duminică, 28 iunie 2015

Carti controversate *Germania trebuie sa dispara !



Germania trebuie să dispară!

În timpul celui de-al doilea război mondial, multe lucrări de propagandă au fost transmise publicului larg. Pe măsură ce Hitler a preluat controlul asupra Germaniei, propaganda nazistă a fost folosită foarte mult în şcoli şi în afaceri. În Rusia, Anglia, America, precum şi în alte locuri, au fost distribuite texte anti-germane. În timpul războilui, un om de afaceri american, israelit, pe nume Theodore Kaufman a început publicarea de pamflete sub patronajul Federaţiei Americane de Pace. În anul 1939 Kaufman era hotărât să prevină implicarea Americii în război.
Unul din pamflete, intitulat Passive Purchase, pleda pentru stabilirea unei perioade de două săptămâni în timpul căreia americanii să îşi micşoreze cheltuielile pentru a demonstra public opoziţia împotriva intervenţiei Americii în război. Un alt pamflet de-al lui Kaufman declara „O posibilă pledoarie către Congres…Sterilizaţi-ne pe toţi!…Dacă aveţi de gând să ne trimiteţi într-un Război Străin… Cruţaţi-ne de Orice Posibilitate de a Aduce Copii pe Lumea asta”. Dar pe măsură ce al doilea război mondial avansa, Theodore Kaufman şi-a îndreptat atenţia înspre distrugerea poporului german, publicând una din cele mai binecunoscute cărţi ale erei războiului, Germania trebuie să dispară!

Controversa

Germania trebuie să dispară! este o carte de 104 pagini scrisă şi publicată de Theodore Kaufman în 1941. Textul pledează pentru genocidul populaţiei germane şi a dezmembrării teritoriale a ţării. Se referă în mod special la sterilizarea în masă a tutror bărbaţilor sub 65 de ani şi a femeilor sub 45 de ani. Lucrarea mai promovează distibuirea de pământuri germane, care ar rezolva multe dintre problemele omenirii. În timpul războiului, cartea a avut un impact minim în Statele Unite, dar a obţinut notorietate în Germania Nazistă, unde a fost folosită ca dovadă a unui plan evreiesc de a distruge poporul german. La 24 iulie 1941, ziarul Partidului Nazist, Volkischer Beobachter,a publicat un articol pe prima pagină referitor la carte, intitulat The Product of Criminal Jewish Sadism: Roosevelt Demands the Sterilization of the German People. Articolul pretindea faptul că Theodore Kaufman avea o legătură directă cu preşedintele Roosevelt şi cu politica americană, ceea ce era o invenţie grosolană. La vremea respectivă, conducerea germană era implicată într-o campanie de a aduna susţinere pentru invadarea Uniunii Sovietice. Ideile lui Kaufman au devenit un punct central al campaniei. Din acest motiv mulţi germani, chiar şi în ziua de azi, ştiu cine este Theodore Kaufman, pe când majoritatea oamenilor intră pentru prima dată în contact cu el. Germania trebuie să dispară! a fost citată în mod special ca o scuză pentru a-i aresta pe evreii din Hanovra. La 1 septembrie 1941, Naziştii le-au cerut evreilor germani să poarte o emblemă galbenă pe haine, şi au publicat un flyer în care explicau poporului german că indivizii care purtau steaua conspirau pentru a implementa planul lui Kaufman de distrugere a Germaniei.


joi, 25 iunie 2015

Sat Breaza-Paraul Breaza-Pasul Pascanu-Paraul Demacusa-Sat Moldovita *Obcinele Bucovinei

marcaj trasee
12. Sat Breaza, 950 m – pîrîul Breaza – Pasul Pașcanu, 1250 m – pîrîul Demăcușa – sat Demăcușa – sat Moldovița, 650 m.
Marcaj: bandă albastră.

Distanță: 28 km.
Durata: 8 – 9 ore.
Caracteristici: Ușor accesibil în timpul verii; nu este recomandabil iarna (decît în grup și pe vreme bună). Traseu transversal.

Sursa:http://www.traseeromania.ro/trasee-obcinele-bucovinei/



miercuri, 24 iunie 2015

Lostrita


Lostriţa
de Vasile Voiculescu

Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul de baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori ca să-i înece. Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişarea de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi piele pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii, ca a păstrăvului. După prubuiala vânătorilor de peşte, ar fi ca la doi coţi de lungă şi ar cântări cu tot dinadinsul dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pecari iscusiţi. I-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire. N-a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoşi din minţi. De la o vreme, oamenii au început să-şi dea seama de primejdie şi să se păzească. Când zăreau lostriţa fulgerând ca o sabie care taie apele în sus şi în jos, întorceau capul şi fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând şivoaiele în lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cârmuiască şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese să-i ducă dorul şi flămândă, se făcea din ce în ce mai îndrăzneaţă, mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau toţi şi se fereau. Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. Numai Aliman, singur, îi rămăsese credincios. Mereu îi întindea cârlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, şi nu pierduse nădejdea că o dată şi-odată o să-i cază în mâini. El nu credea în basme bune pentru copii. Râdea când i se povestea de ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba prefăcut în peşte. Şi flăcăul prigonea neobosit fiara apelor. Care parcă fugea de el. Dacă are ea vrăjile ei, apoi le am şi eu pe ale mele, glumea pornind iar la vânat. Zvârlind de atâţia ani undiţa şi aşezând cârlige, i se arătase şi lui de câteva ori vestita lostriţă, nălucind prin bulboane, mlădie şi întru totul minunată, ca un peşte din poveste. Dar totuşi peşte adevărat. Acum, când a ajuns flăcău voinic şi a deprins toate vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prindă odată în undiţă. Numai o clipă! Când, cu inima bătând nebuneşte, se arcui s-o tragă afară, lostriţa scăpă şi se duse cu nadă cu tot. Prin câte trecuse desprinsese şi ea uneltele oamenilor şi învăţase să scape de ele. Aşa se mângâia Aliman, istorisind păţania. Asta era pe la începutul primăverii. Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou şi a încolţit-o într-un cot cu apa scăzută numai până la glezne. Plecându-se repede deasupra ei, a înhăţat-o în braţe. Dar sălbăticiunea a zvâcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mâini ca o săgeată licătoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă. Doar că n-a auzit-o şi pe ea hohotind. Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată, şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat. Aliman era frumos şi voinic. Nu ştia de frica nimănui. Cu atât mai puţin de a celor nevăzute şi neştiute. Bistriţa pentru el nu mai avea taine şi ţinea la adânc ca o vidră. S-a jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte hodină. De dincolo de Toance, mai până-n Siret şi-napoi, el vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, trăia numai pe prunduri şi în apă. Toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa blestemată şi curând are să-i facă de petrecanie. El nu mai râdea ca altădată. Punea capul în piept îndârjit şi pleca fără să mai asculte. De multe ori a fost gata să se înece. Dar niciodată din pricina lostriţei. Ci în alte împrejurări. Aşa, odată, când a sărit să scape nişte plutaşi din fierbătorile râului. Altădată, pentru o undiţă furată de ape. De câteva ori a ieşit abia răsuflând, strâns de gât de braţele unor copii căzuţi în adânc. De curând, vrând să scoată un cal apucat în volbura talazurilor, abia a ieşit din şuvoaie pe o plavie unde a stat leşinat vreme îndelungă. Nici nu ştia cum şi cine îl trage cu viaţă în genunile fără fund. Dimpotrivă, când i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele i se supuneau ascultătoare, purtându-l lesnicioase încotro dorea. Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmă, spre sfârşitul verii, a pierit....Flăcăul, de atâta zbucium şi alergătură se topea. S-ar fi zis de ciudă, dacă nu de dor. Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lăsa timpurie. Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile la lumină. Acum toate se ascunseseră şi amorţeau în adânc. Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărâ peste valea ferecată în gheţuri şi zăpezi. Trebuia să pui urechea pe ţeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistriţa, ca să auzi ici-colo un gâlgâit sur şi depărtat, semn că râul trăieşte. Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase în el somnul iernii. Numai la gândul lostriţei mai învia. Atunci lua toporul şi spărgea de-a lungul bulboanelor copci şi răsuflători, ca să mai trimită puţin văzduh peştilor, care altfel mor acolo dedesubt, înăbuşiţi. Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la şezători şi furcării. Şedea însă posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată. Asculta lacom isprăvile ei şi zâmbea. Descosea îndelung pe toţi cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu puteri asupra apelor şi peştilor, şi apoi rămânea cu minţile aiurea. Până, în sfârşit, a dat Dumnezeu de-a venit şi primăvara. Bistriţa şi-a sfărâmat cătuşele şi apele au năboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete şi bubuituri ca de cumplită bătălie. În fiecare zi treceau vârtejuri duse de nahlapi, buşteni răzleţi, sfărâmături de plute, vite vii ori înecate. Oamenii se aţinteau cârduri să scape din valuri şi să tragă la câte puteau ajunge cu căngile. Încetul cu încetul, s-au potolit mâniile şi apele s-au aşezat în matcă. Păstrăvii ageri au început să se iţească, urmăriţi de lostriţe flămânde, fulgerând după ei. Numai lostriţa cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi sau vreun buştean repezit pe neaşteptate de valuri? O târâse năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase în genuni mai avute în peşte? Aliman a căutat-o îngrijorat multă vreme. Pe la Paşti iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el. Inima lui Aliman a început iar să bată ageră. Roşeaţa i-a venit în obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fără greutate puterile Bistriţei furioase. Mereu şi din toate încercările ieşea cu izbândă şi se întorcea nevătămat...Pescuitul lui era un neântrerupt noroc. Pleca într-o doară să prinză cu mâna pe sub pietre câţiva păstrăvi pentru o gustare şi se întorcea îndată cu dăsaga doldora. Numai de lostriţa râvnită, care acum îl juca şi îl înfrunta pe faţă, nu se mai putea atinge, şi îi simţea mereu dulcea ei greutate în braţele-i pline de amintirea ei. Povăţuit de nişte cojani urcaţi cu carele de lemne, a împletit din nuiele un fel de coteţe, ca nişte cuşti, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde ştia că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii... Lăsa numai o portiţă ca o pâlnie pe unde să pătrundă lostriţa, dar pe unde să nu mai poată ieşi. La altele iscodise câte o clapă, care să se deschidă numai pe dinafară şi să se închidă îndată ce vânatul a pătruns înăuntru. Toate, zadarnice. Muntenii râdeau de coliviile lui în care vrea să prinză apele. Capcane pentru peştii proşti de baltă. Atât numai că dimineaţa găsea momelile mâncate şi gratiile rupte ca de o mână. Aliman s-a luat de gânduri şi a început să se încredinţeze că nu este lucru curat. Şi iar a pornit să tânjească. Într-o zi s-a hotărât. A plecat în sus, la un sat sălbatic de pe Neagra. Auzise el că acolo e un vraci bătrân, mare descântător de peşti; un fel de stăpân al apelor. A urcat cale de o zi şi a ajuns noaptea târziu. A nimerit casa, a bătut şi s-a rugat de găzduire. Vrăjitorul l-a primit şi l-a oprit de a rămas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descântat, nu se ştie. Aliman s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată din lemn, aidoma de şuie şi frumoasă ca cea de pe Bistriţa. Vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene ruginii. Era alcătuită din două jumătăţi care se îmbucau una-nrt-alta, cu scoabe. În mijlocul gol al închipuirii, după ce a frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă şi buruieni de apă, a ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască. Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi noime şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi. Şi într-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul flăcăului, Aliman a intrat în mijlocul râului cu peştele vrăjit în mână, a spus încet descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de lostriţă. Apele au primit-o şi parcă au săltat, purtând-o supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat. Ca niciodată, a dormit adânc şi liniştit până a doua zi la prânz, când l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale, cu case, oameni şi vite. Trebuia să sară şi el, cel mai cutezător şi mai priceput, să dea ajutor. Când a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. Trecuseră toate ca nălucile, cu hăituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, şi se pierduseră departe. Numai o sfărâmătură de plută se zărea în sus învârtindu-se năucă în volbura apelor, care o repezeau la vale, aci o ţineau iar în loc şi o întorceau în ochiurile uriaşe cu miezuri de sorb. Pe ea o făptură omenească abia se mai ţinea cu amândouă mâinile pe o rămăşiţă de cârmă. Aliman se pregătea să intre voiniceşte în valuri şi s-o aştepte la loc prielnic, cu cangea în mână, când pluta se smulse din fierbătoare şi veni cât ai clipi la mal, sub picioarele lui. Dintre sfărâmături el scoase în braţe o fată, singura vieţuitoare care nu fusese smulsă de apele hrăpăreţe. Era leşinată. Flăcăul o întinse pe iarbă, o frecă pe inimă, îi apăsă coşul pieptului, aşa cum se dă ajutor înecaţilor. Fata îşi veni numaidecât în fire. Nu înghiţise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat speriată la lumea adunată şi a cerut mâncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamă că are părul despletit pe umeri ca nişte şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu stârlici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare. Fata sta liniştită. Dar Aliman n-a lăsat-o mult acolo. A luat-o grabnic la el acasă, unde a ascuns-o de ochi străini. Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parcă fuseseră făcuţi şi adunaţi înadins unul pe potriva celuilalt. Era frumoasă, cu chipul poate cam bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni înotători. Flăcăul uitase dintr-o dată de lostriţă şi de vrăji. Ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise şi jinduise nebuneşte până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţă, ţinându-se după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, până îi prindea zorii. Apele se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda ajungea ca omazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vânau păstrăvi şi îi mâncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi plăcea fetei. Au trecut câteva săptămâni. Satul bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat. Precum că fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun cum nu fusese niciodată, şi nu le păsa de nimic. Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei...Numai flăcăul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea adevărată. Ieşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri...
De la un timp, dezmeticit puţin, flăcăul, ca să-şi statornicească norocul, a început să se gândească la rânduielile trebuitoare, nuntă, cununie, şi i-a spsu fetei. Ea a hohotit nebuneşte, luându-l de gât. Ea ştia de ibovnic şi de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume. Era sălbatecă. Cu multe ascunzişuri şi taine, şi totuşi, nu ştia nici cum o cheamă, îi dase de la el numele Ileana. Dar toate trebuie să aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică, iute şi sturlubatică, aşijderi apelor după ploaie. Despărţindu-i cu asprime, ea prinse fata de braţ, ocărând-o mânioasă. Era mama Ilenei, care după multe cercetări îi aflase culcuşul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile. Cunosc toţi ocina veche a Bistricencei... şi, smucind fata, o certă oţărâtă cum putuse ea să-şi uite de părinţi, să se lapede de surori, să-şi părăsească avuţiile ca să se lipească fără ruşine de sărăcia şi neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi zadarnic. Maică-sa îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră. Aliman, dat la o parte cu mâna, sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată şi până să-şi vină în fire, femeia cu prada era departe. Până târziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, fără folos. Nimeni nu cunoştea, nici măcar n-auzise de Bistriceanca ori fata ei şi nici de sălaşurile lor. Numai un moşneag trecut de suta de ani îşi mai amintea de ele. Era copil când satul le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multe blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei. A căutat apoi pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai găsit nici pe ăsta. Plecase dincolo, peste munte, la nişte neamuri. Flăcăul s-a întors şi s-a închis în el şi în casă. Ajunsese nevolnic şi moale ca o cârpă. Făceau toţi din el ce vreau. Nu se mai împotrivea la nimic. Curând l-a ochit o fată mai îndrăzneaţă şi l-a îmbrobodit uşor, şi se logodiseră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra în pădure după vânat, nu mai cobora la apele Bistriţei. Uitase parcă de lostriţă, de undiţe, de căprioare. Se însura numai fiindcă nu mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, care în ochii lui era mai puţin decât o gânganie, şi orice îi era totuna. Nunta s-a hotărât în gura postului, la Filipi. Noaptea plouase potop la munte şi negureala stăruia încă. Dar la vale era cald şi senin ca vara. În curţile nunului, mesele întinse vuiau de râsete şi de voie bună. Mirii veniseră de la biserică şi se aşezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă şi mândră. Aliman, tulburat visase în ajun că se însurase cu lostriţa şi-l cununa bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, înălţată pe coada ca două pulpe gata să se despice, şi-şi rezema capul bucălat de al lui.
Rachiul curgea gârlă. Secărica alerga din mână în mână cu ulcica. Toţi, bucuroşi, închinau lui Aliman, care ciocnea cu oricine, fără potrivire, şi da de duşcă. Pe la jumătatea praznicului sosi în goană un băieţaş, cu vestea că lostriţa vrăjită s-a arătat iarăşi. E aici aproape, ieşită la liman sub coasta iadului, unde sta lungită la soare, ca o domniţă. Parcă doarme. Numai bate uşor din coadă, ca şi cum s-ar apăra de musculiţe. E mai mare şi mai frumoasă ca până acum. Aliman, buimac de băutură, cum auzi de lostriţă, s-a deşteptat ca dintr-un somn adânc şi a sărit smintit dintre oaspeţi, strigând: „Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!” şi a alergat nebun spre râu. S-auzea din ce în ce hreamăt mare, cu larmă asurzitoare şi muget cumplit. Valea iar detuna înspăimântată, ca în toiul unei bătălii. Apele veneau cu nahlapi săltaţi ca bivolii, unii peste alţii, şi lumea privea îngrozită. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu înaintea năboiului, cu o ceată de nuntaşi speriaţi după el. Şi iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Când sosi în locul de care povestise băiatul, lostriţa era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar, numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul: ”Iată, vin!...” şi, smucindu-se din mâinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă. Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse. Nahlapii trecură cu buşteni, acoperişuri de case şi punţi peste capul lui. El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.
Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi aduse şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări dincolo de fire.
Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă cu copiii... Dar se mişcă necontenit alături şi în rând cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi găseşte astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică la soare în calea flăcăilor aprinşi şi fără minte.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Superstitii cu bani


1
Bani
Daca dai bani de luni, vei cheltui toata saptamana iar daca primesti bani de luni iti va merge bine toata saptamana.
2
Jocuri de noroc
Vei avea noroc daca joci jocuri de noroc cu carti imprumutate sau stai la masa de joc pe o batista. Iti va aduce ghinion la jocurile de noroc daca fluieri in timpul jocului sau daca iti cade o carte pe jos.
3
Moneda
Este ghinion daca ridici o moneda de pe jos care este cu stema in sus. Daca aceasta este cu stema in jos poti sa o ridici pentru ca moneda este una norocoasa.
4
Moneda
Este ghinion daca ridici o moneda de pe jos care este cu stema in sus. Daca aceasta este cu stema in jos poti sa o ridici pentru ca moneda este una norocoasa.
5
Moneda gaurita
Iti va aduce noroc daca porti cu tine o moneda gaurita.
6
Monede
Iti vor aduce ghinion daca ai monede in ambele buzunare. Aduce noroc daca arunci o moneda intr-o fantana.
7
Portofel
Aduce ghinion sa daruiesti cuiva un portofel fara nici o moneda in el.


miercuri, 17 iunie 2015

Hitler a „învitat" pe mareşalul Ion Antonescu la Salzburg – 12 aprilie 1943


Hitler a „învitat" pe mareşalul Ion Antonescu la Salzburg – 12 aprilie 1943 
de Cicerone Ionitoiu

Balanţa începuse să încline spre partea Aliaţilor. Pe oceane, mări şi în văzduh anglo-americanii deveniseră stăpâni. Pe pământ, trupele Axei de abia îşi mai trăgeau răsuflarea mergând de-a-ndăratelea să recucerească Bugul, depăşit cu doi ani înainte, sau să găsească punţile de îmbarcare pentru a face calea întoarsă din Africa de Nord. Rommel fusese rechemat pe nesimţite şi i se dăduse o altă însărcinare, pe care peste un an o va duce la acelaşi dezastru. Hitler a „învitat" pe mareşalul Ion Antonescu la Salzburg şi i-a arătat cele două posibilităţi ce-i mai rămăseseră: „ o victorie a Axei, sau nimicirea ei totală " şi căuta găsirea de soluţii de angajare în luptă, până la ultimele resurse. „Soluţia este numai o victorie clară" era curajul insuflat de Hitler mareşalului Ion Antonescu. 
Dar imediat, a trecut la dezvelirea cauzelor defetiste ce umbresc „victoria finală" şi de care se face vinovată România:
1. Dosarul Mihai Antonescu, care face aluzii neprietenoase faţă de germani, încercând prin intermediari de la Madrid şi Ankara să ducă o acţiune pentru scoaterea României din război, spunând chiar că şi Hitler urmăreşte o pace separată. Mareşalul i-a luat apărarea spunând că sunt zvonuri care vor să discrediteze relaţiile noastre. Imposibil, a zis Hitler şi a început să citească din dovezile pe care le deţinea...
Dosarul Iuliu Maniu. Acesta ducea, din dovezile prezentate de nemţi, tratative cu anglo-americanii şi era chemat la Londra ca să acţioneze. Ribbentrop a intervenit spunând „că o asemenea trădare nu putea fi pedepsită decât cu moartea, în Germa*nia s-ar fi spânzurat de mult un om ca Maniu."
A doua zi, pe 13 aprilie, cele două dosare au fost din nou puse în discuţie de partea germană. Referitor la Mihai Antonescu, cu toate insistenţele nemţilor de a fi înlocuit şi dus în lagăr, mareşalul a spus că e foarte surmenat şi va trebui să-i dea un concediu. Iar despre Maniu, mareşalul a adăugat că „nici nu îndrăzneşte să devină activ. Dacă ar face-o, ar fi îndată arestat." Hitler a insistat şi asupra problemei evreilor şi a cerut trimiterea lor în Rusia. Deoarece n-a reuşit să-i transfere în Palestina prin Bulgaria, va căuta să-i trimită la lucru în Crimeea cu rugămintea să nu mai fie asasinaţi, aşa cum o făcuseră anterior, fapt pentru care s-a văzut nevoit să sisteze expedierea lor.
Scopul însă a fost ca să insiste asupra cantităţii de 4 milioane de tone de petrol promise în ianuarie şi să se reducă la maximum necesităţile industriei româneşti, cu reducerea de 30% a consumului intern, chiar cu riscul de a jertfi ramuri ale economiei româneşti. Şi a doua cerere stringentă a fost un protocol prin care cetăţenii români de origine română să poată fi recrutaţi în armata germană. Şi la acest punct nu a obţinut Hitler satisfacţie deplină, deoarece ofiţerii, tehnicienii şi cei ce refuzau să meargă în Germania, puteau să se bucure de cetăţenia română...
La plecare, cei doi mari „şi-au confirmat hotărârea de a continua lupta împotriva inamicilor Europei, prin mobilizarea tuturor forţelor, până când va fi câştigată fără compromisuri victoria definitivă." După plecarea lui Antonescu a venit rândul Regentului Horthy Miklos, din Ungaria, să vină la ordine, deoarece primul ministru ungar Kăllay Miklos îşi pierduse încrederea în victoria Pactului Tripartit şi trimisese în capitale străine, la Ankara şi Londra, personalităţi care să stabilească contacte cu agenţi anglo-americani, pentru scoaterea Ungariei din război. Un comunicat identic s-a publicat la sfârşitul convorbirilor, prin care Hitler şi Horthy „şi-au exprimat hotărârea fermă să continue lupta împotriva bolşevismului şi a aliaţilor săi anglo-americani, până la victoria finală."
Şi în urma „vizitei" lui Antonescu la Hitler au continuat persecuţiile împotriva românilor din Ardealul de Nord răpit de unguri, ceea ce a făcut pe Iuliu Maniu să trimită un protest, în limba franceză, în străinătate, pentru ca occidentul să ia cunoştinţă de suferinţele româneşti ce au urmat dictatului de la Viena, impus de forţele Axei.
După întoarcerea din Germania, Mareşalul Ion Antonescu l-a vizitat pe Iuliu Maniu, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, la domiciliul acestuia din str. Caragea Vodă nr. 27, relatându-i discuţiile avute cu Fuhrerul, în ziua de 17 aprilie apăruse în presă un comunicat lapidar, cu privire la această vizită, ceea ce l-a făcut pe Maniu să ia atitudine. S-a dus la Braşov, unde a redactat un nou memoriu şi l-a trimis la Bucu*reşti, ca să fie constrasemnat şi de Dinu Brătianu şi apoi înaintat Mareşalului Ion Antonescu. Iată conţinutul foarte vehement al memoriului:
„Domnule Mareşal, ........Comunicatul publicat cu ocazia întrevederii pe care aţi avut-o cu Fuhrerul Adolf Hitler conţine unele afirmaţii contra cărora suntem siliţi să protestăm cu toată energia în numele poporului român. Vă este cunoscută atitudinea noastră şi a partidelor pe care le prezidăm faţă de politica pe care dvs. o duceţi alături de Germania şi aliaţii ei. V-am semnalat continuu gravele primejdii la care expuneţi naţiunea română, făcând acte de solidaritate cu acei care au ciuntit România Mare şi care în mod inevitabil merg la catastrofă, având contra lor cele mai mari şi mai puternice naţiuni ale lumii.
Dvs. ca şef al unui regim de dictatură nu aveţi dreptul să angajaţi naţiunea într-o direcţie în care nu vă poate urma, deoarece ea are conştiinţa că odată cu Basarabia şi Bucovina readuse la trupul ţării, România nu are nici un motiv să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice.
Interesul şi onoarea naţională nu permit să avem astăzi sentimente şi atitudini ostile faţă de marile democraţii anglo-americane, aliaţii naturali ai noştri şi ai tuturor naţiunilor mici de pe glob. Românii sunt un popor paşnic şi modest. Ei nu ambiţionează roluri în aşezarea lumii." 
În special comunicatul cuprinde şi următoarele afirmaţii: „ Convorbirile privitoare la situaţia politică generală şi la lupta comună contra bolşevismului şi plutocraţiilor anglo-americane unite cu el s-au desfăşurat în spiritul prieteniei germano-române şi în sensul comunităţii de luptă neclintită de care sunt pătrunse naţiunile aliate prin Pactul Tripartit. Fuhrerul şi Conducătorul de Stat român şi-au confirmat hotărârea de a continua, fără şovăire, prin mobilizarea tuturor forţelor, lupta împotriva inamicilor Europei, până când va fi câştigată fără compromisuri victoria definitivă. Cot la cot cu popoarele puterilor Axei, poporul român va duce acest război până la victoria finală.
Dacă lupta pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei a fost legitimată de întreaga suflare a ţării, poporul românesc nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti. Dezaprobarea lui devine încă şi mai categorică faţă de intenţia de a-l duce la un război împotriva Angliei şi a Statelor Unite, vizate în acest comunicat. Avem convingerea că o armată naţională cum este a noastră nu poate fi dusă în război împotriva sentimentului naţional unanim care păstrează nu ură, ci recunoştinţă Puterilor occidentale. Ţinem în special să protestăm cu toată tăria împotriva caracterului antianglo-saxon ce se dă războiului prin acest comunicat, rugându-vă ca în viitor să împiedicaţi astfel de manifestări de natură a prejudicia interesele naţionale ale României. 
C.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu" Bucureşti, 20 aprilie 1943
Unii prieteni cred că tonul acestui memoriu e cam dur, ţinând cont că Antonescu i-a luat apărarea în faţa lui Hitler. Aceste remarci nu-l deranjează, afirmând că „Nimic nu mă poate împiedica să-mi servesc ţara ", ceea ce însă îl mâhneşte este faptul că radio Londra vorbeşte de mişcarea opoziţiei anglofile maghiare, fără a se sublinia acţiunea întreprinsă de opoziţia românească. Şi doar la Londra se găseau şi foşti naţional ţărănişti, unii chiar la transmiterea ştirilor.
Aliaţii nu s-au înfricoşat de comunicatul germano-român şi pe 18 aprilie, dintr-un convoi aerian al Axei ce număra 100 de avioane, peste 50 au fost doborâte deasupra Mediteranei, de Spitfire-urile engleze, a doua zi încă 15 din 18, iar pe 22 aprilie 1943 încă 30 de avioane distruse şi de atunci n-au mai îndrăznit să zboare ziua... dar nici n-au mai avut timp pentru că prin 2.500 de ieşiri pe zi ale aviaţiei, englezii, începând din 6 mai, au desăvârşit blocada totală şi pe mare şi în văzduh. Nu mai era posibilă o retragere pe mare. Ordinul amiralului Cunningham dat pe 8 mai: „Scufundaţi, ardeţi şi distrugeţi. Nu lăsaţi să treacă nimic", a dus la depunerea armelor „invincibilei" armate pe 13 mai 1943 şi aproape 300.000 de soldaţi italieni şi germani s-au prăbuşit într-o săptămână.
Campania din Tunisia s-a terminat. Un alt Stalingrad, de data aceasta în nordul Africii, care era eliberat de trupele Axei. Churchill a cerut ca toate clopotele tuturor bisericilor să sune a birunţă. Aliaţii începuseră să discute asupra situaţiei mondiale de după război şi se căzuse „în prin*cipiu" de acord ca:

- Rusia să încorporeze Ţările Baltice, dar cu un nou plebiscit.
- Basarabia va fi încorporată Rusiei fiindcă o posedaseră înainte de 1917.
- Polonia ar fi putut fi limitată la linia Curzon...
- Austria putea deveni independentă.
- Dezmembrarea Germania să nu se facă în mod autoritar.

Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-046)
Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1149-Hitler-a-„învitat-pe-mareşalul-Ion-Antonescu-la-Salzburg-–-12-aprilie-1943

luni, 8 iunie 2015

Demonii universului *Leviathan




Leviathan

Conform demonologiei, este unul din cei şapte prinţi ai Iadului, având înfăţişarea unui monstru marin.
Cuvântul “leviathan” în ebraică înseamnă “cel care îl adună pe el însuşi” sau “cel care este scos afară”. Există multă confuzie despre traducerea cuvântului în contextul lui biblic; oricum, se pare că se referă la un animal imens, cu siguranţă legat de apă. Unii traducători cred că acest cuvântul poate face referire la un crocodil, alţii la o balenă, sau chiar şi un vas mare.
Conform legendei, Leviathan a fost o creatură care sufla foc, de asemenea dimensiunea imensă, acele puncte de fierbere pe mare când înota acesta la suprafaţă. Cu cruzime şi fără frică, guvernează peste toate făpturile mării. Pielea lui Leviathan este ca o cămaşă de zale dublă care se suprapune cu scări din ce în ce mai mari pe măsură ce se ajungea în spatele acestuia. Săbiile şi harpoanele nu vor avea efect asupra acestei protecţii. Scoate fum pe orificiile nazale şi flăcări pe gură. Aripile de peşte iradiază sclipitoare, luminoase, şi ochii lui sunt că zorii dimineţii.


joi, 4 iunie 2015

Carti controversate *Raportul de la Iron Mountain



Raportul de la Iron Mountain

În 1967, războiul din Vietnam se agrava, iar neliniştea se extindea în cele mai importante oraşe din Statele Unite. Pe 16 octombrie, a apărut o carte ciudată care avea următorul titlu: Raportul de la Iron Mountain. Despre posibilitatea şi dorinţa de pace. A fost publicată de Dial Press, care este o diviziune a lui Simon & Schuster. Cartea pretinde a fi un autentic raport guvernamental al SUA. Partea de introducere a volumului a fost scrisă de un bărbat cu numele de Leonard C. Lewin, care la vremea respectivă era un scriitor independent pentru publicaţia New York Times. În introducere, Lewis explică faptul că raportul a fost compilat de 15 experţi cunoscuţi drept Special Study Group (SSG).
Conform textului, SSG a fost un grup de bărbaţi creat de către guvernul Statelor Unite. Prima întâlnire a grupului a avut loc în anul 1963 într-o ascunzătoare nucleară secretă numită Iron Mountain. Cartea susţine că membrii SSG au organizat întruniri periodice de-a lungul jumătăţii anilor 1960, pentru a discuta problemele cu care s-ar fi confruntat SUA dacă ar fi intrat într-o eră de pace permanentă. Misterul legat de autorul Raportului a fost dezvăluit în 1972, când Leonard C. Lewin, care urmase cursurile Universităţii Harvard, a declarat într-un articol din New York Times că el inventase raportul, ca o farsă.

Controversa

Raportul de la Iron Mountain este îmbinat în aşa fel încât să pară un document strict secret. Conţine un limbaj plin de jargoane specifice unui grup consultativ de experţi. În text, SSG ajunge la concluzia că pacea nu ar fi în nicio măsură în interesul unei societăţi stabile. Războiul, argumentau ei, era prea important pentru economia lumii, şi de aceea era necesar ca SUA să continue să fie în stare de război pe o perioadă nedefinită. Raportul afirmă că un membru al grupului, John Doe, profesor la un colegiu din Vest, s-a hotărât să facă public raportul. Teoria cărţii este că fără război, guvernele lumii nu ar exista, şi că dezacordul este o funcţie vitală pentru agresiunea colectivă. SSG mai recomandă jocurile însângerate şi sugerează crearea de duşmani alternativi de către guvern, care să sperie publicul, ca de exemplu raportări de întâlniri extraterestre şi poluarea ieşită de sub control.
O altă propunere a SSG este reinstaurarea sclaviei. Raportul identifică motive pentru care războiul este necesar. Departe de a fi folosit doar pentru a aplana conflicte între state, cartea susţine faptul că războiul este folosit pentru a controla şomajul, pentru a reduce numărul populaţiei, pentru a conduce dezvoltarea ştiinţifică şi artistică, pentru a oferi legitimitate şi creştere a guvernului, precum şi pentru a controla crima, bandele, şi vagabondajul, prin furnizarea unei pieţe de desfacere acceptabile pentru paria societăţii. Volumul sugerează faptul că trebuie să găsim substitute pentru toate funcţiile războiului, în aşa fel încât să facem trecerea la o eră de pace, şi să prevenim colapsul societăţii. Menţiona în mod special poluarea mediului înconjurător pentru a crea o societate dezastruoasă în jurul căreia să ne putem uni cu toţii. De asemenea, propunea crearea de către guvern de false incidente legate de OZN-uri.
Raportul de la Iron Mountain conţine şi o discuţie despre necesitatea existenţei unui program eugeníst. Lucrarea sugerează că fără război, reproducerea umană ar trebui controlată cu stricteţe, posibil prin inseminare artificială administrată de către guvern. Publicarea raportului a cauzat panică între mulţi oficiali guvernamentali. Se pare că preşedintele Lyndon B. Johnson şi-a ieşit din fire atunci când a aflat despre acesta. Au fost trimise telegrame la ambasadele SUA din întreaga lume prin care erau instruiţi să minimalizeze discuţiile şi să accentueze faptul că nu avea absolut nicio legătură cu politica SUA. În ziua de azi se crede că lucrarea este o farsă pusă la cale un singur om: Leonard Lewin. În 1996 raportul a fost înregistrat în Cartea Recordurilor drept cea mai de succes Farsă Literară. La lansarea sa a fost un bestseller New York Times, şi a fost tradus în 15 limbi. Unii oameni cred în continuare că este vorba de un document secret al guvernului american.


luni, 1 iunie 2015

Edmilson Leite Guimaraes Filho(Lapte) *Bushcrafter celebru


Edmilson Leite Guimarães Filho( Lapte) 50 ani

Colonel Air Force , Leite sa  nascut în Fortaleza (CE), iar acum locuieste în Manaus
(AM). Întotdeauna a vrut sa urmeze o cariera militara si, la fel ca tatal sau si spre disperarea mamei sale a luptat foarte devreme pentru a atingerea  acest obiectiv, care a început sa aiba loc atunci când a intrat la Scoala Militara din Fortaleza. Leite sa  specializat în salvare si a participat la  cazurile emblematice ca si cautarea  victimeleor accidentului de avion Gol 1907 care în septembrie 2006 s-a ciocnit în aer cu un avion privat si sa prabusit în jungla Amazonului. Filho  este casatorit si are doua fiice care locuiesc cu familia în Manaus.

Leonardo Marques Rocha *Bushcrafter celebru


Leonardo Marques Rocha (Leo) 36 ani 

Nascut în Belo Horizonte (MG), Léo sa mutat cu familia sa la Chapada dos Guimarães inca de  copil. Primul contact cu comunitatile alternative s-a facut prin mama sa, care i-a încurajat întotdeauna viata aproape de natura. Leo a început sa lucreze timp de sapte ani ca un ghid turistic. Datorita unei întâlniri nationale a samanilor , care a avut loc în apropierea casei sale, Leo de la 11 de ani, a invitat sa traiasca într-o comunitate indigene din Xingu si a petrecut sase luni de învatare a tehnicilor si cultura lor. Leo continua sa traiasca în Chapada dos Guimaraes, alaturi de sotia sa si cei doi fii.

Sat Moldova Sulita-Valea Sulita-Saua Cruhlei-Valea Rosca-Sat Argel *Obcinele Bucovinei


11. Sat Moldova Sulița, 975 m – valea Sulița – șaua Cruhlei – valae Roșoca – sat Argel, 770 m.

Marcaj: cruce roșie.                                                                                                                        

 Distanță: 23 km.                                                                                                                                     

Durata: 6 – 7 ore.                                                                                                                             

Caracteristici: Ușor accesibil în timpul verii; nu este recomandabil iarna (decît în grup și pe vreme bună). 

Traseu transversal.