miercuri, 30 martie 2016

Dictionar de servilism # Vasile Milea


Vasile Milea şi-a început ascensiunea odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu. În 1965, Milea a fost numit şef de stat major la Armata a 3-a, din 1973 şef de stat major al Gărzilor Patriotice de la Comitetul Central al PCR, iar din 1980 a fost prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major. În ultimii ani ai regimului comunist, 1985-1989, a fost ministrul Apărării Naţionale. Astăzi, mai multe străzi şi pieţe îi poartă numele.

sâmbătă, 26 martie 2016

Kuchisake-onna, femeia cu mască chirurgicală *Legende infricosatoare



Kuchisake-onna, femeia cu mască chirurgicală

Kuchisake-Onna (femeia cu gura tăiată) este o femeie care umblă numai pe timp de noapte, purtând o mască chirurgicală. O să spuneţi: “Şi ce? O fi bolnavă, și e destul de simţită pentru a-şi acoperi gura și nasul, pentru a nu-i infecta pe alţii”. Total greşit. Ascultaţi-mă cu atenţie: această femeie este răul în persoană!
Se spune că femeia opreşte un copil pe stradă şi-l întreabă: “Sunt frumoasă?” În cazul în care copilul răspunde nu, el este ucis cu o pereche de foarfece pe care femeia o poartă cu ea. Dacă copilul răspunde da, femeia îşi trage deoparte masca, dezvăluindu-şi chipul său hidos: gura ei este tăiată pe faţă, întinzându-se până la ureche. Atunci, femeia întreabă din nou copilul: “Ce zici de acum? Tot sunt frumoasă” Dacă răspunsul copilului este “nu”, el va fi tăiat în jumătate. În cazul în care copilul răspunde da, atunci el va fi tăiat pe faţă, pentru a semănă cu chipul hidos al femeii. Este imposibil de a fugi de Kuchisake-Onna, căci ea va reapărea pur și simplu în fața victimei.


miercuri, 23 martie 2016

De ce numarul 13 ar fi unul malefic


Auzim des spunandu-se ca numarul treisprezece e un numar care aduce ghinion si mai ales ca nu trebuie sa fim niciodata treiprezece la masa, si multi se intreaba ce-i de facut, pentru ca sunt tulburati de tot felul de povesti despre acest subiect.
Pentru a intelege de ce numarul treisprezece a fost considerat un numar malefic, trebuie sa incepem prin a ne opri un moment asupra numarului doisprezece. O zi se imparte in de doua ori doisprezece ore, un an in doisprezece luni si exista cele doisprezece semne ale zodiacului. In Biblie, numarul doisprezece se gaseste de mai multe ori: Iacob avea doisprezece fii care au fondat cele doisprezece triburi ale lui Israel; aceste doisprezece triburi erau reprezentate prin doisprezece pietre pretioase care figurau pe pectoralul marelui Preot Aaron, fratele lui Moise. Ierusalimul celest descris de sfantul Ioan in Apocalipsa este asezat pe doisprezece temelii de pietre pretioase si zidurile sale au doisprezece porti care sunt doisprezece perle.
Doisprezece este deci numarul a ceea ce este terminat, a ceea ce formeaza un tot, un intreg: o zi, un an, un popor, un oras. Treisprezece este doisprezecele plus unu, si acest unu care vine sa se adauge este in afara ansamblului; el este ca un element strain, si daca nu este pur, daca nu vibreaza in armonie, tot ansamblul este amenintat. Iata de ce numarul treisprezece e considerat ca un numar dificil care aduce incercari grele si chiar moartea.
Acum, putem spune de asemenea ca acel unu care se adauga la doisprezece reprezinta un inceput al unui alt ciclu, sau a unui alt ansamblu. In Stiinta initiatica, moartea nu a fost considerata niciodata ca ceva definitiv, ci ca un inceput a unei vieti noi. Numarul treisprezece nu e deci un numar malefic, dar el nu suporta impuritatile si dizarmonia. Si cum e foarte activ, dinamic, acest numar poate da peste cap creaturile care nu poseda calitatile feminine de bunatate, dragoste si blandete pentru a compensa influenta sa.
In planul fizic, numarul treisprezece este legat de cruce (1 + 3 = 4), deci suferintelor. Crucea este dezvoltarea cubului in spatiul cu doua dimensiuni, si cubul, schematic, reprezinta o inchisoare.
Cu toate acestea, daca numarul treisprezece actioneaza nefavorabil asupra creaturilor, aceasta nu tine de el, ci de maniera particulara in care fiecare creatura primeste influenta sa si influentele ce-l inconjura. Aceasta e valabil de asemenea pentru apa, aer, lumina, si chiar pentru hrana: fiecare creatura le primeste intr-un fel particular, aceasta depinde de sanatatea sa, de structura sa, de dezvoltarea sa, de elevarea sa spirituala. Unii sunt stimulati, altii se imbolnavesc, altii se pun sa reflecteze.
In ele insele, numerele, ca multe lucruri in viata, sunt neutre, dar actioneaza diferit depinzand de individ. Pentru un Initiat, care stie sa transforme totul, numarul treisprezece poate fi foarte favorabil, atunci cand busculeaza pe alti oameni; e un numar care curata, care purifica, si cei care nu pot rezista acestei purificari sunt rejectati sau eliminati. De aceea e mai bine pentru ei sa-l evite, mai ales sa evite sa se aseze treisprezece la masa. Ce este curios, e ca adesea nenorocirile, accidentele ce se produc in acel moment cad asupra celor mai tineri, care pot chiar muri.


duminică, 20 martie 2016

Germania, nu consideră oportun a mai figura ca semnatar al arbitrajului de la Viena


Germania, nu consideră oportun a mai figura ca semnatar al arbitrajului de la Viena
de Cicerone Ionitoiu

„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortyste. Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-l înfricoşeze, să-l umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare. Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni.
Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: „În două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortyst, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi. A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teo*logi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan" şi s-a retras în reşedinţă."
Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile. Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor", începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat incorpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept.
Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei. Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal.
Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ion Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag...
Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U". Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune. La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut", după care a trecut în capul mesei.
Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?"
Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal."
„ - Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;"
După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini. Intr-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.
Era o manifestaţie extraordinară pentru fraţii chinuiţi sub jugul maghiar. La Teatrul Naţional s-a oprit coloana şi printre vorbitori s-a remarcat Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului" şi alţi fruntaşi ardeleni, printre ei, Ghiţă Pop, Anton Ionel Mureşanu...„A venit timpul să înceteze suferinţa fraţilor noştri de sub jug străin. Să mergem cu toţii să cerem Mareşalului să se întoarcă cu trupele, aşa cum a promis şi să ne elibereze ţara de duşmani..."
Iuliu Maniu care fusese plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă şi în comitetul de conducere al PNŢ s-a hotărât ca lumea să-şi manifeste, cu mic cu mare, sentimentele cu cei în suferinţă. Aşa se explica mulţimea care dubla numărul studenţilor care iniţiaseră acest protest. Ajunsă în Piaţa Victoriei, coloana şi-a manifestat sentimentele de solidaritate, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi în faţa consulatului german, din apropierea Academiei Comerciale, unde tot timpul cât a trecut coloana s-a strigat numai „Jos dictatul de la Viena ". În entuziasmul din Piaţa Victoriei, la balconul Preşedinţiei a apărut Ion Antonescu, care a salutat. I s-a răspuns cu „ Vrem Ardealul imediat."
Partidul Naţional-Ţărănesc îşi continua activitatea şi căuta pe toate căile să convingă guvernul că a sosit timpul să rupă dependenţa faţă de germani. Pe 2 martie, Lupu şi Mihalache fuseseră primiţi separat, în audienţă de Mihai Antonescu, iar pe 3 martie au relatat biroului de conducere părerea Mareşalului că pe frontul de răsărit nu e vorba de o înfrângere, ci „ de o tactică a lui Hitler care umăreşte să sperie, pe de o parte pe englezi, cu o prea mare victorie sovietică, iar pe de alta, să-şi rezerve armata în vederea unei eventuale debarcări anglo-americane în Franţa. Noi suntem convinşi că odată strivită forţa de debarcare anglo-americană, chestiunea frontului de răsărit e ca şi rezolvată... armata germană va lichida Rusia Sovietică în mai puţin de două luni..." (Ică Antonescu făcuse nişte declaraţii de crasă inconştienţă, deoarece la data aceea anglo-americanii cuceriseră muntele Casino, deschizându-se drumul spre Roma, 1.500 de avioane bombardaseră Berlinul iar toate centrele indu*striale şi vitale din vest fuseseră „măcinate", pe când Jukov care preluase comanda frontului de răsărit începuse asaltul împotriva Odesei, Pericop, Nicolaev...)
Cu acea ocazie Ică Antonescu (Mihai n.n.) le-a spus (din partea Mareşalului) lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu că roagă pe domnul Maniu „să fie înţelegător şi să nu-i facă dificultăţi, acum când ţara este ameninţată de mari primejdii, întrucât el este decis să le înfrunte cu orice preţ, alături de nemţi, aliaţi loiali şi buni prieteni ai ţării noastre."
Era clar că Antoneştii făceau o politică duplicitară, căutând să câştige timp, mai ales că acţiunea lor de a produce confuzie prin angajarea de discuţii prooccidentale, pe alte canale, era cunoscută cel puţin de Iuliu Maniu. Nicolae Lupu i-a spus lui Mihai Antonescu că„Mareşalul face o imensă greşeală luând drept realitate toate iluziile lui Hitler care, în fanatismul lui orb antrenează naţiunea germană la o tragedie nemaicunoscută în istoria lumii."
Iuliu Maniu după ce a ascultat discuţiile cu Mihai Antonescu, s-a referit la gravitatea problemei ungare: „Ungurii fac mari sforţări să se înţeleagă cu anglo-americanii, peste capul nemţilor, riscând chiar un război cu ei, dacă li se oferă Transilvania."
Mihai Popovici aflase prin Malaxa nişte lucruri de la Killinger şi Clodius, adăugând celor spuse de Maniu, că nemţii sunt la curent cu manevrele maghiare şi că „mare lucru dacă ei nu vor ocupa Ungaria, pentru a împiedica defecţiunea ei. "
In această primăvară, Statele Unite au lansat asupra Europei vestitele „fortăreţe zburătoare", începând cu bombardamentul din 4 martie efectuat asupra Berlinului. Aceste fortăreţe purtau 3 tone de bombe pe o distanţă de 3.200 de km şi au aruncat asupra Europei 640.000 de tone de bombe. Escadrilele de bombardament erau însoţite de avioane de vânătoare, care aveau o rază lungă de acţiune şi o puternică forţă de foc, tunuri de 30mm şi numeroase mitraliere... Cu toate pierderile suferite în raiduri, de exemplu pe 28 ianuarie 1944, din 683 de fortăreţe au fost doborâte 43, iar pe 15 februarie, tot asupra Berlinului, din 891 de fortăreţe au căzut 42, cu toate acestea producţia americană era în plină creştere, având în vedere operaţiunile în curs de desfăşurare pe tot globul. Pe 6 martie, deasupra Berlinului au zburat 1.500 de avioane.
Ruşii, după ce atacaseră spre Odessa şi Nikolaev, unde presiunea asupra nemţilor creştea, au început ofensiva şi în centrul frontului, spre mlaştinile Prippetului, în timp ce au ocupat cap de pod peste Bug, la Moghilev, pe 18 martie. Finlanda care era în tratative prin dna Kollontai la Stockholm, a refuzat condiţiile de armistiţiu pe care le-a găsit nesatisfăcătoare. Câteodată sunt nişte coincidenţe bizare. Când Barbu Ştirbei ajungea la Cairo pentru a prezenta propunerile lui Iuliu Maniu, pe 17 martie, Killinger l-a vizitat pe Antonescu şi l-a asigurat că Berlinul cunoaşte manevrele ungureşti care în curând vor fi curmate.
Sâmbătă seara, pe 18 martie, Maniu cedând în faţa prietenilor a acceptat să meargă în audienţă la Mareşal, unde timp de o oră şi jumătate au discutat situaţia gravă în care a ajuns ţara. Iuliu Maniu era însoţit de Ion Mihalache şi a cerut formarea unui guvern naţional sub conducerea lui Antonescu, cu concursul partidelor din opoziţie, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea ţării. Cu tonul lui arogant, Antonescu a răspuns că n-are nevoie de sfaturi, că el îşi asumă riscurile şi este convins că foarte curând se vor petrece evenimente ce vor dovedi că merităm să fim leali nemţilor. A lăsat să se înţeleagă că puterea militară a ruşilor le creează mari probleme anglo-americanilor cu aprovizionarea, în timp ce Hitler cu cele 300 de divizii în rezervă, nu va pierde războiul...„Din contră, Churchill tremură de frica unei debarcări germane în Anglia, mai mult decât în toamna anului 1940." Iuliu Maniu, după ce a ascultat aberaţiile, a răspuns: „Hitler se înşeală amar şi duce Reichul german la un dezastru nemaiîntâlnit în istoria lui, iar noi ne sinucidem pur şi simplu, dacă ne lăsăm înşelaţi de un fanatic inconştient."
Ion Mihalache a cerut să nu se retragă autorităţile româneşti din faţa armatei sovietice, din Basarabia şi Bucovina, la care Antonescu a răspuns: „Fac exact ce mi-au recomandat şi nemţii, întrucât autorităţile statului nostru n-au ce trata cu bolşevicii, cu care trebuie să ducem un război total."
Iuliu Maniu decepţionat de atitudinea lui Antonescu i-a mai spus înainte de plecare:„ Vă luaţi o mare şi gravă răspundere pe care să n-o regretaţi într-o zi; noi ne-am făcut datoria căutând să vă deschidem ochii; nu ne mai rămâne decât o singură speranţă, să găsim înţelegere pentru interesele ţării la Majestatea Sa Regele." „Faceţi ce vreţi". Şi cei doi fruntaşi ai PNŢ au plecat, fără să-i mai dea mâna Mareşalului.
Ceea ce îl făcuse pe Antonescu să fie aşa de sigur pe el, erau informaţiile furnizate de Killinger în legătură cu Ungaria şi care s-au confirmat pe 19 martie, prin ocuparea ţării, în timp ce Regentul se găsea invitat la Cartierul General al Fuhrerului. Guvernul ungar fusese demis şi trupele germane intraseră în ţară, supraveghind toată administraţia internă şi externă. Sigur că acum Antonescu nu-şi mai simţea spatele ameninţat şi socotea că pentru a doua oară nemţii îl salvaseră: cu legionarii în 1941 şi acum cu ungurii. Hitler avea tot dreptul să-i ceară să meargă în războiul total, fiindcă nu mai este ameninţat şi imediat l-a chemat la Kalessheim, ca şi pe Horty, pe 23 martie.

 Last edited by Cicerone Ionitoiu; 18-02-11 at 09:07 AM.

Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa.

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1159-Germania-nu-consideră-oportun-a-mai-figura-ca-semnatar-al-arbitrajului-de-la-Viena

marți, 15 martie 2016

Gura Haitii-Varful Calimanul Cerbului-Valea Bucinisului-Sat Coverca *muntii Calimani


Gura Haitii - vf Călimanul Cerbului (2013 m.) - Valea Bucinişului - Sat Coverca

Marcaj: punct albastru
Timp de mers: 7 ore, 21 km
Caracteristici: nerecomandat iarna

Sursa:http://tara-dornelor.ro/trasee/calimani

luni, 14 martie 2016

Asasini in slujba Mafiei *Frank "The Dasher" Abbandando


Frank "The Dasher" Abbandando (1910 - 1942)
Crime comise: 30
Afiliatie: Murder, Inc. (asasin platit, profesionist)

Cel mai cunoscut asasinat: George Rudnick. Abe Reles, fost asasin in cadrul Murder, Inc. si intermediar intre aceasta asociatie si National Crime Syndicate, afla ca George Rudnick, un mare camatar din Brooklyn, devenise informatorul politiei si ii incredinteaza lui Abbandando misiunea de reducere la tacere a acestuia. Abbandando il ucide cu bestialitate pe Rudnick, folosind un satar si un cutit de spart gheata, cu ajutorul carora ii aplica 63 de lovituri, apoi ii zdrobeste capul cu un baros.
Abbandando a fost unul dintre cei mai prolifici criminali ai Murder, Inc. sau The Combination, cum mai era denumita reteaua de 250 de asasini platiti aflati in slujba Mafiei in anii '30 ai secolului trecut. Intrucat pe atunci exista o adevarata inflatie de ucigasi, Abbandando ajunsese sa lucreze pentru sume mici (tariful sau nu depasea 500 de dolari), iar cele mai multe contracte le derula prin Abe Reles. Aceasta avea sa-i aduca si sfarsitul - in 1940, Reles, ajuns informator al politiei, il toarna pe Abbandando. Asasinul este condamnat, iar pe 19 februarie 1942, face cunostinta cu scaunul electric al celebrei inchisori Sing Sing.


sâmbătă, 12 martie 2016

Calatoria lui Stanley in cautarea lui Livingstone



Călătoria lui Stanley în căutarea lui Livingstone

Doctorul David Livingstone a fost un misionar care a fost trimis în Africa în 1841. A pornit să exlporeze ţinutul African când locul unde lucra el s-a închis. A descoperit cascada Victoria şi a fost primul om din Vest care a făcut o călătorie transcontinentală de cealaltă parte a Africii.
Apoi şi-a pus în gând să găsească sursa de unde izvorăşte Nilul, un mister nerezolvat de mai bine de 3000 de ani. Călătoria l-a dus de la Zanzibar, către râul Ruvuma la lacul Malawi şi apoi la Ujiji pe ţărmul lacului Tanganyika. Când a ajuns în Ujiji era practic singur, multe din alimentele lui fiind furate, iar în final s-a îmbolnăvit. A trimis un mesaj în Zanzibar pentru a-i fi trimisă mâncare şi a continuat să meargă către lacul Mweru şi Bangweulu cu negustorii de sclavi. A găsit lacul Lualaba şi crezând că acolo e izvorul Nilului s-a întors la Ujiji unde a aflat că alimentele trimise îi fuseseră iaraşi furate.
Pe atunci, zvonurile privind moartea sa au înconjurat rapid Europa şi America şi au atras atenţia unui tânăr jurnalist american pe nume Henry Morton Stanley.
Stanley a fost născut sub numele de John Rowlands în Ţara Galilor şi a rămas orfan de la o vârsta fragedă. A venit în America la vârsta de 18 ani şi a început să lucreze pentru un comerciant numit Henry Stanley. Când Stanley a murit, John i-a luat numele şi s-a alăturat armatei confederate.
După Războiul Civil a devenit jurnalist şi a lucrat pentru ziarul New York Herald. Ziarul i-a sponsorizat o expediţie, în care trebuia să meargă să îl găsesască pe Livingstone, iar el a început cu Zanzibar în 1871. A urmat acelaşi traseu ca şi predecesorul său şi a înfruntat aceleaşi provocări ca deşertul şi bolile tropicale, malaria şi dezinteria.
Stanley l-a gasit pe Livingstone pe 27 octombrie 1871 în Ujiji. Stătea în mijlocul unui grup de sclavi arabi, iar Stanley s-a apopiat de el şi a rostit faimosul salut: „Doctore Livingstone, îmi permiteţi”?

Cei care l-au îndrumat

Stanley a fost călăuzit de 200 de hamali, dar mulţi din aceştia au dezertat sau au murit de diverse boli pe parcursul călătoriei. Cei care încercau să fugă erau biciuiţi de Stanley. Livingstone, pe de cealaltă parte a plecat cu un echipaj format din scalvi liberi şi doi servitori loiali din alte călătorii anterioare. Cei doi servitori Chuma şi Susi au fost cei care i-au adus trupul şi jurnalul în Anglia.

marți, 8 martie 2016

Dictionar de servilism # Elena Ceausescu

Elena Ceauşescu, „savantă de renume mondial“ cu doar trei clase primare, a reuşit să obţină un doctorat în chimie macromoleculară şi să ajungă în poziţia de director general al Institutului Central de Chimie. Gustul puterii a făcut-o pe aceasta să ceară şi funcţie guvernamentală, fiind numită de soţul Nicu prim-viceprim-ministru al Guvernului între 1980 şi 1989. După îndepărtarea de Putere, Elena a fost văzută drept principala vinovată pentru regimul cu numeroaseprivaţiuni care a început odată cu anii ’80.
Sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-epocii-aur-episodul-1-scurt-dictionar-servilism-1_566189807d919ed50ee2a844/index.html

luni, 7 martie 2016

Stalpii umani * Legende infricosatoare



Stâlpii umani

Conceptul de “stâlp uman” este unul destul de ciudat. Imaginați-vă o clădire de care sunteţi foarte ataşaţi. De exemplu, casa din copilărie sau apartamentul în care aţi făcut prima dată dragoste. Acum, imaginați-vă că trupul vostru este încastrat în pereţii clădirii. Acesta reprezintă un “stâlp uman”.
Această formă destul de ciudată de sacrificiu se regăseşte în Japonia feudală, atunci când un samurai sau alte persoane importante alegeau să devinăhitobashira. Adică să se sinucidă, iar trupurile lor să fie plasate în zidurile unei clădiri sau în fundaţia ei. Se credea că spiritele hitobashira deveneau astfel gardieni ai clădirii, alungând spiritele rele.
Cel mai celebru caz de hitobashira se referă la Castelul Matsue. Castelul japonez a fost construit în secolul al 17-lea, dar construcția s-a dovedit a fi dificilă, mai multe ziduri căzând. Drept rezultat a fost necesar un sacrificiu uman, pentru a echilibra structura (acest sacrificiu uman se aseamănă foarte mult cu legenda românească a meşterului Manole). În acea perioadă avea loc un festival, denumit Festivalul Bon. Gărzile castelului au coborât în ​​oraș, au capturat cea mai frumoasa dansatoare și s-au întors cu ea la castel. Aici, ei au ucis-o şi i-au plasat cadavrul în pereți. Lucrările de construcție a continuat fara probleme.


vineri, 4 martie 2016

Aliaţii îşi urmăresc planurile - Restabilirea frontierei româno-sovietice din 1940…




Aliaţii îşi urmăresc planurile - Restabilirea frontierei româno-sovietice din 1940…
de Cicerone Ionitoiu

Lordul Moyne, comentând în scrisoarea trimisă Foreign Office-ului discuţia dintre Barbu Ştirbei şi ministrul rus Novicov, socotea că interesul Rusiei faţă de România este mai mare şi vor interveni interese politice, iar Antonescu ar trebui să interpreteze bombardamentul ca un semn că timpul tergiversărilor a trecut şi poate porni clar pe o cale greşită. La Bucureşti regimul mareşalului Antonescu căuta să intre în legătură cu Aliaţii, graţie lui Iuliu Maniu care poseda două aparate de emisie ce emiteau sub paza neştiută până ieri, a Ministerului de interne, de la închisoarea Malmaison, iar acum cu un aparat din inspectoratul jandarmeriei, cu concursul oamenilor trimişi de Aliaţi. Şi totuşi nu erau hotărâţi să întoarcă armele împotriva germanilor. Pe data de 7 aprilie De Chastelain a terminat codificarea mesajului lui Antonescu şi l-a dat generalului Tobescu.
Joi 13 aprilie, Eugen Cristescu şi generalii Piki Vasiliu şi Tobescu au adus spre codificare răspunsul la mesajul lui Antonescu. Erau condiţiile de armistiţiu oferite prin prinţul Ştirbei:
1. Trupele române trebuie să capituleze în faţa armatei roşii şi să treacă împre*ună cu acestea la operaţiuni împotriva germanilor. Ruşii le vor completa armamentul.
2. Condiţiile minime ale armistiţiului sunt următoarele:
a. Ruperea cu germanii şi operaţiuni comune cu Aliaţii împotriva germanilor, cu scopul reinstaurării independenţei şi suveranităţii României.
b. Restabilirea frontierei româno-sovietice în concordanţă cu acordul din 1940.
c. Plata de daune pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice ca urmare a ostilităţilor şi ocupării de România a teritoriului ei.
d. Repatrierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi a deţinuţilor.
Aceste condiţii minime pot fi înrăutăţite dacă România nu le acceptă repede.
3. Guvernul sovietic nu cere ca teritoriul românesc să fie ocupat pe durata armistiţiului de trupe sovietice, dar atât trupele sovietice, cât şi cele ale Aliaţilor trebuie să aibă o libertate nelimitată de mişcare pe întreg teritoriul românesc, dacă situaţia militară face necesară aceasta. Guvernul român trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a sprijini această acţiune prin toate mijloacele de comunicare pe sol, apă şi aer.
4. Guvernul sovietic consideră nedreaptă hotărârea Dictatului de la Viena şi este gata să desfăşoare operaţiuni, împreună cu România, împotriva ungurilor şi germanilor, cu scopul de a reda României întreaga Transilvanie sau mare parte a acesteia.
5. Dacă România doreşte să aibă, pentru contactele cu Uniunea Sovietică, pe lângă generalul-reprezentant pentru problemele militare şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu are nici o obiecţiune.
Sovieticii la Stockholm erau tentaţi să intre în discuţii cu guvernul prin doamna Kolontai, poate chiar fără a-i fi anunţat pe anglo-americani. Pe de altă parte, Mihai Antonescu a trimis un curier care a trecut prin Elveţia şi în jur de 12 aprilie l-a contactat pe Gr. Gafencu spunându-i că are şi avizul Regelui şi al lui Maniu, pentru a-l ruga să încerce să discute cu englezii. La încercarea acestuia i s-a răspuns că deja erau în legătură cu românii şi nu mai era cazul să deschidă un alt canal.
Pe 14 aprilie, De Chastelain trimisese un mesaj al lui Antonescu către generalul Wilson, un mesaj calificat sentimental, fără fapte şi propuneri, solocitând ajutor anglo-american.
Novicov a transmis pe 14 aprilie la Moscova o propunere a lui Ştirbei care suna:„Dacă Antonescu nu întreprinde vreo acţiune şi dacă Maniu nu-l poate răsturna, Maniu să treacă în teritorul rus, în Moldova, şi să înfiinţeze un guvern în opoziţie faţă de Antonescu... Moscova a aprobat propunerea ca să-i fie făcută lui Maniu, cu condiţia ca Londra şi Washingtonul să fie, de asemenea, de acord."
În Duminica Paştelui, pe 16 aprilie, s-au produs bombardamente asupra ţării, având ca obiective Turnu-Severin, Galaţiul şi Braşovul, unde a avut de suferit cartierul gării şi atelierele IAR. Nici Bucureştiul n-a fost cruţat. După ce în Sâmbăta Paştelui, la amiază, s-a bombardat Palatul Telefoanelor şi clădirile din jurul Palatului Regal, pagube mari făcându-se la Cartea Românească şi Universitate, în dimineaţa Paştelui s-a aruncat un covor de bombe, din nou, asupra oraşului, pe Ştefan cel Mare şi în centru, lovind restaurantul Capsa...Condiţiile de armistiţiu trimise au fost discutate de Antonescu cu Iuliu Maniu şi au fost găsite inacceptabile.
In ziua de Paşti, prin dl Creţzeanu s-a primit un mesaj din partea lui Maniu:„Am primit condiţiile armistiţiului sovietic care sunt aprobate de guvernul britanic şi cel al Statelor Unite. Sunt de acord să încep negocieri pe baza condiţiilor prezentate de Puterile Aliate şi a sugestiilor mele conţinute în diferite comunicări şi explicaţii precise pe care le-aţi primit prin Ankara. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a trimite cât mai curând posibil la Cairo un emisar cu cele mai recente propuneri care să vă ajute în susţinerea acestor negocieri. Totuşi, e bine să ştiţi că puteţi începe un schimb de păreri înainte de sosirea acestui emisar. Trebuie să subliniez, totuşi, că printre propunerile Aliaţilor să află şi câteva care, prin natura lor, ţin mai mult de un tratat de pace decât de o convenţie de armistiţiu. Acest fapt va îngreuna şi mai mult problema unei convenţii de armistiţiu. Ar fi, de aceea, de preferat să evitaţi discutarea acestor probleme."
Şi ulterior s-a mai adăugat acestui mesaj, un paragraf: „În acest scop voi trimite cât mai curând posibil la Cairo unul sau doi oameni ! agreări de dv. cu instrucţiuni finale. Până atunci faceţi tot posibilul pentru a evita acele aspecte care se referă direct la pace. Trebuie să subliniez că pentru răsturna*rea guvernului şi pentru eventuale operaţiuni militare împotriva nemţilor este absolut necesar să avem ajutorul militar al aliaţilor."
Ambasadorul britanic la Moscova, spunea:„ aceste două mesaje par guvernului meu total nesatisfăcătoare şi este de părere ca să se trimită dlui Maniu cât mai repede posibil, un mesaj arătând că Aliaţii nu mai doresc alţi emisari la Cairo şi că trebuie acceptate condiţiile prezentate de guvernul sovietic; iar mareşalului Antonescu să i se trimită un avertisment pentru a-i reaminti că timpul trece repede şi că Aliaţii aşteaptă din partea lui să-şi facă cunoscută fie acceptarea, fie respingerea condiţii*lor de armistiţiu."
Deoarece Antonescu nu dădea un răspuns Aliaţilor şi era evident că nu-i convenea, De Chastelain a cifrat o telegramă pe 19 aprilie şi a transmis-o:
„Antonescu informat asupra condiţiilor de către Maniu. Nu cunoaştem reacţiile lor, dar cele ale oficialităţilor cu care suntem în legătură indică:
a. neîncrederea în sovietici;
b. imposibilitatea unei colaborări între România şi Armata Roşie;
c. convingerea că punerea liniilor de comunicaţie la dispoziţia Aliaţilor este echivalentă cu ocupaţia de către Armata Roşie;
d. deziluzie din cauza faptului că termenii au fost stabiliţi de ruşi şi nu de către toţi cei Trei Aliaţi cu care România se află efectiv în stare de război de la începutul bombardamentelor. Cu toate că admit că armata germană nu apără România la răsărit de Carpaţi, ei consideră dezonorantă ideea de a nu se bate cu ruşii până la capăt. Ei recunosc că ţara vrea pace, dar nu doresc să înceapă o nouă luptă împotri*va Germaniei. Sunt convinşi că România a fost abandonată sovieticilor întrucât noi am pierdut iniţiativa şi supremaţia. Cred că armata roşie nu se va opri înainte de Bosfor şi Adriatica. Ei lasă să se înţeleagă că atitudinea lor s-ar schimba, dacă trupele anglo-americane s-ar apropia de teritoriul României. Sperăm să avem răs*punsul lui Maniu într-o zi sau două."
La scrisoarea ambasadorului britanic de la Moscova, Archibald Clark Kerr, adresată pe 24 aprilie 1944 lui Molotov şi în care vorbeşte de mesajul lui Maniu din 16 aprilie (prin care anunţa că va trimite unul sau doi emisari la Cairo n.n.), acestei scrisori i-a răspuns pe 27 aprilie Andrei Ianuarevici Vîşinschi: „...în ceea ce priveşte informaţiile cerute de prinţul Ştirbei în legătură cu atitudinea guvernului sovietic faţă de propunerea lui Maniu de a trimite la Cairo un nou emisar, guvernul sovietic l-a informat pe ambasadorul său la Cairo că trimiterea unui nou emisar este problema personală a lui Maniu."
Cele trei guverne aliate discutau, încă de la 16 martie, textul unei declaraţii propuse de Departamentul de Stat, pentru a fi publicat pe 27 aprilie, referitoare la cei patru sateliţi ai Axei: UNGARIA, ROMÂNIA, BULGARIA şi FINLANDA:
„Prin politica fatală a liderilor lui, poporul Ungariei suferă umilinţa ocupaţiei germane. România mai este încă legată de nazişti într-un război care aduce cu sine devastarea poporului ei. Guvernele Bulgariei şi Finlandei şi-au pus ţara în slujba Ger*maniei şi au rămas în război de partea Germaniei. Cu scopul de a arăta drumul spre libertate acestor victime nefericite ale intenţiilor nefaste ale lui Hilter şi de a le avertiza încă o dată la această oră târzie, Regatul Unit, Uniunea Sovietică şi Statele Unite au stabilit că:
1. Sateliţii Axei - Ungaria, România, Bulgaria şi Finlanda, în ciuda faptului că îşi dau seama de inevitabilitatea unei înfrângeri zdrobitoare a nazismului şi în ciuda dorinţei lor de a ieşi din război, contribuie, material, prin actuala lor politică şi atitudine, la forţa maşinii de război germane.
2. Stă în puterea acestor naţiuni, prin retragarea din război şi încetarea colaborării cu Germania, opunând rezistenţăforţelor nazismului prin orice mijloc posibil, să scurteze încleştarea europeană, să reducă marile lor sacrificii şi să contribuie la victoria Aliaţilor.
3. Perspectivele acestor ţări de a exista în viitor ca state independente, dreptul de a alege liber propriile lor guverne şi evitarea unor devastări militare nu pot fi lărgite, ci doar reduse prin continuarea colaborării cu Germania nazistă.
4. Este vorba de faptul că, cu cât aceste naţiuni vor continua participarea la război şi colaborarea lor cu Germania, cu atât mai dezastruoase vor fi consecinţele pentru ele şi cu atât mai severe vor fi condiţiile ce le vor fi impuse.
5. Responsabilitatea Ungariei, României, Bulgariei şi Finlandei pentru participarea la război de partea Germaniei naziste le impune necesitatea de a hotărî acum, cât mai au timp, sau să contribuie la inevitabila victorie a Aliaţilor, sau să persiste în actualul curs greşit şi catastrofal."
Pe 29 aprilie, De Chastelain şi prietenii lui au primit un mesaj personal, de la Tom Masterson, colonel, consilier politic la secţia britanică pentru Mediterana, cel care contribuise în primul război mondial la distrugerea instalaţiilor petroliere româ*neşti pentru a nu putea fi folosite de nemţi. In acest mesaj spunea: „...Toţi cei de aici (de la Cairo) am fost surprinşi de generozitatea condiţiilor de armistiţiu"... Bombardamentele vor continua, spunea el şi adăuga: „Aliaţii nu-şi pot permite să se lase amăgiţi şi să-şi reducă presiunea sub pretextul unor negocieri care n-au dat nici un rezultat după aproape şase săptămâni. Asta era exact ceea ce doreau germanii..."


Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. ....

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1158-Aliaţii-îşi-urmăresc-planurile-Restabilirea-frontierei-româno-sovietice-din-1940…

marți, 1 martie 2016

Satul Paltinis-Vf.Calimanul Cerbului-Saua Voievodesei-Vf.Retitis-Saua Nicovala-Saua Negoiu-Caldarile Pietrosului-Poiana Izvoarelor-Coada Pietrosului-Curmatura Tihului-Poiana Lunga-Comuna Vatava *muntii Calimani


Satul Păltiniş - vf Călimanul Cerbului (2013 m.) - Şaua Voievodesei (1805 m.)- vf Reţitiş (2021 m.) - Şaua Nicovala ( 1930 m.) - Şaua Negoiu - Căldările Pietrosului - Poiana Izvoarelor - Coada Pietrosului - Curmătura Tihului - Poiana Lungă - Comuna Vătava

Timp de mers total: 30 - 36 de ore.
Marcaj : banda şi punct de culoare roşie, bandă albastră, bandă galbenă, cruce roşie.
Caracteristici: traseul parcurge creasta principală. Iarna nu este recomandat.

Timpi intermediari:
Sector 1: 27 km, 9 - 10 ore
Sat Păltiniş - vf Călimanul Cerbului : 4 1/2 - 5 ore;
vf Călimanul Cerbului - Şaua Bradul Ciont : 4 ore;
Şaua Bradul Ciont - Staţia Meteo Reţitiş: 1/2 - 3/4 oră
Sector 2: 23 km, 8 - 9 ore
Staţia Meteo Reţitiş - Şaua Nicovala - Şaua Negoiu - Drumul Mariei Tereza - Şaua Ruscii - Curmătura Tihului
Sector 3: 18 km, 7 - 7 1/2 ore
Curmătura Tihului - Sub vf Strunior - Poiana Lungă - sub vf Ţiganca
Sector 4: 32 km , 9 - 10 ore
Sub vf Ţiganca - Fundu Secului - Poiana Cofii - Fundu Runcului - com. Vătava