marți, 30 septembrie 2014

Un nou regim dictatorial (2)



UN NOU REGIM DICTATORIAL (2)
de Cicerone Ionitoiu

Analizând contextul politicii internaţionale, în toamna lui 1940 constatăm că aceasta se reflectă în concluziile lui Iuliu Maniu pe care le evidenţiază prietenilor săi (Mihai Popovici, Ghiţă Pop, Ilie Lazăr, Aurel Dobrescu şi Octav Tăslăoanu) pe 25 octombrie 1940:
„ Germania a început să se teamă de prelungirea războiului cu Marea Britanie. Din această cauză, cancelarul Germaniei crede necesară încheierea păcii cu Franţa. Totodată, conducătorul Germaniei urmăreşte să încadreze Franţa în sistemul politic al Axei. Această încadrare are de scop atât de a da posibilitate puterilor Axei să încheie o pace de compromis cu Anglia, cât şi de a para o lovitură a Rusiei Sovietice în cazul când războiul actual va epuiza Germania şi Italia. "
Ca peste tot şi întotdeauna serviciile secrete au căutat să pătrundă dincolo de uşile capitonate şi chiar în colţurile cele mai ascunse ale sufletelor oamenilor, mai ales politici. Studiind arhivele regimurilor de dictatură, bineînţeles ce a mai rămas din ele, constatăm că Iuliu Maniu a fost cel mai supravegheat om politic după 1930 şi pe lângă faptul că permanent era la uşa lui sau după el o maşină cu 4 poliţişti se căuta infiltrarea câte unui personaj în interiorul locuinţei care cel puţin să audă ce putea transpira. Siguranţa cheltuia sume foarte mari cu cei ce-1 ţineau pe Maniu sub observaţie 24 de ore din 24 de ore. Se vor prezenta şi astfel de rapoarte zilnice pe ore şi minute. Nu este nici o exagerare dacă spun că Iuliu Maniu a fost predat de la un serviciu secret la altul, trecând prin filiera Mihail Moruzov, Eugen Cristescu şi Bodnăraş-Nicolschi.
Dar Iuliu Maniu, paralel, a fost urmărit şi de serviciile secrete germane şi sovietice.
Deoarece Iuliu Maniu nu şi-a scris memoriile şi nu a avut nici biografi care să-i înregistreze activitatea zi de zi, sau dacă s-au găsit unele însemnări ale apropiaţilor, cine ştie ce soartă au avut acestea, ne mulţumim şi cu unele note găsite în arhiva anchetei procesului conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc.
Unele date sunt conforme cu atitudinea acestui mare bărbat de stat care se reliefează din zecile de scrisori şi memorii adresate executivului sub care a trebuit să lupte pentru împlinirea dezideratelor neamului său.
Răsfoind printre hârtii se găseşte o notă cu nr. 52.853/2-11-1940 din care reiese că în discuţia avută cu Mihai Popovici asupra pericolului comunist, Iuliu Maniu a spus, după ce a făcut o serie de consideraţiuni istorice că: „In anii de criză naţiunile trec prin perioade favorabile dezvoltării curentelor anarhice şi că este posibil ca şi la noi, în cursul acestui an să se resimtă o recrudescenţă a mişcării comuniste... pericolulcomunist în ţara românească nu este de actualitate prin faptul că mişcarea legionară a reuşit să capteze o mare parte a muncitorimii de la oraşe, care în mod inevitabil constituia până acum un teren prielnic pentru infiltrarea ideilor comuniste."
Cu apropiaţii lui, Iuliu Maniu socotea că este momentul de a se începe o propagandă bine susţinută împotriva mişcării comuniste şi că în această problemă era de acord şi Dinu Brătianu.
Preocuparea principală a lui Iuliu Maniu era evoluţia situaţiei internaţionale şi după stoparea ofensivei italiene din Grecia, în nota nr. 53.117/17-11-1940, în discuţia avută cu Mihai Popovici şi Virgil Madgearu, aprecia că:
„în urma dezlănţuirii conflictului italo-grec situaţia puterilor Axei întâmpina reale dificultăţi în actualul conflict european. Faptul că operaţiunile armatei italiene pe frontul greco-albanez se desfăşoară cu multă dificultate este o dovadă concludentă că timpul succeselor rapide pentru puterile Axei este definitiv trecut... Nimănui nu trebuie să-i scape importanţa declaraţiilor făcute de către Ismet Inbnu, preşedintele Republicii Turce, în care se desprind următoarele două concluzii:
1. Acţiunea germană condusă de von Papen la Ankara poate fi socotită ca eşuată. Actualmente nu se mai poate vorbi de o separaţie pe plan internaţional între Turcia şi Marea Britanie.
2. Un atac al puterilor Axei, fie al Germaniei, fie al Italiei, ar atrage în mod inevitabil un conflict armat între Uniunea Sovietică şi cele două state fasciste.
în consecinţă, strâmtorile Mării Negre se găsesc astăzi sub influenţa şi indirect sub controlul Marii Britanii.
Faptul că Italia întâmpină dificultăţi în campania contra Greciei coroborat cu atitudinea Turciei, arată în mod neîndoielnic că acţiunea pe care puterile Axei o pregăteau spre a lovi Marea Britanie în Mediterana răsăriteană poate fi definitiv eşuată."
Iuliu Maniu se bucura de prestigiu internaţional. în ziarul „Svoboda", nr. 260/ 7-11-1940 ce apărea la Jersey City, în articolul „Mai departe cu democraţia", se scria:
„Există în România o persoană marcantă care declară deschis că nu crede ca starea de astăzi să se menţină şi că democraţia va pieri. Acesta este vechiul condu­cător al Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, în vârstă de 67 de ani, care nu se lasă influenţat de curentul totalitar. Cuvântul lui are încă greutate pentru că el se bucură de o mare autoritate la Curtea Regală,în faţa Reginei Mamă Elena şi a tânărului Rege, pe care-l iubeşte foarte mult."
În discuţiile pe care le-a avut Iuliu Maniu cu Ion Mihalache pe 15 noiembrie 1940, la două zile după vizita lui Molotov la Berlin, referitor la aceste conversaţii, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc şi-a spus punctul de vedere:
„ Convingerea este că Germania nu va putea până la sfârşit să-şi asigure pasivitatea şi că un conflict între URSS şi Germania va deveni inevitabil. Rezultatul convorbirilor lui Molotov la Berlin va însemna începutul unei faze de grave neînţe­legeri între Uniunea Sovietică şi Germania. "
Evenimentele au confirmat şi această presupunere.
„ Vom arăta noi tuturor iudeo-francmasonilor
Şi vouă ţărăniştilor, şi vouă liberalilor,
Şi tuturor partidelor, tâlharilor, tâlharilor..."
Se cânta în permanenţă şi cântecul se împletea cu fapta, încât generalul Ion Antonescu, care instituise statul naţional-legionar, s-a văzut nevoit chiar în prima lună să dea un comunicat „împotriva dezordinii şi anarhiei", publicat în ziarul „Universul" din 5 octombrie 1940:
„ Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde şi altele cu false tocuri de ziarişti, merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în Capitală şi în ţară, pentru a anunţa, teroriza şi stoarce bani... Nu poate fi adevărat legionar acela care calcă ordinul meu şi care iese din legea statului, din legea ordinii şi din legea omeniei.
Cercetarea de orice natură, într-un stat de ordine cum este acela naţional-legionar, pe care îl voim, nu o pot face decât organele create de lege şi pedeapsa, pentru orice faptă, nu o poate aplica decât justiţia. "
S-a creat poliţia legionară, o poliţie paralelă cu cea oficială şi care de la început a pornit cu abuzurile. în şedinţa din 22 septembrie 1940 a Consiliului de miniştri, generalul Antonescu era revoltat că cetăţeni străini au fost arestaţi de poliţie şi duşi la sediul partidului, unde sunt maltrataţi. Adresându-i-se lui Sima:
„O chestiune de ordine publică şi pentru care te fac responsabil: să se termine cu legionarii care fac acte de autoritate publică, să nu mai ţineţi cazurile ascunse, căci orice caz ce se ţine ascuns mă supără şi ori eu plec, ori d-voastră plecaţi. Nu vreau să am dificultăţi cu englezii- l-au ridicat pe englezi, ce-au căutat?...
Două poliţii în stat nu se pot face, căci ajungem la anarhie. "
În şedinţa din 27 septembrie, generalul Antonescu se adresează energic:
„Nu permit să se excite simţul de bestialitate al naţiei, pentru că poate duce la o situaţie tragică neamul românesc. Şă nu răscolim la infinit, a fost o tragedie pen­tru neamul românesc, am dat pe mâna justiţiei, să se termine cu această campanie odioasă... Pe urmă, atacurile împotriva oamenilor politici. N-am nimic care să mă unească cu dl lor ga. Totul mă desparte, îl detest pentru că a dus o campanie oribilă în „Neamul românesc", înainte, bineînţeles. Nu mă interesează, dar nu vreau ca oameni care au adus servicii neamului românesc să fie astăzi atacaţi, trebuie să avem o presă civilizată, nu suntem un stat de sălbatici ca să se spună că dl Iorga are o barbă de 4 m. Calificative de acestea la adresa unor oameni bătrâni nu tolerez. "
La începutul lui decembrie a fost desfiinţată poliţia legionară, dar abuzurile au continuat. Aruncând o privire generală asupra unui tabel al parchetelor generale din 48 de judeţe rezultă fărădelegi săvârşite de membri ai poliţiei legionare sau şefi ai autorităţilor publice, ori pur şi simplu pe cont propriu, dar invocând o misiune din partea organelor legionare sau simpla lor calitate de legionari, constatăm că 450 de persoane au fost maltratate, 323 au fost sechestrate, au fost violate 88 de domicilii, majoritatea aparţinând românilor, în 1.081 de cazuri au fost confiscate bunuri fără nici un fel de formă, 260 de locuinţe au fost ocupate cu forţa, s-au înfăptuit 65 cazuri de devastări...
Echipele morţii au fost constituite la Congresul de la Tg. Mureş din 3-5 aprilie 1936, după ce depuseseră legământul:
„Jurăm cu preţul sângelui că ne vom apăra onoarea şi vom pedepsi pe trădători şi canalii. Dacă vom da vreun pas înapoi, asupra noastră să cadă blestemul neamului întreg."
Prima victimă după biruinţă a fost la Iaşi pe 4 octombrie 1940.
Caporalul T.R. din Reg. 5 Vânători detaşat la serviciul secret de sub conduce­rea lui Mihail Moruzov se înfrăţise cu caporalul Adolf Hitler şi dezlănţuise peste ţară teroarea timp de peste 4 luni, ridicând răzbunarea şi moartea la virtuţi.
Pe 2 aprilie 1933 deputatul legionar de Covurlui, Mihai Stelescu, încă student, se prezentase în Parlamentul României ca reprezentant al generaţiei tinere.
În replică, profesorul Petre Andrei, membru al P.N.Ţ, deputat şi subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice, i s-a adresat: „Domnule Stelescu... v-aţi instituit în cenzori ai vieţii politice, în cenzori ai vieţii publice; daţi directive în loc să învăţaţi... Pregătirea ştiinţifică necesară nu se poate face prin agitaţie, nici prin pierderea vremii în diferite mişcări anarhice, ci prin muncă stăruitoare, pe care v-o recomand cu toată căldura... Există unele elemente care vor să introducă în ţara noastră nu numai teoriile national-socialiştilor germani, ci chiar metodele şi practica luptei din această ţară. Ei bine, această tendinţă a national-socialiştilor germani, pe care vor unii să-i imităm, introducând metodele şi teoriile lor în ţara noastră, este direct opusă aspiraţiilor noastre."
Peste 7 ani, 6 luni şi 2 zile, o echipă... de 40 de legionari condusă de căpetenia Ilie Vlad Sturza s-a prezentat la locuinţa filozofului Petre Andrei, care între timp fusese şi ministrul Educaţiei Naţionale până în iunie 1940, locuinţă unde chestorul Vlase pe baza unui mandat i-a făcut o percheziţie de 4 ore, de faţă fiind soţia şi 4 copii între 5 şi 17 ani.
Legionarii insistând ca să-i urmeze, profesorul a cerut să intre în baie şi a fost condus între revolvere. După câteva minute s-a întors, spune copilul cel mare, au fost sărutaţi şi, după ce a întins cheile sertarelor de lucru spunând că de acum nu mai are nevoie, le-a înmânat şi o scrisoare, prăbuşindu-se la picioarele lor:
„Scumpii mei copii, mi-e greu, mi-e foarte greu să mă despart de voi şi de mama voastră. Sunteţi tot ce am avut mai scump pe lume, dar nu mai pot trăi. Tocmai acum, când aveţi mai multă nevoie de mine, eu trebuie să vă părăsesc pentru totdeauna. Împrejurări nenorocite mă silesc la aceasta. Ţin să ştiţi însă că tatăl vostru nu are nici un fel de vină, nici pată, nici amestec în cele întâmplate. Nu pot suporta să fiu târât în mocirlă sub nici o formă.
Să nu credeţi că fug de judecată şi de aceea aleg acest mijloc. Nu, dar nu mai am putere asupra celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât Garda de Fier, dar nu am prigonit pe nimeni şi nu am făcut nici un act urât. Nu pot să fiu însă umilit şi degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aş avea pe sufletul meu o cât de mică vină, aş suferi orice, căci aş fi meritat. Dar aşa? în cărţile scrise de mine apare clar atitudinea şi concepţia mea. Voi controlaţi şi veţi vedea. Îl rog pe Alexandru să fie bun şi înţelegător. Tu, dragul meu, eşti uneori violent, deşi ai suflet bun. De aceea, te rog mult iubite Alexandru, fii întotdeauna drăguţ cu mama ta, nu fii nerăbdător, menajează-i suferinţa, căci zilele ei de acum încolo numai fericire nu pot fi. Ai grijă, iubitul meu fiu, de toţi fraţii tăi, ajută-i să suporte mai uşor lipsa tatălui lor. Pentru Piki am îndemnul de a fi tot aşa de bun cu mama sa. Ştiu că azi toţi o adoraţi şi nu mă îndoiesc că îi veţi alina suferinţa. Zizi şi Costăchel vor uita mai curând, că sunt încă mici. Nu uitaţi nici un moment că lor trebuie să le îngăduiţi copilăriile legate de vârsta lor. Veţi îmbrăţişa fiecare cariera care vă va place. Să fiţi cinstiţi şi buni. Să nu faceţi niciodată politică şi să vă feriţi de pasiunea ei. Dacă acolo, departe, mai este ceva, să ştiţi că tatăl vostru va veghea asupra voastră. Păstraţi amintirea clipelor bune, a zilelor senine pe care le-am avut împreună, căci cine ştie ce vă mai este sortit şi vouă să trăiţi. Oricum, veţi griji de mama voastră. Vă îmbrăţişez cu tot sufletul şi pentru totdeauna. P. Andrei."
Lumea era indignată. Ei, făcătorii de dreptate, „arătaseră" ce pot face, vorba cântecului, şi o începuseră cu... ţărăniştii. Vor urma pe baza celor jurate la Tg. Mureş. Şi mai erau mulţi... Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu... şi din alte formaţiuni, ai „tuturor partidelor; tâlharilor, tâlharilor, tot vorba cântecului.
Doar tot în Parlament, şeful declarase înainte de 1932 că „sufletul nostru cere satisfacţie în contra călăilor... Dacă aşteptarea ne va fi zadarnică, atunci ultimul resort al răbdării va plesni şi oamenii mei vor fi liberi să-şi ia satisfacţia pe orice cale vor găsi..."
Listele negre se întocmeau peste tot, în oraşe, târguri sau comune şi „când resortul răbdării a plesnit", atunci s-a hotărât de către capul mai mare „că nu mai merge aşa mai departe şi trebuie toţi suprimaţi", după o dezlegare de 24 de ore pe care o dăduse în noaptea „cuţitelor lungi" de la Jilava, marţi 26/27 noiembrie 1940.
Atunci, sub comanda lui Dimitrie Grozea au fost ciuruiţi 65 de deţinuţi politici, în fortul 13 Jilava, dintre ei numai 28 erau cu mandate de arestare, restul ridicaţi prin abuz... toţi înşiruiţi în 19 celule după cum urmează:

Celula 1. Minai Moruzov, şef S.S.I;
Celula 2. colonel Ştefan Gherovici;
Celula 3. Victor Iamandi (fost ministru al Justiţiei), maior Damian Frederic şi subit. Traian Cinghiţă;
Celula 4. generalul Gabriel Marinescu, fost ministru şi prefectul poliţiei Capitalei;
Celula 5. colonel Vasile Zeciu, fost prim procuror al Tribunalului Militar Bucu­reşti;
Celula 6. maiorii Alexandru Popescu-Marinaru şi Aristide Macoveanu;
Celula 7. generalul Gheorghe Argeşeanu, fost prim ministru şi colonelul Anibal Panaitescu.
Celula 8. maior Iosif Dinulescu, şef Legiunea Jandarmi - Ilfov;
Celula 9. general Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei;
Celula 10. Ion Stănciuc, Constantin Sârbu, Vasile Taşcă, Nicolae Zăinescu, Ştefan Niţu, Vasile Moisescu, Nicolae Bularda, Gheorghe Niculescu, Constantin Popescu, Gheorghe Oancea, Neacşu Crăciun şi Petre Gheorghiu, toţi foşti jandarmi.
Celula 11. Ichim Gavrilă, Eugeniu Zugravu, Paraschiv Coman, Ion Balint, Stanciu Lolescu, Gheorghe Comşa, Olimpiu Mărculeţ, Mihai Radu, Nicolae Bărbulescu, Gheorghe Boghici, Dumitru Marin, toţi foşti agenţi de poliţie.
 15. Niki Ştefănescu, fost subdirector SSI, anchetatorul lui Horia Sima în mai 1940 când a venit din Germania.
Celula 16. maiorul Alexandru Bleblea.
Celula 17. Ion Panova (fost chestor), Niculescu Bonea, Otto Reiner, Laurenţiu Constantinescu, Petre Malensci, Nicolae Găman, Ion Iordănescu-Iordache, Iuliu Horwath, Victor Horwath (şi ei foşti agenţi de poliţie), Mihail Vârfureanu (fost comandant legionar), Virgil Diculescu (student).
Celula 18. Constantin Bouleţ, Pavel Patriciu, Nicolae Lescenco, Marius Botu, Tudor Miron, Dumitru Bileca, Nicolae Bileca, Nicolae Bobocea, Marin Georgescu, Constantin Culeţcu, Spiru Dumitrescu, Nicolae Blănuţă (toţi foşti agenţi de poliţie), Tudor Petre (fost jandarm, arestat din cauza unei potriviri de nume)
Celula 19. Radu Pascu (fost prim preşedinte al Curţii de Apel), Dumitru Negulescu (fost prim preşedinte al Tribunalului Militar din Cluj).
Lista neagră nu fusese epuizată. Un singur jandarm, Nicolae Ciurea, a scăpat cu viaţă. Pe ea figurau toţi oamenii politici, foştii prefecţi, comisari... (Arhivele Statului -dosar S. S. I., voi. 5/112, fila 32). Acest sistem al exterminării în masă îl vom găsi la toţi cei ce vor încerca să introducă „noua ordine". Numai după, la mai puţin de un deceniu, vom găsi aplicându-se poporului român aceeaşi metodă impusă din străină­tate. Prima dată prin Gestapo, apoi prin N. K. V. D.
In urma masacrului de la Jilava, generalul Ion Antonescu, revoltat, a spus în Consiliul de miniştri:
„...Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca ţara şi viitorul acestui neam să fie compromise de acţiunea unei bande de terorişti. Statul, al cărui conducător sunt, nu se va lăsa subminat de dezlănţuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreieraţi. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu prin justiţia ţării. Strada mi-a luat acest drept, venind să-şi facă singură dreptate...
Toată mândria mea era să nu am mâinile pătate. Mi-aţi nimicit cu fapta alor voştri această mândrie."
Generalul, în Consiliul de miniştri din 27 noiembrie, enunţă principiile Decretului-lege „pentru reprimarea unor infracţiuni în contra ordinii publice şi inte­reselor statului", decret ce va fi promulgat pe 29 nov.
Dar chiar în dimineaţa de 27 noiembrie 1940, după masacrul de la Jilava a continuat goana după cei trecuţi în continuare pe „lista neagră"; au fost arestaţi foştii prim-miniştri Constantin Argetoianu, Ion Gigurtu, Gheorghe Tătărăscu, miniştri Mihail Ghelmegeanu, general C. Ilasievici, dr. general Nicolae Marinescu, colonelul Victor Marinescu.
Lumea era îngrozită şi se alerta prin telefoane. Cel care a intervenit prompt a fost col. Rioşeanu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne) care s-a dus la Pre­fectura Poliţiei unde se instituise un fel de tribunal şi, scoţându-i din mâinile răpitorilor, i-a dus la Ministerul de Interne unde i-a salvat, deoarece în noaptea de 27/28 noiembrie, spre ora 4 dimineaţa s-a încercat spargerea uşii unde erau adăpostiţi, trăgându-se şi cu pistoalele.
Alţi oameni politici naţional-ţărănişti, simţindu-se în pericol, ca Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Aurel Dobrescu... s-au dus acasă la Iuliu Maniu, în căutare de adăpost. Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc a încercat să intervină pe lângă Preşedinţia Consiliului de miniştri unde era generalul Ion Antonescu.
Asasinarea lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga
Dar setea de sânge era aşa de mare în acea zi încât echipele morţii alergau înnebunite să-şi îndeplinească jurământul.
Maşina Institutului Naţional al Cooperaţiei cu nr. 6211 B.R. a oprit pe 27 noiembrie, în jurul orei 14, pe str. Vasile Conta nr. 12, la poarta lui Virgil Madgearu, renumit profesor de economie şi secretar general al P.N.Ţ. Din maşină au coborât Traian Boeru, Ion Tucan, Tudor Dacu, Ştefan Iacobuţă şi se pare că afară au rămas Ştefan Iacobuţă cu un camarad. Profesorul era la masă şi cei veniţi au insistat să meargă la Prefectura Poliţiei. După ce s-au legitimat şi şi-au dat cuvântul „de onoare" de legionar că într-o oră va fi acasă, l-au luat pe profesor, chiar dintre foştii lui studenţi.
Virgil Madgearu, un convins democrat, declarase în 1930, în Parlament:
„...Nu îngăduim să se vorbească în Parlamentul României despre Adolf Hitler, care este o ruşine pentru Germania şi un permanent pericol pentru Europa..."
Tot el, pe 13 februarie 1933, declarase: „...Eu mi-am precizat deseori poziţiunea mea faţă de fascism şi am spus că sunt contra doctrinelor de importaţiune... "
Pentru atitudinea lui clară împotriva totalitarismului, Virgil Madgearu fusese trecut pe lista condamnaţilor la moarte la Congresul studenţilor legionari de la Tg. Mureş şi se fixase o echipă a morţii şi pentru el, iar ameninţările cu moartea nu au contenit de atunci.
Acum, miercuri 27 noiembrie 1940, suit în maşină, între pistoale, a luat drumul Ploieştiului, oprindu-se la Snagov unde, în pădure, la locul numit „Coada lungă" a fost împuşcat în jurul orei 15, 30.
Aceeaşi echipă a morţii şi-a continuat drumul şi, după un popas la Ploieşti, a ajuns în jurul orei 17, 30 pe Calea Codrului, la Vălenii de Munte, de unde l-au răpit pe Nicolae Iorga, savantul de renume mondial.
Şi Nicolae Iorga era un adversar al extremismului importat şi se manifestase făţiş împotriva dictaturilor care suprimau libertăţile şi subjugau popoarele spulberând graniţele sub lozinca „noua ordine".
Într-un articol din „Neamul românesc", intitulat „ Feriţi-vă de oamenii sângelui", Nicolae Iorga scria pe 1 decembrie 1933:
„...In zăpăceala alegerilor care se vestesc, o seamă de oameni umblă cu pumnalul şi arma în mână, ameninţând cu uciderea pe cei care ar cuteza să le stea în cale. Ca dovadă că sunt în stare a face aceasta, aduc omorul pe care l-au şi săvârşit până acum unii dintre ei..."
În 1936 a fost şi el condamnat de Congresul de la Tg. Mureş şi i s-a repartizat o echipă a morţii, de la Iaşi.
Atitudinea contra mişcărilor extremiste a rămas aceeaşi şi peste tot unde era cazul şi-o exprima.
Insultele, ameninţările şi epitetele după 6 septembrie 1940 erau din ce în ce mai dese, perfide, numindu-1: „omul cu barba tricoloră care umblă cu neamul românesc în buzunar", „patriotul cu umerii strâmbi", „apostolul", „zdreanţă apostolică", „monstru"... Faţă de acestea Nicolae Iorga dă „O EXPLICAŢIE":
„Mai multe persoane mă onorează zilnic cu un vraf de scrisori, grămădind asupra mea toate blăstămele până la «a noua generaţie», dorindu-mi toate bolile din lume şi un sfârşit groaznic la care se oferă a colabora «creştineşte», ca de sărbătorile Pastelul Pentru aceşti anonimi, de un mare curaj, eu sunt distrugătorul unei religii şi numai prin profetul ei se putea scăpa ţara care altfel se duce de râpă. Nu datoresc nici o explicaţie unor oameni tulburaţi sau vrăjiţi, cărora logica li e la nivelul ortografiei..."
Omul care slujise şi cinstise cultura universală şi era fără egal în ţara lui, în scormonirea şi scoaterea la lumină a adevărului faţă de cei ce ne voiau pieirea, îşi prevedea sfârşitul, aşa că pe 27 noiembrie, când au venit furii de oameni pe Calea Codrului, Nicolae Iorga îşi scrisese două poezii foarte semnificative:

OAMENI DE PRISOS

In zi de crudă foamete
Fiindu-li lehamite
În Marginea ţării întregi
Au vrut s-ucidă pe moşnegi.
Iar ei au zis „Nu fiţi păgâni,
Răbdaţi puţin pe cei bătrâni:
De-a lungul căii morţilor
Ei sunt în pragul porţilor."


BRAD BĂTRÂN

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„ O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fos
t De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul, stând pe culme drept
, A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu? "

Şi moşneagul de 69 de ani, fala ţării româneşti, a fost ridicat de Traian Boeru şi-a lui ceată pe la orele 17,30 şi, după ce l-au batjocorit în casa lui Victor Enăchescu de la Teişani, l-au dus în pădurea de la Strejnic şi cu 6 gloanţe de revolver l-au răpus pe Nicolae Iorga, doctor în litere şi filozofie de la Universitatea din Leipzig, membru a 3 Academii, membru de onoare a 2 Academii, Doctor honoris causa a 10 Universităţi, membru asociat la 2 Academii, membru corespondent la 12 Academii, membru a 4 Institute şi, desigur, multe alte titluri.
Această crimă oribilă a fost executată la dispoziţia unui caporal TR ce se învârtea în jurul Ploieştiului ca să-1 „salveze", aşa cum se învârtise şi când urmărise executarea lui Armând Călinescu.
Ultimul omagiu adus celor doi fruntaşi ai vieţii politice a avut loc vineri. După ţinerea şedinţei solemne la Academia Română se îndreaptă spre cimitirul Bellu numai vreo zece academicieni (Ion Nistor, Gr. Antipa, Th. Capidan, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, C. Rădulescu-Motru, Radu Rosetti, Nae Popescu, Nicolae Bănescu, Ion Petrovici, Carpen...). Familia a fost înconjurată de multă lume, intelectuali. Slujba s-a oficiat în capelă.
Tot pe 29 noiembrie a avut loc înmormântarea lui Virgil Madgearu la cimitirul Bellu şi mulţimea 1-a condus întristată pe ultimul drum.


Sursa:http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu2/docs/maniu2p1c.htm

joi, 25 septembrie 2014

La pas prin Tara Hategului *satul Rau' Alb din comuna Salasu de Sus





Satul Râu Alb din comuna Sălașu de Sus

Satul Râu Alb (183 de locuitori, conform datelor de la recensământul din 2011), nu are obiective turistice faimoase precum alte localități din Țara Hațegului (se mai păstrează doar turnul unei vechi biserici ruinate acum), dar localitatea liniștită și împrejurimile sale sunt perfecte pentru cei care vin aici ca să se odihnească. Vă puteți caza la săteni sau puteți sta la cort.

Sursa:https://ro.stiri.yahoo.com/7-locuri-superbe-din-%C8%9Bara-ha%C8%9Begului-pe-care-trebuie-s%C4%83-le-vizitezi-151255794.html




luni, 22 septembrie 2014

Top superstitii *Animale



9.Animale.

Superstitiile cu animale sunt diverse.Vei avea noroc daca o buburuza se aseaza la tine in palma sau daca o vezi, iar ghinionul te va urmari daca o omori.Este semn rau sa vezi o bufnita ziua.Caii albi sunt intotdeauna considerati aducatori de noroc, fie ca ii vezi, fie ca ai unul.Daca ai norocul sa iti cada o panza de paianjen pe fata sau pe haine sau daca iti intra in casa o pisica tigrata sau una cenusie, e semn ca vei intra in posesia unei mari sume de bani.Daca un caine urla la o usa, e semn de moarte.Daca pisica isi spala fata cu laba, anunta musafiri.Daca ineci o pisica, vei muri inecat.Pasarea care bate la geam este semn de moarte

duminică, 21 septembrie 2014

Diavolul lucreaza in ascuns



Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică si s-ar feri de ispitele lui.
Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importantă si să fie linistiti.

miercuri, 17 septembrie 2014

Dictionar de vise *Litera H



Haine: element de context ce vizeaza imaginea pprorie in fata celorlalti; personalitatea, firea, caracterul personal; in functie de aspectul hainelor, la fel poate fi interpretata impresia facuta celor din jur; vezi si costum; (prea mari) aroganta, aere de superioritate; (prea mici) modestie, complex de inferioritate, mari resurse nefolosite, talente ascunse; (rupte sau murdare) reputatie stirbita, nevoia de a repara imaginea sifoata; critici, barfe, intrigi; (ponosite, cernite, vechi, cenusii, negre, de doliu) teama de pierdere a unei pozitii favorizante; risc, anxietate; dorinta de autocompatimire sau consolare, pierderea curajului si a initiativei, pasivitate; (albe, noi sau curate) crearea unei imagini favorabile, armonie, comunicare buna, optimism, veselie, incredere in fortele proprii, optimism, atitudine pozitiva sinceritate, corectitudine, caracter placut, simpatie; (colorate) incredere in viitode moda veche sau originalitate, veselie, simpatie, amicitie, distractie, amuzament; viziune originala, schimbare si la nou; (demodate) conservatorism, rigiditate, teama de nou si de schimbare, incapatanare, pasivitate; (rosii) indrazneala, tupeu, incredere, originaleactiune, dinamism, energie; (originale, extravagante, ciudate, ) crearea unei imagini noi prin socarea celor din jur, gesturi neobisnuite, iesirea din orice tipar, surprize, schimbari neasteptate, nevoia de a face schimbari majore; (cele pe care le folosesti zi de zi) obisnuinta, rutina, amanarea oricaror schimbari, atitudine constanta, poate chiar rigiditate, incapatanare, frica de schimbare; (de gala) dorinte de marire, de a impresiona, de realizare, de bogatie, de autodepasire, de recunoastere a meritelor; mari sperante, optimism; (pe care nu leai imbraca niciodata in mod normal, care nu iti plac sau care nu ti se potrivesc) nevoia urgenta de a face o schimbare de imagine sau de atitudine, chiar daca acestea cer un sacrificiu sau un compromis; (pierdute) deruta, lipsa de incredere in fortele proprii, pesimism, eschivare, fuga de lume, compromitere, descurajare; (gasite) repararea imaginii sau a reputatiei, schimbare favorabila, recapatarea increderii si a sperantei; (in bagaj) sentimentul ca e nevoie sa faci o schimbare urgenta asupra propriei tale vieti sau mentalitati; (in dulap) nevoia unei organizari si planificari, nevoia scoaterii la iveala a propriilor resurse si talente pentru a crea o la mana a douaimagine noua sau a repara una veche gresita; modestie, situatie materiala precara, acceptarea unui compromis sau a unui sacrificiu, umilinta; (de copil) imaturitate, infantilism, incostienta, atitudine deschisa, sincera asupra vietii, dar fara a fi constient de dificultati, nevoie de protectie; (de ploaie) protectie, dorinta de a nu fi ranit, vulnerabilitate, emotivitate, sensibilitate.


Haltere: probleme, perioada dificila, piedici, nevoia de a experimenta inainte de a actiona decisiv; nevoia unei pregatiri, a acumularii de experienta; vezi si greutate.

Harta: pierderea directiei, deruta, nevoie de indrumare, incapacitatea de a intelege situatia in care te afli, (punct indicat pe harta) atentionare cu privire la calea pe care trebuie so apuci, posibilitatea aparitiei unor noi cai de actiune, cautarea de noi sanse sau idei; (cautand un punct pe harta) deruta, sentiment de neintegrare in mediul in care traiesti, dorinta de a lua legatura cu cat mai multa lume, sociabilitate, dar cu imposibilitatea de a cunoaste prea multe persoane, sentimentul ca nu apartii locului in care te afli, ca trebuie sa mai cauti; (desfacuta) receptivitate fata de cei care tear putea ajuta; (stransa sul) dezinteres, indiferenta fata de cei care ar putea sa te indrume; (rupta) solutiile cele mai bune intr-o situatie derutanta pot fi cele deja cunoscute, care tiau mai fost de ajutor si altadata; cauta indrumare la persoane cu experienta.

Hartie: (de scris) vezi foaie; (igienica) situatie jenanta, umilinta, risc de compromitere sau de stirbire a reputatiei, dar necesar pentru evolutia viitoare sau pentru eliberarea de o problema stresanta.

Hidrocentrala: creativitate, emotivitate, afectivitate puternica, implicare sufleteasca intr-un proiect important, imaginatie si inspiratie, mari trairi emotionale.

Hiena: capacitatea de a trece peste obstacole si peste probleme, lipsa de scrupule, tupeu, indrazneala, rezistenta impotriva dusmanilor, raspunde dusmanilor cu aceeasi moneda, talentul de a iesi invingator prin esecul altora.

Hol: aspecte legate de modul in care intri in contact cu societatea; capacitatea de adaptare, de interactiune, de schimburi de idei si opinii; noi cai de acces, posibilitatea de a selecta din mai multe variante, legaturi, contacte.

Homosexual: dragoste de sine, egoism, narcisism, parere exagerat de buna despre sine.

Hotel: stare de provizorat, de scurta durata, fara sansa de a da nastere unor rezultate sau efecte durabile.

Hot: (tu esti cel care fura) situatii jenante, care necesita solutii incorecte, perioada dificila, situatie materiala precara; lacomie, pierderea controlului asupra propriilor fapte, sentiment de culpabilitate; (altul care fura) te simti frustrat si doresti sa capeti ceva ce crezi ca este al tau, nedreptati, teama de esec sau de pierdere

luni, 15 septembrie 2014

Inchizitia *Care era procedura?



4.Care era procedura?

Erau identificaţi acuzații, se încerca o „perioadă de iertare”, urma interogatoriul. Dacă refuzai să vorbeşti, se ajungea la constrângere și tortură.Sentința finală stabilea modul în care persoanei în cauză urma a-i fi luată viaţa, trecând, întâi, prin chinuri infernale.

duminică, 14 septembrie 2014

Gura Vaii Vladului-Vf.Mezea-Refugiul Iezer *muntii Iezer-Papusa


21. I. F. Gura Văii Vladului – vf. Mezea – Refugiul Iezer.

Marcaj: I. F. Gura Vladului – vf. Mezea, fără marcaj; vf. Mezea – vf. Roșu, triunghi roșu; vf. Roșu – Crucea Ateneului, cruce albastră; Crucea Ateneului – Refugiul Iezer, punct albastru.

Durata: I. F. Gura Vladului – vf. Mezea, 2 – 3 ore; vf. Mezea – vf. Roșu, 2 ½ – 3 ore; vf. Roșu – Crucea Ateneului, 1 – 1½ oră; Crucea Ateneului – Refugiul Iezer, ¼ oră.

Caracteristici: : Traseul este accesibil iarna. Cabana Voinea este singurul adăpost funcțional în acest anotimp.


vineri, 12 septembrie 2014

Gica! La pescuit



Gică! La pescuit

Păstrăvul, peşte de munte,
Să-l prinzi? Dă bătăi de cap,
Sigur te apucă criza
Până să-l coci la proţap.


epigramă de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri (august 2009)

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Un nou regim dictatorial(1)


UN NOU REGIM DICTATORIAL (1)
de Cicerone Ionitoiu



Urmează o ploaie de apeluri, chemări şi manifeste ale generalului, Conducător al Statului, către toate păturile sociale, în care se cere ordine şi disciplină, muncă şi supunere şi linişte. Se adresa în propoziţiuni sau fraze scurte şi de multe ori pe ton ameninţător. De exemplu:
„De aceea anunţ pe toţi, oricine ar fi ei şi pe oricine s-ar rezema, să intre imediat în ordine..." (Apelul către ţară, 11 septembrie 1940).
Pe 7 septembrie 1940, după plecarea Regelui, Iuliu Maniu i-a trimis lui Ion Antonescu o scrisoare de reproş, prin Corneliu Coposu:
„Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la Regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. "
După primirea mandatului din partea Regelui Mihai de a forma guvernul, generalul Ion Antonescu a făcut apel la partidele politice, dar atât naţional-ţărăniştii, cât şi liberalii l-au refuzat, deoarece Maniu şi Brătianu nu îi puteau acorda girul pentru o guvernare de apropiere de hitlerism şi fascism, cele două curente ce ne sfârtecaseră ţara. Câţiva experţi au cerut încuviinţarea partidului ca să funcţioneze ca tehnicieni.
Aliaţii pe care conta Iuliu Maniu priveau cu mare atenţie desfăşurarea eveni­mentelor politice din România sfârtecată.
Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Gunther, credea că Germania n-ar risca un război dacă România n-ar accepta dictatul de la Viena. Americanii îşi făcuseră convingerea că România va rezista mutilării Transilvaniei bazându-se în primul rând pe„dorinţa de a vedea evenimente defavorabile Germaniei în sud-estul european" jucând pe singura ei carte, petrolul. In paralel, oficialităţile americane credeau că „Dictatul de la Viena" va duce tot la o cotropire... Se socotea că „dacă România ar risca un război în vest, Rusia ar fi atacat din est în momentul în care uzura trupelor române ar fi devenit evidentă, reeditând acţiunea din Polonia. " (Telegrama nr. 1108 din 7 septembrie 1940 a ministrului Radu Irimescu, din USA.)
În ceea ce priveşte atitudinea Rusiei, Grigore Gafencu în „Misiune la Moscova" ne-o prezintă foarte vehementă, însoţită de provocarea de incidente pe linia de demarcaţie din iunie 1940, pe care le pune în sarcina României, conform uzanţelor ei imorale, pentru a crea tensiune la Bucureşti, chiar în noaptea când se impunea sem­narea dictatului.
În continuare, URSS a folosit problema Transilvaniei ca măr al discordiei, promiţând-o când Ungariei, când României, pe când Germania încerca să joace cartea Transilvaniei, ca să ţină în frâu atât România, cât şi Ungaria.
Statele Unite, care după 1917 au avut mai multe puncte de vedere asupra aces­tei probleme, au reuşit pe 14 ianuarie 1941 să nu recunoască şi să condamne „Dictatul de la Viena".
Anglia luase în calcul posibilitatea unei ciocniri germano-ruse pentru România şi evoluţia vieţii din culise este redată de Florin Constantiniu în articolul „Iuliu Maniu şi britanicii", publicat în nr. 9,1997, la pag. 39, „Dosarele Istoriei". Iuliu Maniu era socotit singurul om politic capabil să conducă un guvern de rezistenţă în România. în acest sens serviciile secrete aveau o reţea de oameni de calitate şi Londra, pentru a-i încuraja şi a se informa cât mai precis, a trimis la Bucureşti pe Julian Amery, viitor ministru, în vederea pregătirii unor acte de sabotaj în cazul intrării României în sfera de influenţă germană.
În memoriile sale, Julian Amery subliniază că Maniu şi Mihalache erau proaliaţi de nădejde, iar Iuliu Maniu îi vorbise de convocarea unui congres la Alba Iulia pen­tru a protesta împotriva dictatului de la Viena şi deşi spera că armata va fi cu el, astaînsemna război cu Ungaria şi implicit cu Germania.
În nebuloasa politică ce a urmat fugii „groparului României", pe 7 septembrie, generalul Ion Antonescu s-a adresat către ţară, spunând printre altele:
„După zbuciumări adânci care ne-au dus la sfâşierea naţiunii, la pătarea onoarei şi la ameninţarea existenţei statului, Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc.
Astfel un trecut dureros s-a închis. El nu se mai deschide decât pentru judecarea răspunderilor - nu din dorinţa răzbunării, ci pentru ca aceasta să servească drept învăţământ generaţiilor ce vor veni...
Cu copiii şi bătrânii noştri să mergem mâine, 8 Septembrie 1940, la ora 11, în bisericile noastre şi îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ, să ne mustram pentru greşelile de care suntem cu toţii vinovaţi.
Să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi care, prin vitregia vremurilor şi din propria noastră vină, au fost rupţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul nostru asupra marilor vinovaţi, să plângem morţii şi martirii care au căzut şi au suferit... şi care au luptat pentru o Românie cu adevărat mare... "
Julian Amery nu a reuşit să vorbească cu Iuliu Maniu, care renunţase la Adunarea de la Alba Iulia, ca să potolească spiritele.
În schimb, Gardyne de Chastelain, inginer petrolist, director comercial la So­cietatea petrolieră „Unirea" şi agent al serviciului de informaţii englez, a reuşit să vorbească cu Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, care i-a precizat hotărârea partidului de a nu participa la guvernul pe care generalul Ion Antonescu intenţiona să-1 formeze şi de a se opune „din răsputeri Gărzii de Fier şi penetraţiei germane".
Englezilor nu le rămânea decât să constate că PNŢ era singurul şi cel mai bun aliat, iar lor, englezilor, le rămânea să pună pe picioare o organizaţie pentru propagandă, informaţii şi sabotaj.
La 8 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a interzis manifestaţiile din acea zi, iar Iuliu Maniu s-a văzut nevoit să reprogrameze întâlnirea de la Alba Iulia pe 15 septembrie 1940, întâlnire ce nu s-a mai putut ţine.
Totuşi, pe 8 septembrie 1940 a apărut în ziarul „România" un comunicat al PNŢ intitulat „ CAUZELE PRĂBUŞIRII FOSTULUI REGIM":
„În zilele acestea de grea încercare este necesar să se stabilească adevărul cu privire la desfăşurarea evenimentelor, care au culminat cu abdicarea Regelui Carol II."
Am fost de la început, încă din 1926, împotriva înlăturării principelui Carol şi pentru revenirea lui în ţară, nu numai spre a satisface opinia publică, ce se manife­sta din ce în ce mai puternic, ci şi pentru a se asigura continuitatea dinastică şi o cârmuire normală a ţării.
Deşi înalţii Regenţi îşi împlineau datoria înţelept şi patriotic, instituţia Regenţei nu inspira suficiente garanţii pentru a conduce ţara în vremuri atât de grele şi un timp atât de îndelungat până la majoratul Principelui moştenitor Mihai.
De aceea, în calitatea mea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, am fost favorabil ideii revenirii Principelui Carol, însă în anumite condiţii bine stabilite şi de la început puse în execuţiune.
Dar curând, după câteva săptămâni de domnie, am constatat cu durere că acele condiţiuni nu se respectă. Astfel, între altele, încoronarea Regelui Carol II împreună cu regina Elena, fixată pentru luna Septembrie 1930, s-a amânat fără termen. In loc de aceasta, sfidând morala creştină, el şi-a compromis domnia cu o viaţă împotriva căreia nu am încetat să protestez timp de 10 ani de zile.
Convingându-mă că în asemenea condiţiuni nu se poate purta răspunderea revenirii pe tron a Principelui Carol şi a domniei sale, am demisionat, mărginindu-mă la o atitudine protestatară, manifestată cu toată energia, fără întrerupere.
S-au ivit continuu dificultăţi importante, atât în ceea ce priveşte viaţa naţiunii, cât şi situaţia dinastiei. în toamna anului 1932, după repetate insistenţe ale Regelui, am primit din nou preşedinţia consiliului, dar în anumite condiţiuni, acceptate de Suveran.
Cum nici de data aceasta condiţiunile fixate nu au fost respectate, în Februarie 1933 am demisionat. Am prevăzut că prin felul cum înţelege să domnească, Regele Carol II va duce ţara la mari dificultăţi şi viaţa publică la o decădere morală şi corupţiune, preludii ale unui mare dezastru naţional.
Din acel moment, Regele Carol II a recurs la diverse expediente şi manevre, cu scopul de a introduce şi consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile şi politicieni neprevăzători, terorizaţi sau ademeniţi prin favoruri.
Pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistenţă distrugerea autorităţii puterilor constituite în stat şi izolarea oamenilor politici care, prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucurau de încrederea ţării. In acelaşi scop, el a năzuit să destrame partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale.
După ce a reuşit prin aceste mijloace să înjghebeze un regim personal, prin lovitura de Stat din februarie 1938, a înlăturat Constituţia pe care jurase şi a dat ţării o nouă Constituţie, prin care a suprimat toate drepturile naţiunii, sporind prerogativele rega­le, pentru a putea da liber curs înclinărilor sale autocratice şi pasiunilor sale persona­le, exploatate de o clică de favoriţi fără scrupule de moralitate şi patriotism.
În cadrul acestui regim autocratic în ordine internă: ţara a fost aruncată în mâinile plutocraţiei exploatatoare care a călcat în picioare toate consideraţiunile de dreptate socială, a pauperizat ţara şi, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă bunul public. Cetăţeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiţia fiind transformată într-o instituţie dependentă de puterea executivă. Iar ordinea externă, printr-o politică incoerentă, care a deşteptat neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a ţării, tocmai într-un moment în care am fi avut mai multă nevoie de sprijin prietenesc. înaceastă stare de lucruri nu era greu de prevăzut că ţara se apropie de dezastru.
Atât eu personal cât şi Partidul Naţional-Ţărănesc am reacţionat în mod public şi continuu cât timp nu am fost împiedicaţi, prin forţa baionetelor.
După ce glasul mulţimii a fost înăbuşit, prin diverse memorii adresate personal Regelui Carol II şi prin nenumărate declaraţiuni şi interview-uri, toate comunicate şi Curţii Regale, am atras atenţiunea guvernului şi ţării că dacă regimul nu va fi grabnic schimbat va veni distrugerea autorităţii şi purtătorului coroanei şi prăbuşirea ţării. Acelaşi lucru l-a făcut prin diferite memorii şi în audienţe dl Ion Mihalache cât timp a fost preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc.
Disoluţia organismului de stat îşi arată simptomele îndeosebi în provinciile unite, care erau în mod firesc mai sensibile, fiindcă presimţeau că slăbirea şi eventuala prăbuşire a ordinei interne le va lovi în chip catastrofal, în primul rând pe ele.
Aceasta explică pentru ce în ziua de 15 decembrie 1938, împreună cu repre­zentanţii autorizaţi şi consfinţiţi prin lupta lor din trecut am prezentat Regelui un „memorand" prin care am urmărit să trezim conştiinţa adormită a suveranului în faţa primejdiei ce se apropia.
Dar Regele Carol II a refuzat să primească delegaţia venită din toate părţile Ardealului şi Banatului şi în loc de orice răspuns a decretat chiar în aceeaşi seară dizolvarea partidelor şi a înfiinţat formaţiunea ridicolă intitulată „Frontul Renaşterii Naţionale."
În memorandul citat am afirmat că „ acum când în viaţa internaţională se produc evenimente externe de extremă importanţă şi când altele mai grave se pot prevedea, starea^ de conflict dintre Coroană şi Naţiune nu poate fi menţinută».
În loc de a reîntrona, după cum se cerea în memorand, ordinea constituţională şi un regim de legalitate respectuos faţă de drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor, pentru a împăca naţiunea, Regele nu numai că a continuat a merge pe calea pierzării naţionale, dar a adâncit conflictul dintre Coroană şi Naţiune.
Îndeosebi, în urma omorârii din ordin şi fără judecată a lui Cornelia Codreanu şi a altor comandanţi politici, scoşi din închisoare şi împuşcaţi mişeleşte, şi a exterminării tot fără judecată a celor care au atentat la viaţa fostului prim ministru şi a câtorva sute de tineri aleşi la întâmplare, după bunul plac al comandanţilor de jandarmi şi ai prefecţilor, între Suveran şi Naţiune s-a săpat o prăpastie de neînlăturat.
Zadarnic am încercat pe calea unui memoriu prezentat suveranului să ridicăm protestul nostru şi să cerem sancţionarea celor vinovaţi în acest măcel, unic în istoria românească. Glasul nostru a răsunat din nou în pustiu.
Regimul de teroare a făcut numeroase victime între prietenii noştri rămaşi credincioşi Partidului Naţional-Ţărănesc, care au fost ţinuţi arestaţi fără judecată începând cu însuşi Secretarul general al partidului, dl Virgil Madgearu.
Cu toată agravarea internaţională, Regele CarolII n-a simţit nici până în ultimul moment nevoia unei destinderi politice interne, care să trezească elanul naţional absolut necesar pentru apărarea graniţelor ţării.
În loc de a urmări cel puţin în ceasul al doisprezecelea să realizeze o uniune naţională, el a decretat constituirea unei formaţiuni politice „totalitare", „Partidul Naţiunii" şi şi-a luat rolul de şef de partid politic, micşorându-şi astfel autoritatea şi creând o nouă ficţiune politică.
Este dureros să amintim că trei-patru zile în urmă a intervenit ultimatumul sovietic şi pierderea Basarabiei.
Nici după acest eveniment tragic, Regele Carol II n-a înţeles să strângă în jurul Tronului forţele vii ale Naţiunii.
În audienţa colectivă a unui număr de 12 foşti miniştri, în frunte cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu şi cu mine, Regele Carol II a respins soluţia unui guvern naţional, cu toate că i s-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei provocate de ruşinoasa cedare a Basarabiei şi Bucovinei şi a primejdiei pierderii altor părţi din teritoriul naţional.
Faptul că Basarabia şi Bucovina au fost cedate fără a se schiţa cea mai mică rezistenţă şi faptul că suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, ca şi în armată şi totala dispariţie a încrederii ţării şi a armatei în suveran.
Regele devenise un obiect al criticii şi ironiei generale. Prestigiul lui se măcinase complet.
In această situaţie am fost chemat pentru prima oară la o şedinţă a aşa-zisului Consiliu de Coroană.
N-am putut participa la şedinţa din 30 august 1940. La această şedinţă însă, domnii Ion Mihalache şi Mihai Popovici dimpreună cu şeful Partidului Naţional Liberal, dl C. I. C. Brătianu, susţinuseră cu hotărâre necesitatea rezistenţei naţiona­le şi a apărării Ardealului. în şedinţa următoare din 31 august m-am rostit împotri­va hotărârii arbitrajului de la Viena şi am contestat guvernului personal al Regelui şi Consiliului de Coroană dreptul de a reprezenta ţara şi a face cesiuni teritoriale, susţinând ideea rezistenţei cu orice preţ.
Iuliu Maniu luase hotărârea trecerii la organizare a Partidului Naţional-Ţărănesc, socotind că pregătirea cadrelor trebuie făcută din vreme şi fiind convins că-i va reveni misiunea să joace un mare rol.
Deoarece fruntaşii din judeţe care trecuseră la organizare au fost arestaţi de noul „stat legionar", Iuliu Maniu a protestat pe lângă generalul Ion Antonescu şi în discuţiile din conducerea centrală, avute cu Virgil Madgearu şi Nicolae Lupu şi a înaintat pe 28 Septembrie 1940 generalului Ion Antonescu un memoriu prin care cerea tragerea la răspundere a vinovaţilor de dezastrul ţării. După preşedintele P.N.Ţ. aceştia ar fi fost:
- Cei care în perioada din 1930 până la 10 Februarie 1938 au preconizat dictatura regală;
- Camarila şi toţi sfătuitorii fostului Rege Carol II;
- Membrii guvernelor care s-au succedat de la 10 februarie 1938 până la 6 Septembrie 1940.
El socotea că toţi aceştia trebuiesc traşi la răspundere iar vina lor să fie arătată întregii naţiuni, iar pedeapsa care va trebui să li se dea să fie un exemplu pentru toţi acei care vor vrea şi de acum încolo să încerce experienţa dezastruoasă în guvernarea ţării.
Asupra refuzului în legătură cu cererea lui Iuliu Maniu de a ţine manifestaţia proiectată la Bucureşti, în cercurile legaţiei engleze din capitală se comenta că răs­punsul lui Antonescu transpira teama de care dă dovadă noul regim care, abia instalat, nu avea curajul să autorizeze o astfel de manifestaţie, deoarece venirea în Capitală a unei mase compacte de ardeleni şi ţărani devotaţi lui Maniu ar fi lăsat în umbră puterea actualului regim instaurat.
Răspunsul conducătorului statului, precum şi refuzul autorizaţiei sunt destul de măgulitoare pentru dl Iuliu Maniu care, pe lângă că a dat dovadă de multă înţelegere, a lăsat să se întrevadă că se bucura încă de putere şi simpatie, afirmă aceleaşi cercuri engleze.
Iuliu Maniu, mereu activ, încearcă pe 21 septembrie 1940 să revigoreze blocul opoziţiei democrate dar este frânat de Gheorghe Brătianu cu înclinaţii pro-germane, făcându-1 pe Dinu Brătianu să fie mai puţin cooperant cu reşedintele P.N.Ţ.
Noul regim nu tolera opoziţia şi a trecut printr-un decret-lege la măsuri punitive contra celor ce desfăşurau activităţi politice, altele decât cele îngăduite de statul legionar.
Maniu nu era omul care să capituleze în faţa ameninţărilor, mai ales acum când zi şi noapte se auzeau gemetele fraţilor rămaşi sub asuprirea ungurească. în faţa atrocităţilor, Iuliu Maniu va plănui o „ligă revizionistă", cu Ghiţă Pop în frunte. Era aceasta o perspectivă naţională şi prin ea întrevedea adunarea aportului naţional în faţa pericolului ce ameninţa pe fraţii noştri.
Tot Iuliu Maniu, la 5 octombrie, pune bazele asociaţiei „Pro-Transilvania" având în conducere fruntaşi ai vieţii politice şi culturale şi care îşi urma cursul după preceptele societăţilor cu statut de persoane morale şi juridice. Printre conducătorii asociaţiei publicaţi în „România nouă" de la Sibiu se numărau: Iuliu Maniu (preşedinte), Ghiţă Pop (secretar), Ion Mihalache, Mihai Popovici, N. Lupu, Virgil Madgearu, Sever Bocu, Aurel Dobiescu, Octav Tăslăuanu, Augustin Popa, Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Sever Dan, Aurel Leucuţia, Ion Cămărăşescu, C. I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu, dr. C. Angelescu, Stelian Popescu, Iosif Jumanca, D. R. Ioaniţescu, A. C. Cuza
Pe ziua de 15 noiembrie 1940, Tribunalul Ilfov a recunoscut calitatea de per­soană juridică a asociaţiei, iar pe 16 noiembrie 1940 era dizolvată printr-un Comuni­cat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ca fiind incompatibilă cu „angajamentele şi interesele internaţionale ale României."
S-a deschis imediat un proces care pe 13 februarie 1942 a anulat dizolvarea, ca ilegală.
Germania şi-a pregătit supremaţia peninsulei balcanice calculat. După sfârtecarea României prin „dictatul de la Viena" a dat garanţii de protejarea noilor graniţe româ­neşti pe 10 septembrie, iar după două zile, pe 12 septembrie 1940, a desfiinţat „Co­misia internaţională a Dunării" (care fusese creată pe 23 Iulie 1921) şi a înlocuit-o cu „Consiliul fluvial al Dunării" din care Franţa şi Anglia erau excluse, fiind format de data aceasta din Germania, Italia, Bulgaria, Ungaria, România, Iugoslavia şi Slovacia.
Pe 21 septembrie, Molotov a protestat pentru garantarea frontierelor româneşti de către Hitler şi Mussolini, dar şi pentru faptul că nu fusese încunoştiinţat de noul statut al Dunării. Protestul rus era însoţit de cererea sprijinului german de a ocupa Bucovina de Sud.
Germania încerca să se distanţeze de URSS, fiind sigură de o victorie uşoară asupra Angliei, mai ales când reuşise pe 23-24 septembrie 1940 ca aliaţii de la Vichy să izgonească forţele franceze libere care încercaseră cu ajutorul forţelor navale să pună mâna pe portul Dakar.
S-a trecut pe 27 septembrie 1940 la semnarea pactului tripartit (Germania, Ita­lia şi Japonia), o alianţă politică, militară şi economică pentru cazul când una din cele trei puteri ar fi atacată de o putere neangajată până la acea dată în războiul european sau chino-japonez. Pactul prevedea că nu afecta raporturile existente cu URSS şi avea o deschidere mult mai mare decât pactul anticomintern. De acum preocuparea politicii germane era ca să obţină cât mai multe adeziuni.
Prima tentativă a lui Hitler a fost să includă Spania, dar Franco avea prea mari pretenţii teritoriale, vizând Gibraltarul, Marocul francez, Oranul, Guineea şi cu toate acestea intrarea era condiţionată după debarcarea germană în Marea Britanie. în faţa acestor pretenţii, Hitler şi Mussolini s-au întâlnit pe 4 octombrie la Brenner, unde şi-au expus fiecare revendicările faţă de dorinţele exprimate de Spania:
- Hitler dorea o parte din Maroc cu Casablanca şi Agadir în intenţia constituirii unui mare imperiu german în Africa occidentală;
- Mussolini revendica Nisa, Marsilia, Tunisia şi Djibouti, anunţând intenţia de a ataca Grecia. Ducele se baza pe declaraţia lui Ribbentrop făcută pe 19 septembrie la Roma: Toate încercările ruseşti de a-şi mări influenţa în Iugoslavia şi Bulgaria sau de a se apropia de Bosfor sunt contrare punctului de vedere german, iar în ceea ce priveşte Grecia şi Marea Egee este o problemă italiană şi Italiei îi aparţine alegerea soluţiei. Această propunere era datorată tensiunii germano-ruse şi reprezenta deschiderea drumului Italiei spre pactul tripartit.
Tensiunea diplomatică era în creştere şi manevrele de schimbare de parteneri potenţiali în vederea desfăşurării ulterioare a extinderii războiului preconizat de Hitler aveau loc atât în estul Europei, cât şi în vestul ei. Arătând adevărata faţă a lucrurilor, asistăm la discuţiile secrete, noua alianţă Germania, Franţa şi Anglia, iar pe de altă parte Hitler cu Stalin care ridicau noi pretenţii şi putem sublinia dorinţa anglo-americanilor de a-i vedea despărţiţi pe aceşti călăi ai omenirii, doritori să promoveze o ordine nouă mondială pe spatele popoarelor pe care le subjugau.
După semnarea pactului tripartit, Hitler, la începutul lui octombrie, a urmărit să-1 mărească la „cvadripartit" prin includerea Rusiei, sperând ca Balcanii să rămână o zonă rezervată germanilor şi italienilor, îndepărtându-i astfel de la visul lor spre strâmtori, dar să le stopeze şi drumul spre Finlanda. Le avansa ruşilor propunerea să anuleze Convenţiile de la Montreux asupra strâmtorilor, admiţând libera trecere prin Dardanele în schimbul garanţiei statuquo-ului teritorial al Turciei, garantat de cele patru puteri.
Dar Germania uitase că oferise garanţia frontierelor româneşti fără să-şi anunţe pe cel de al patrulea partener la care se gândea să şi-1 atragă în pactul tripartit, în timp ce ducele, visând mereu la refacerea „imperiului roman", nu se înfruptase cu nimic după şantajul de la Viena din 30 august 1940.
Caporalul Hitler era preocupat de invadarea Angliei pe care o studia de un an de zile şi spera ca acţiunea „Leul de mare" să-i aducă satisfacţia până la jumătatea lui septembrie. De la 7 septembrie şi-a asumat rolul de distrugător al Londrei şi 57 de nopţi la rând, în raiduri de circa 200 de bombardiere, a atacat fără întrerupere. Dar printre cele mai apocaliptice focuri căzute din cer a fost bombardamentul din 15 septembrie, când piloţii englezi au reuşit să doboare asupra metropolei 183 de aparate germane, pierzând doar 40. Acest succes care a salvat Anglia şi a diminuat pe viitor forţa de lovire germană s-a datorat noii generaţii de piloţi tineri pregătiţi, ceea ce a făcut pe W. Churchill să declare în Camera Comunelor:
„Niciodată în domeniul conflictelor umane, atât de mulţi n-au datorat atât de mult unor atât de puţini. "
Şi totuşi, Ribbentrop, ajuns la Roma după 4 zile, îi spunea lui Ciano:
„Apărarea teritorială engleză e inexistentă. O singură divizie germană ar fi de ajuns să provoace o prăbuşire completă a Angliei."
Visul lui Hitler de a debarca în Anglia s-a împletit cu cel al Ducelui, care pe 13 septembrie a invadat Egiptul, centrul viguros al efortului de război britanic. Acest visător al refacerii imperiului roman credea că era suficient ca „Axa" să-i izgonească pe englezi din Orientul mijlociu şi, împiedecând convoaiele cu petrol venind din Irak şi Golful Persic, Balcanii vor cădea ca un fruct copt în mâna celor doi. încurajat de căderea Franţei, poziţia lui Mussolini se întărise în Africa de nord, unde-şi concentrase 215.000 de soldaţi cu care s-a avântat asupra celor 36.000 de ostaşi ai imperiului britanic.
Ducele mai era incitat la această acţiune de zvonurile unor posibile tratative anglo-germane prin intermediul Suediei şi dacă ar fi dus la un rezultat pozitiv, Italia se vedea din nou păgubită la masa tratativelor, fără să fi avut un angajament terestru serios cu britanicii.
Tot ducele mai avea o idee fixă, pe care i-a servit-o pe 19 septembrie la Roma lui Ribbentrop:
„Grecii sunt pentru Italia ceea ce erau Norvegienii pentru Germania, înainte de operaţia din aprilie 1940... Este nevoie să terminăm cu Grecia ţinând seama că în cazul când forţele noastre terestre vor înainta în Egipt, flota engleză n-ar mai putea rămâne în portul Alexandria şi va fi nevoită să caute refugiu în porturile greceşti..."
Dar stoparea ofensivei italiene după 90 de kilometri 1-a iritat pe duce, care visa mereu la „imperiul roman".
Mussolini s-a văzut din nou amăgit după intrarea trupelor germane în România, lui revenindu-i doar să trimită o grupă de ofiţeri de aviaţie la Bucureşti. Şi ofensa s-a gândit să i-o plătească lui Hitler cu aceeaşi monedă. După întoarcerea din turneul unde-1 întâlnise pe Franco şi Petain, Hitler a venit la Florenţa unde, la coborârea din tren, Mussolini i-a spus în loc de bună ziua: „Suntem pe drum."
În acea dimineaţă de 28 octombrie 1940 Mussolini atacase Grecia. O nouă încurcătură italiană care s-a soldat pe 6 noiembrie cu 6.000 de italieni căzuţi prizonieri şi 20.000 de răniţi.
Apelului grecesc făcut de Metaxas, Winston Churchill i-a răspuns:
„ Vă vom da tot ajutorul care stă în puterea noastră. Vom lupta împotriva unui duşman comun şi vom împărţi victoria împreună. "
Aceasta s-a întâmplat după o poveste lungă, cum spune Churchill. Dar până atunci li s-a trimis grecilor armamentul luat de la prizonierii din Egipt, pentru a se lupta contra italienilor ce veneau din Albania.
Rezistenţa greacă, de admirat, a încurajat ţările balcanice. A doua zi după atacul italian asupra Greciei, flota engleză de la Alexandria a transportat în Creta provizii de tot felul, inclusiv oameni şi materiale de război, iar apărarea antisubmarine s-a pus imediat la punct. Corpul expediţionar englez însuma 4.230 de oameni şi 710 vehicule.
Deşi flota italiană era superioară celei englezeşti în Marea Mediterana, la acea dată, amiralul Cunningham de la Alexandria a dat o lovitură puternică italienilor la ei acasă. Pe 11 noiembrie seara, rada portului Taranto, aflat în tocul Italiei, unde se găseau ancorate o mulţime de vase, a fost bombardată timp de o oră, provocându-se mari incendii şi distrugeri, schimbând printr-o singură lovitură echilibrul forţelor navale din Mediterana. Trei vase de război fuseseră torpilate, un crucişător lovit, iar jumătate din flota italiană de luptă era afectată timp de o jumătate de an.
Winston Churchill, în „Al doilea război mondial", voi 1, pag. 378, adaugă:
„Ironia sorţii în această întâmplare este faptul că, în aceeaşi zi (11 noiembrie 1940), forţele aeriene italiene au participat, la dorinţa expresă a lui Mussolini, la atacul asupra Marii Britanii. O forţă de bombardiere italiene, escortată de vreo 60 de avioane de luptă, a încercat să bombardeze convoaie aliate în Midway. Au fost interceptate de forţele noastre de luptă, iar 8 bombardiere şi 5 avioane de luptă au fost doborâte. Aceasta a fost prima şi ultima lor intervenţie în treburile noastre in­terne. Puteau fi mai bine folosite ca să apere flota lor la Taranto. "
Visurile lui Mussolini asupra Greciei au fost tulburate de pierderile negândite şi l-au făcut să ceară un armistiţiu prin intermediul lui Hitler care nu rupsese legăturile diplomatice cu Atena.
La întâlnirea fuhrerului cu Ciano din 18 noiembrie de la Salzburg s-a manifestat nemulţumirea germană asupra iniţiativei italiene care compromitea poziţia Axei în sud-estul european şi care a fost urmată de o scrisoare din cuprinsul căreia Mussolini a înţeles că „a fost lovit peste degete", indicându-i să-şi retragă aviaţia în Italia de unde ar putea aduce servicii mai folositoare atacând vasele şi bazele englezeşti din Mediterana.
Era normal să fie supărat Hitler, care avea alte vise şi nu accepta să i le deturneze alt visător. El începuse să rejoace aceeaşi carte din 1939, cu acelaşi partener. Pe 13 octombrie 1940, von Ribbentrop a trimis o scrisoare lui Stalin, propunându-i un acord pe baze reciproce invitându-1 în acest sens pe Molotov la Berlin, oferindu-se să vina şi el la Moscova. Stalin i-a răspuns pe 21 octombrie 1940: „Sunt de acord cu dum­neavoastră pentru a ne gândi că o nouă ameliorare a raporturilor este posibilă între ţările noastre, bazându-le durabil şi pe termen lung pe interesele noastre reciproce. "
Discuţiile purtate pe 12 şi 13 noiembrie au avut loc pe principii generale, Molotov subliniind: „Interesul Germaniei şi al Uniunii Sovietice necesită ca cele două ţări să colaboreze şi să nu lupte una împotriva celeilalte. "
Molotov era de acord că împărţirea sferelor de influenţă făcută în 1939 avea nevoie să fie completată. Dar, din punct de vedere al URSS, nu era de acord cu punctul de vedere al Germaniei, fără a refuza o expansiune spre golful Persic şi Iran, în schimb cerând avantaje şi în Europa. Pe 13 noiembrie Ribbentrop i-a propus lui Molotov semnarea adeziunii la Pactul tripartit şi a încă două protocoale secrete prin care se fixau zonele de influenţă şi libera trecere a vaselor ruseşti prin strâmtori.
Nemulţumit, Molotov a plecat şi pe 25 noiembrie 1940 a răspuns prin ambasadorul Germaniei de la Moscova că acceptă aderarea la „Pactul tripartit", cu condiţiuni precise, subliniind spaţiul la sud de Baku şi Batum în direcţia Golfului Persic, iar în ceea ce priveşte zona europeană manifesta dorinţa creării unei baze terestre şi navale în strâmtori. Turcia urma să fie invitată la aderare în Pactul tripartit, iar integritatea ei nu va fi garantată decât dacă ea o va cere.
Mergând mai departe cu pretenţiile ei, URSS propune alte 3 protocoale:
- Germania să-şi retragă imediat trupele din Finlanda;
- Japonia să renunţe la concesiile de cărbune şi petrol din Sahalin;
- Bulgaria va fi în zona de securitate a frontierelor ruseşti.
Deci era clară poziţia URSS care urmărea să rămână o putere europeană pre­zentă atât la Marea Baltică, cât şi pe malul Bosforului.
Hitler se vedea încurcat în politica duplicitară de invadare a Marii Britanii sau a spaţiului vital atât de râvnit. Contrapropunerile ruseşti îl vor hotărî pentru optarea la planul Barbarossa, îndreptat împotriva Moscovei.
Acum Hitler era nevoit să domine Peninsula Balcanică şi, în vederea răspunsu­lui negativ rusesc la care se aştepta, el a recurs la forţarea aderării la Pactul tripartit a Ungariei (pe 20 noiembrie) şi a României şi Slovaciei (pe 23 noiembrie), iar în ceea ce priveşte Bulgaria ea a intrat în focul diplomatic al Moscovei şi Berlinului rezistând până la 1 martie 1941.
Noi, adică generalul Antonescu şi cei ce aleseseră drumul ţării: „MERGEM 100% PÂNĂ LA MOARTE ALĂTURI DE AXĂ. ORI TRIUMFĂM CU AXA, ORI CĂDEM CU AXA..."
Dacă aceştia eram acum noi, lângă cei alături de care ne alipiserăm până la moarte, adică cei care pe furiş atacau, sfâşiau şi jefuiau popoare nevinovate în numele unui spaţiu vital şi al rasei pure, să aruncăm o scurtă privire şi asupra celor pe care îi înfruntam cu atâta ură de moarte.
Ei erau socotiţi capitalişti-imperialişti şi apărau cauza oamenilor liberi şi a popoarelor libere din fiecare colţ al globului. Erau hotărâţi să-1 distrugă pe Hitler şi fiecare vestigiu al regimului său. Aceasta era politica imperiului britanic şi a naţiunilorCommonwealth-ului care se angajaseră şi rămăseseră acum, în 1940, în sângerosul şi perfidul război.
„NU NE VOM OPRI DIN LUPTĂ PÂNĂ NU VA FI ASIGURATĂ LIBERTATEA", au fost cuvintele ministrului de externe englez prin care a spulberat în noaptea de 22 iunie 1940 apelul lui Hitler la capitulare.
Şi a curs mult sânge englez şi lacrimi şi s-au distrus aproape un milion de locuinţe până când, pe 16 decembrie 1940, Franklin Delano Roosevelt a răspuns scrisorii lui Churchill care nu cerea răspuns, ci doar prezentase situaţia disperată în care se găsea nu numai ţara lui:
„...In mintea unui copleşitor de mare număr de americani nu mai încape nici o îndoială că cea mai bună apărare imediată a Statelor Unite este succesul Marii Britanii în a se apăra; şi că, în afara interesului nostru istoric şi actual în supravie­ţuirea democraţiei în lume ca un tot, este la fel de important, dintr-un punct de vedere egoist, şi pentru apărarea Americii să facem tot ce este posibil să ajutăm Imperiul Britanic să se apere."
De aici a ieşit „cea mai altruistă lege din istoria oricărei naţiuni" - LEGEA ÎMPRUMUT ŞI ÎNCHIRIERE - permiţând rezistenţa împotriva tiraniei lui Hitler.
Winston Churchill, referindu-se la această lege, spune în memoriile lui: „...De îndată ce a fost acceptată de Congres, ea a transformat imediat toată situaţia. A făcut posibil să formulăm prin înţelegere planuri pe termen lung de vastă extindere pentru toate nevoile noastre. Nu se prevedea plata. Nu urma să ţinem nici o contabilitate în dolari sau lire. Tot ce aveam ne era împrumutat sau închiriat, deoarece continua noastră rezistenţă în faţa tiraniei lui Hitler era considerată a fi de un interes vital pentru marea republică. După preşedintele Roosevelt, apărarea Statelor Unite şi nu dolarii va de­termina de-acum înainte unde vor merge armele americane..."
„ NOI TREB UIE SĂ FIM CEL MAI MARE ARSENAL AL DEMOCRA ŢIILOR ", a declarat F. D. Roosevelt şi legea deschidea Angliei un credit practic nelimitat, iar preşedintelui Statelor Unite îi dădea o putere nemărginită să utilizeze după bunul săuplac producţia americană de război, îi permitea să fabrice, să cumpere şi să livreze tuturor ţărilor a căror apărare o socotea vitală pentru interesul Statelor Unite, arme, muniţii, vapoare, maşini şi produse de tot felul şi chiar informaţii şi brevete. Guvernele străine se angajau să nu cedeze acest material sau informaţii fără autorizaţie.
Prin glasul lui Iuliu Maniu, care-şi dădea seama de forţa democraţiei şi prevedea evoluţia politică viitoare a omenirii, cei din jurul lui şi chiar conducătorii vremelnici auzeau după intrarea trupelor germane în România, socotindu-le ca trupe de ocupaţie:
„...Sunt convins că victoria finală va fi câştigată de Anglia, care stăpâneşte marile căi de comunicaţie, precum şi toate resursele de materii prime ale lumii. "

La pas prin Tara Hategului *satul Rachitova


    

6. Satul Răchitova

Satul Răchitova din comuna cu același nume adăpostește ruinele unui vechi turn ridicat în secolul al XIV-lea pe moșia familiei de cneji Mușina de la Densuș. Turnul – astăzi ruinat, dar nu lipsit de farmec – se înalță pe o colină de lângă sat. Drumul până în vârf este foarte ușor, iar odată ajunși sus veți avea o panoramă grozavă asupra satului. În trecut, turnul din Răchitova era înconjurat de fortificații din pământ și era folosit pentru a supraveghea împrejurimile.



Sursa:https://ro.stiri.yahoo.com/7-locuri-superbe-din-%C8%9Bara-ha%C8%9Begului-pe-care-trebuie-s%C4%83-le-vizitezi-151255794.html







vineri, 5 septembrie 2014

Top superstitii*Sarbatori



8.Sarbatori.

Cum sarbatorile sunt numeroase, asa si traditia a adoptat diverse superstitii in functie de festivitate.Se spune ca lumanarea cu care s-a mers la biserica in noaptea de Inviere trebuie pastrata peste an; lumanarea se aprinde in timpul furtunilor pentru a proteja casa de pagube.Daca de Craciun porti pantofi noi, se spune ca aduce ghinion.E bine sa ai pe masa de Craciun si Anul Nou crengute de vasc, deoarece sunt aducatoare de noroc.De asemenea, si sarutul sub vasc, in pragul casei, anunta o relatie prospera.Un cer senin de Craciun anunta un an roditor.Nu este bine ca intre Craciun si Anul Nou sa se tricoteze sau sa se spele rufe.Acel obiect pe care il tii in mana de Anul Nou, la 12 noaptea, sau cel pe care pui mana imediat dupa ora 12 va fi cel mai important plan al vietii tale in anul care vine. Daca tii bani in mana, vei merge bine cu banii tot anul, daca iti tii iubita/iubitul de mana, iti va merge bine cu dragostea tot anul, daca tii paharul in mana, va fi un an vesel.Se spune ca dorinta pusa la miezul noptii de Revelion are toate sansele sa se indeplineasca si ca daca noul an te prinde cu datorii, asa va fi tot anul.Nu este bine sa aruncati ceva in prima zi a anului, nici macar gunoiul.Daca prima persoana care va intra in casa este o femeie, va fi un an prost, daca e barbat, va fi un an norocos, prosper.Daca in prima zi a anului faceti ceva legat de servici va va merge bine tot anul la servici.Copiii nascuti de Craciun sau de Anul Nou sunt norocosi.Daca te tunzi in vinerea Pastelui se spune ca nu vei avea dureri de cap tot anul.

joi, 4 septembrie 2014

"Blandetea" diavolului



"Blân detea" diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare. El stie că dacă ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de crestini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.