sâmbătă, 30 aprilie 2016

Hristos a inviat !

 Pentru toti vizitatorii blogului:


Minunea Invierii lui IIsus sa dainuie in inimile voastre ,sa va lumineze viata si sa va aduca renasterea credintei,sperantei si bucuriei cu bunatate si caldura in suflet .Hristos a inviat ! Sarbatori fericite !

joi, 21 aprilie 2016

Biografii ciudate *Edward Mordrake



Edward Mordrake

Edward Mordrake a fost un tânăr care a trăit în timpul secolului 19. La naștere, Edward a fost diagnosticat cu o ciudată condiție medicală. S-a născut cu încă o faţă în spatele capului. Acea faţă putea să plângă şi să râdă, dar nu putea mânca sau vorbi. Edward i-a implorat pe doctori să îi înlăture „faţa demonică”, deoarece îi șoptea cuvinte demonice noaptea, dar nici unul nu a vrut să facă acest lucru. Descrierea situației lui Edward Mordrake e cumva similară cu cea a lui Chang Tzu Ping şi a lui Pasqual Pinon. Atât Modrake cât şi Pinon sunt menționați în „The Book of Lists” (1976).
Din păcate, Edward s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. Este greu să se stabilească adevărata întâmplare din cauza lipsei certificatelor medicale. Nașterea sa nu a fost înregistrată şi există relatări contradictorii în legătura cu sinuciderea sa, la fel şi în legătură cu plasarea şi poziția extra feţei sale. Mai mult din ceea ce se știe despre Edward Mordrake este bazat pe povestiri orale. Există o imagine care se presupune că îl înfăţişează pe el, dar fotografia nu poate fi autentificată. În 2002, Tom Waits a scris un cântec despre Edward Mordrake numit „Săracul Edward” pentru opera sa intitulată Alice.
Un lucru real: Craniopagus parasiticus este o condiție medicală în care un cap geamăn parazit cu un corp nedezvoltat, este atașat capului geamănului dezvoltat, creând impresia de două capete. Exista 10 cazuri documentate cu acest fenomen. Oricum, cel puțin 18 relatări diferite au fost scrise despre această boală în istorie.

Sursa:http://zeceintop.ro/top-10-biografii-ciudate-interesante-si-unice/

marți, 19 aprilie 2016

Marea Diavolului, un alt Triunghi al Bermudelor?



Pe vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o  vremea când, prin anii ’70, mania Triunghiului Bermudelor făcea ravagii, mai mulţi scriitori au susţinut că această regiune de legendă a avioanelor şi navelor dispărute îşi are contrapartea undeva în largul coastei de sud sau de sud-est a Japoniei – spaţiu care a fost numit „Marea diavolului” – unde dispariţiile s-ar fi petrecut atât de brusc încât navele şi aeronavele implicate n-au avut timp nici măcar să lanseze un singur semnal de alarmă şi ajutor.
Ca şi în cazul Triunghiului Bermudelor, au fost făcute tot felul de speculaţii teoretice în legătură cu cauzele care au provocat dispariţiile: anomalii ale spaţiului şi timpului, ori de origine magnetică sau gravitaţională; ori – potrivit teoriei propusă de Ivan T. Sanderson – o rasă subacvatică de pe Terra. De asemenea s-a afirmat că guvernul japonez era alarmat din pricina acestei situaţii.
După o perioadă în care timp celebritatea ei a fost menţinută de ziarele şi revistele de scandal, precum şi de cărţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.ţi cu caracter senzaţional, Marea Diavolului a devenit obiectul primei cercetări organizate pentru lămurirea legendei, acţiune iniţiată de Larry Kusche, bibliotecarul Universităţii de Stat Arizona. Kusche a stabilit că începutul legendei datează din 27 şi 30 septembrie 1952, date la care New York Times a relatat dezastrul neobişnuit, când două nave japoneze s-au scufundat în ocean din pricina unor valuri provocate de un vulcan submarin necunoscut. La 15 ianuarie, 1955, acelaşi ziar informa despre un alt dezastru naval, folosind termenul de „Marea Diavolului” pe care o califica drept „cimitirul misterios a nouă nave în ultimii cinci ani”.
În primii ani după 1979, Kusche a efectuat un schimb intens de scrisori cu oficialităţi din Japonia şi din insulele adiacente. Nimeni nu auzise niciodată termenul „Marea Diavolului”; în schimb, toate oficialităţile au susţinut că scufundările nu au fost misterioase şi nici inexplicabile. Absenţa apelurilor radiofonice în unele din cazurile petrecute la începuturile anilor 1950 se datora, pur şi simplu, faptului că mulţi proprietari săraci nu posedau pe nave staţii de emisie-recepţie.
În 1975, Kusche trăgea concluzia, scriind: „Povestea se întemeiază doar pe pierderea câtorva vase de pescuit, în urmă cu douăzeci de ani, pe o fâşie de 750 de mile în ocean, în răstimp de 5 ani. Povestea a fost repetată de atâtea ori, încât până la urmă a fost acceptată ca fapt”.


Luptele din Crimeea - Tratative între partidele de opoziţie


Luptele din Crimeea - Tratative între partidele de opoziţie
de Cicerone Ionitoiu

Lumea era îngrozită...... Exodul celor din nordul ţării începuse. Pe drumul bejeniei plecau oamenii cu ce puteau şi pe unde puteau. Cei ce aveau câte o căruţă erau mai avantajaţi, căci îşi luau şi ceva alimente. Ruşii ameninţau Iaşul. Guvernul întocmise o listă de 140 de persoane, cu cei ce fuseseră în Sfatul Ţării şi în Bucovina, spre a-i feri de represiunea sovietică şi se aştepta doar semnul Mareşalului. Pentru a nu pierde ocazia unii s-au dus să insiste pe lângă ministrul învăţământului Ion Petrovici. Este vorba de Iorgu Iordan, Traian Ionaşcu şi Gheorghe Zâne cărora le era frică să rămână sub ruşi. Au rămas până la urmă şi ca vechi oportunişti au ajuns printre colaboraţioniştii notorii, membri ai Academiei comuniste şi chiar în funcţii politice de mare răspundere. Alţii s-au dus la Mihai Antonescu pentru a insista să fie trecuţi pe listă: Dimitrie Guşti, Rădulescu Motru, Alexandru Rosetti-Bălăceanu, George Oprescu, CC. Giurescu...
Se încercau tot felul de combinaţii, ca Mihai Sadoveanu, care profitase de pe urma tuturor partidelor politice: după ce în toamna lui 1940 era gata să se înscrie la legionari, imediat după 23 August a încercat să fugă în Germania pentru a scăpa de colaborarea cu naziştii, dar a rămas şi a fost om de casă al comuniştilor, pe care i-a servit până la moarte. In acest haos care se generaliza, Iuliu Maniu care ceruse audienţă la Rege a primit acceptarea pentru 3 aprilie, însă după ce urma să fie primit Ion Antonescu. Tot pentru a se cunoaşte starea de spirit, în aceeaşi dimineaţă Ion Mihalache a trecut pe la Mihai Antonescu, care l-a convins că mareşalul ştie ce face şi este mult mai patriot decât îl socoteşte Iuliu Maniu.
În acelaşi timp Mareşalul îi comunica Regelui că în cursul nopţii Hitler îl asigurase că Iaşul şi Chişinăul vor fi apărate cu „cea mai mare energie", iar după lămurirea lucrurilor cu „debarcarea", Germania va dezlănţui în răsărit cea mai „formidabilă ofensivă contra bolşevicilor, cunoscută în istoria lumii." Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui perspectiva îngrozitoare ce ne aşteaptă ca ţara să fie transformată într-un câmp de război, singura soluţie fiind înlăturarea lui Antonescu. A mai adăugat că nu trebuie pusă nici o bază pe cuvântul Mareşalului care „ văzându-se înghesuit caută să câştige timp, în speranţa deşartă a unei victorii germane."
Singura soluţie ar fi crearea unui guvern naţional, format din militari, fără prezenţa în el a niciunei persoane politice, deoarece amistiţiul semnat de militari n-ar implica angajamente politice din partea naţiunii, la semnarea păcii rămânând să se discute problemele politice legate şi de anexiunile teritoriale, luate cu forţa. Mai mult, la acea dată de 3 aprilie 1944, Iuliu Maniu i-a spus Regelui că persoa*na pe care ar vedea-o în fruntea guvernului, ar fi Constantin Sănătescu, aceasta fiind şi soluţia la care vom vedea că va recurge Regele în seara de 23 august. La despărţire s-a hotărât să se ţină legătura cu Palatul, prin generalul Sănătescu.
În aceeaşi zi, în discuţiile avute în şedinţa biroului PNŢ, după relatările făcute de Iuliu Maniu s-a accentuat importanţa menţinerii legăturii cu Palatul Regal, prin Ion Hudiţă, care va avea în vedere şi contactul cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe când Ghiţă Pop se va ocupa de menţinerea legăturii cu Titel Petrescu, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş. După ce pe 3 aprilie fusese bombardată Budapesta, a doua zi a venit rândul Bucureştiului şi în continuare România a fost supusă atacurilor aeriene fie în timpul zilei, fie pe timp de noapte, cu pagube şi morţi asupra populaţiei civile. În acelaşi timp, discuţiile de la Cairo pentru încheierea armistiţiului lâncezeau după declaraţia lui Molotov, cerându-ni-se să acceptăm condiţiile sovietice deoarece ei erau, după cum am văzut, vioara întâi.
După cum ştim, la Cairo se purtau discuţii cu toţi cei trei aliaţi. Mihai Antonescu a căutat să deschidă discuţii din partea guvernului, direct cu Moscova prin intermediul dnei Alexandra Kollontai şi al lui Frederic Nanu. Acest canal s-a redeschis la Stockholm pe 10 aprilie, când însărcinatul de afaceri al URSS i-a spus lui Fr. Nanu: „Am prefera să avem de-a face cu guvernul actual al României şi suntem gata să-l ajutăm sa-şi elibereze ţara de germani, dacă acest guvern este capabil să organizeze o rezistenţă împotriva germanilor. Insă, deoarece nu există prea multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română, în persoana lui Maniu şi Brătianu..."
În acelaşi timp guvernul încerca să intre în legătură cu anglo-americanii prin Madrid, Lisabona sau Geneva. Acest lucru va duce după cum vom vedea la supărarea celor de la Cairo. O dată cu aceste necazuri picate din cer, România se confrunta şi cu altele, venite din partea camarazilor de luptă, care se retrăgeau, dar îşi retrăgeau şi etnicii lor din Transnistria. Mihai Antonescu s-a văzut nevoit să discute acest aspect foarte grav, cu minis*trul von Killinger, după care i-a scris generalului Şteflea să acţioneze împotriva abuzurilor şi violenţelor germane:
„I-am arătat dlui ministru o seamă de abuzuri şi l-am informat că dacă vor continua, vom fi siliţi să luăm măsuri din cele mai grave, împiedicând scurgerea acestor coloane sau venirea şi plecarea etnicilor germani... I-am arătat că actele de vandalism, violurile şi prădările produc cele mai dezastruoase efecte asupra populaţiei... I-am arătat după aceea dlui ministru Killinger că tendinţa de a scurge în Germania sau în comunele Grupului etnic german asemenea coloane o resping cu hotărâre, pentru că ne-ar bate lumea cu pietre dacă în timp ce noi lăsăm milioane de români pe care nu i-am putut evacua, am coloniza ţara cu germani din Rusia..."
În aceeaşi ordine de idei, inspectoratele de jandarmi raportau ceea ce se petrecea pe teritoriul lor. Astfel din jud. Galaţi se raporta prin nota 3199/1944: „Ostaşii germani se dedau la violenţă faţă de ostaşii români şi populaţie, acte pe care în majoritatea cazurilor le săvârşesc soldaţii de origine etnică ucraineană sau de alte origini etnice înglobaţi în armata germană şi care prin felul cum se poartă lasă să se întrevadă că vor fi un pericol pentru locuitorii ţării şi averea lor, pe care nu le vor cruţa nici un moment. De asemenea, aceştia sunt un pericol permanent pentru siguranţa statului, prin propaganda comunistă desfăşurată de ei şi de femeile ucrainiene ce-i însoţesc, în rândurile populaţiei de la sate şi oraşe, toţi spunând că la noi nu este o dreptate socială, cei bogaţi având totul la dispoziţie, în timp ce cei săraci suportă toate greutăţile... Aceste fapte fac ca populaţia să privească cu indignare armata germană de care spun că dă semne de descompunere..."
La acest tablou prezentat de autorităţi, adăugăm şi fluxul refugiaţilor români fugiţi din faţa puhoiului rusesc ce trecuse frontiera; ne dăm seama că haosul începea să-şi arate colţii, în timp ce Maniu îndurerat că nu poate încă să salveze ţara din primejdie şi să reducă pierderile de vieţi omeneşti, spunea: „Foarte curând se vor convinge toţi că Antonescu este un dezechilibrat şi ca atare, iresponsabil..."
Pe teatrul de luptă situaţia era foarte gravă, Odesa fusese ocupată de ruşi pe data de 11 aprilie, pe 13 căzuse Kerci iar pe 15 aprilie a fost ocupat oraşul Simferopol din Crimeea. Soarta armatei devenise catastrofală în peninsulă, deoarece Hitler refuzase să aprobe retragerea ei. Hitler îi promisese lui Antonescu că va apăra Crimeea şi a mai trimis la început de aprilie încă 2 divizii, în ajutor. Erau acum 7 româneşti şi 5 germane. Numeric erau 200.000 de oameni, care dispuneau de 3.600 de tunuri şi mortiere, peste 200 de tancuri şi 500 de avioane. Ordinul Fiihrerului era: „până la ultimul om se va apăra Crimeea". De cine? De puhoiul care venea spre ei, format din 470.000 de ruşi cu 6.000 de tunuri şi mortiere, 560 de tancuri şi 1.000 de avioane. Şi nu era numai aici puhoi. Altul se îndrepta spre Cernăuţi, altul spre Varşovia şi mai sus, mai spre nord. Acest puhoi venea din răsărit, năvalnic şi înfricoşător ca şi crivăţul. Dar Europa avea şi alte puncte cardinale de unde alte puhoaie se îndreptau spre acelaşi loc: la Berlin.
Din sud foc năpraznic din cer şi de pe pământ aduseseră apocalipsul în stăreţia de pe muntele Cassino, deschizându-şi drum catacombele creştine din oraşul Sfânt. Şi mai la vest, pe o insulă de la marginea Europei, un alt puhoi se odihnea, pregătindu-se pentru „ziua cea mai lungă" ca să asalteze Europa. În această încleştare, care prevestea prăpădul peste tot pe unde trecea, fusesem şi noi aruncaţi. Şi de la începutul focului la graniţa noastră, un român, ctitor de ţară încerca să-şi salveze compatrioţii din măcelul în care fuseseră împinşi, fără nici o raţiune. Înainte de a pleca la Hitler, Iuliu Maniu i-a spus lui Antonescu:„Pentru că în acest moment nimeni nu îşi poate lua răspunderea situaţiei ce aţi creat, trebuie ca tot d-voastră să arătaţi germanilor că trebuie să retragă restul trupelor noastre care mai operează în Rusia... A coopera mai departe cu armatele germane ar fi să sacrificăm în mod inutil ceea ce ne-a mai rămas... să provocăm din partea armatelor bolşevice victorioase represalii şi distrugeri ireparabile." Şi a avut dreptate.
Treizeci şi cinci de zile le-a trebuit ruşilor ca să răstoarne apărarea peninsulei şi să zdrobească pe cei 200.000 de oameni ce se găseau acolo. Totul a pornit pe 11 aprilie, prin pătrunderea istmului Perecop şi prin trecerea strâmtorii Kerci, atacând în acelaşi timp comunicaţiile maritime, împiedicând întăriturile şi aprovizionarea ce se făcea dinspre Constanţa. În ordinul de zi de pe 1 mai Stalin spunea: Germania a pierdut războiul. Trupele germano-române fuseseră împinse spre sud, spre Sevastopol, spre mare. Cercul era atât de strâns încât pe 7 mai ruşii aveau 200 de tunuri pe km, care trăgeau încontinuu. Şi, de sus, sute de bombardiere nu încetau atacul.
Aurel State, supravieţuitor din acel cataclism povesteşte în „Drumul crucii": „Ziua de 10 mai, inamicul şi-o alesese ca să demonstreze din noapte până-n noapte copleşitoarea-i superioritate... încercau să scufunde acest colţ de uscat în mare. Pământul fu pisat de avalanşe furibunde de ciocane de foc... Seara, demonstraţia se mută în cer... pe toată lungimea orizontului de pământ ţâşneau iezere de lumini, cascade de culoare, jerbe de trasoare, evantaie de artificii... Biruitorii-şi serbau cucerirea oraşului Sevastopol şi eliberarea Crimeei... inamicul nu ne lăsa să ne tragem sufletul... Fulgerele exploziilor căzute în mare înălţau vulcani de apă aprinsă. Cele căzute pe uscat muşcau ca nişte căpcăuni pământul, mestecând şi grăunţele de oameni. Şi cele două mături de foc nu cunoscuseră astâmpăr toată noaptea, stârnind pământul şi marea... în ziua de 12 mai 1944 nu mai rămăsese loc pentru speranţă... Ţărmurile abrupte erau bătute de artileria antiaeriană în cadenţe infernale... Doar morţii au rămas pe loc. Restul, răniţi, schilozi sau teferi, erau porniţi în convoaie, din care rămâneau pe marginea drumului cei ce nu mai puteau. Şi restul, târându-se erau mânaţi în ţara celor fără de lege, ca să fie storşi de vlagă până la ultima licărire de viaţă."


Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. .......

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1160-Luptele-din-Crimeea-Tratative-între-partidele-de-opoziţie

vineri, 15 aprilie 2016

Cele 12 “triunghiuri ale diavolului” din lume sunt porţi de intrare şi ieşire ale demonilor înlănţuiţi sub scoarţa Pământului! Ei vor fi eliberaţi când va veni Apocalipsa…


Un biolog pe nume Ivan Sanderson, biolog de profesie, a pretins că a descoperit 12 vibraţii electromagnetice care se găsesc în întreaga lume, numite de unii “Zece vortexuri”. În 1972, el a scris un articol în revista“Saga magazin”, intitulat “Cele 12 cimitire ale diavolului din jurul lumii”. El a cercetat toate zonele în care navele şi avioanele au dispărut, şi a descoperit 10 regiuni ale lumii, distanțate în mode egal, care au experimentat aceste fenomene ciudate.
Aceste zone de ciudate fenomene magnetice și de distorsiune a spațiului şi timpului sunt în număr de cinci, care sunt situate deasupra ecuatorului, alte cinci fiind situate sub ecuator. Dacă adăugăm zonele polilor nord şi sud rezultă 12 zone. Sanderson susține că cele 10 zone principale sunt situate la intervale de 72 de grade, aici incluzând Triunghiul Bermudelor și Marea Diavolului. El crede că aceste zone care produc energie electromagnetică ar putea fi portaluri sau vortexuri. La Est de Triunghiul Bermudelor se află Marea Sargaselor, o zonă în care Columb, în timpul călătoriilor sale, a observat că busola se comportă ciudată.

Iată care sunt cele 10 zone principale ale Pământului în care se produc anomalii magnetice:
* Triunghiul Bermudelor
* Ruinele algeriene megalitice (la sud de Timbuktu, nordul Africii)
* Karachi (Pakistan)
* Triunghiul Mării Diavolului (Japonia) – citiţi mai multe în acest articol:
* Hamakulia, la sud-est de Hawaii
* Structurile megalitice de la Sarawak (Borneo)
* Nan Madol (Insula Pohnpei, Micronezia, Oceanul Pacific)
* Zona culturii incaşe din America de Sud
* Insula Paștelui
* Gabon (Africa de Vest)

Perry Stone, în cartea sa, “Secrete de dincolo de mormânt”, spune:
“Am slujit mai mulţi ani într -o biserică din Huntington, Virginia de Vest. În urmă cu ceva timp, am aflat o poveste uimitoare a unui fost pastor, pe nume Roland Garner. Între 1977 şi 1978 , pastorul Garner s-a dus într-o expediție de scufundări în zona Bahamasului şi Bermudelor, servind ca preot pentru echipajul de scufundări. Cercetătorii şi scafandrii din expediție au cercetat activităţile din apropierea Triunghiului Bermudelor, dorind să afle originea activităţii magnetice misterioase din zonă.
Expediţia era condusă de un bărbat pe nume Wingate și de un asociat apropiat al lui Jacques Cousteau. În timpul unei scufundări, oamenii au găsite în apele oceanului ceea ce păreau a fi pietrele de bazalt negru ale unui templu antic. În timpul altei scufundări, după douăzeci de minute, un scafandru a ieşit speriat şi le-a spus celorlalți că nu se mai întoarce acolo. Când pastorul Garner l-a întrebat de ce, el a răspuns: “Am auzit nişte zgomote sub ​​fundul mării. Ca şi cum cineva şi-ar târâi lanţurile după el”. Pastorul Garner i-a spus scafandrului că ceea ce a auzit era probabil zgomotul făcut de îngerii căzuți înlănţuiţi, aflaţi sub pământ. Ei nu s-au mai întors niciodată să cerceteze acea zonă. Uneori, acolo, putea fi văzut un fum galben şi misterios”.
Ar fi putut acea zonă, ca şi altele menționate în lista de mai sus, să fie locul de unde spiritele demonice înlănţuite să fie eliberate atunci când va veni momentul Apocalipsei, aşa cum putem citi din Biblie?

Sursa:http://www.lovendal.ro/wp52/cele-12-triunghiuri-ale-diavolului-din-lume-sunt-porti-de-intrare-si-iesire-ale-demonilor-inlantuiti-sub-scoarta-pamantului-ei-vor-fi-eliberati-cand-va-veni-apocalipsa/
cele 12 locuri ale diavolului pe pamant

duminică, 10 aprilie 2016

Asasini in slujba Mafiei * Harry "Pittsburgh Phil " Strauss

Harry "Pittsburgh Phil" Strauss (1909 - 1941)
Crime comise: 35
Afiliatie: Murder, Inc. (asasin platit, profesionist)

Cel mai cunoscut asasinat: Irving "Puggy" Feinstein. Feinstein, un mafiot marunt implicat in jocurile de noroc ilegale, a incercat sa fure o afacere din acest segment care apartinea lui Albert Anastasia, unul dintre cei mai proeminenti mafioso ai familiei Gambino (avea sa ajunga si cap suprem al acesteia, in 1951). Anastasia l-a contactat pe Abe Reles, care la randul sau i-a incredintat contractul lui Strauss. Acesta l-a torturat in mod sadic pe Feinstein, legandu-l de un scaun si intepadu-l in diverse parti ale corpului cu un cutit de spart gheata, stangulandu-l de mai multe ori si dandu-i foc, intr-un sfarsit.
Harry "Pittsburgh Phil" Strauss a fost unul dintre cei mai sadici asasini in slujba Mafiei, fiind specialist in numeroase metode de tortura si omor. Se spune despre Strauss ca nu umbla niciodata cu o arma la el, daca nu avea un contract de killer de indeplinit, insa rareori il vedeai neinarmat. A avut aceeasi soarta ca si Abbandando - in urma depozitiei lui Reles a fost prins, incarcerat si executat pe scaunul electric de la Sing Sing.

Sursa:http://singurafelina.blogspot.ro/2014/06/asasini.html

joi, 7 aprilie 2016

Expansiunea catre vest a lui Lewis si Clark



Expansiunea către vest a lui Lewis şi Clark

În 1803, cumpărarea Louisianei a atras atenţia Americii în partea de vest. Guvernul American nu ştia ce cumpărase de la Franţa, aşa că preşedintele Thomas Jefferson a întrunit Congresul să pună deoparte 2.500 de dolari pentru o expediţie, la doar câteva săptămâni de la încheierea tranzacţiei. S-a stabilit că o să fie condusă de căpitanul armatei Mariwether Lewis, care l-a selectat pe William Clark ca asociat al său. Au părăsit St Louis în mai 1804 cu 3 sergenţi şi 22 de soldaţi, voluntari, traducători şi scalvi ai lui Clark.
Au pornit pe râul Missouri şi au iernat în fortăreaţa Mandan (acum Dakota de Nord). În primavară au continuat să meargă pe râuri şi apoi au traversat şi au continuat să meargă pe râurile Clearwater, Snake şi Columbia, până la Pacific.
La gura fluviului Columbia au construit fortăreaţa Clatsop, care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de Astoria, Oregon.
La întoarcere s-au desparţit în trei grupuri, după ce au trecut de Rockies, să descopere mai multe ţinuturi. S-au reunit aproape de locul unde se întâlnesc râurile Yellowstone şi Missouri şi au mers împreuna în St Louis.
Au fost întâmpinaţi ca nişte eroi la întoarcere, pe 23 septembrie 1806. Călătoria lor de 28 de luni a dovedit că nu există o rută navală transcontinentală şi au adus acasă şi o mulţime de informaţii preţioase, inclusiv hărţi ale drumurilor pe unde merseseră, descrieri ale culturilor indiene şi observaţii ale mediului.
Cei care i-au îndrumat
Lewis and Clark au fost îndrumaţi din fortul Mandan de o tânară indiancă numita Sacagawea. Ea i-a îndrumat mii de kilometrii, cărând în spate pe băiatul ei, Jean Baptiste. Relaţia cu oamenii şi lucrurile cunoscute de ea au fost folositoare acestei misiuni.