luni, 31 octombrie 2011

Timisu de Sus-Lamba Mare-Culmea Crucurului(muntii Postavaru)




Timisu de Jos (halta C.F.R.) – Lamba Mare -Culmea Crucurului.
Marcaj: cruce albastra Durata: 3 ore; in sens invers 13/4 ora Caracteristici: usor in orice anotimp, pina la cabana AGVSAP (pe drumul forestier); moderat vara si dificil iarna in sectorul cabana AGVSAP – culmea Crucurului

In marginea Drumului national l, linga bariera situata la 50 m sud-vest de halta C.F.R. Timisu de Jos, un stilp indicator marcheaza inceputul traseului (705 m altitudine). Bariera este situata la 200 m amonte de capatul liniei I.T.A. Brasov nr. 23 Brasov – Timisu de Jos si la 300 m aval de statia I.T.A. de pe traseul Brasov – Predeal.
Traversam calea ferata, lasam in dreapta soseaua forestiera de pe piriul Vama si dupa 370 m de la bariera incepem sa urcam in lungul piriului Lamba spre vest. Depasim ultimele case ale Timisului de Jos (situate in apropierea confluentei cu Lamba Mica) si urmam drumul forestier de pe Lamba Mare. La 2 km de la marginea Timisului de Jos trecem pe linga doua izvoare puternice si o cabana forestiera (in stinga drumului). Ceva mai sus de cabana drumul strabate o mica dar pitoreasca cheie sapata in conglomerate. Valea se largeste si la 700 m de cheie ajungem la capatul drumului forestier, linga un izvor si o cabana de vinatoare a AGVSAP, filiala Brasov (1 000 m altitudine; 1¼-1½ ora de mers de la bariera C.F.R.).
De la cabana, traseul continua pe poteca din prelungirea drumului forestier. Traversam piriul pe podul de beton de linga cabana si urcam spre vest, usor, in stinga piriului. Trecem pe linga o cabana forestiera parasita si dupa 20-30 minute de la cabana AGVSAP ajungem in apropierea unui izvor puternic (de partea cealalta, in stinga vaii). In amonte albia piriului este seaca cea mai mare parte a anului, inca 5-10 minute de urcus usor pe firul vaii si sectorul usor al traseului ia sfirsit. De aici inainte este nevoie de multa atentie (poteca se pierde adesea) si de o buna conditie fizica deoarece pe o distanta de 600 m urmeaza a se urca o diferenta de nivel de 250 m. Dupa un scurt urcus moderat prin padurea de fag si molid, spre vest, ne angajam pe o culme ingusta, abrupta si lunga intre doua vilcele. Vilceaua din dreapta (in sensul urcusului) este strajuita de un perete stincos, abrupt. In continuarea culmii inguste, poteca urca un versant puternic inclinat, printr-o padure de molid cu multe doborituri de vint. In continuare panta se reduce, poteca strabate un molidis tinar si, mentinind directia vest, dupa 1¼-1½ ora de la cabana AGVSAP ajungem in culmea Crucurului (700 m nord de virful Ruia). Acest punct (l 435 m altitudine), marcat cu un stilp indicator, este situat la intersectia cu Drumul Albastru (traseul nr. 6, banda albastra) si Drumul Galben (traseul nr. 2, banda galbena). Pe aceste trasee spre stinga (sud-vest) se poate urca la cabanele Postavarul (½ ora) si Cristianul Mare (3/4 ora), iar la dreapta (nord-est) se poate cobori in Poiana Brasov si in Brasov.
33. Poiana Brasov (restaurantul Capra Neagra) – Poteca Sulinar – Poiana Ruia[8]
Marcaj: cruce rosie Durata: 1½ ora; in sens invers, 1 ora Caracteristici: moderat in orice anotimp
Pornim din centrul statiunii Poiana Brasov, din coltul sud-vestic al restaurantului Capra Neagra. Din dreptul stilpului indicator (l 015 m altitudine) ne indreptam spre sud-est, pe trotuarul asfaltat [sector comun cu traseul nr. 24 (Drumul Rosu) marcat cu cruce rosie]. Urcam spre sud, in lungul Pirtiei Bradul pina la intersectia cu drumul care vine dinspre cariera – trambulina – Pirtia Slalom Special (din stinga) si se indreapta spre Pirtia Sulinar. In dreptul stilpului indicator iesim spre dreapta din pirtia Bradul (15 minute de la Capra Neagra).
La 5 minute de la Pirtia Bradul, in dreptul unui stilp indicator, parasim traseul nr. 24, continuind pe poteca ce se ramifica spre stinga si urca moderat deasupra Drumului Rosu, prin padurea de amestec (brad, molid, carpen, alun etc). Dupa citeva minute cotim la stinga (sud-est) si traversam Padina Timpa, apoi culmea din stinga acesteia si ajungem deasupra Padinei Sulinar, strabatuta de pirtia cu acelasi nume. Poteca urca in serpentine, prin padure, pe versantul din dreapta Padinei si Pirtiei Sulinar, apoi chiar in marginea pirtiei, de-a lungul sectorului numit Canal, si din nou in serpentine, prin padure. Imediat dupa o banca de lemn ajungem ia un stilp indicator (l 350 m altitudine) situat la citiva zeci de pasi sub refugiul Salvamont – capatul traseului nr. 4 marcat cu punct albastru (45 minute de la Pirtia Bradul).
De la refugiul Salvamont, poteca, din lungul Pirtiei Sulinar porneste spre dreapta (sud). Dupa ¼ ora de urcus, poteca atinge pirtia in sectorul Zidul Mare. Urcam in serpentine versantul puternic inclinat si dupa ½ ora de la refugiul Salvamont, ajungem in traseul nr. 6 (Drumul Albastru) marcat cu banda albastra. Sintem la 1 480 m altitudine in marginea de nord-est a Poienii Ruia. De aici se poate ajunge in 20 de minute la cabana Postavarul, urmind marcajul banda albastra al traseului nr. 6.


duminică, 30 octombrie 2011

Fantomele si stiinta



Fantomele fac parte dintre cele mai singulare si enigmatice fenomene din domeniul parapsihologiei. Obiecte care zboara, aruncate de puteri nevazute, tablouri ce cad singure de pe pereti, ciocanituri in pereti, sunete de pasi ai unor fiinte invizibile, aparitii de siluete omenesti aburoase, miresme si adieri , este ca avem de-a face cu o forma de psihochinezie, o influenta directa asupra lumii fizice, mai precis, niste incordari psihice care cauta un ventil de manifestare. Daca estesa-i credem pe cercetatorii germani, “Emitatorii de stari fantomatice” sunt, cel mai frecvent, tineri aflati la varsta pubertatii, ale caror conflicte interioare incearca sa se manifeste in exterior.                                                                                              
Lumile se intrepatrund Dar cele mai seducatoare explicatii vin din zona fizicii cuantice. Fizica moderna a dematerializat materia. Pentru fizicieni, atomii nu sunt decat niste vartejuri de energie. Astfel, lumea vizibila si cea invizibila nu mai au nici o frontiera definita, ele se intrepatrund. Ceea ce numim “de dincolo” nu este decat o lume aflata dincolo de perceptiile noastre, dar nu dincolo de realitate. O alta teorie de data recenta afirma ca fenomene electrice neobisnuite pot declansa halucinatii, aparitii, viziuni si experiente psihice spontane. Se vorbeste chiar si despre o asa-numita “memorie a lucrurilor”, care declanseaza viziuni cu fantome. 

Plinius si fantoma inlantuita La antici, existenta fantomelor era legata nemijlocit de cultul mortilor. In Atena, la sfarsitul lunii februarie, grecii se ocupau in mod deosebit de rudele lor decedate, crezand ca fantomele lor se intorceau din Hades, pentru a se amesteca in viata locuitorilor orasului. Timp de trei zile consecutiv (numite sarbatorile anthestiriei, de la numele muntelui Anthesterion) se tineau mese publice, la care mortii isi aveau locul rezervat si le erau servite felurile cele mai alese. Dar una dintre cele mai vechi povesti cu fantome ii apartine unui roman. Ea este relatata in scrisorile lui Plinius cel Tanar, care a trait la Roma, in secolul I inainte de Hristos. Descrierea facuta de el este foarte meticuloasa, desi, de felul sau, marele carturar nu era un om prea credul. Cu toate acestea, el a fost asa de impresionat de aparitia unei fantome in lanturi, incat i-a povestit amanuntit intamplarea prietenului si protectorului sau, Lucius Sura. Dar nu toate fantomele poarta lanturi si nici nu corespund imaginii populare a spectrului imbracat intr-un val alb. Unele aparitii, mai ales cele care se produc chiar in momentul decesului unei persoane, par absolut reale si tangibile. Cel decedat arata la fel ca in timpul vietii, fara sa poarte vreun val sau sa aiba aspectul unui nor sau al unei ectoplasme. Dar trebuie semnalata o constanta: de cele mai multe ori, fantoma incearca sa transmita un mesaj, apare pentru a oferi o informatie care sa-i ajute pe cei vii in viata cotidiana sau intr-un moment de suferinta, in urma disparitiei celui decedat.                                                            
Doua feluri de aparitii Cercetatorii fenomenului disting doua feluri de fantome: unele legate de locuri, altele de persoane. Cele din urma dureaza doar cateva saptamani. Aparitiile se produc brusc si dispar la fel de neasteptat. Ele inceteaza atunci cand este indepartata persoana-medium care le creeaza. Cel mai adesea, la baza aparitiei unei fantome se afla o disturbare interioara, de natura psihica. Cand situatia conflictuala este indepartata, ea nu mai imbraca manifestari fantomatice, motiv pentru care, in ultima vreme, “creatorii de fantome” sunt tratati psihiatric sau cu ajutorul hipnozei. Cu fantomele legate de locuri, lucrurile sunt mai complicate. Adesea, ele sunt observate, in acelasi loc, de generatii intregi. In afara de zgomote, se vorbeste si despre aparitia unor spectre, siluete omenesti de consistenta aburoasa. Celebra in sensul acesta este “Grey Lady”, fantoma britanica numita si “Doamna in Alb”. In ce priveste locurile bantuite, de cele mai multe ori este vorba despre un castel, o casa veche sau o camera mai izolata de restul casei. De aceea se spune ca este vorba despre o “emanatie” provenind din acele locuri. Celebrul Conan Doyle, care a fost foarte interesat de acest fel de manifestari, a spus ca ar putea fi vorba despre niste “forme gandite”, ce ramaneau legate de acele locuri. El a reunit multe astfel de intamplari in cartea sa “The Edge of the Unknown”, dar nu a putut explica de ce acele manifestari se reinnoiau la ore precise. Ele pareau sa asculte de o intentie foarte bine definita, de un gand inteligent. Fantomele au, in general, un aspect omenesc. De obicei poarta hainele pe care le aveau in timpul vietii. Uneori sunt transparente, vaporoase, ca inconjurate de un halou. Alteori, aspectul lor il evoca asa de bine pe cel decedat, incat s-ar putea crede ca el apartine in continuare acestei lumi. Uneori, intra pe o usa, traverseaza camera si ies pe o alta usa, prin care dispar la fel de silentios cum au aparut. Alteori, fantomele se materializeaza in mod neclar si dispar tot la fel, trecand prin pereti sau prin usile inchise. Ba merg pe jos, ca in timpul vietii, ba plutesc prin aer, picioarele lor fiind invizibile, ca si cum nu ar putea sa materializeze acea parte a corpului lor. Venirea unei fantome este precedata de multe ori de o vaga senzatie de rau printre observatori, de sentimentul unei prezente. Uneori, aparitia este insotita de un curent de aer rece, un suflu inghetat, care ii ingrozeste pe cei ce asista la fenomen. Aceasta senzatie de frig pare sa acrediteze ipoteza conform careia aparitia ar avea nevoie de energie pentru a se manifesta si, folosind energia ambientala, temperatura ar scadea pe loc. In general, fantomele par indiferente la prezenta celor care le observa. In unele cazuri, ele nu sunt vazute decat de unii privilegiati, dar se intampla sa fie vazute in mod repetat, in acelasi loc, de oameni care nu stiau absolut nimic despre existenta lor.                                                                                                                                                  
Nalucile din Anglia Marea Britanie este o adevarata patrie pentru fantome. Aproape ca fiecare sat are locul sau bantuit. Castele, case luxoase, dar si locuinte modeste, locuri aflate in plin camp, la malul lacurilor sau la incrucisarile de drumuri, toate rivalizeaza in ceea ce priveste aparitiile fantomelor. Cele mai multe dintre acestea sunt vechi de secole, dar, mai recent, bantuie uzine si constructii moderne. Oricum ar fi, celebra “Societate de cercetare psihica” din Londra este o adevarata mina de aur in ceea ce priveste informatiile despre aparitiile din Anglia. Fara teama de a gresi, titlul de cel mai bantuit loc din Anglia i se poate decerna celebrului Turn din Londra. Acolo au avut loc cele mai ingrozitoare executii, timp de secole, acest loc lugubru atragand in fiecare an foarte multi vizitatori. Cea mai veche aparitie a unei fantome intre zidurile sale dateaza din anul 1241: fantoma lui Thomas Beckett, arhidiacon de Canterbury, asasinat la ordinul regelui Henric al II-lea, a fost vazuta de catre un preot. Spectrele oamenilor executati in turn se manifesta, de asemeni, de secole. Anne Boleyn, cea de-a doua sotie a lui Henric al VIII-lea, este, si ea, o fantoma populara. De multe ori au fost vazute si fantomele altor sotii ale lui Henric al VIII-lea, Catherine Howard, decapitata in 1542, si lady Jane Grey, decapitata in 1554. Castelul Glamis, care apartine familiei regale britanice, este locul unde s-a nascut regina mama Elisabeta, si una din fiicele sale, printesa Margaret. El pastreaza de secole intregi sinistra reputatie de a fi gazduit intre zidurile sale uciderea regelui Duncan de catre Macbeth, personajul din drama lui Shakespeare. Glamis are si el fantomele sale: o doamna imbracata in alb, care se plimba pe culoare, o alta care se uita pe o fereastra ingradita cu bare, un baietel negru, asezat pe o banca de piatra, si un spectru inspaimantator, cu barba, care l-a impresionat pe Walter Scott cand a vizitat castelul. In zona mai pot fi vazute fantomele a patru cavaleri calare. Walter Scott i-a vazut si pe ei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, ei au aparut in fata unui soldat scotian, de la antiaeriana. Crezand ca este vorba despre niste parasutisti inamici, el i-a urmarit si i-a vazut disparand in apele negre ale unui lac din apropiere. Si castelele regale din Sandrigham, Balmoral si chiar Windsor au fantomele lor, descrise de multe ori, de diversi martori. Inca din secolul al XVII-lea, palatul Saint-James este bantuit de fantoma ducesei de Mazarine, una dintre amantele regelui Carol al II-lea al Angliei. Ea apare de fiecare data, pentru a prezice moartea apropiata a celui care o vede. In noiembrie 1971, revista “Paris Match” releva faptul ca ducele de Bedford trebuise sa isi mute televizorul dintr-o camera in alta, din cauza unei fantome prea galagioase, din castelul sau din Woburn Abbey. Terence Whitaker, mare expert englez in materie de fantome, povesteste: “Timp de patru sute de ani, Bisham Abbey, din Buckingamshire, este bantuit de fantoma doamnei Elisabeth Hoby, o prietena a reginei Elisabeta I. Ea poate fi recunoscuta din portretul ce se afla in sala principala a castelului. Toti cei care au vazut-o spun ca seamana cu o fotografie in negativ, fata si mainile aparand in negru, iar rochia pe care o poarta, in alb stralucitor. La sfarsitul secolului al XIX-lea, amiralul Vansittart a devenit noul proprietar al locurilor. El nu credea in existenta fantomelor, dar, intr-o noapte, a trait o experienta care i-a schimbat total felul de a gandi. El trecea prin sala mare, chiar pe sub portretul doamnei Hoby, cand, la un moment dat, a simtit o prezenta in spatele lui. In clipa in care s-a intors, a vazut spectrul cunoscut si a constatat ca personajul pictat in tablou, pur si simplu disparuse. Intr-o zi, pe raul Tamisa, care trece chiar pe langa castel, doi scolari au vazut-o pe doamna Hoby, aflata in partea din fata a unei barci cu vasle”. Dar si in anii nostri, in Anglia, foarte multe case au reputatia nefasta de a fi bantuite. Astfel, in iulie 1995, in Birmingham era de vanzare o casa foarte frumoasa, complet renovata, la un pret de nimic. Locatarul precedent, domnul Pell, fost parasutist in armata, parasise casa, fiind gonit de catre fantome. Mai apoi, si alti locatari au trebuit sa fuga, la scurt timp dupa ce se mutasera, viata lor fiind perturbata de soapte stranii, de o atmosfera foarte apasatoare si de aparitii succesive, mai ales aceea a unui caine alb. Dar nu toate fantomele sunt rele. In 1953, domnisoara Muriel Ward a dat un anunt in ziare pentru a vinde prezbiteriul pe care il parasea, pentru ca voia sa traiasca la Londra, aproape de prietenii sai. Anuntul preciza, totusi, ca acest prezbiteriu din secolul al XV-lea, aflat in stare foarte buna, dispunea “de mai multe fantome prietenoase”. Intrebata in legatura cu acest subiect, domnisoara Ward a recunoscut ca se afla in relatii foarte bune cu acele fantome, care ii tineau companie. Era un calugar, o doamna in varsta, care aparea in fiecare an de Craciun, si un grup de tineri, imbracati cu totii in costume din secolul al XVII-lea, care apareau, de fiecare data, stand intr-o caruta, pe data de 15 septembrie.                                                   
Printesele plutitoare In Europa, mai multe familii princiare atesta prezenta unei “doamne in alb”, care apare de multe ori, pentru a-i preveni de un eveniment exceptional, uneori dramatic, alteori fericit. La Burboni, moartea unui print era anuntata de o doamna imbracata in alb, care bantuia, cu o zi inainte, in jurul palatului. Malherbes, avocatul regelui Ludovic al XVI-lea, a povestit ca, inainte de a fi condamnat, regele il intrebase daca o vazuse. Hohenzollernii, care au domnit in Prusia mai multe secole, erau preveniti de o drama ce urma sa se produca in familie, sau de un deces, tot de o misterioasa femeie in alb. In 1879, un soldat din garda a vazut-o si a fugit inspaimantat. Mai tarziu, a fost acuzat de dezertare. Se pare ca ea a aparut si in fata kaizerului Wilhelm al II-lea, inainte de declaratia primului razboi mondial, avertizandu-l ca se va termina prost pentru Germania. Si Habsburgii, care au fost loviti de multe dolii, au avut doamna lor in alb. Ea le-a bantuit resedintele din Austria, dar s-a manifestat pentru prima data in Spania, in fata imparatului Carol Quintul. Si inainte de moartea sa a fost vazuta o femeie imbracata cu o rochie lunga, alba. In timp ce imparateasa Maria Louise isi veghea mama muribunda, impreuna cu sora sa mai mica, Leopoldina, aceasta a intrebat-o, la un moment dat, cine era doamna in alb, care tocmai aparuse. “Este doamna alba care a venit sa ma caute”, a spus muribunda, care la scurt timp dupa aceea si-a dat ultima suflare.                                                                                                                                    
Teatrele bantuite Faimosul teatru din Drury Lane, Londra, este, la randul lui, bantuit de mai multe fantome. Unele dintre ele sunt ale unor actori decedati: Charles Keene, celebru in secolul al XIX-lea, Charles Maclin, ucigasul unui alt artist din trupa, in urma unei dispute, Joe Grimaldi, comic si cantaret faimos. De asemeni, a fost vazuta fantoma lui Carol al II-lea al Angliei, in 1948. Or, in secolul al XVII-lea, monarhul venea deseori sa asiste la spectacole. Dar cel mai interesant dintre aceste personaje a fost un om in gri, tanar si foarte frumos, imbracat ca in secolul al XVIII-lea, purtand o peruca si un tricorn, cizme de cavaler si o sabie la centura. Mantaua lui lunga i-a adus numele de “omul cu mantaua gri”. De obicei, el aparea in timpul zilei, traversand in liniste scena si disparand printr-un perete. Era vazut si in timpul repetitiilor unor piese ce se dovedeau, mai apoi, a fi mari succese, si de aceea aparitia sa era considerata de bun augur. Multi l-au vazut fara a-si da seama ca este o fantoma, luandu-l drept un actor costumat. In 1848, niste zidari care lucrau la teatru au descoperit intr-o camera zidita scheletul unui om care mai avea pe el niste zdrente. Un pumnal din secolul al XVIII-lea era infipt in coastele sale. Acela era exact locul in care disparea “omul cu mantaua gri”. Niciodata nu s-a putut descoperi cine era acel om si nici motivul crimei. Mai multe actrite povestesc ca au fost luate de mana de o fiinta invizibila si apoi duse spre scena, in momentul primelor repetitii. Uneori, ele au primit o bataie amicala pe spate, in semn de incurajare. Cantareata Doreen Duke a spus ca a fost ghidata de doua maini puse pe umeri, in cursul repetitiilor la o piesa. In plus, a primit de mai multe ori acea bataie amicala pe spate, desi autorul a ramas intotdeauna invizibil. In timp ce se machia in cabina sa, actorul Stanley Lupino a vazut reflectandu-se in oglinda fantoma comediantului Dan Leno, mort in 1904. Un alt loc public, biblioteca din York, poseda o alta fantoma. Ea a fost vazuta in luna februarie a anului 1954, in sala de lectura. Mergea de fiecare data catre acelasi raft si lua o carte pe care o lasa sa cada pe jos, fara sa o deschida niciodata. Directorul bibliotecii, M.G.F. Willmot, si-a dat demisia pe motiv de “prezenta a unei fantome”. In noiembrie 2006, ziarul “Sunday Dispatch” relata prezenta unei fantome in metroul din Londra, in statia Covent Garden. Ea a fost vazuta pentru prima data de catre un controlor, Jack Hayden, care a crezut ca este vorba despre un om fara bilet. Peste cateva zile, l-a zarit din nou si a putut sa-l descrie cu precizie. Purta un costum gri, foarte demodat, si niste manusi albe, caraghioase. Cum omul il privea insistent, Hayden l-a intrebat daca dorea o informatie. In clipa aceea, fantoma a disparut brusc. Peste patru zile, un alt angajat, Victor Locker, l-a vazut din nou. Afland de toate acestea, conducerea l-a angajat pe Eric Davey, un reputat specialist in domeniul paranormal, sa intreprinda o ancheta. Acesta a organizat imediat o sedinta de spiritism la locul unde aparuse fantoma. Ea s-a materializat din nou si a comunicat primele trei litere ale numelui sau: “Ter”. Atunci, unul dintre angajati si-a amintit ca un actor, pe nume William Terris, fusese asasinat, in apropiere de statie. S-au gasit fotografii ale actorului si, cand ele au fost aratate lui Hayden si Locker, acestia au recunoscut imediat fantoma cu costumul gri.                                                                                                                                          
Fetele din Belmez In vara anului 1971, in casa unui taran din mica localitate spaniola Belmez, au aparut cateva fete omenesti pe podeaua bucatariei. Imaginile se modificau, dispareau, apoi reapareau. Convins ca la mijloc e diavolul, preotul din sat a facut o slujba de exorcizare a casei, dar imaginile au reaparut. Martorii oculari au declarat ca acestea se formau de la sine. Culmea evenimentelor a fost atinsa cand primarul localitatii, in prezenta a sute de oameni, a hotarat ca o fata de om imprimata in podea sa fie taiata si pusa sub sticla. S-a presupus ca persoana care “focusa” fantomele din podea era stapana casei. Fenomenul a durat trei ani.

Deochiul

Credinta in deochi sub o forma inrudita cu cea existenta la noi dainuie din timpuri stravechi in tot spatiul mediteranean. In Grecia, in Turcia, in Spania si Italia, in tarile Orientului Mijlociu, teama de o privire malefica este atat de raspandita, incat a dat nastere unui intreg folclor, de la legende si explicatii paranormale, pana la tratamentele preventive si curative, cu gesturi si obiecte protectoare, descantece si vraji cu taciuni aprinsi. Asa cum este el inteles in credintele populare, deochiul ar implica un transfer misterios de energii necunoscute intre cel ce deoache si victima sa. Unii il considera pur si simplu un fenomen paranormal, el exista, dar nu poate fi explicat in termenii cunosterii stiintifice actuale. Cel mult, poate fi explicat in termeni de magie. Altii, pozitivistii sceptici, il explica fara dovezi stiintifice, dar intr-un spirit stiintific, ca pe o influenta de natura energetica asupra organismului victimei si vorbesc despre unde cerebrale, despre curentii bioelectrici ai corpului sau ceva asemanator, incercand sa impace inca-necunoscutul cu ceea ce e deja cunoscut in oarecare masura. Realitatea este ca, deocamdata, nimeni nu stie ce este cu adevarat deochiul, dar multi cred in el, atribuind cu usurinta o stare de rau, aparuta subit, acestui enigmatic fenomen. Interesant este faptul ca e vorba despre un rau facut fara intentie, persona care deoache poate sa nu fie neaparat rauvoitoare. Curioasa este si distinctia care se face in sudul Italiei intre deochiul provocat de laude si admiratie, numit malocchio, si un soi special de vatamare, numit jettatura (aruncare, azvarlire), se considera ca oamenii capabili de asa ceva (jettatori) se nasc cu capacitatea de a arunca, fara intentie, priviri nocive, asemeni unor proiectii sau radiatii daunatoare. Se spune ca papa Pius al IX-lea, eroul celui mai lung pontificat din istorie (32 de ani, 1846 – 1878), era considerat, la vremea sa, un jettatore, iar credinciosii primiti in audienta, desi emotionati la culme de intalnirea cu loctiitorul lui Dumnezeu pe Pamant, nu uitau sa faca, in acelasi timp, la spate, cu mana, gesturi de aparare impotriva deochiului. Prea vechi pentru a putea fi pe deplin explicat (deocamdata) Aproape in toate regiunile unde exista credinta in deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative si staruitoare sau al unei laude aduse de cineva. Chiar si azi, multe mamici pot spune povesti adevarate despre felul in care si-au scos la plimbare copilasul sanatos-tun, pe drum, cineva l-a admirat si laudat, iar la intoarcerea acasa, peste o ora-doua, copilul a inceput sa planga si sa vomite. Oricum, credinta e foarte veche, deochiul sau ochiul rau (ayin ha’ra) este mentionat si in Vechiul si in Noul Testament, si nu numai o data. Nu manca painea celui ce se uita cu ochi rai si nu pofti bucatele lui. (Pildele lui Solomon, 23:6), Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea – toate aceste rele ies dinauntru si spurca pe om. (Marcu 7:21-23). Uimiti de larga raspandire a acestor conceptii, multi specialisti au studiat profund fenomenul, incercand sa inteleaga cauzele pentru care oamenii sunt atat de convinsi de existenta unui asemenea rau. Din secolul al XIX-lea dateaza un text clasic Deochiul: originile si manifestarile superstitiei, de Frederick Thomas Elworthy, iar mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupa in mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credinta, inclusiv implicatiile psihologice care ar sta la baza ei. Dundes este autorul unui punct de vedere original asupra fenomenului, bazat pe opozitia dintre umed si uscat (asa se si intituleaza un studiu academic publicat de el: Wet and Dry: The Evil Eye). Dundes considera ca credinta in deochi ar avea origine indo-europeana si semitica si ca nu ar fi existat in America, in insulele Pacificului, in Asia, Africa subsahariana ori Australia pana la contactul acestor civilizatii cu europenii. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credintei in deochi ar sta opozitia dintre umezeala sau apa, ca expresie a vietii si uscaciunea asociata mortii. Astfel, adevaratul rau pe care cel ce deoache il face victimei sale ar fi faptul ca il seaca, il usuca, lipsindu-l de fluidele necesare vietii. Atinsi de privirea ochiului celui rau, copilasii incep sa vomite, mamelor care alapteaza le seaca laptele, la fel si vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usuca, iar barbatii devin neputinciosi…….. Prof. Dundes vede aici o legatura intre teama de secarea provocata de deochi si originea mitului in regiunile desertice ale Orientului Mijlociu unde, in vremurile de inceput ale agriculturii, seceta reprezenta cea mai mare amenintare la la adresa recoltelor si, implicit, la supravietuirea unei comunitati umane. De aici, mitul pare sa se fi raspandit spre est pana in India, spre vest pana in peninsula Iberica, spre nord pana in regiunea scandinava si spre sud pana in Maghreb. Printre locuitorii Chinei, ai Coreei, ai Indoneziei si Thailandei, printre aborigenii australieni si populatia maori din Noua Zeelanda, in Africa subsahariana si printre nativii din America de Nord si cea de Sud, superstitiile privitoare la deochi nu existau. In America de Sud, conceptia e raspandita azi ca urmare a colonizarii masive de catre spanioli si portughezi, care au ajuns in America aducand cu ei credinta in deochi, puternic inradacinata in Peninsula Iberica. Ceva-ceva o fi adevarat: printre evrei este raspandita credinta ca pestii ar fi imuni la deochi, deoarece traiesc in apa, un argument neasteptat in sprijinul teoriei profesoruilui Dundes referitoare la deochiul care usuca. Daca exista, cum ne aparam de el? Principiul medical E mai usor sa previi decat sa vindeci este utilizat din plin cand e vorba despre deochi, de unde si remarcabila raspandire a metodelor de prevenire a nefastului eveniment. Printre cele mai populare metode de a preveni deochiul se numara: * Gesturi protectoare: adesea, sunt gesturi care au o legatura cu reproducerea, cu fertilitatea, dupa cum afirma numerosi experti. Daca deochiul este un pericol pentru sanatate, implicit pentru viata, el trebuie contracarat prin gesturi care semnifica, in ultima instanta, viata, perpetuarea ei. De unde gesturile cunoscute in Italia ca mano cornuto (semnificatia este, dupa diversi autori, cea a coarnelor de taur, taurul fiind un stravechi simbol al fertilitatii; sau luna noua, Luna fiind considerata, in multe culturi, o divinitate protectoare a copilasilor, a mamelor, a animalelor domestice) si mano fico (degetul mare trecut printre aratator si mijlociu, dupa cercetatorii care au studiat fenomenul, gestul ar trimite, de asemenea, la actul sexual). ((ca sa intelegeti, este vb despre gestul care il fac romanii cand spun ciu-ciu )) * Protectii verbale: negarea calitatilor pentru care copilul, de pilda, a fost laudat de cineva; rostirea unor formule speciale (de genul Sa nu-i fie de deochi!). * Actiuni precum scuiparea asupra celui laudat (mai ales copii, cei mai vulnerabili la deochi); iata, o conotatie interesanta: a scuipa asupra cuiva poate insemna (din perspectiva teoriei propuse de Dundes) ca ii redai apa pe care, altfel, ar fi in pericol s-o piarda din pricina deochiului. * Uratirea intentionata (si mai degraba simbolica) a copiilor, pentru a nu fi laudati ori priviti cu admiratie excesiva sau cu invidie; de aici, obiceiul, intalnit des in India si Bangladesh, dar si prin Orientul Mijlociu sau Balcani, de a face copiilor benghiuri de fard negru, funingine sau praf pe fata. * Purtarea unor obiecte protectoare (cu rol apotropaic, cum il numesc specialistii, adica de indepartare a raului). In Orientul Mijlociu, cel mai popular astfel de talisman este cel de forma unui ochi, a carui privire nemiscata ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncte de cineva care deoache. In Turcia, aceste amulete, confectionate traditional din sticla alba si albastra, sau ceramica ori lemn vopsit, mai nou si din plastic, sunt numite nazar boncugu si se intalnesc la tot pasul: se vand cu miile ca suveniruri turistice, sunt purtate de oameni si de animalele domestice, sunt agatate in masini, sunt zugravite pana si pe avioane. Tot in Orientul Mijlociu este extrem de populara amuleta hamsa (cinci, in araba, pentru ca e vorba despre mana cu cinci degete), numita de musulmani Mana Fatimei (Fatima, fiica profetului Mahomed), iar de evrei Mana lui Miriam (Miriam, sora profetilor Moise si Aaron), amuleta reprezinta o mana deschisa, avand in palma un ochi. * In Italia este purtata de baieti si barbati, ca amuleta protectoare impotriva deochiului, cornicello, un mic pandantiv in forma de corn, confectionat traditional din coral rosu, dar si din aur sau argint, din sticla ori material plastic. Istoricii afirma ca o amuleta asemanatoare era purtata inca din vremea romanilor antici, cand era numita fascina, si ca ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilitatii menite sa invinga primejdia reprezentata de deochi. * Larg utilizate, de asemenea (aici ne aflam pe un teren cunoscut, caci si la noi se intalnesc asemenea amulete) sunt panglicile ori snururile de culoare rosie (rosu, adica sange, adica viata, dupa interpretarea traditionala pe care o dau etnologii). * Potcoava – tot ceva in forma de corn de luna (vezi mai sus); oglinjoare (care reflecta, trimit inapoi privirea malefica), seminte ori pietre semipretioase cu un desen concentric, sugerand ochiul. Lumea e plina de obiecte menite sa ne apere de raul neinteles, dar adesea violent, provocat de deochi. Daca, totusi, farmecele protectoare nu si-au facut efectul (sau cineva s-a trezit neprotejat fata in fata cu o persoana care deoache), se trece la tratamentele curative, cele destinate sa vindece raul. Tratamentele anti-deochi sunt si ele fascinante; de fapt, intreg fenomenul e atat de complex, atat de bogat in amanunte, incat a devenit un captivant obiect de studiu pentru numerosi etnologi, antropologi, istorici ai religiilor, medici etc., intrigati de larga lui raspandire si de aspectele sale pline de semnificatii adesea neintelese, ce trimit la credinte si practici foarte vechi, nascute in copilaria omenirii. Tratamentele implica mai intotdeauna apa; de la regiune la regiune, joaca un rol uleiul de masline turnat in apa, taciunii aprinsi (sau, in vremurile mai recente, chibriturile) ce vor fi stinsi in apa; ceara picurata, de asemenea, in apa; in unele locuri, farmecele presupun spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flacari cu al carei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India), iar in Iran se folosesc semintele unei plante (Peganum harmala) care, aruncate pe carbuni aprinsi, pocnesc si se sparg, imprastiind un fum mirositor cu care sunt afumati cei deocheati. Se spune ca, uneori, ritualul se desfasoara, preventiv, si in restaurante, unde cei prezenti sunt expusi privirii multor straini. Aceste actiuni sunt insotite de descantece si/sau rugaciuni; dupa felul in care reactioneaza nu numai victima, ci si tamaduitorul, se poate spune daca a fost vorba intr-adevar de deochi. In Romania, la fel ca si in Grecia, faptul ca acela care descanta incepe sa caste e un semn sigur ca a fost vorba cu adevarat despre deochi. Ce o fi cu adevarat acest deochi, ce interactiuni tainice si neintelese, intre victima si nefericitul nascut cu darul deochiului presupune el, nu stim inca. Dincolo de superstitie, e posibil sa existe o realitate inca necunoscuta si nedovedita. Poate ca, la fel ca in cazul multor alte fenomene paranormale, adevarul exista undeva, dincolo de noi, de intelegerea noastra din acest moment. Cine pe cine deoache? Desi multi se pot naste cu darul deochiului, superstitia populara atribuie acest dar mai cu sema anumitor categorii de persoane, mai susceptibile de a face rau altora printr-o singura privire. Astfel, cei mai primejdiosi erau socotiti: * oamenii invidiosi (chiar daca nici ei insisi nu erau constienti de invidia pe care o nutreau) * cei care laudau copiii. * persoanele cu ochi verzi ori albastri (aici se regasesc, dupa spusele specialistilor, niste conceptii xenofobe/rasiste prezente in randul populatiilor mediteraneene, la care predominau ochii de culoare inchisa; strainul, demascat prin insasi infatisarea sa diferita de a populatiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potential dusman). * femeile fara copii: intr-o vreme cand a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsa, se credea ca femeile sterpe puteau, din invidie fata de familiile cu copii, sa-i deoache pe membrii acestora. Si, cu toate ca orice om putea, la un moment dat, sa aiba ghinionul de a intercepta o privire care sa-l deoache, se credea ca vulnerabili erau indeosebi copiii, mamele care alaptau, animalele care dadeau lapte, precum caprele si vacile, si pomii fructiferi.

Ciuma neagra(4)

Conform preceptelor medicale ale timpului, oamenii, crezand ca-si vor gasi salvarea prin fuga, n-au facut decat sa raspandeasca ciuma abandonand locurile sinistre. In august, ea era deja prezenta la Bordeaux, Lyon si Paris, apoi la Bourgogne, in Normandia etc. Ciuma a trecut Alpii, a lovit Elvetia si a progresat catre Est. In acelasi moment, in Europa de Nord boala a traversat Canalul Manecii si a lovit Melcombe Regis (actualul Weymouth), in Dorset, sud-vestul Angliei. In 1349, ea a atins Irlanda, Scotia, Germania si Tarile de Jos. Un an mai tarziu, intreaga Scandinavie este atinsa de flagel. In 1352, ea loveste Moscova, apoi se intinde pana la Kiev. Paradoxal, in timp ce Occidentul se afla la pamant, unele regiuni au scapat temporar de epidemie. O parte din Ungaria, Romania si Brabant. Este un mister! Ciuma a facut insa adevarate ravagii in Europa. Italia, Franta, Spania, Portugalia, Anglia, Danemarca, Norvegia, Europa centrala si de est, Germania, Polonia, Lituania, Boemia, Elvetia, peste tot s-a instalat cea mai cumplita disperare si populatia s-a diminuat considerabil. Ciuma a regresat in timpul iernii, daca nu a luat o forma pulmonara, apoi a fost mai vie in primavara si in vara. Incepand cu 1347, ciuma s-a instalat pentru mai multe secole in Occident: este nasterea celei de-a doua pandemii.
-TERMINAT-

Ciuma neagra(3)

Dar galerele genoveze si-au urmat periplul macabru catre sfarsitul anului 1347. Au acostat in Sicilia, de unde ciuma a atins peninsula prin Reggio Calabria. Galerele s-au intors la Geneva, insa au ajuns mai intai la Marsillia, in Franta, care le-a deschis portul la 1 noiembrie. Boala a ravasit apoi fulgerator orasul, cu o violenta rara. O strada unde toti locuitorii sai au murit in cateva saptamani, a luat numele de strada „Rifle Rafle” (Pusca jefuita). Vehiculata de-a lungul cailor comerciale terestre, fluviale si maritime, ciuma a atins Spania, fara indoiala prin porturi de la Languedoc. In acelasi timp, Corsica si Provence au fost atinse inainte de sfarsitul anului. Ea a aparut in Avignon, intersectia Occidentului unde isi avea sediul Papa din 1309, in martie 1348. Sapelanul si medicul Papei Clement al VI-lea, Guy de Chauliac, aduce o marturie esentiala privind venirea ciumei in acest oras si unde a avut sansa de a supravietui. In lucrarea sa majora „Marea chirurgie”, scrisa in 1363, el deplange raul care a atins orasul: „In Avignon, ea a fost de doua feluri: prima a durat doua luni cu febre continue si scuipari de sange, si se murea in trei zile. A doua a fost, in tot restul timpului, de asemenea cu febre continue, ameteli si invinetiri ale partilor interne principale, si se murea in cinci zile.” De la Avignon, ciuma s-a raspandit in toate partile. Intre februarie si mai, la Narbonne, Montpellier, Carcassonne si Toulouse probabil in luna aprilie, urmand Italia, Roma si Florenta, de exemplu, care au fost ravasite de rau.
(va urma)

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Prezicerile lui Nostradamus despre Romania(5)


Inainte de conflict marele zid va cadea, Un cap de stat va fi dat mortii, o moarte prea saubita si deplansa. Noul nascut semi-perfect: caci majoritatea va inota: Aproape de fluviu, pamantul va fi patat de sange. Inaintea conflictului dintre seful reformator din Moscova si Ceausescu, ramas fidel totalitarismului stalinian (avant conflict), Zidul din Berlin va cadea. Marele (tiran) roman va fi executat (le grand ࠭ort). Moartea sa, dupa doar trei zile de la arestare (mort trop subite), va fi mult regretata (plainte). Noul guvern (nay) va fi doar jumatate din ceea ce revolutia populara va fi voit (miparfaict), caci majoritatea activistilor de partid se vor mentine la putere (la plupart nagera). La Timisoara si la Bucuresti, doua orase apropiate de Dunare (aupr賠du fleuve), va fi pamantul patat de sangele revolutionarilor romani (de sang la terre teinte).

Prezicerile lui Nostradamus despre Romania(4)



Toti aderentii care vor fi sustinut partidul In favoarea celui al carui nume va fi dur si taios, vor fi condamnati la moarte, striviti si distrusi. Bunurile le vor fi luate prin confiscari publice, pauperizare generala, Niciodata poporul roman nu va fi fost atat de ultragiat. Majoritatea aderentilor care vor fi sustinut “Partidul”: aservit lui Stalin (qui auront tenu party pour Rude en l贴res) vor fi condamnati la moarte (mis mort) si exterminati in inchisori si lagare de munca (saccag鳩. Mai toate valorile vor fi distruse (grand neanty) si toate posesiile vor fi confiscate si “nationalizate” (biens publi鳠par fisc). Niciodata in trecutul sau poporul roman nu va fi fost atat de umilit si urgisit (onc Romain peuple ne fut tant outrag驮

Prezicerile lui Nostradamus despre Romania(3)


In anul cand fratii crinului vor fi in varsta, Unul dintre ei va detine Romania Mare: Muntii sai se vor cutremura, trecerea Latina fiind deschisa, Mahnit va fi pentru a fi admis marsul contra puternicului din e cat de ingenioasa, pe atat de neasteptata. Ea e continuta in expresia “ouvers Latin passage”. Ceea ce ne-a sugerat ca e vorba de un joc de cuvinte este schimbarea lui “t” final din “ouvert” in “s” si, de asemenea, faptul ca “latin” e scris cu litera mare, sugerand un nume propriu. Se vede astfel ca e vorba de o scurta anagrama: -s LATIN=STALIN. Dar iata ca o noua confirmare ni se prezinta in ultimul vers. Aici Stalin e numit “fort d?Arm鮩e”, e o varianta a expresiei “le grand duc d?Arm鮩e”, cum e numit in extraordinarul catren V-94, a carui solutie in extenso se afla in paginile 504-510 din prima noastra lucrare (1976) si la paginile 303-310 ale celeilalte (1987). In sfarsit, ni se spune ca regele Mihai va fi “fach馱uot; (suparat), ceea ce in limbajul nostradamian implica o grea lovitura sau o nenorocire. Mihai a fost obligat, dupa cum se stie, sa abdice, de catre Stalin in 1947, dupa ce el este cel care, impotriva planului lui Antonescu, rupe alianta cu Germania si lasa libera trecerea fortelor sovietice prin tara. Faptul de a fi participat la agresiunea lui Hitler impotriva Uniunii Sovietice nu i s-a iertat totusi. Faptul de a fi “marcher contre fort d?Arm鮩e” a fost, dupa profet, cauza caderii sale.

Prezicerile lui Nostradamus despre Romania(2)

Insula franca va fi poluata de Arnani, Banda nesfarsita prin muntele Adrian: Raul va fi trecut Hutin prin pod de plute, Vor intra Bayonne toti strigand “Bichoro”. Romania, aceasta insula latina izolata in oceanul slav (isle franque), va fi intinata si profanata (tholoser) de sovietici (Arnani=Nanari), acesti descedenti ai prostitutiei revolutionare comuniste. Hoardele nesfarsite (bande infinite) vor trece muntii Transilvaniei, tintind catre Germania de rasarit si Austria, regiunea muntilor unde s-a nascut Hitler (par le mont Adrian). Ele vor trece Nistrul (passer rivi貥) pe la Hotin (Hutin) printr-un pod de barci si scanduri (par pont la planque) si vor intra ca intr-o tara inamica, cu baionetele trase (bayonn頥ntrer) si cu strigatul de lupta: “catre Bucuresti!” (tous Bichoro criant).

Prezicerea lui Nostradamus despre Romania(1)

Norneigre, Dacia si Insula Britanica vor fi atacate de fratii cei uniti. Un cap la Roma nascut din sange Galic. Si armatele lor vor fi respinse pana la paduri. Aici este vorba de operatia numita “metaplasma”: din doua nume se ia cate o parte, se pun laolalta si se formeaza un nou termen, care exprima sinteza primelor doua. Intelesul catrenului se deseneaza cu claritate limitele pana la care au ajuns Puterile Centrale, in Primul Razboi Mondial, pe cele trei fronturi: la apus Anglia, la sud Italia si regiunea nordica a Iugoslaviei, iar la rasarit Romania.

Brasov-Kermen-Groapa lui Simion(muntii Postavaru)




Brasov (cartierul Temelia) – Kermen – Groapa lui Simion





Durata: 3 ore; in sens invers, 2 ore Caracteristici:moderat vara, dificil iarna






Din cartierul Temelia (linia I.T. Brasov 17) ne indreptam spre sud-est pe strada V. Alecsandri. Citeva minute dupa ce traversam strada Timpei ajungem la Scoala generala nr. 4 (610 m altitudine), in marginea cartierului (marginea de sud a orasului). Urcind in continuare pe drumul forestier modernizat, dupa 200 m de scoala, inaintea unui depozit de ambalaje, cotim la stinga pe un drum forestier de pamint pe care urcam spre sud prin padurea de fag pina in luminisul din culme unde se intersecteaza mai multe drumuri de pamint si poteci. Din stinga (nord-nord-est) urca pe culme poteca ce porneste de la capatul de est al strazii Timpei. Din fata (sud-est), pe piriul Alunis si pe culmea din stinga lui urca poteci dinspre Grupul scolar Steagul Rosu. Drumul forestier ce coboara spre dreapta (sud) trece in Valea Popii (pe la Fintinita Popii).
Traseul continua spre dreapta (sud-vest), pe drumul ce urca pe culme, prin padurea de fag. Citeva decenii in urma din aceasta intersectie traseul a fost marcat cu cruce galbena pe fond albastru pina la Groapa lui Simion; in prezent, acest marcaj a disparut aproape total. Continuind sa urcam usor si moderat prin padure pe culmea ingusta, cu scurte sectoare de coboris, ajungem la o bifurcatie (15 minute de la intersectia din luminis). Drumul de pamint ocoleste prin dreapta o proeminenta rotunjita – virful Kermen -iar o poteca traverseaza virful pe care se afla o poienita (785 m altitudine) din care in fata, spre sud, zarim culmea Postavarului. Drumul continua spre sud-est pe culmea ingusta sau imediat sub culme urcind usor pina la alt mamelon pe care il ocoleste prin dreapta. Coborim intr-o inseuare si din bifurcatia care urmeaza continuam pe drumul din dreapta (sud) urcind si coborind alternativ, pina la baza unui sector puternic inclinat si abrupt, cu iviri de stinci (conglomerate), unde drumul forestier se termina. Urcam puternic pe o culme ingusta printre fagi si brazi, traversam o mica inseuare, intre doua stinci de conglomerate, continuam urcusul puternic pe culme sau imediat sub ea, ocolim prin stinga o proeminenta stincoasa si dupa 30 minute ajungem intr-un luminis. Citiva pasi la dreapta, in afara potecii si am ajuns in Amvon (l 100 m altitudine), un punct de belvedere, deasupra unui abrupt stincos de unde se deschide o larga priveliste asupra Postavarului si, mai departe, spre Tara Birsei si Magura Codlei.
De la Amvon continuam spre sud, coborind intr-o inseuare, apoi urcam din nou pe culme, prin padurea de fag si brad. Dupa 20 minute intersectam o poteca din prelungirea traseului nr. 10. Datorita lipsei marcajului, aceasta intersectie este greu de sesizat si la intoarcere se poate gresi foarte usor. De aceea, trebuie riguros mentinuta directia: pentru coborirea pe traseul nr. 31 (prin Kermen) spre nord, iar pentru coborirea pe traseul nr. 10 (prin Crucuru Mic) spre nord-est.
Urcind usor pe culme sau imediat sub ea, trecem prin doua poienite situate in inseuari. Tn cea de-a doua poienita, mai mare intilnim o poteca ce urca pe Valea Hotilor (din traseul nr. 9), dinspre dreapta (nord-vest). Traversam culmea ingusta intr-o mica inseuare intre stinci si cotim brusc spre stinga. (Spre dreapta putem ajunge la un punct de belvedere, pe un virf stincos – 1 350 m -, alcatuit din conglomerate marunte, acoperit in parte cu molizi).
Dupa ragazul necesar privirii, ne intoarcem in poteca principala. Coborind usor, ocolim prin dreapta citeva grupuri de stinci (pe care se mai distinge vechiul marcaj – cruce galbena pe fond albastru). De aici inaintam spre sud-vest, in lungul culmii. Dupa circa 20 minute intram in traseul nr. 6 (banda albastra). Sintem la 1 320 m altitudine, la obirsia piriului Groapa lui Simion, afluent al Vaii cu Apa. Continuind urcusul spre sud-vest, pe traseul nr. 6, dupa 1½-2 ore se poate ajunge la cabana Postavarul.



Ciuma neagra(2)

La Caffa, oras fondat de genovezi catre 1226 pe malurile Marii Negre, s-a jucat de fapt viitoarea drama pentru Occident. In 1334, orasul a inceput sa fie asediat ca urmare, se pare, a contencioaselor comerciale dintre genovezi si mongoli, de catre tatarii trimisi de han. Esuand, seful lor, Djanisberg s-a decis sa se razbune pe genovezii aflati la adapost in spatele zidurilor Caffei, aruncand peste ele cadavrele celor atinsi de ciuma (desi unii istorici sunt sceptici privind veridicitatea acestui eveniment). Cert este ca in oras a izbucnit o teribila epidemie si populatia a fugit. Genovezii, cu navele lor, au adus ciuma in Europa... (si nu evreii, cum nedrept au fost acuzati), intr-un climat degradat din cauza razboaielor nesfarsite, care au facut deja enorm de multe victime. Pentru unii, ciuma nu va fi decat paroxismul unei serii de calamitati. In acest context galerele genovezilor transportand grau rusesc au parasit Caffa si au facut o prima escala la Pera, in apropiere de Constantinopol (alt oras controlat de ei). Aici, ciuma a izbucnit in noiembrie si decembrie 1347. Unul dintre martori, omul politic Demetrios Kydones a spus ca „In fiecare zi marele oras se goleste (...), in fiecare zi sarcina noastra consta din a ne duce la groapa prietenii (...). Oamenii fug in tacere, de teama sa nu imparta boala cu apropiatii lor.” Itinerarul si cronologia exacte ale epidemiei sunt dificil de realizat, totusi. De la Constantinopol, ciuma s-a propagat pe coastele Marii Negre, in insulele din Marea Egee, in Grecia, in Creta, in Cipru si la Alexandria, de unde, urmand Valea Nilului, s-a raspandit in Egipt. In paralel, ea a „atacat” Palestina, Libanul si Siria. Fiecare port, fiecare loc atins a devenit un camin de la care s-a raspandit apoi boala teribila.
(va urma)

Ciuma neagra(1)

„Ciuma neagra” sau „Marea Ciuma” a castigat ansamblul Europei occidentale intre 1348 – 1357. In 1348, ea a atins o mare parte a Frantei, Italia, Anglia, Germania de Vest si Peninsula Iberica. Un an mai tarziu, Germania in intregime si Scandinavia, cat si Tarile de Jos. In 1352, Rusia. Doar cateva regiuni situate la mare distanta de drumuri, ca zonele muntoase, au putut scapa de acest flager. Europa a pierdut din cauza sa o treime din populatie. Cea mai mare epidemie din istorie, asa o considera toti. Unele orase si-au vazut populatia redusa la un sfert! Si asta in aproape un an... Anglia a pierdut, se pare, 70% din populatia sa, care avea circa 7 milioane de oameni. In 1400, mai erau in viata numai 2 milioane!! Dar nu este vorba decat de estimari. In lipsa de surse destul de precise, nu putem cunoaste numarul exact al victimelor. Ce stim actual? Cercetarile efectuate in acest domeniu in sec.XX, au scos in evidenta propagarea ciumei in China, din 1331. Se crede ca o treime din populatia sa a fost decimata intre 1331 si 1393. Ea a trecut atunci de la aproximativ 125 de milioane la circa 90 de milioane de locuitori. Catre 1338, ciuma este atestata pe platourile Asiei Centrale. Sapaturile, efectuate intr-un cimitir de crestini nestorieni din regiunea Issyk-Kul la sud de lacul Balcic, au permis de a se constata un procent de mortalitate ridicat pentru anii 1338 – 1340. Trei pietre de morminte, datate in 1338 – 1339, indica expres ciuma ca cauza a decesului. Din aceasta regiune, boala s-a propagat, pe caile traditionale ale marelui comert intre Orient si Occident, de la est la vest spre Mediterana si Europa, difuzandu-se in ritmul deplasarilor umane, lovind orase ca Sarmarkand, sau Sarai, capitala „Hoardei de Aur”. In fine, ciuma a atins malurile Marii Negre catre 1346.
(va urma)

vineri, 28 octombrie 2011

Se trage in cinstea regelui...

-Sir!!! -Da , John -Ce a fost zgomotul asta? -Se trage in cinstea regelui -Ok. -Siiiiiiiiiiir! -Da,John -Dar zgomotul asta ce a fost -Se trage in cinstea regelui -La naiba!Inca nu l-au nimerit

joi, 27 octombrie 2011

Brasov-Curmatura-Izvorul lui Ion-Varful Tampa(muntii Postavaru)


  Brasov (Magazinul universal Brasov) – Curmatura -Izvorul lui Ion – virful Timpa

Durata: 2 ore; in sens invers 1¼ ora Caracteristici: usor vara si iarna pina la Izvorul lui Ion; moderat de la izvor la virf

Din spatele Magazinului universal “Brasov’, din intersectia in care se afla un stilp indicator (580 m altitudine) urcam pe strada Dobrogeanu Gherea, spre est. Dupa 15-20 minute ajungem in “Curmatura’ (660 m), inseuarea dintre Dealul Melcilor si Timpa.
Din Curmatura patrundem prin portita de lemn de linga stilpul indicator, inaintind pe o poteca ce se desprinde spre dreapta (sud-est). Continuind urcusul cotim la dreapta si trecem prin alta portita. La citiva pasi de ea se afla un indicator, in dreptul unei bifurcatii. Spre dreapta se ajunge in traseul nr. 8 (triunghi galben) care urca la virful Timpa, iar spre stinga se merge spre Valea Cetatii. Continuind pe poteca din stinga, spre sud-est, trecem deasupra gradinilor, prin padurea de fag si pin. Cotind spre dreapta, poteca – de fapt o alee larga – se indreapta spre sud-sud-est pe curba de nivel, in lungul Vaii Cetatii. Dupa 20-25 minute de mers de la Curmatura aleea intersecteaza un drum de exploatare (de pamint cu pietris din calcar), care urca din Valea Cetatii spre virful Timpa. Asa cum arata indicatorul din intersectie, daca se continua inainte, pe alee, in 15 minute se ajunge la bufetul Racadau, la capatui traseului nr. 9 care urca in Poiana Brasov (triunghi albastru). Cotind la dreapta, incepem sa urcam usor prin padurea de pin si fag. Dupa 5 minute ajungem in primul cot al drumului. La 40 m spre stinga, in marginea unei poieni, linga o buturuga, se afla Izvorul lui Ion sau Fintinita Tesatorilor. Drumul urca in serpentine versantul sud-estic al Timpei si dupa 20 minute de la Izvorul lui Ion ajungem in poiana din saua Timpei, linga un stilp indicator. Cotim la dreapta (spre nord), urcam alte serpentine si, inainte ca drumul sa inceapa a cobori usor, il parasim urcind spre stinga prin pajistea presarata cu arbusti si stinci de calcar (drumul continua cca 700 m spre nord-est, pe curba de nivel, pina la restaurantul Panoramic si statia telecabinei). La 20 minufe de urcus din sa am ajuns pe virful Timpa (955 m), care domina orasul Brasov cu 350 m. O panorama de neuitat se desfasoara sub noi: orasul vechi, in al carui labirint ne ghideaza schitele de pe parapetul de deasupra abruptului nord-vestic, apoi sectorul central al Tarii Birsei cu localitatile ei ordonate, iar mai departe, spre nord, culmile domoale ale Muntilor Baraolt.

Geto-dacii si religia lor

Religia geto-dacilor este, ca si a tracilor si a celorlalte popoare inconjuratoare, o religie politeista cu divinitati graduate dupa insemnatate si putere. Ea reflecta fidel structura social-politica a societatii geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu unic, pare sa fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris si Salmoxis, Zalmoxis) dar alaturi de el inca o multime de divinitati isi gasesc locul in inchipuirea religioasa a daco-getilor. Divinitatile intruchipeaza si la daco-geti fortele neintelese, dar temute ale naturii. Nu este cazul sa discutam acum tezele gresite sau exagerate ale unor istorici si filologi mai vechi asupra presupusului monoteism, pseudo-monoteism sau henoteism exclusivist al daco-getilor. Din cele ce relateaza Strabon, reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar pasajul din Herodot la care se refereau sustinatorii monoteismului dacic credem ca a fost si rau tradus si gresit interpretat: “ Inainte de a sosi la Istru, Darius supuse pe getii care cred in nemurire. Iata in ce chip socotesc ei ca sunt nemuritori: ei nu cred ca mor, ci sunt convinsi ca cel raposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit cate unul dintre dansii, ales prin sorti ca sol catre Salmoxis si il insarcineaza cu toate cate le cer ei fiecare de la divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis in felul urmator: un numar oarecare dintre dansii se pun in rand si ia fiecare cate trei sulite. Altii, luand pe cel sortit sa fie trimis la Salmoxis de maini si de picioare, il ridica in sus si il azvarla in varful sulitelor. Daca, in caderea lui, acesta este strapuns si moare, ei cred ca zeul le este binevoitor, daca insa cel aruncat in sulite nu moare, ei invinovatesc pe trimisul acela si spun ca este om rau. Dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul in locul lui. Insarcinarile se dau celui trimis pe cand acesta e inca in viata.” “Tot tracii acestia(adica geto-dacii), cand fulgera si tuna, aruncand cu sagetile in sus, spre cer, ameninta divinitatea (zeul), caci ei nu cred sa existe o alta divinitate afara de a lor “ Ultima parte a frazei din urma nu corespunde cu ceea ce voia sa spuna Herodot. Atat logic, cat si gramatical, ea trebuia inteleasa si talmacita astfel: “Tot tracii acestia, de asemenea, cand tuna si fulgera, tragand sagetile spre cer, ameninta zeul, caci ei cred ca (cel care tuna si fulgera) nu este un alt zeu, decat zeul lor”. Reiese prin urmare, nu numai ca Herodot nu afirma in nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleisis) ci ca acest Gebeleizis, zeu al tunetelor si fulgerelor, zeu uranian, este, alaturi de Zamolxe ( zeu htonian si poate principala zeitate getica) unul din zeii daco-getilor. Nu e exclus insa ca inca de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tarziu, aceste doua divinitati distincte odinioara sa se fi contopit in una singura, pastrand cele doua aspecte si cele doua nume. Dacii, ca si tracii, erau un popor puternic stapanit de prejudecati religioase, firesti la acea etapa de dezvoltare, imprejurare pe care conducatorii lor o stiau foarte bine folosi in interesul dominatiei de clasa si a statului asupritor. Ei credeau intr-o rasplata pe lumea cealalta, unde ajung in tovarasia lui Zamolxe. Dupa Herodot si Strabon, aceasta credinta in viata cealalta le-o predicase insusi Zamolxe din care grecii facusera un om, si inca unul care invatase intelepciune ca rob al lui Pitagora. Ca si tracii, dacii ridica sanctuare, fie rotunde, fie patrulatere (aliniamente) pe varfuri de munti, pe terasele amenajate special ale acestora. Din cele rotunde, la traci, amintim vestitul sanctuar rotund din Tracia de care vorbeste Macrobius. La Gradistea Muncelului se gasesc doua sanctuare rotunde, alaturi de patru sanctuare patrulatere.Sanctuare patrulatere se afla si la Costesti, la Blidaru si la Piatra Rosie. Dupa multimea sanctuarelor de pe Dealul Gradistei, in preajma cetatii, constituind o adevarata incinta sacra, cu drept cuvant putem conclude ca aici se afla centrul religios al societatii dacice din timpul lui Burebista si Decebal, Muntele sfant, Kogaionul getic, cu un rau, purtand acelasi nume, la poalele lui (poate actuala Valea Alba) de care vorbeste Strabon. Incinta sacra din centrul puterii geto-dace isi trage originea, fara indoiala, dintr-un loc de inchinare mai vechi tribal, dupa cum sanctuarele insesi, ca forma si conceptie, nu fac decat sa continue, in conditii superioare, desigur, stravechile sanctuare din epoca bronzului. Continua prefacere a sanctuarelor si inlocuirea materialului mai prost cu material mai bun al stalpilor si coloanelor e dovada cea mai buna despre vechimea relativa a acestei incinte sacre si de importanta pe care i-o acordau regii si sacerdotii daco-geti. Din pacate, nici din autorii antici si nici din resturile argeologice nu suntem prea mult lamuriti cu privire la ritul si practicile religioase ale daco-getilor. Singurul pasaj este acela din Herodot reprodus mai sus. Sanctuarele rotunde si patrulatere inca nu aduc o lamurire mai precisa. Despre unul din cele doua sanctuare rotunde de la Gradistea Muncelului stim sigur ca, prin asezarea stalpilor de piatra servea si ca un calendar al anului. Interiorul sanctuarului mare de piatra avea un cerc concentric format din stalpi grosi de lemn, imbracati in placi de teracota si cu 9-13 carlige de fier de care, probabil, se agatau ghirlande de flori, verdeata sau ofrande. Nu cunoastem mai de aproape rostul imprejmuirii centrale a acestui sanctuar, facuta tot din stalpi de lemn, in forma de potcoava, doar banuimi ca si acesti stalpi de lemn indeplineau acelasi rost. Aceeasi functiune trebuie sa fi avut si aliniamentele patrulatere, temple deschise, pe suporturile de piatra rotunde pe care erau asezate fie stalpi de lemn, fie coloane de piatra de andezit ,cum e cazul la sanctuarul cel mare cu 60 de coloane de la Gradistea Muncelului. Si aici, coloanele vor fi servit drept loc pentru depunerea ofrandelor sau a altor obiecte de cult. Credem ca cele doua recipiente mari de piatra de andezit ale caror fragmente se afla acum in interiorul cetatii, fusesera destinate sa fie asezate tocmai pe fusul nu prea inalt al unor coloane din sanctuarul-aliniament de la Gradistea Muncelului. Fundul acestor recipiente corespunde aproximativ diametrului coloanelor de andezit. Unele din sanctuare, probabil cele rotunde, au servit si ca oracole, cum e cazul si la traci. Stim de la Suetoniu ca Octavius, tatl lui Augustus, a consultat in Tracia, intr-o padure sfanta, oracolul-templu al lui Bacchus asupra soartei copilului sau. Din Suetoniu reiese ca in aceste sanctuare, cu prilejul consultarii zeului, se faceau si libatiuni cu vin pe altare si ca din focul jertfelor se ridicau flacari pana la cer. In legatura cu acest caracter de oracol al templelor dacice trebuie pusa si bizara informatie pe care ne-o impartaseste Herodot despre camera subterana pe care si-a construit-o Zamolxe( considerat de greci ca un om invatat) si in care el dispare pentru a reapare numai in al patrulea an. Herodot considera ca aceasta disparitie de trei ani si aparitia in al patrulea an ar fi avut rostul demonstrarii adevarului propovaduit de Zamolxe despre nemurire, ceea ce e fireste interpretarea naiva a istoricului grec. Aceeasi ascunzatoare e pomenita si de Strabon, iar consultarile pe care le are Zamolxe( recte: marele preot de totdeauna) cu regele si dregatorii- tot dupa Strabon – confirma acelasi caracter de oracol al templelor de pe Kogaion. Dintre divinitatile geto-dacice ( partial si tracice) se cunosc zeii Zamolxis, Gebeleizis( ambii avand nume curat getice), Bendis(Diana), Hestia-Vesta si zeul razboiului corespunzand grecului Ares si romanului Mars. Primul, Zamolxis, este zeul htonian reprezentand fertilitatea solului si stapanirea imparatiei mortilor. Pe cat se pare, Zamolxe a intrunit la traci si geto-daci si atributiile profetice ale lui Bacchus-Dionysos-Liber. Gebeleizis era, dupa cum s-a vazut din Herodot, zeul uranian al fulgerului, care sta, ca o divinitate suprema alaturi de Zamolxis si se confunda cu acesta de catre Herodot. Zeita Bendis identificata prin interpretatie romana cu Diana, se bucura, dupa cat se pare, de o mare cinste in societatea geto-dacica, ca zeita a padurilor, a lunii, a farmecelor, etc. Nu este intamplator ca imaginea acestei divinitati este redata de o sculptura autohtona gasita la Piatra Rosie, de un cap al zeitei Diana ( Artemis) de factura elenistica descoperit la Costesti, si ca tot aceasta divinitate e reprodusa pe o placa de teracota, aflata in sanctuarul vechi patrulater de pe Dealul Gradistei, fiind imitata dupa reversul unui denar republican, emis in anul 80 i.e.n. Rolul important pe care-l joaca femeile in intretinerea si stimularea sentimentului religios la cei antici si, deci, si in societatea geto-daca, nu a scapat nici atentiei lui Strabon. Dupa o informatie izolata din Suidas, getii au adorat si o divinitate feminina tot cu numele de Zamolxis. Existenta unui cult al soarelui si a unei divinitati solare este neindoielnica. Spre aceasta ne trimit si reprezentarile cercului solar de pe vasele pictate de la Gradistea Muncelului, de pe vasul cu ornament figural din asezarea Tei-Bucuresti, pavajul de piatra in forma discului solar, cu raze, de langa sanctuarul mare rotund de pe Dealul Gradistei si carul solar (in miniatura), de fier si bronz, de la Piatra Rosie. Ca animal sacru daco-getii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l gasim ca punct central pe invelisul de fier al unui scut aflat la Piatra Rosie. Bourul era un animal raspandit in padurile Daciei si Traciei si se bucura ca si taurul, in general, de o speciala cinstire religioasa la daco-geti (dintr-un vechi simbol totemic?). O stire pastrata in Anthologia Palatina ne informeaza ca un corn de bour, imbracat in aur, luat din tezaurele dacice, a fost inchinat de Traian lui Zeus Casios de la ga Antiochia. Organizarea religioasa din sanul societatii daco-gete a acestei perioade cunostea o anumita ierarhizare. In capul organizarii de cult se afla “ marele preot”, personaj foarte important ce detinea locul al doilea dupa rege, bucurandu-se de o mare autoritate in societatea daca si la capul statului. Alaturi de el si sub el vor fi fost si sacerdoti mai mici, si unii si altii se recrutau fara indoiala din patura aristocratiei, fiind nu numai medici si vrajitori ci, mai ales marii preoti, consilieri politici ai regelui si, continuand traditia lui deceneu, carturari. Strabon aminteste si de o tagma de “calugari” (anahoreti) celibatari, vegetarieni si abstinenti. Ritul de inmormantare ramane acelasi din epoca anterioara: incineratia cu sau fara tumuli, si , foarte rar, inhumatia. De observat faptul ca pana acum nu s-a gasit niciun mormant in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei. Incineratia poate avea loc fie cu ardere pe loc si asezarea cenusii si a resturilor intr-o urna, sau direct in groapa, fie cu arderea in alta parte- un rug anume destinat- si asezarea resturilor arderii in urna, intr-un simulacru de cosciug, sau tot direct intr-o groapa simpla, adancita, mai mult sau mai putin in pamant. Ospetele funebre erau – pare-se - mult practicate.                                                                      SURSA : comarion.ro