joi, 30 septembrie 2010

Aeschylus


Aeschylus (525 BC/524 BC – 456 BC)

Cum a murit: un vultur i-a aruncat o broasca testoasa in cap

Considerat fondator al tragediei, Aeschylus este primul din cei trei dramaturgi ai Greciei Antice a caror opera inca supravietuieste.
Legenda spune ca in timp ce Aeschylus se afla in Sicilia, un vultur care zbura deasupra sa i-a confundat chelia cu o piatra si i-a aruncat o testoasa in cap. Din cauza inaltimii, dramaturgul a murit.
Acest incident nu este unul neobisnuit deoarece in zona mediteraneana exista o specie de vultur care arunca de la inaltimi mari oase si testoase pe pietre pentru a le sparge.

miercuri, 29 septembrie 2010

Attila




Attila, regele hunilor (406 – 453)

Cum a murit: i-a sangerat nasul in noaptea nuntii
Desi conform spuselor lui Priscus – diplomat si istoric din Tracia – Attila a murit la un ospat dat in cinstea casatoriei sale cu Ildico din cauza unei hemoragii nazale, exista o teorie alternativa care sugereaza ca regele hunilor a murit dupa ce a consumat cantitati exagerate de alcool, tot din cauza unor sangerari la nivelul cailor respiratorii. Potrivit teoriei din urma, Attila era prea beat ca sa observe faptul ca ii sangera nasul asa ca s-a sufocat in somn in propriul sau sange.

luni, 27 septembrie 2010

Supararea presedintelui Basescu motiv de rafuiala politica



ACIN SIX-RAY
-Tableta-

Mitingul politistilor.a suparat rau de tot pe d-nul Basescu.Supararea se pare ca i-a scurtcircuitat ratiunea.Presedintele pur si simplu asa ca o toana renunta la politie in a-i asigura protectia.Ca un semn de solidaritate micutul Boc face acelasi lucru adica renunta la politie in coloana oficiala.
Asa ca politia ramane fara paine in ceea ce priveste protectia demnitarilor.Foarte bine poate se mai fac ceva economii la bugetul Ministerului de Inerne.Protestul politistilor neautorizat ,asa zis spontan ,a adancit lupa in PD-L.Daca nu s-a reusit remanierea lui Vasile Blaga ,se va reusii sigur demiterea din functia de ministru de interne.Nici ca se putea mai bine pentru dl.Basescu ca sa se scape de un incomod ca Vasile Blaga.Tripleta Blaga,Berceanu,Videanu au fost trase pe linie moarta.Traiasca Udrea,Oprea,Diaconescu oamenii presedintelui ce probabil se vor infrupta in continuare din privilegiile dl Basescu.Se pare ca sefii de la Politia Romana si Jandarmeria Romana isi vor da demisia.Asa ca pierderi colaterale.Nici o problema ,vor venii altii mai indoctrinati,si vor pune in practica aberantele solutii anticriza ale dl.Basescu.Politistii vor murmura in barba nemultumiti si poate vom vedea si alte proteste “spontane” cu acelasi final-nu se obtine nimic-
Vremuri grele pentru democratie.Sa auzim numai de bine!




MyFreeCopyright.com Registered & Protected

duminică, 26 septembrie 2010

Casnicia ideala!



Casnicia ideala !

Eu si sotia mea cunoastem secretul pentru a mentine o casatorie solida:
1. De doua ori pe saptamana mergem intr-un restaurant dragut -companie
placuta, mancare buna, bem vin…Ea merge marti si joi, eu miercuri si vineri.

2. Dormim in paturi separate, eu la Bucuresti, ea la Cluj.
3. O duc peste tot, dar ea reuseste mereu sa gaseasca drumul
inapoi.

4. Am intrebat-o unde vrea sa mearga pentru aniversarea casatoriei si mi-a raspuns: “Intr-un loc unde nu am mai fost demult”. I-am sugerat bucataria.
5. Ne tinem de mana mereu. Daca nu o fac, incepe sa cheltuiasca.
6. Are un robot de bucatarie electric, un storcator electric, un prajitor electric si zice ca sunt prea multe in casa, nu are loc de ele unde sa stea. Asa ca i-am cumparat un scaun electric.
7. Mi-a spus ca masina nu merge, ca are apa in carburator. Am
intrebat unde e masina si mi-a raspuns: “In lac”.
8. Si-a facut o masca de argila. Pentru doua zile a fost frumoasa foc. Apoi s-a spalat .
9. A fugit dupa camionul de gunoi, urland: “Sunt in intirziere pt. gunoi?”Soferul i-a raspuns: “Nu, salta inauntru!”
10. Aminteste-ti mereu : “casatoria e prima cauza a divortului.”
11. Nu i-am vorbit sotiei timp de 11 luni. Nu indrazneam sa o intrerup.
12. Ultima cearta a fost din cauza mea. A intrebat “Ce e pe televizor?”, Iar eu i-am raspuns: “Praf”.
13. La inceput, Dumnezeu a creat pamantul si s-a odihnit.Apoi a creat barbatul si s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Si nici omul, nici Dumnezeu nu s-au mai odihnit niciodata.
Si a fost nevoit sa inventeze bautura.

Horace Wells




Horace Wells (21 ianuarie 1815 – 24 ianuarie 1848)

Cum a murit: a folosit anestezic pentru a se sinucide
Dentist american, Horace Wells a fost unul dintre pionierii folosirii anestezicelor. Cunoscut pentru faptul ca nu suporta tipetele pacientilor sai, acesta a fost printre primii medici care au folosit diverse substante pe post de anestezic.
Investigatiile sale in materie de substante ce atenueaza durerile au condus la declinul sau deoarece experimenta pe propriul sau corp. Intr-o zi, bine ametit, Wells a alergat spre doua prostituate pe care le-a atacat cu acid sulfuric. A fost mai apoi arestat si inchis la Tombs Prison din New York.
Dupa ce si-a revenit din starea de delir a inceput sa aiba mustrari de constiinta asadar, in imposibilitatea de a trai in vinovatie, dentistul s-a sinucis dupa ce a inhalat o doza substantiala de cloroform si si-a taiat artera femurala.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Politistii la usa lui Basescu



ACIN SIX-RAY

-Tableta-
In jurul palatului Cotroceni ,forfota mare.Politistii nemultumiti au iesit sa protesteze.Pai de…viata grea,salariu cu 25% mai mic si cine stie cate alte favoruri taiate.E normal sa te apuce nebunia nu alta.Politistii au cerut mortis grabis sa vina presedintele sa vorbeasca cu ei.dar presedintele nu are timp sa stea la taclale cu o masa de oameni nemultumiti,cand treburile tarii cer sa adopte “strategii” de iesire din criza.Si ce daca politistii striga sus si tare ca presedintele nu-i mai reprezinta .Nimeni nu are timp sa-i asculte.Jandarmii au inconjurat masele de politisti ce protesteaza si ameninta ca vor amenda pe liderii de sindicat cu amenzi intre 1000 si 100000 RON,asta da cadou.. asa ca intre politisti(ca tot fac parte din sistemul national de aparare)Politistii au si tupeu,auzi tu…cer demisia presedintelui.
Bietii oameni nu realizeaza ca nu vor obtine nimic in urma protestului-poate ceva sanctiuni asa ca ceva intamplator.
E clar .vin vremuri grele .Sa auzim numai de bine!



MyFreeCopyright.com Registered & Protected

Doi ani intr-un univers paralel



Dieter Kersting, un agent de schimb, în vârstă de 44 ani, din Germania, a dispărut într-o zi printr-o uşă rotativă, petrecând doi ani într-o lume paralelă, unde timpul nu avea niciun înţeles şi totul părea straniu. A reapărut în noiembrie 1993, fiind găsit în toiul nopţii, plimbându-se de-a lungul unei artere foarte aglomerate. La început, poliţiştii au fost şocaţi de înfăţişarea sa şi de limba neînţeleasă pe care o vorbea. Convinşi că este un psihopat, doctorii i-au administrat un sedativ.

Calmat, agentul de schimb din Frankfurt, Germania, a descris câteva etape ale călătoriei sale într-o altă lume. Helmut Stein, medicul care s-a ocupat de caz, spunea: „Există universuri paralele şi acest om aduce încă o dovadă asupra acestei realităţi. Nu putem încă explica fenomenul, dar lumi ciudate, necunoscute nouă, există alături de a noastră. Şi, uneori, din motive pe care nu le putem deocamdată înţelege, uşile se deschid, permiţând oamenilor să pătrundă.”
Dieter Kiersting a dispărut la 27 februarie 1991, în timp ce mergea la slujbă, printr-o uşă rotativă. După câteva săptămâni de cercetare, poliţia a declarat că „nu există nicio explicaţie pentru dispariţia d-lui Kersting dar, cu siguranţă, nu este vorba despre o glumă proastă”.

La începutul cercetărilor, dr. Stein era sceptic, dar după ce l-a ascultat, a început să se convingă că spune adevărul. Deşi erau lipsuri uriaşe în memoria sa, descrierea lumii în care trăise doi ani nu avea nicio legătură cu Pământul. Conform povestirii sale, totul era negru şi, la început, a avut o senzaţie de cădere. Apoi, Kersting nu-şi mai amintea ce s-a petrecut mai departe. Însă, brusc, a ajuns pe o stradă aglomerată, într-un oraş unde caii şi boii trăgeau căruţele în formă de ou şi zeci de mii de oameni se deplasau dintr-o parte în alta a străzii, răcnind ceva într-o limbă pe care el nu o înţelegea, fiind deosebit de violenţi: se atacau unii pe alţii cu cuţite şi arme şi chiar dacă existau victime, nimeni nu părea să sufere şi nimeni nu murea. Kersting a mai vorbit despre nişte sunete şi umbre care păreau a fi entităţi. Însă, când i s-au cerut alte explicaţii, deodată a intrat într-o stare de agitaţie şi tulburare, s-a speriat şi a început să ţipe…

Deşi trecuseră doi ani, Dieter insista că timpul stătuse pe loc, iar Dr. Stein specula ideea că pacientul său ar fi intrat într-o lume în care trecutul, prezentul şi viitorul se petreceau simultan (se percepeau în simultaneitate), fără a exista o desfăşurare secvenţială, o progresie a timpului…„Experienţa acestui om ar putea să ne schimbe fundamental concepţia despre realitate şi existenţă pentru totdeauna”, declară el.
Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”
Sursa:”yogaesoteric.net:

vineri, 24 septembrie 2010

Visele profetice ale Sfintei Odilia



În ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, şiruri nesfârşite de tancuri americane străbăteau orăşelul elveţian Odilianberg, situat în zona muntoasă, la numai câteva mile de Strasbourg. Greoaiele maşini de luptă huruiau asurzitor trecând la câţiva metri de o biserică veche, în al cărei cimitir se afla şi mormântul Sfintei Odilia (ce a trăit între anii 660-720), o femeie blândă şi evlavioasă, care a prezis venirea acestor tancuri cu peste 1300 de ani în urmă.

Odilia provenea dintr-o familie nobilă. S-a născut oarbă şi când a fost botezată, la vârsta de 13 ani, se spune că brusc a început să vadă. Multe legende au circulat în legătură cu ea, dar niciuna nu este mai învăluită în mister decât aceea născută dintr-un document cunoscut drept „Profeţia Sfintei Odilia”. Acesta nu a fost conceput iniţial ca o profeţie, constând în realitate din două scrisori trimise fratelui ei, în care îi descria acestuia repetatele şi obsedantele ei vise. Această „profeţie” trasează vădite paralele cu persoane şi evenimente ale celui de-al doilea război mondial.

„Ascultă-mă dragă frate, pentru că eu am văzut prăpădul pădurilor şi al munţilor. Spaima a pus stăpânire pe oameni, pentru că în nicio altă parte a universului cineva nu a mai fost martor la o astfel de catastrofă. Va veni o vreme când germanii vor fi cunoscuţi drept cea mai războinică naţiune a lumii. Aceasta se va întâmpla atunci când din sânul acestei naţiuni se va ridica un războinic teribil, care va răspândi acest flagel în toată lumea. Oamenii îl vor numi Antichrist. El va fi blestemat de mii şi mii de mame, care vor jelui ca şi Raşela soarta copiilor săi şi care nu vor fi niciodată consolate pentru că vor părăsi această lume şi vor fi ucise în propriile lor cămine.”
Sfânta Odilia îi relatează fratelui ei că oamenii îl vor numi pe comandantul forţelor germane Antichrist. Or, Adolf Hitler a fost într-adevăr numit astfel, datorită faptelor sale abominabile. În toată perioada în care a avut autoritatea de a da ordine, el a ars, a prădat şi a pustiit fără încetare.
„Cuceritorul va apărea de undeva de pe malurile Dunării. Războiul pe care îl va aduce va fi cel mai îngrozitor război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată.” Trebuie să remarcăm faptul că Adolf Hitler s-a născut la mai puţin de 25 de metri de Dunăre.
„Armele sale vor fi multicolore”, scrie mai departe Sfânta Odilia, „iar căştile soldaţilor săi vor fi prevăzute cu nişte puncte care vor lansa fulgere de lumină, în timp ce în mâini aceştia vor purta torţe aprinse. Va fi imposibil să se estimeze numărul atrocităţilor comise.” „Va fi învingător pe uscat, pe mare şi în aer. Pe cer vor apărea războinici înaripaţi care, în timpul acestor atacuri de neimaginat, vor urca atât de mult încât vor ajunge până la stele, pe care le vor lua şi le vor arunca asupra oraşelor de la un capăt la altul al Universului, pentru a crea uriaşe incendii. Pământul se va cutremura de violenţa bătăilor. Râurile se vor înroşi de sânge. La suprafaţa oceanelor vor apărea monştrii marini.”
Timp de doi ani, după ce Hitler şi-a dezlănţuit maşina de război, aceasta a făcut ravagii pe tot cuprinsul Europei. Roiurile de avioane germane l-au anihilat pe inamic, doborându-l. Ele inundau întunericul cu lumina sclipitoare a trasoarelor lor, după ce aruncau toată încărcătura de bombe incendiare asupra unor obiective lipsite de apărare. Milioane de tone de explozive au zguduit pământul timp de peste 5 ani. Submarinele apărute la suprafaţa oceanelor ar fi putut arăta ca nişte stranii monştri marini oricărui om al secolului al VIII-lea.

„Generaţiile viitoare vor fi uluite cum numeroşii şi puternicii săi adversari nu au reuşit să pună capăt marşului său victorios. Iar războiul va fi de durată. Cuceritorul va ajunge la apogeul triumfului său la jumătatea celei de-a şasea luni a celui de-al doilea an al ostilităţilor. Acesta va fi sfârşitul primei etape de victorii sângeroase. El va spune: «Acceptaţi jugul stăpânirii mele», iar în timpul acesta îşi va continua cuceririle. Duşmanii săi însă nu se vor supune, iar el se va răsti la ei: «nenorocirea se va abate asupra voastră, pentru că eu sunt cuceritorul»”.
Să analizăm acest fragment pe baza faptelor istorice. Cel de-al doilea război mondial a început în septembrie 1939. Deci cel de-al doilea an de lupte a început în septembrie 1940. La şase luni după aceasta, în martie 1941, Hitler a luat o hotărâre care i-a fost fatală. După acea dată el nu a mai reuşit să cucerească nicio altă naţiune importantă, iar în iunie 1941 el a pornit nefericita campanie împotriva Rusiei. Acest moment a constituit începutul sfârşitului pentru nazişti.
În septembrie 1942, Adolf Hitler s-a adresat la Berlin Reichului german astfel: „Duşmanul va fi anihilat. Germaniei i-a fost scris să domine, să conducă! Vă promit acest lucru şi este de datoria mea să-l realizez!” Sfânta Odilia menţionase că vorbele acestuia vor fi: „Nenorocirea se va abate asupra lor pentru că eu sunt cuceritorul!” Şi le menţionase cu peste un mileniu înainte ca evenimentele să aibă loc.
În concluzie, Sfânta Odilia precizează: „Semnele rele vor apărea şi în Orient, unde trupele Cuceritorului vor fi lovite de o ciudată şi necunoscută boală. Această nenorocire îi va descuraja pe soldaţii săi, iar naţiunile vor spune: «Iată degetul lui Dumnezeu. Aceasta este dreapta pedeapsă.»”
Pentru prima oară în istorie, furia exploziei atomice s-a abătut asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. O boală ciudată şi necunoscută a afectat victimele, descurajându-le. Să fie un mod prin care Sfânta Odilia a descris un eveniment istoric de care o despărţeau şaisprezece secole atunci când l-a visat?
Sursa:”yogaesoteric.net”

joi, 23 septembrie 2010

Francis Bacon




Francis Bacon (22 ianuarie 1561 – 9 aprilie 1626)
Cum a murit: a indesat zapada intr-un pui mort
Francis Bacon a fost un renumit om politic, filosof, creator al eseului englez, sustinator al revolutiei stiintifice si “ghinionist convins”.
Bacon se incadreaza in randul persoanelor care au murit in urma experimentelor proprii.
In anul 1625, acesta privea pe fereastra la ninsoarea de afara cand deodata l-a lovit inspiratia – de ce nu ar ajuta zapada la pastrarea carnii in acelasi mod in care o face si sarea? Dornic sa afle raspunsul la intrebare si ignorand vijelia de afara, Bacon s-a grabit in oras sa cumpere un pui dupa care s-a intors acasa. Aflat afara in viscol, acesta a omorat puiul si a inceput sa-l umple cu zapada.
Experimentul sau a fost desigur un esec – puiul nu a inghetat iar ca urmare a faptului ca a stat afara in frig a facut o forma grava de pneumonie. Ca totul sa fie mai dramatic, a prajit puiul si l-a mancat. La scurt timp dupa aceea a murit.

miercuri, 22 septembrie 2010

Empedocles



Empedocles – 430 BC
Cum a murit: S-a aruncat intr-un vulcan ca sa devina nemuritor
Empedocles era un filosof grec, cel mai bine cunoscut pentru teoria clasica a celor patru elemente si pentru faptul ca era ultimul ‘cugetator’ care isi scria ideile in forma lirica.
Conform legendei, Empedocles s-a aruncat in vulcanul activ de la muntele Etna din Sicilia, astfel incercand sa-i convinga pe invataceii sai ca trupul sau a disparut si ca intr-o zi se va intoarce ca zeu.
Din pacate pentru filosof, una dintre sandalele sale a ramas in urma si a fost descoperita de un discipol, asadar planul sau a fost dejucat

duminică, 19 septembrie 2010

Puterea miraculoasa a credintei

de Pierre Frondaie

De la început mărturisesc că povestirea pe care doresc s-o evoc, naivă şi profundă în acelaşi timp, ca o revelaţie primitivă la limita unui vis, nu este menită să încânte pe domnii cu spirite tari, împietriţi în orgoliul lor de a nu crede nimic. Cu atât mai mult nu va place filosofilor raţiunii pure, nici astronomilor dialogând asupra cometelor.

Mi-a fost povestită într-un mic oraş din Bretagne, pe un prundiş cu pietrişul auriu, în faţa crepusculului, în timp ce soarele avea înfăţişarea unui rege magnific care primea, la ceremonia culcării, o întreagă curte de nori eleganţi, îmbrăcaţi în trandafiriu, într-un castel oarecare din văzduh.

Iar cel pe care-l ascultam era un bătrân marinar bronzat, copt şi răscopt în aroma sării marine de toate razele tropicale, a căror fierbinţeală o simţise în timpul strălucirii lor.

Aşadar, era povestea oarecare a unui oarecare vaporaş foarte vechi, pe care-l admirasem chiar în biserica oraşului; un mic vapor care, la început, când era nou, nu arăta mai frumos decât altele: o jucărie pentru puştani, sculptată grosolan. Dar, ca şi oamenii, la fel de sigur, lemnul îmbătrânise. Acum, datorită nu ştiu cărui aspect venerabil de relicvă, căpătat în această biserică, unde era conservat de două lungi secole, micul vapor părea un bunic minuscul şi fermecător, strămoş al marilor veliere asemănătoare, care porneau în larg.

Aventura, sau legenda, nu s-a şters din memoria oamenilor, ea se păstrează şi se transmite şi acum. Tradiţia orală şi-a făcut datoria. Iar eu trebuie să remarc, în treacăt, că erau puţine şanse să se uite căci, într-adevăr, ce înseamnă patru generaţii sau chiar cinci?

Aşadar, întâmplarea pe care marinarul mi-o povestise, o ştia de la bunicul său. Acesta o auzise de la străbunicul său, propriul erou al întâmplării.

Astăzi o reproduc aproape cum am auzit-o, imaginându-mi, din comoditate, că sunt primul său povestitor, un marinar din timpul lui Ludovic XIV:
„În iarna anului 1698 ne întorceam dintr-o lungă călătorie în Ţara Insulelor. Eram o duzină de oameni pe bricul pe care-l comandam şi nu mai aveam de parcurs decât câteva ore pentru a zări la orizont coastele abrupte ale Bretagniei. Totuşi, cu tot timpul favorabil de până acum, vremea s-a posomorât apoi, prin nu ştiu ce fel de discordie a vânturilor, marea a început să se agite furioasă, cuprinsă de acea mânie teribilă capabilă să înmoaie chiar şi barba aspră a mateloţilor. Soarele şi-a ascuns strălucirea. Jucam pe valuri ca în dansurile săltăreţe de Sainte Eloi; catargele s-au prăbuşit dintr-o singură lovitură şi trei dintre mateloţi, Jingoel, Pomicais şi Penarvan, lupi de mare haini şi deocheaţi, prea răi pentru a crede în ceva, s-au înecat, scăpaţi pentru totdeauna de binefacerile omenirii. Am rămas şapte, eu fiind singurul căsătorit.

Curând, furtuna dezlănţuită a dat vaporului lovitura de graţie. Am lansat barca de salvare. Bricul s-a scufundat în valuri cu un geamăt al cochiliei sale de lemn, un geamăt profund ca un horcăit omenesc ca şi cum, printr-un ultim efort de protecţie, ar fi aşteptat doar îndepărtarea noastră pentru a-şi da sfârşitul.

Până la barcă am fost la discreţia valurilor şi numai Dumnezeu ştie ce înseamnă furia lor! Între moarte şi noi scândurile fragile făceau faţă cu greu. După câteva minute barca, ultima noastră şansă, s-a scufundat la rândul său şi iată-ne înotând în plină mare. Ah! Doamne! În timp ce ne zbăteam pentru a scăpa de furtună, păream ca nişte contrabandişti în munţi, când în adâncul văilor, când deasupra crestelor. Şi atunci s-a produs miracolul! Dar ştiţi, un adevărat miracol, cum apare doar în cărţi, în dreptul imaginilor bunului Dumnezeu, un miracol ca şi cum vântul potrivnic ar fi fost alungat de cel din spate: în mijlocul uraganului a apărut un mic vas!

De unde venea? El răsărise în faţa ochilor noştri, ieşit din mare sau căzut din cer! Revolta valurilor nu oprea cu nimic mersul său. El avansa, mai puternic decât forţa talazurilor, care se calmau după trecerea sa. Acelaşi instinct ne-a făcut pe toţi şapte să înotăm spre el şi vaporul, ale cărui pânze băteau ca marile aripi ale arhanghelului, s-a oprit ca să ne culeagă din mare. Prin aceasta înţeleg că am putut ajunge pe punte cu ajutorul unei corzi care pendula de-a lungul corpului vasului. Nici n-am avut timp să discutăm despre cele întâmplate, căci vasul o şi pornise în direcţia coastei.

Atunci am avut bucuria să privim în jurul nostru şi dacă un altul ar fi povestit ceea ce vreau să vă spun, ceea ce am văzut eu singur, nu l-aş fi crezut! Fusesem doar în apă, gata să mor împreună cu camarazii mei şi acuma iată-ne cu toţii spre oraş!

Şapte martori pentru un singur miracol! Nu mai trebuia nici o dovadă în plus.

Niciodată, nici un marinar nu a mai navigat pe un vapor asemănător. Avea o lungime de 12 până la 15 metri şi o lăţime de 3 metri. Nicio scară, nici un tambuchi pentru a pătrunde înăuntru.

Pe de altă parte, enigmaticul nostru salvator nu părea a fi gol ca un balon ci, dimpotrivă, plin ca şi cum ar fi fost tăiat dintr-un singur bloc gigantic.

Dar cine manevra vasul? Nu exista echipaj. Nicio parâmă mobilă, nicio cârmă, niciun greement de care să te poţi servi. Aproape de roată, un pilot mare, sculptat grosolan din lemn, privea înainte şi părea să transmită navei ordinele unei misterioase Atotputernicii.

Pe catarg, pânzele cusute neîndemânatic în rare locuri păreau că dispreţuiesc vântul care urla ca un lup în jurul lor. Noi căzusem în genunchi copleşiţi de faptul că ne simţeam în mâinile bunului Dumnezeu. Ne apropiam de pământ cu o viteză prodigioasă.

Deodată, am izbucnit într-un nou strigăt de groază: vaporul se îndrepta direct spre un culoar format din două rânduri de stânci, un culoar atât de strâmt, încât abia avea lăţimea necesară ca să permită trecerea unei bărci. Despicarea miraculoasei carene a vasului ar fi fost fatală. Dar nu. Brusc vasul nostru s-a contractat, păstrându-şi însă proporţiile. A devenit atât de mic, încât am fost nevoiţi să ne strângem unul lângă altul, pentru a avea loc fiecare. În depărtare se zărea Peninsula Bretagne. Alergam spre ţărm cu viteza unei ghiulele de tun, desigur, definitiv salvaţi! Atunci, vaporul a început să devină din ce în ce mai mic, până când, la circa 100 de metri de ţărm, în zona formată de plaja întinsă a trebuit să ne aruncăm în apă. Vasul nostru, refugiul nostru se strângea sub picioarele noastre; îl simţeam fremătând, reintrând, ca să spunem aşa, în el însuşi. Când l-am abandonat şi am ajuns înot până la nisipurile sigure, el a devenit minuscul, asemănător jucăriilor confecţionate prin oraşele noastre, pentru copii.

Stupefiaţi şi plini de recunoştinţă, ne precipitam în apă. Vaporul plutea la câţiva metri pe marea devenită calmă. El dădea impresia unui mic rege al flotelor, al unui sabot pentru picioarele lui Iisus când, odinioară, trecea desculţ pe mare. Obrajii noştri şiroiau de lacrimi şi îndreptam spre cer strigăte nesfârşite de slavă! Datorită lui, acestui mic vapor pentru copii, acestei jucării, care a început să crească pentru a salva oamenii! Nu ne puteam înşela, pentru că eram acolo pe plajă, plini de aplomb şi în viaţă; pentru că în locul unui vapor de dimensiuni obişnuite, nu mai era decât unul minuscul! În fine, am intrat în apă până la genunchi, am luat între mâinile mele obiectul miraculos şi purtându-l, am pornit cu capul descoperit pe drumul spre oraş. Nu departe de aici ştiam că ne aşteaptă cu magherniţele sale domolite.

…Nu mai spuneam nici un cuvânt. Se lăsase seara. Bolta cerească strălucea plină de stele, iar Luna, atât de calmă, atât de calmă părea că luase faţa unei sfinte… După o oră am ajuns şi miracolul şi-a găsit explicaţie! Ah! Doamne, când spun: „explicaţie”… trebuie să înţelegem.

El se lămurise pentru noi, marinarii dar, în ce priveşte răuvoitorii oraşului… Ah! Ah! Când mă gândesc îmi vine să râd! Răuvoitorii oraşului! Mult prea răuvoitori pentru a înţelege aşa ceva, nu-i aşa?… Pe scurt, iată explicaţia noastră, pentru noi…

Eu o dau ca mulţumire lui Dumnezeu:

Vaporul care ne-a salvat era cel al fiului meu… un dulce copilaş de 10 ani. În timpul veghei, când furtuna îşi începuse rondul, copilul a avut inspiraţia ca, în ruga sa, să ofere Fecioarei Maria noul său vapor, jucăria sa favorită, primită ca dar de Crăciun.
El se gândise că prin acest sacrificiu va câştiga mila cerului. Şi cerul l-a înţeles bine. Doamna Maria şi-a întins braţele… şi vaporul s-a mărit, a venit spre noi şi ne-a salvat apoi, după terminarea rolului său divin, a redevenit mic, mic, mic…

Atunci, pe când oraşul răsuna de cântece de bucurie, l-am transportat la biserică, după altar… iar din acea zi, vechea biserică s-a numit Notre-Dame a micului vapor…”

Iată povestea. Ea valorează atâta cât poate valora. Are cel puţin meritul de a nu fi psihologică
Articol preluat din Caietul Taberei yoghine de vacanţă, Costineşti 2000

Sursa:”yogaesoteric.net”

O mama s-a materializat din lumea de dincolo petru a-si ajuta fiul

Jean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupaţia germană. Iată câteva extrase din declaraţia scrisă a abatelui Paul Labrette:

„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes… Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală… Pe la miezul nopţii, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la uşa presbiteriului a răsunat soneria cu o violenţă care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid.
În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani şi-a împreunat mâinile văzându-mă:
- Domnule abate, veniţi repede, e vorba de un tânăr care o să moară.
- Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora şase.
- O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziaţi…
- Bine, scrieţi-mi în agendă strada, numărul şi etajul.
A intrat în hol şi am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea.
- Contaţi pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute.
Femeia mi-a spus în şoaptă:
- Dumnezeu să-şi aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteţi foarte ostenit, şi să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.

Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios şi am plecat pe străzile pustii şi întunecate. O patrulă a aţintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent şi mi-am urmat drumul grăbind pasul… Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbuşit de radio. Uşa de la intrare, din fericire nu era încuiată.
Am urcat scara la lumina lanternei mele şi, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om aşteptat. Un zgomot de paşi, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârţâitul unui zăvor de siguranţă şi uşa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă priveşte cu o mirare respectuoasă.
- Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este?
- Nu, domnule abate, e o greşeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E şi un tânăr aici, eu sunt (zâmbeşte), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greşeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intraţi, vă rog, câteva clipe. Sunteţi îngheţat, vă pregătesc un grog… Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.

- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providenţială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viaţă. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem… La toate clopotniţele din oraş bătea ora unu şi un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înţelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a oraşului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniţă întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază.
Când am ieşit, acoperişurile oraşului erau luminate. Se vedeau cel puţin două sute de focare de incendiu. Peste tot, faţade spintecate parcă de cuţit, blocuri prăbuşite în mijlocul şoselei, nori de fum, de praf, ţipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morţi şi de răniţi erau aşezaţi în curte. Veneau întruna alţii: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta… Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunţile fără viaţă.

Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid.
- Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră?
- Nu, un enoriaş!
Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viaţă, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Şi îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greşeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Şi râdea! Era în pragul veşniciei şi nu ştia. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci şi unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită şi fotografii; una dintre ele înfăţişa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfăţişa pe patul morţii, cu mâinile îmbrăţişate pe piept ţinând rozariul şi avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939.
Am privit scrisoarea îngălbenită… Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.

Fragment din lucrarea „Morţii ne vorbesc” de Francois Brune

Sursa:”yogaesoteric.net”