau cercetate cu atenţie toate ungherele ascunse ale podului. Deşi îşi dădeau seama că practic nu mai au scăpare, cei doi de pe acoperiş au hotărât să încerce chiar imposibilul pentru a se salva. Au coborât încet până la marginea acoperişului, nu prea înclinat, de altfel, şi de acolo, înălţimea nefiind mai mare de doi metri şi jumătate, au vrut să încerce să sară în spatele morii şi să dispară în pădurea apropiată. Primul şi-a dat drumul Cristea Paragină, Gheorghiţă având sarcina să-i acopere fuga, iar în cazul în care tentativa ar fi reuşit, să încerce să-l urmeze pe acelaşi drum.
Lăsându-se pe brânci, cât mai lipit de acoperiş, Cristea Paragină a ajuns la marginea lui şi, alunecând uşor, şi-a dat drumul pe pământ fără a face prea mult zgomot. Dar în momentul când, dintr-un salt, a vrut să sară peste gardul de sârmă din spatele morii, o rafală de armă automată a răsunat în tăcerea nopţii, amplificată atât de tare de ecoul munţilor din jur încât dădea impresia unui adevărat schimb de focuri. Bătând aerul în gol şi scăpându-şi automatul din mână Cristea Paragină a căzut peste sârma gardului ghimpat, răpus de gloanţe.
În momentul următor, întreaga trupă de soldaţi care înconjurau moara s-a precipitat spre locul dramei, îndreptându-şi căutatul şi scormonitul prin pod. Nimeni nu ştia câţi inşi se aflau ascunşi în podul morii şi nici câţi morţi se găseau la gardul de sârmă, aşa că Gheorghiţă, strâns lipit de acoperiş şi dosit în umbra hornului casei, nu a fost observat, scăpând astfel cu viaţă ca prin minune, în schimb a trăit, în toată tragedia ei, scena răpunerii lui Cristea, fără a putea să-l ajute in nici un fel. Acesta, trăindu-şi ultimele clipe, a fost scos din sârma ghimpată şi târât de patru soldaţi spre maşina care stătea ascunsă câţiva zeci de metri mai încolo.
Când un ofiţer a întrebat cine l-a ucis pe "bandit", un soldat s-a prezentat în faţa lui şi, bătându-se cu pumnul în piept, a răspuns cu mândrie: Eu l-am lichidat, tovarăşe căpitan ! Bravo, tovarăşe Acatrinei i-a răspuns gradatul. Vei primi pentru actul tău de curaj un concediu de două săptămâni.
Toată scena şi schimbul de cuvinte le-a trăit şi auzit Gheorghiţă Bălan de pe acoperişul morii părăsite. A văzut apoi cum cordonul de soldaţi se îndrepta şi el spre maşina care după puţin timp s-a pus în mişcare în direcţia văii Putnei. În drum spre Securitatea din Focşani, Cristea Paragină a decedat, ca urmare a rănilor grave şi a pierderii mari de sânge, în toamna lui 1950, la un an după arestarea grupului. Atunci s-a trecut la procesul care a avut loc pe data de 25 octombrie 1950; Cristea Paragină, "post mortem" şi Gheorghiţă Bălan, în "contumacie", au primit pedeapsa capitală. Ceilalţi au primit pedepse diferite, care se întindeau de la muncă silnică pe viaţă (Mihai Timaru şi Ionel Paragină) până la un an închisoare corecţională (Asavinei Constantin).
Dar Cristea Paragină, Gheorghiţă Bălan şi Aurel Condrea sînt numai o parte dintre vrâncenii care au făcut să tremure securiştii. Mişcarea de rezistenţă cunoscută sub numele "Grupul Paragină" a fost scânteia care a aprins Munţii Vrancei în primăvara anului 1950. Scăpaţi din încercuire, Gheorghiţă Bălan şi Cristea Paragină se retrag spre schitul de la Gura Lepşii, spre cascada Putnei, unde pregătesc răscoala din 23 iunie 1950 împotriva regimului care urmărea să ia munţii daţi prin hrisoave de la Ştefan cel Mare. Acest hrisov, lăsat din generaţii în generaţii vrâncenilor de nădejde, era căutat cu asiduitate, dar urmaşii Vrâncioaiei, printre care Gheorghiţă Bălan, Cristea Paragină, fraţii Brînzaru, Manoliu şi Cojocaru au răsculat toţi munţii reuşind să-l salveze.
Între Tişiţa şi Zăbrăuţ, în bazinul Putnei, până sub măgura Odobeştilor, satele s-au ridicat împotriva abuzurilor stăpânirii comuniste. Pilonii acestei revoluţii ţărăneşti au fost satele Neruja şi Vidra, în jurul cărora s-au ridicat locuitorii din Neruja, de pe Zăbala, din Nistoreşti, Păuleşti, Spineşti, Bîrseşti, Lepşa, Tulnici, Vîzantea, Valea Sării, Vrîncioaia, Andreiaşu, Negrileşti, Costeşti, Suseni Ecourile acestor strigăte de libertate au ajuns până la Dumitreşti, pe Rimnic, şi până la Străoane şi Movilita, pe Zăbrăuţ. Peste treizeci de comune au pus mâna pe furci şi coase, au dat foc posturilor de miliţie şi sediilor comuniste, punând pe fugă pe călăii regimului.
Aşa cum arătam, în toamna lui 1950, după declanşarea răscoalei din 23 iulie, a fost omorât Cristea Paragină la moară, de unde Gheorghiţă Bălan a reuşit să scape, în primăvara anului 1951, comuniştii şi uneltele lor au fost ridicaţi şi obligaţi să-şi ronţăie carnetele de membri ai celui mai sângeros partid, pentru a dovedi că merită iertare de la cei pe care îi terorizaseră. Dar cum ajutorul în arme şi alimente, ce urma să fie paraşutat, n-a sosit, alarma revoltei dovedindu-se prematură, regimul comunist a trecut la represalii.
Panciu şi Focşani erau ameninţate de furia populaţiei care se îndrepta spre ele. Gheorghiţă Bălan era printre conducătorii celor asupriţi, el care nu putea să uite moartea lui Cristea Paragină, petrecută sub ochii lui. Colonelul Lupşa a fost principalul colaborator al Securităţii. El pendula între grupurile din munţii cotului Carpaţilor făcând legătura între ele şi, după ce a cunoscut locurile de ascunziş, potecile şi pe cei ce le sprijineau cu alimente sau muniţie, a organizat atacurile asupra fiecăruia în parte. După arestarea "Grupului Paragină" au fost arestaţi colaboratorii cunoscuţi de Lupşa. Până la urmă, se pare că s-au debarasat de el.
Munţii Vrancei au fost invadaţi de trupe de securitate şi armată pentru a înăbuşi furia poporului din ţinuturile în fierbere. A urmat o adevărată vânătoare de oameni. Execuţiile şi spânzurătorile de la marginea satelor constituiau metode de intimidare. Munţii au fost cutreieraţi şi pădurile răscolite timp de doi ani de zile. Locuitorii satelor, de toate vârstele, erau schingiuiţi şi aruncaţi în închisori, care deveniseră neîncăpătoare.
Printre cei morţi în codrii Vrancei se numără: colonelul Strîmbei Ioan, unul din conducătorii răscoalei, Gabor Constantin, Crăciun Radu, Dănilă Nicolae, Asaftei Radu, Hurjini Radu, Manoliu Victor şi alţii.
Schingiuirile au continuat la Securitatea din Focşani, iar condamnarea unor numeroase grupuri s-a făcut de Tribunalul Militar din Galaţi, reţinându-se o infimă parte din numele lor: Avram Pavel, Anton L. Dumitriu, Antonescu Nistor, Avram I. Pavel, Bozgonete Dumitru, Buşilă lancu (învăţător), Burlacu Pavel, Bratu Şerban, Bogdan Gr. Ioan (învăţător), Cătină Vasile, Comşa Stoica, Cehidriav I. Ioan, Cîrlioru Grigore, Chiscoci Teodor, Dudu N. Dumitru, Mihail M. Radu, Negru Toader, Matei Vasile, Mihail Nică, Macovei Anton, Pătrăşcanu (învăţător), Pesmagiu (din Bârseşti). Radu M. Mihail, Sîmba Toader, Teodorescu Ioan şi alţii.
Nu poate fi uitată omorârea lui Amăriuţei, în satul Crucea, şi târârea pe uliţe, amintind de supliciul lui Ioan-Vodă. În această vânătoare a picat şi Gheorghiţă Bălan. Condamnat, a stat în lanţuri, în celula condamnaţilor la moarte de la închisoarea de la Galaţi, înainte de a fi executat.
Familii întregi au plecat din Vrancea pe drumul închisorilor. Au fost reţinute numele: Paragină, Cucu, Bandrabur, Cojocarii, Dumitrescu, Militam, Brînzaru. Urmaşii lui Popa Şapcă au fost prezenţi şi de această dată în persoana preoţilor Dumitrescu, Ionescu, Hulea. Acesta din urmă era învinuit că nu a divulgat autorităţilor tainele partizanilor încredinţate prin spovedanie, în închisoare, părintele Hulea spunea cu conştiinţa curată: "Taică, ce intră sub patrafir numai Dumnezeu ştie".
Dintre miile de arestaţi s-au reţinut: Cercaru Constantin (un tânăr de 18 ani), fraţii Brînzaru, Bandrabur Constantin (din Panciu), Butnaru Nicolae, Bunghez (de lângă Năruja), Burlui Nicolae; Buşilă (învăţător, mort la Galaţi, după ce a fost chinuit la Securitate), Cosma Marin, Cojocaru Gheorghe, Cojocaru Ion, cei rămaşi din familia Cucu (deoarece tatăl şi un copil fuseseră omorâţi în timpul anchetei), Dudu (ţăran din Năruja), Ghelez, lisofăchescu Victor, Manea Gheorghe, Marcu Mihai, Militaru Gheorghe şi Militaru Ionel (din satul Motnău, comuna Dumitreşti, foşti prizonieri şi-n Rusia), Marinaş Valeriu, Negru Teodor, Niţu Sandu (ofiţer), Popescu Scai, Popoiu Grigore, Popa Florică, Radu (din Năruja), Rădulescu Stelian, Sovejeanu (învăţător), Stoica (din Năruja), avocat Dumitru Neaga (fost deputat PNŢ, decan de Puma), Mitică Constantinescu (avocat, membru PNŢ din Focşani), Culiţă Constantinescu (avocat, membru PNŢ din Focşani) împreună cu fiul său, Nicolae Culiţă Constantinescu.
Cea mai mare jertfă pe altarul patriei a fost a lui moş Anton Paragină din comuna Crucea de Sus, arestat şi el pentru fiii lui, Ion şi Cristea, care au fost purtătorii stindardului luptei de rezistenţă din Vrancea. Din familia lor au mai fost arestaţi: Costică (fiu), Ţinea (fiică), Florica (fiică), Gelu (nepot), Gică (nepot) şi mulţi alţii. Nici femeile n-au fost scutite de chinuri. Bătute peste sini, torturate ca să-şi denunţe copiii şi soţii, ele au rezistat în faţa urii înverşunate a fiarelor ce urmăreau distrugerea familiilor.
Înfruntarea din Munţii Vrancei amintea de vestitele lupte purtate în aceeaşi regiune în 1917, pe aceleaşi văi intrate în istorie, dar de data aceasta luptele se duceau împotriva fiilor celor ce înfăptuiseră România Mare şi erau angajate nu de duşmani, ci de "Iuda", pusă in slujba vrăjmaşului.
Cântecul de jale al lui Radu Gyr, plămădit în temniţa Aiudului, este făcut pentru a arăta posterităţii drama neamului nostru în acele vremuri de teroare roşie:
"... Alelei groparule, lotrule, tâlharule, pune mâna pe lopată, sapă groapa lată, lată, să încapă jalea toată.
Fă-ne loc de-ngropăciune, printre oasele străbune pune-ne-n mormânt cu toţii, şi părinţii şi nepoţii.
Şi să-nalţi peste morminte munţi de cremene fierbinte, peste fiu, peste părinte, inima să nu mai ştie, de prăpăd şi de robie, bieţii ochi să nu mai vadă fiarele, dând ghes la pradă, urechea să nu audă de bejania zăludă, nici de vaietul de trudă, nici de hohotul de iudă peste ţara care-asudă, ruptă-n dinţi de haita crudă".
în 1949, la Securitatea din Braşov erau terorizaţi în anchetă şi apoi executaţi doi secui ce puseseră dinamită la casa primarului din comuna lor, care-i batjocorea şi-i jefuia. Satele din cotul Cârpacilor, între Comandau, Tuşnad, Soveja, Nereju, cunoşteau din plin opresiunea comunistă. Aici a fost semnalată constituirea unui grup de rezistenţă armată care antrenaseră alături de ei mai mulţi ţărani ce urmăreau să facă dreptate împotriva celor ce le jefuiau mâncarea copiilor. Şi-au procurat armament din depozitele armatei şi acţiunea lor a durat între 1950 şi 1954. Lupşa, care se implicase şi în răscoalele ţăranilor din Vrancea, a reuşit să-i dea pe mina Securităţii şi pe aceştia.
Alt grup din Vrancea este cel denumit "Păunaşii Codrilor", cu centru de acţiune în Fitioneşi şi Rugineşti. Din el făceau parte: Ionel Pătrăşcanu, Ştefan Ciubotaru, Ionel Grigoriu şi alţii.
Tot dintre partizanii Vrancei a făcut parte şi "Grupul Nistoreşti", din componenţa căruia se numărau: preot Ştefan Marcu, Octav Atanasiu-Pavelescu cu cei doi fii, Cosmin şi Corneliu, preot Pogan (din Năruja), Ionică Busuioc (din Odobeşti), Ion Cîrlig (din Panciu), Gheorghe Toma (învăţător din comuna Suraia), Pantelimon A. Stratache (din Focşani), Dragomirescu Mihai, preotul Postolache Nicolae (din comuna Mirceşti) şi alţii, în jur de 50 de vrânceni au pornit pe drumul Golgotei.
Sursa:universulromanesc.com
Etapa a doua a parcursului crestei principale in sensul est-vest incepe de la cabana Rinca (1580 m alt.). Urcam direct prin poiana la nivelul drumului alpin 67 C (1610 m alt). Mergem pe sosea spre nord, prin goliste, circa 400 m. Priveliste deosebita spre Mohorul si Paringul Mare. Soseaua ne conduce apoi o scurta portiune prin padure, iesind in golul Cornesului Mare. Trecem prin saua Coada Rincii (1655 m alt), loc in care parasim drumul carosabil care urca pina sub vf. Papusa. Din sa intram in Plaiul Novacenilor. Poteca trece pe linga o cabina de beton (in dreapta, stina Coada Rincii), apoi lasa in dreapta poteca spre stina Papusa. Urcam pe Plaiul Novacenilor pina in dreptul serpentinei DN 67 C. De aici reintram pe sosea, trecind pe versantul sud-vestic al Papusii. Dupa un mars de circa 2 km, peste ravenele Papusii, sosim in saua Coasta Crucii (2020 m alt.), unde lasam in dreapta un drum de tractor spre vf. Papusa si saua Cioara (traseul 4). Timp: 1¼-1½ ora.
.jpg)
