joi, 31 ianuarie 2013

Lacul Calcescu-Saua Piatra Taiata-Vf.Mohorul-saua Dengherul-Cabana Ranca*muntii Parang

Lacul Cilcescu - saua Piatra Taiata - vf. Mohorul - saua Dengherul - cabana Rinca 

Marcaj: Lacul Cilcescu - saua Piatra Taiata (cruce rosie - marcaj nou); saua Piatra Taiata - saua Dengherul (banda rosie); saua Dengherul - cabana Rinca (triunghi rosu - marcaj rar, in refacere). Intre saua Urdele si cabana Rinca, drum auto deteriorat.

Timp: 6-7 ore                                                    

traseu accesibil numai vara


Etapa a doua a zonei alpine Paring se desfasoara intr-o regiune stincoasa, alternind cu platouri si sei intinse, cu schimbari dese de directie, deci cu o orientare dificila.
Pina la refacerea marcajului, traseul se poate realiza cu ajutorul hartii si al busolei. Timpul de mers pe vreme cetoasa poote fi mai lung de 7 ore. De la lacul Cilcescu incepem urcusul pe poteca marcata cu cruce rosie (traseul 2 in sens invers). Trecem pe linga micile lacuri dintre jnepeni, apoi, pe linga peretii muntelui Pasari, iesim in caldarea Zanoaga Mare. Poteca se aduna din nou la sud de lacul glaciar Zanoaga Mare. Ne inscriem pe poteca ce se strecoara peste intinderi de grohotis, iesim sub peretii muntelui Piatra Taiata, unde (la circa 2160 m alt.) se desface pe brina, in dreapta, poteca nemarcata spre saua Stancior, pe care o evitam. Un ultim efort pe acest versant nordic ne scoate in trecerea de la Piatra Taiata (2255 m alt.). Timp: 1-1¼ ora.
La ramificatia potecilor se afla o inscriptie pe lespede: ,,Spre Cilcescu (cruce rosie); spre Rusu (banda rosie); spre Dengherul (banda rosie)' si doi stilpi cu sageti. Pornim deci spre est-sud-est, urmind poteca mai putin batuta, dar vizibila. Marcajul banda rosie, mai rar, ne conduce pe linga stivele de lespezi care orneaza creasta Piatra Taiata ce se ridica in panta usoara spre vf. Setea Mica (2278 m alt.). Poteca de creasta serpuieste pe linga linia abruptului si pe nesimtite atinge vf. Setea Mica. Dupa ce trecem de virf urmeaza un mic platou din care se desprinde spre nord creasta Pasari (traseul 30). Priveliste spre Caldarea Dracului, strajuita de peretii virfului Setea Mare. ,,Cimpuri' de lespezi, blocuri enorme captusesc aceasta caldare; jos licaresc oglinzile lacurilor Pasari si Setea Mare. Alte citeva ochiuri de apa se afla prin poienitele dintre jnepeni. Dupa o portiune de creasta ajungem la baza virfului Setea Mare, o cupola ce domina cu 100 m platforma pe care ne gasim. Poteca, vizibila printre grohotisurile inierbate, urca pina la circa 2330 m alt. si ocoleste virful pe la nord, in lungul unui palier situat deasupra peretilor. Pe vreme buna vom urca virful (2365 m alt.). In apropiere de virf se afla o scochina. Priveliste magnifica spre Paringul Mare, spre vf. Coasta Taiata si vf. Gauri. In partea cealalta, spre est, se profileaza domul Mohorului, frate geaman cu Setea Mare, care, cu toata masivitatea lui, lasa loc de vedere spre culmile frumos ordonate ce pornesc din Papusa si Galbenul spre ,,tara Gorjului'. Pina la vf. Setea Mare: 2-2½ ore.
Reluind traseul, fie coborim pe versantul nordic 35 m diferenta de nivel, pe poteca marcata (varianta comoda), fie urmam cumpana apelor pe muchia estica Setea Mare, bolovanoasa, apoi ierboasa, pina cind iesim pe platoul usor inclinat din saua Plescoaia. In stinga, platoul este curmat de peretii estici ai caldarii Setea Mare, in care isi face loc Hornul Lacurilor. Din buza hornului se observa un sir de momii si marcajul triunghi rosu care continua pina in saua Plescoaia (2229 m alt).
Traseul 3 urmareste poteca. Rar se vede si cite un stilp de marcaj (banda rosie). Traversam fata nordica a virfului Plescoaia (2250 m alt.), ce ramine in dreapta, si iesim pe platoul seii Mohorul (2175 m alt.). Uneori, la inceputul verii, spre baza cupolei Mohorului se infiripa un izvor. Vara si pina toamna folosim insa un alt izvor. Pentru a ajunge la el parasim poteca si ne abatem din saua Mohorului circa 200 m spre sud-est. In stinga, la marginea abruptului sudic, deasupra caldarii Mohorul cu Apa, intr-un mic jgheab stincos, se afla sipotul. Timp 2½ -3 ore.
Revenim in saua Mohorul, la poteca marcata. Drumul ciobanilor ocoleste vf. Mohorul pe la vest. Cei care doresc sa ajunga pe vf. Mohorul (2335 m alt.) urca direct din sa pe cumpana apelor, pe un teren cu iarba si grohotisuri marunte. De la inaltimea Mohorului admiram intregul sector de est al masivului, muntii Capatinii si ai Latoritei, iar pe vreme senina vedem parte din creasta muntilor Fagaras. Coborirea de pe vf. Mohorul se face spre nord, tot pe cumpana de ape, pina la intilnirea cu poteca marcata. Troseul normal ocoleste vf. Mohorul. Poteca urca in diagonala pe versant, avind in stinga caldarea Iezerului si abrupturile impresionante ale muchiei Cilcescu. Poteca urca lent pe deasupra unor abrupturi ale Mohorului. Pe muchia nord-vestica atingem cota 2270 m, loc din care se vede toata valea Iezerului, cu lacul Iezer. Mai departe, un sir de serpentine pe care le coborim comod ne conduc pe platoul seii Iezerului, la 2090 m alt. Timp: 3½ - 4 ore. In stinga se deschide larg o caldare inierbata, prin care se poate cobori la lacul Iezer (traseul 20).
De aici, poteca marcata urca direct spre vf. Iezer, avind pe dreapta abrupturile care marginesc caldarea mare a Mohorului. Privelisti excelente spre muntele si pasul Urdele. Inainte de a atinge vf. Iezer trecem pe linga o troita. Dupa un scurt popas urmam poteca ce se strecoara pe linga vf. Iezer (2157 m alt). Pe platoul iezer parasim traseul 27 si schimbam directia de mers cu 90° la dreapta (est). Poteca reapare spre marginea abruptului dinspre caldarea Mohorului si ne conduce pe serpentine pina in saua Urdele (2040 m alt.). Pe timp ploios sau pe polei, coborirea este dificila. Pentru asigurare se foloseste pioletul. Inainte, spre est, se ridica enorma cupola a Urdelor, pe care se vede panglica drumului national nemodernizat Transparing (DN 67 C). In saua Urdele se desface spre stinga (nord) o poteca ce coboara comod in caldarea Urdele si pe care se poate ocoli vf. Urdele (daca urmam si traseul 21).
Pentru traseul 3 urcam poteca direct spre serpentinele drumului alpin pe care-l atingem la 2085 m alt. Intram apoi pe carosabilul care ne scoate, dupa circa 6 km, linga cabana Rinca. Pina acolo insa avem unele posibilitati de scurtare. Urcam toate serpentinele si cind drumul se stabileste pe orizontala, nu departe de virf, atingem pasul Urdele (2145 m alt), cel mai inalt pas atins de un drum national peste Carpatii nostri. Inconjuram crestetul Urdelor (alt. max. 2223 m) si pe culmea sud-estica coborim pe scurtatura care evita serpentinele, pina in saua Dengherul (2035 m alt.). Aici se desprinde spre nord-vest poteca traseului 21. Imediat dupa ramificatie se ridica la est vf. Dengherul (2069 m alt.), dupa care se adinceste saua La Coasta Crucii (2015 m alt.). Timp: 4¼ -5½ ore. Din acest punct al traseului, DN 67 C paraseste culmea principala si trece pe flancul sudic, in coborire continua pina la Novaci. Coborim si noi pe soseaua taiata in coastele prapastioase ale Papusii (alt. max. 2136 m). Traversam doua mari ravene, la obirsia vaii Papusa, si la circa 600 m de acestea, chiar la sud de baliza virfului (1870 m alt.), parasim soseaua. Intram pe poteca la est de serpentine, folosind drumul de cai al novacenilor. In capatul ravenei de la obirsia piriului Coada Rincii, scurtatura atinge putin drumul alpin, apoi coboara pe poteca, pe flancul estic, pe deasupra stinei Coada Rincii, si revine pe sosea in saua Coada Rincii (1655 m alt.). Din sa mergem numai pe drumul alpin care intra in padurea de molid pe fata vestica a muntelui Cornesul Mare. Dupa circa 1 km de la saua Coada Rincii, intr-o curba pronuntata a drumului observam, pe dreapta, o cabana: Punctul experimental pomicol al Universitatii din Craiova. De aici iesim din padure intr-o poiana more. Dupa circa 400 m de la curba, drumul alpin (aflat la 1610 m alt.) trece pe deasupra cabanei Rinca (1580 m alt.). Ca sa evitam un ocol inutil de peste 1 km, coborim direct panta cu iarba pina in fata cabanei principale Rinca.
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Coomns

Muntele Mare in flacari-Rezistenta(1946-1958)Partea II

Muntele Mare în flăcări - Rezistenţa (1946 – 1958)- Cicerone Ionitoiu (cap-XII-)
-PARTEA II-

Republica de la Băişoara sau o comuna independenta 24 de ore
Ofiţerul C. Diamandi, care pactizase cu poporul şi nu acceptase falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, a fost arestat, împreună cu un alt ofiţer de aviaţie, a evadat de la Siguranţa din Turda şi au fugit amândoi pe Valea Ierii spre Muntele Mare. De aici coborau şi îi pedepseau pe cei care asupreau populaţia: pe secretarii partidului, pe agenţi şi pe jandarmi; pe unii i-au spânzurat.
Intr-una din zile au coborât din Muntele Băişoara şi au ridicat jandarmii, autorităţile locale şi colaboraţioniştii din Băişoara, care au fost ţinuţi ca ostatici într-o colibă de la marginea acestei comune. După aceea au ars registrele de cote, tablourile "iubiţilor conducători", au tăiat firele telefonice şi au declarat comuna liberă şi inde*pendentă.
Abia după 24 de ore a sosit armata, cu tunuri şi echipament de război şi s-au declanşat lupte crâncene. Partizanii aveau în faţă pe ostatici. Securitatea înainta având în faţă femei cu copii în braţe. Diamandi cu oamenii lui s-au retras pe valea Ierii. Peste 500 de persoane au fost arestate, fiind denunţate de colaboraţioniştii care fuseseră obligaţi de partizani să-şi roadă carnetele de membri de partid. Printre cei arestaţi şi supuşi torturilor s-au aflat: Nicodim Cîrbea, Teofil Cîrbea, Grigore Marcu, Ion Marcu, Ion Mihuţ.
La completarea listei ar trebui să contribuie tot satul care a cunoscut această cruntă suferinţă. Durerea lor a fost durerea neamului şi la tânguirea moţului, pe care "curg zdrenţele ca ploaia", adăugăm omagiul adresat lor de Radu Gyr, în acel timp de băjenie, din temniţa Aiudului:
MOŢUL
Curg zdrenţele ca ploaia, ca o _ jale, peste ciolanele ce-mi ies prin piele; năluca mea, durată strâmb sub ţoale, din răşchituri se trage, şi obiele.
De când stau şi aştept pe aspre plaiuri un vis olog şi o dreptate ciungă, îmi par toţi munţii osândite raiuri, cu îngeri ce mă scuipă şi m-alungă.
De veacuri îmi tot pun în sac oftatul. şi toamna plec la vale prin vâlcele, să-l întâlnesc pe Domnul Împăratul, să-i ud opincile cu lacrimile mele.
Tu nu ştii, Doamne, cum în piept mă frige aprins, ca un ciubăr de _ jirăgaie din ce adâncuri vin azi să mă strige pădurile gemând sub fierăstraie.
De când tot merg cerşind din poartă-n poartă, de când tot mor în temniţa turbată, lung, pârâind din negură şi soartă, mi-aud trosnind ciolanele pe roata.
Partizanii din Munţii Trascăului - din grupul Dabija
Pe data de 5 martie 1949, la orele 7 dimineaţa, Securitatea din Alba Iulia şi cea din Deva au pornit acţiunea împotriva partizanilor înaintând, pe valea pârâului Galda, trecând prin comunele Benic, Mesenta, Întregalde, spre pădurile Munţilor Trascău, unde se aflau ascunse bordeiele ce ascundeau pe neînfricaţii moţi ce-şi apărau libertatea. Deoarece în noaptea de 4-5 martie ninsese puţin, securiştilor le-a fost uşor să depisteze urmele îndreptându-se până Ia locul numit Bogoloaia, din apropierea satului Cricău. Înconjuraţi, partizanii se găseau în bordei, fără să prindă de veste de ce se petrece afară. Luaţi prin surprindere, rezistenţa nu a mai putut fi eficace. Cu acea ocazie au fost ucişi Popa Ştefan şi Pascu Cornel, alţii răniţi şi cîţiva s-au predat.
După primele cercetări ale celor arestaţi la Bogoloaia, s-a declanşat acţiunea din comuna Mesentea. În dimineaţa următoare, duminică 6 martie 1949, doi dintre partizani, Mînza Traian (născut în 1926, la Galaţi) şi Gligor Traian (născut în 1924 la Livezile de Aiud), s-au apropiat de moara din comuna Mesentea şi s-au interesat la Valea Simion dacă Securitatea a trecut prin sat. Spunându-li-se că până la acea oră nu venise, cei doi s-au îndreptat spre casa văduvei de război Giurgiu Silvia (care-i aproviziona). Dar la ora 5 a sosit Securitatea şi, înconjurând casa, i-a somat pe cei doi să se predea. Nana Silvia, cum i se spunea, a ieşit prin podul casei şi s-a îndreptat spre deal, unde s-a ascuns după o grămadă de pari de vie, privind la măcelul care a început.
O luptă aprigă, ca pe front, care a durat până la orele 17, când partizanii au terminal muniţia. După ce şi-au ars actele ce le aveau asupra lor, cei doi s*au sinucis cu ultimele cartuşe. După încetarea focului, în casa distrusă au fost găsite cadavrele celor doi partizani, care au fost aruncate într-o groapă săpată în grădină...
De luni, 7 martie, a început hărţuirea celor din sat pentru descoperirea celor ce ajutau pe partizani. Şi nu numai hărţuirea, dar şi schingiuirea a peste 50 de moţi [..?..] în beciurile Securităţii. 51 condamnaţi, au plecat mai departe prin lagărele de exterminare.
Din comuna Galda de Jos au fost arestaţi: Picoşi Florian (condamnat 20 ani), Dalea Emil (20 ani muncă silnică), Olteanu Emil (20 ani muncă silnică), Gliga Traian (6 ani), Trif Liviu (8 ani), Giurgiu Chiro (5 ani), Sonea Iulia (5 ani), Modrea luluţ (3 ani), Drăgan Emil (5 ani), Crişan Vasile (5 ani), Fleşer Partene (2 ani şi jumătate).
Din comuna Mihalţ au fost ridicaţi: Bedelean Ion (20 ani muncă silnică), Cerghedean Virgil (7 ani temniţă grea), Ordean Simion (5 ani), Mărgjineanu Ion (20 ani muncă silnică)., Haţegan Gheorghe (7 ani temniţă grea).
Din comuna Benic au fost condamnaţi: Preja Domenic (5 ani), Preja Alexa (5 ani), Preja Nicolae (3 ani), Laslo Aron (5 ani), Pascu Gheorghe (5 ani), Pascu Petre (10 ani), Morar Emil (3 ani), Lazăr Victor (5 ani).
Din comuna Galda de Sus au trecut prin închisoare: Nistor Isidor (3 ani), Micu Pătru (5 ani), Goia Augustin (3 ani), Doia Sabin (3 ani), Nistor Zaharia (3 ani), căpitan Lazăr Nicodim (10 ani), Doia Simion, Lupşan Ştefan (1 an), Lupşan Simion (1 an), Man Ştefan (1 an), Bulgaru Iosif (1 an).
Din comuna Întregalde: Mihai Florin (20 ani muncă silnică), învăţătorul Mihai (20 ani muncă silnică), Nistor loan (5 ani), Trifa Nicolae (5 ani), Boffea Silvestru (20 de ani muncă silnică).
Din comuna Mogoş au fost condamnaţi: Şulăria Victor (5 ani), Marian Simion (5 ani), Horia Alexandru (5 ani), Marinescu Simion (5 ani), Fleşer Partenie (din comuna Sîntimbru, condamnat 5 ani), Fleşer Vasile (din com. Oiejdea, condamnat la 5 ani), Flad Anghel (din comuna Cricău, condamnat 7 ani).
Din oraşul Teiuş au fost condamnaţi: Cîmpean Traian (5 ani), plutonierul Scridon (la 5 ani), Socaciu Traian (17 ani muncă silnică), Popa (5 ani), iar Cristea Ovidiu şi Frâncu Vasile au luat câte 3 ani fiecare.
Brigadierul silvic din comuna Întregalde, văzând ce s-a abătut peste sate, s-a ascuns timp de 9 ani. Făcându-se promisiuni că cei ce se vor preda vor fi lăsaţi liberi, s-a prezentat la Securitatea din Alba Iulia. După 6 săptămâni a fost găsit mort prin împuşcare.
Familia preotului Oţoiu Victor a avut foarte mult de suferit, deşi oamenii nu au declarat nimic. Era preot în comuna Mesentea, de unde partizanii se aprovizionau prin Silvia Giurgiu, care cu toate torturile îndurate nu a divulgat pe nimeni. Era bătută până la leşin şi, după ce era trezită cu găleţi de apă rece, iar începeau s-o tortureze, în celulă ea era cea care încuraja pe celelalte femei arestate: "Fiţi fără frică, nu voi spune nimănui nimic, chiar dacă mă omoară. Eu nu am copii, nu am soţ. Atunci când am plecat la un drum m-am gândit la toate şi nu am dat înapoi. Nici acum nu dau. Voi trebuie să vă întoarceţi la copiii voştri." Legătura Nanei Silvia se făcea prin Valea Simion, care avea 15 ani.
Preotul Oţoiu Victor a fost chinuit şi, cu toate că nu s-au găsit probe despre legăturile cu partizanii, a fost condamnat la 3 ani, dar a executat 5 ani în schimb. Şi, în timpul anchetei, familia a avut de suferit mult de tot. Preoteasa Ana Oţoiu, învăţătoare la Mesentea, după ce a fost dată afară din învăţământ, în numeroase rânduri a trecut cu săptămânile, alte ori cu lunile, prin Securitatea din Alba Iulia, să spună ce nu ştia şi poate ceea ce conştiinţa nu-i permitea să spună, să facă rău şi la alţii.
Şi chinurile au fost îngrozitoare, până la electrocutare, din care cauză s-a îmbolnăvit de inimă. Şi, bolnavă cum era, a fost ridicată din pat şi dusă la Securitate, din nou la tortură, tot ca să-şi amintească. Nici băiatul, Oţoiu Gelu, elev de 17 ani, nu a fost cruţat. După un accident grav la cap trebuia să meargă la un control de specialitate la Cluj. Dar nu a apucat să se urce în tren, că a fost arestat ş bătut bestial. S-a trezit în Securitatea de la Alba Iulia, plin de sânge, fără nici o îngrijire medicală, dar permanent în anchetă.
Mirela Oţoiu, elevă, de 16 ani, a fost arestată de 7 ori, între 2 săptămâni şi o lună, prin Securitatea de la Alba Iulia, şi a trecut prin chinuri pentru a spune ceea ce nu ştia fiindcă se afla la liceu, la o depărtare de 18 km de satul natal. Acolo a găsit o mulţime de femei arestate şi chinuite în legătură cu partizanii din Muntele Mare, printre care se găsea şi doctoriţa Viorica Gâscă.
Aşa cum a cunoscut chinurile comuniste familia preotului Victor Oţoiu, tot astfel sute de familii din această regiune au fost torturate, dar încă nu pot vorbi de teama care stăpâneşte satele româneşti atât de greu încercate.

CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Muntele Mare in flacari-Rezistenta(1946-1958)Partea I

Muntele Mare în flăcări - Rezistenţa (1946 – 1958)- Cicerone Ionitoiu (cap-XII-)
-PARTEA I-

Locuitorii satelor de pe valea Arieşului trăiau din creşterea vitelor şi din cultivarea pământurilor lor în terase, amenajate până la altitudini de necrezut, de peste 1.000 de metri. Acolo, oamenii refugiaţi în munte găseau mijloace de subzistenţă, motiv pentru care regiunea era împânzită cu o reţea de miliţie înarmată până în dinţi. Accesul la exploatările agricole răspândite în munţi era foarte dificil. De cele mai multe ori era vorba de un simplu drumeag. Ţăranul trebuia să facă adesea kilometri cu căruţa pentru a ajunge la stâna sau la crescătoria sa de porci, amenajate în mijlocul păşunilor. Trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă pentru se duce să-şi mulgă vacile şi să le îngrijească.
Astfel încât rezistenţa în munţi găsea adesea refugiu în aceste locuri, chiar fără ştiinţa proprietarilor. Dar miliţienii o ştiau. Mulţi moţi au plătit cu viaţa vina de a fi găzduit partizani, fără să o ştie, atunci când miliţia regimului comunist le prindea urma în fâneaţă. Forţa represivă nu ezita, în cruzime şi zelul cu care semăna groaza printre locuitori, să asasineze pe bătrânii care nu se puteau mişca, paralizaţi de boală sau de vârstă, aşa cum s-a întâmplat în satul Masca, aproape de Cacova Ferii, unde câteva bătrâne au fost ucise şi aruncate la răscruci, deşi ele, nemaiavând vite, nu mai fuseseră la stâne de ani de zile.
Una dintre cele mai ferme mişcări de rezistenţă contra regimului comunist a fost organizată în regiunea Arieşului de mijloc, în împrejurimile saţului Ocoliş, în valea cu torenţi care veneau din inima Muntelui Mare. în pădurile de mesteacăn din regiune, mistreţii trăiau în turme, mai ales după ce se interzisese vânatul lor, deşi distrugeau lanurile de secară şi scormoneau cu râtul mai adânc decât tractoarele, în căutarea rădăcinilor cu care se hrăneau. Partizanii refugiaţi în aceste păduri aveau deci carne din abundenţă în orice sezon.
Aici îşi stabiliseră sediul fraţii Ioanete, care cunoşteau regiunea cum îşi cunoşteau buzunarele. Escadroanele de miliţieni care s-au aventurat până acolo au fost capturate şi dezarmate unul după altul; apoi miliţienii au fost lăsaţi în libertate, fie pentru a da de gândit acelora care ar fi fost tentaţi să repete experienţe, (şi datorită principiilor religioase ale lui Ioanete, care avea un frate preot la Posaga: "Viaţa este dată de Dumnezeu, nimeni nu are dreptul să o ia. în afară de cazul când eşti constrâns").
Timp de patru ani, Ioanete Cucu şi oamenii lui nu numai că au rezistat încercărilor întreprinse pentru a-i captura, dar şi-au impus legea pe teritoriul pe care îl controlau. Locuitorii satelor vecine trăiau în pace, după tradiţiile dintre cele două războaie. Plăteau impozitele regulat şi-şi alegeau primari pe cei mai buni dintre ei. Jandarmii erau acolo de formă şi nu mai îndrăzneau să părăsească perimetrul comunei după ce plutonierul Băjenaru fusese găsit strangulat în biroul său, iar ceilalţi jandarmi fuseseră dezarmaţi şi constrânşi de Ioanete să părăsească regiunea, care era domeniul său.
Dacă într-o primă fază, jandarmii şi miliţienii trimişi din Turda se încăpăţânaseră să se aventureze cu riscul de a se întoarce în chiloţi şi de a fi ridiculizaţi de săteni, apoi ei au adoptat o tactică nouă: corupţia. Dar şi de data aceasta eşecul a fost total.
În 1950 invadatorii au recurs la o acţiune disperată, pe cit de riscantă, pe atât de ingenioasă. Au plasat în posturile administrative, încet-încet, miliţieni înarmaţi. Perceptorii, primarii, agenţii fiscali, învăţătorii, bibliotecarii, directorii căminelor culturale, toţi ascundeau, sub aparenţa unor funcţionari paşnici, nişte miliţieni bine antrenaţi, înarmaţi cu pistoale automate ascunse sub haine. Si se simţeau susţinuţi de la distanţă de colegi gata să le vină în ajutor la momentul decisiv. Şi acest moment a venit într-o manieră neaşteptată, ca de obicei.
Casa preotului Ioanete din Poşaga era situată pe o colină de unde domina tot peisajul de la poalele sale astfel încât nimeni nu se putea apropia fără să fie văzut. Acest avantaj a fost supraestimat de fratele său, cu atât mai mult cu cât într-o duminică nici el, nici preotul nu-şi dăduseră seama că prezenţa "domnilor", cum li se spunea funcţionarilor, la slujba religioasă din acea zi, era cusută cu aţă albă. Nu era deloc extraordinar să vezi "domnii" frecventând biserica de pe munte, în special în zilele frumoase de sfârşit de primăvară.
După slujbă, "domnii" nu s-au depărtat deloc de biserică. Câţiva s-au retras la umbra tufişurilor, scoţând mâncarea din sac şi lăsând impresia că vor să ia prânzul la iarbă verde. Alţii au început o partidă de fotbal pe pajişte, urmărind uneori mingea până la muncelul unde era casa parohială. Oaspeţii preotului, partizanii lui Ioanete, nu puteau bănui că sub masca acestui joc nevinovat se ascundeau asasini. Au dejunat fără frică şi au băut un pahar de vin ars. Atunci când se aşteptau cel mai puţin, au auzit zăngănit de arme şi ordinul de a se preda.
Ioanete şi oamenii lui au sărit la ferestre deschizând focul la întâmplare pentru că "domnii" erau invizibili. Fără sa fie zăriţi, o parte din miliţieni se strecuraseră până sub casă, unde nu puteau fi reperaţi, dar nici nu puteau utiliza armele, fiind neutralizaţi de focul partizanilor de la ferestre. Alţi miliţieni, ascunşi în cotarea şi protejaţi de grinzi, trăgeau prin ferestre, reuşind să atingă în interior când pe unui, când pe altul.
Ioanete şi ceilalţi rămaşi în picioare au rezistat până la căderea nopţii, sperând că vor putea să spargă barajul pe latura spre pădure şi să se strecoare pe acolo. Dar intenţia lor a fost devansată de miliţieni, care, la lumina lămpilor, le-au tăiat drumul, astfel că au fost nevoiţi să rămână în casă.
La capătul a 20 de ore de luptă, în timpul cărora au fost victime şi de o parte şi de alta, miliţienii au încercai să dea foc casei preotului, ceea ce a fost imposibil din cauza fundaţiilor de piatră. A doua zi de dimineaţă miliţienii au primit întăriri. Fumul grenadelor a începui să se răspândească în casă. Oamenii lui Ioanete cădeau unul câte unul. Primul care a plătit cu viaţa a fost preotul. Ioanele a fost găsit cu gura spartă de un glonte, ceea ce înseamnă că s-a sinucis când a văzut că era aproape singurul supravieţuitor. Dintre cei doisprezece oameni ai grupului, nu se ştie dacă a scăpat vreunul.
Douăzeci de ani mai târziu a fost întâlnit în Valea Ialomicioarei un bărbat puternic, foarte zgârcit la vorbă; încă îngrozit, el povestea că scăpase dintr-o casă de partizani incendiată. Se spune că la locul dramei de la Poşaga a fost găsit în comă un bărbat solid, Mihinda. Şi-a revenit suficient pentru a relata faptele la interogatoriu. Când a ajuns la momentul sinuciderii şefului său, Mihinda s-a repezit la anchetator şi cu bruma de forţă care-i mai rămăsese l-a strâns de gât cu palmele sale mari si puternice ca o menghină, atât de tare incit, pentru a-l elibera, miliţianul de gardă a trebuit sa-l împuşte pe partizan. Dar şi ofiţerul anchetator şi-a dai duhul.
Sfârşitul rezistenţei lui Ioanete si a partizanilor săi, ca şi sfârşitul rezistenţei lui Ghiţă Tautan au îndoliat populaţia din valea Arieşului. Sub protecţia partizanilor, locuitorii satelor se simţiseră în siguranţă. După lichidarea lor, au început represaliile contra celor care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut pe pământul acela, sub acelaşi cer pe care îl iubeau atât de mult.
Am povestit cele două episoade după un manuscris intitulat "Apele se reunesc", care mi-a fost încredinţat prin intermediul lui Ovidiu Vuia şi a fost scris de cineva din regiunea Arieşului, care citise manuscrisul meu "Rezistenţa armată anticomunistă". Printre participanţii la acţiunile partizanilor de la Poşaga au mai fost semnalaţi: Popa Roşa, Şuşman Leon din Mihăceni, Puf Aurel (vestit vînător), Trinca Teodor, Vlad Ilie, Rafailă, Părduţ Ilarie şi Popa Partenic.
Grupul Iosif Capotă - Alexandru Dejeu
Împotriva acţiunii de colectivizare s-a format un grup de partizani care erau înarmaţi pentru apărare şi care au lansat şi o serie de manifeste. Activitatea lor s-a desfăşurat între anii 1949 şi 1957. Cei doi conducători, dr. Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu, au fost executaţi, în lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj, şi dintre ei au fost condamnaţi în anul 1957 la muncă silnică pe viaţă: Creţu Gheorghe, Creţu Teofil, Bonig Gheorghe, Bortig Ioan şi Fărcane Vaier.
Ceilalţi au primii pedepse până la 25 de ani închisoare, printre ei numărându-se bărbaţi şi femei din sat: Mudure Arsinte, Cobîrzan Gheorghe, Bonig Traian. Bortig Vaier, Creţu Pamfil, Niculae Gheorghe, Nicula Iustina, Creţu Irina, Cătaş Oniţa, Bortig Vasile, Hanga Gheorghe, Brazdă Aurel, Fărcane Gheorghe (mort la Gherla în 1961), Mudure Vasile şi alţii.
Partizanii din Dealul Botii
Pe valea pârâului Iada, până la vărsarea în Criş, a acţionat un grup de partizani din care făceau parte: Ciota Ion, fost şofer al mareşalului Antonescu, paraşutat în spatele frontului de la Stalingrad, Jurj, un ţăran din părţile satului Ghiugiţa de Sus, şi soţia lui, Jurj Lucreţia.Luptele au avut loc în iulie 1952 şt în cursul lor au căzut Ciota Ion şi Mihuţ Gheorghe. Ţăranul Jurj a fost executat la Oradea, iar soţia lui condamnată la muncă silnică pe viaţă.
Sursa:universulromanesc.com

marți, 29 ianuarie 2013

Poiana Nedeii-Vf.Carja-Vf.Parangul Mare-Saua Piatra Taiata-Lacul Calcescu*muntii Parang

 Poiana Nedeii - vf. Cirja - vf. Paringul Mare - saua Piatra Taiata - lacul Cilcescu 

Marcaj: Poiana Nedeii - saua Piatra Taiata (banda rosie); saua Piatra Taiata - lacul Cilcescu (cruce rosie - marcaj nou)                              

Timp: 6¼ -7½ ore.                                          

Traseu accesibil numai vara.


Sositi in Poiana Nedeii fie cu telescaunul, fie pe traseele 1C sau 10, ne aflam la inceputul culmii principale alpine. Ne aprovizionam cu apa pentru sase ore. Drumul montan auto razbate din padure si continua pe crestetul muntelui, pe linga releul TV, apoi se termina in apropierea complexului sportiv studentesc. In jos, prin culoar, trece pirtia mare de schi, deschisa spre valea Gruniu. De pe platoul Nedeii urcam usor pe drumul spalat de ploi, avind pe dreapta si pe stinga mici refugii. Urcam prin culoarul de pe culme. Pe stinga se afla o linie de teleschi spre valea Gruniu. Dupa ultimele constructii depasim limita superioara a padurii de molid si poposim pe dilma cu lespezi a virfului Badea (1850 m alt). Pe dreapta, un abrupt domina padurile Scaritei. Priveliste spre muntele Paringul Mic, cu cele doua virfuri (unul la 2074 m alt., altul la 2071 m alt). Pe panta vestica a acestui munte voluminos se afla o alta linie de teleschi, ce coboara de sub virf pina la izvorul sudic al Gruniului. De asemenea se vede piramida dominanta a Cirjei. In apropiere de vf. Badea, poteca marcata cu banda rosie ajunge la o ramificatie situata exact pe muchie (1860 m alt.): o poteca nemarcata continua pe directia cumpenei de ape direct spre vf. Paringul Mic, la capatul de sus al teleschiului; poteca marcata se abate pe versantul sudic, traversind pantele sudice ale Paringului Mic. Dupa 15 minute de la ramificatie ajungem pe muchia sud-vestica ce coboara din vf. Paringul Mic. Priveliste frumoasa spre vf. Cirja. Trecem in urcus usor de-a coasta pe deasupra obirsiei piriului Izvorul, spre care pornesc ravene adinci. Mai jos, sub poteca, se vad abrupturi. Dupa circa 40 minute de la ramificatie atingem linia crestei principale, la 2040 m alt., linga un mic adapost din lespezi. Creasta se lasa din vf. Paringul Mic si formeaza pina aici o serie de sei despartite de stincarii, saua cea mai adinca (2010 m alt.) fiind linga virful cu cota 2071 m.
Cei care doresc sa parcurga creasta integral, de la ramificatie (1860 m alt.) pot urca pe poteca nemarcata, atingind vf. Paringul Mic I (2074 m alt.), apoi vf. Paringul Mic II (2071 m alt.) si coborind pe creasta, la intilnirea cu poteca marcata la 2040 m alt. Se adauga la timpul general inca o ora.
Poteca se mentine inca 3-4 minute pe flancul vestic si, urcind lent, iese in saua Izvorul (2050 m alt.). Exact aici se desprinde la stinga, spre lacul Mija, poteca traseului 28. De la telescaun pina aici: o ora. Priveliste vasta asupra salbaticei vai Mija Mare. Din sa pornim in urcus mai greu pe muntele Scurtul. Ocolim pe la vest pintenii de pe creasta si cind iesim din nou pe muchie, intr-o sa inalta (2180 m alt.), deslusim pe stinga caldarea Cirja nordica. Piscul Cirjei umbreste aceasta fundatura. In calea noastra apare o creasta ingusta pe care o evitam prin dreapta, mai ales cind trecem pe linga vf. Scurtul (2225 m alt.). La sud de acesta coborim citeva minute pina in saua Caprelor (2195 m alt), loc din care se inalta brusc vf. Cirja. Ne aflam la ,,portile de piatra' ale Paringului. Lespezile si stincariile masive se tin lant pina sus, pe creasta alpina. De la refugiul rudimentar din saua Caprelor pornim in urcus sustinut pe poteca ce se strecoara in zigzag, ferindu-ne de marginea prapastiei din stinga. Dupa 2 ½ -2 3/4 ore de la plecare atingem piscul Cirja (2405 m alt.). Dominam de la mare inaltime valea Jiului, muntii Vilcan si comparam inaltimea pe care ne aflam cu virfurile Custura, Papusa si Virful Mare din muntii Retezat. In apropiere ne captiveaza creasta principala, care se desprinde din vf. Cirja pina in vf. Paringul Mare. Privirile ne sint atrase de caldarea Slivei, cu lacuri, pilcuri de jneapan si pinze de grohotis.
Reluam traseul mai intii printr-o scurta coborire din vf. Cirja in saua Stoienita (2360 m alt.). Ocolim vf. Stoienita (2421 m alt.) pe la vest si ne apropiem de saua Gemanarii (2378 m alt). Traversam saua peste lespezi si reluam urcusul spre sud, in directia virfului Gemanarea (2426 m alt.). Inainte de cele doua gurguie ale virfului se vede in stinga o mica trecatoare pe unde vine poteca nemarcata din directia stinei Rosiile (traseul 11). Aceeasi poteca coboara din vf. Gemanarea pe piciorul Tecanului, in directia defileului Jiului. Poteca marcata nu trece chiar peste vf. Gemanarea; vom urca totusi pe virf, ca sa observam mai usor muchia Sliveiului, care desparte caldarile Sliveiului (stinga) de cele ale Gemanarii (Seaca Paringului). Prima dintre ele este presarata cu lacuri, cu jnepeni si pajisti. Ultima este un tinut salbatic si arid, o imensitate de lespezi naruite din pereti, acoperite cu licheni cenusiu-galbui. Si totusi aici se ascunde un lac, lacul Zanoaga Gemanarii. Coborim din virf spre sud, in saua inalta Tecanul (2410 m alt.), avind mereu in stinga marele spectacol al caldarii Gemanarea: pereti inalti, surplombati, hornuri, muchii ruinate, blocuri imense in echilibru precar, zapada ascunsa in locurile umbrite. Toate la un loc sint strajuile de vf. Paringul Mare, spre care ne indreptam acum. Dupa 10 minute de urcus moderat ajungem intr-un punct pe creasta, de unde poteca se orienteaza brusc spre stinga (est). Atentie pe timp de ceata! Ne aflam la 2490 m alt. si trebuie sa urcam in continuare pe acest ,,acoperis' aproape 500 m, pina ce ajungem pe vf. Paringul Mare (2519 m alt.). Virful propriu-zis ofera loc de adapost nu numai in micul refugiu de lespezi, ci si intr-o scochina, unde este cladit un meterez din lespezi. Timp: 3½ - 4½ ore.
Prin asezarea sa pe creasta principala, prin diferenta de inaltime fata de celelalte piscuri, Paringul Mare isi merita supranumele de ,,acoperis al Olteniei'. Virful domina o aglomerare de piscuri de la Cirja pina la Setea Mare, la Papusa si chiar la indepartata Buila-Vinturarita. Strajuie inaltimile spre Virful lui Patru sau spre Steflesti si Cindrel. O priveliste unica se poate prinde toamna, cind valea Jiului, infundata cu nori, ramine asemenea unei mari agitate pe care ,,pluteste' silueta semeata a Retezatului, cu virfurile Custura, Papusa, Virful Mare, Lancita etc. Pe versantul sud-estic isi trage izvoarele Gilortul. Privelistea mindra a acestui cuib de vulturi a facut ca ciobanii din Novaci sa-i dea Paringului numele de Mindra. Mentionam insa ca vf. Mindra (2360 m alt), situat mai spre sud (vezi traseul 12), nu trebuie confundat cu Paringul. Dupa un ragaz coborim spre est. Poteca se asaza pe muchia ingusta (mare abrupt spre stinga) si coboara vertiginos in saua Gruiul (2305 m alt.). Aici, prin horn, coboara spre nord poteca traseului 12. In fata, pe creasta principala, se ridica impetuos vf. Gruiul (2345 m alt), pe care il urcam pina la un punct (2325 m alt.), apoi il ocolim pe la sud pina in saua Piclesa (2225 m alt). Pe marginea crestei putem sa vedem, in caldarea Rosiile, lacul Rosiile, de care sintem foarte aproape. Cei care doresc sa evite virfurile Piclesa si lesul pot sa coboare din saua Piclesa 200 m, pentru a gasi o poteca ciobaneasca (la circa 2050 m alt.) care merge pe curba de nivel, trece peste izvorul Gruiului, apoi pe deasupra micilor lacuri ale lesului si iese in saua Gheresul (2113 m alt.), pe poteca marcata. Poteca normala urca spre nord-est, la vf. Piclesa. Pe stinga se insira pereti care inchid caldarea Rosiile, iar pe dreapta se schiteaza o caldare cu iarba, din care, prin taietura unor ravene, se formeaza piriul Gruiul. Din vf. Piclesa, traseul de creasta continua coborind usor in saua Iesul (2310 m alt.), de unde urca la vf. Iesul (2375 m alt.). Linga vf. Iesul, din care se desprinde spre nord o ramificatie prin vf. Gheresul, vom schimba directia spre est, ca sa coborim mult pina in saua Gheresul. Priveliste frumoasa spre caldarea si lacul Gheresul. Spre nord-est de saua Gheresul se inalta vf. Coasta lui Rus (2301 m alt.), cumpana tripla de ape intre Jiu, Lotru si Gilort. Poteca marcata intra pe fata sudica. Dupa ce trecem prin dreptul virfurilor Coasta lui Rus si Piatra Taiata (2299 m alt.), la capatul urcusului atingem din nou creasta principala. Ne aflam la trecerea de la Piatra Taiata (2255 m alt.). Atentie pe timp de ceata! Pe o lespede se afla inscriptii cu vopsea. In acest loc importont al traseului, poteca de creasta (banda rosie) ramine pe directia virfului Setea Mare. Din acest loc, unde s-a cladit o stiva inalta de lespezi, marcatorii au deschis un nou traseu spre vf. Coasta lui Rus si Groapa Seaca (banda albastra, traseul 26). Pentru a incheia etapa va trebui sa coborim in caldarile nordice, sa instalam tabara la lacul Cilcescu. Pina in sa: 5½ - 6½ ore.
In saua Piatra Taiata, inscriptia ne indica: ,,Spre Cilcescu'. De la Piatra Taiata la Cilcescu, marcajul cruce rosie a fost refacut in anul 1984. Din creasta, poteca coboara brusc intr-o strunga mica si apoi pe brina de sub peretii virfului Piatra Taiata. Dupa circa 200 m, la o bucla a potecii, lasam in stinga poteca nemarcata spre saua Stancior si coborim pe o morena inierbata, pe treapta superioara a caldarii Zanoaga Mare. Mai jos si in stinga se distinge oglinda lacului Zanoaga Mare (2030 m alt.). Poteca se pierde printre lespezi si reapare pe pajiste. Pentru a inlesni orientarea in caldare au fost plantati citiva stilpi, iar in intervalul dintre ei au fost cladite stive mari de lespezi pe care se vede marcajul cruce rosie. Coborim pe la sud de lac, traversam caldarea, lasam lateral un bordei ciobanesc si, pe directia generala est, urcam printre pilcuri de jnepeni si prin poienite, avind in dreapta abruptul muntelui Pasari. Coborim putin prin culoarul dintre jnepeni, pe linga doua lacuri mici, si ajungem linga malul lacului Cilcescu (1935 m alt), unde gasim suficiente locuri pentru instalarea cortului si vetre gata aranjate.
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Commons

luni, 28 ianuarie 2013

Eruptie in muntii Apuseni


PRELUAT din Rex Histrianorum
Erupţie în Munţii Apuseni - Rezistenţa (1946 – 1958) - Cicerone Ionitoiu (cap-XI-)


Gilăul răsună de tulnic şi pistoale......Fărădelegile comuniştilor se întindeau peste tot. Riposta a fost promptă după anul 1948. Uneltele puse în slujba cotropitorului rus au fost avertizate să nu facă rău oamenilor. Acolo unde nu s-a înţeles, s*a trecut la sancţionarea vinovaţilor.Aşa cum i-am văzut acţionând pe partizanii colonelului Uţă Ion şi ai lui Gheorghe Arsenescu, la care au răspuns prezent şi cei ai inginerului Gavrilă, ai avocatului Spiru Blănaru şi ai fraţilor Arnăuţoiu, tot aşa în munţii brăzdaţi de valea Arieşului, Valea Ierii sau izvoarele Someşului Mic, îl vom întâlni pe moţ făcându-şi datoria şi cerându-şi dreptul la o viaţa liberă.
În anii 1948-1949 oamenii stăpânirii au început să amuţească. Ici-colo erau găsite aruncate la marginea drumului unele dintre slugile comuniste care terorizau populaţia. Pe drumurile ce plecau din Turda sau Cîmpeni, fie pe valea Arieşului, fie pe valea Ierii, pe la Lupşa, Poşaga sau Făgetu Ierii, se părea, noapte de noapte, că se instaurase libertatea şi, în căutarea ei, veneau şi din alte colţuri de ţară. Se dusese vestea până la Bucureşti că Dabija şi Diamandi îşi fixaseră jaloane de ţară nouă. Jandarmii nu mai aveau curajul să circule. Ceruseră ajutoare şi tremurau în posturi de teamă să nu fie călcaţi de potera haiducească.
În vara anului 1948 Securitatea din Bucureşti l-a însărcinat pe Alexandru Drăgulănescu, devenit specialist în recrutare şi predare de material uman, să afle cât mai mult din ceea ce se petrece la Muntele Mare.
Acesta îl găseşte pe Ion Robu, tânăr entuziast, licenţiat al Academiei Comerciale, care, crezând că se apropie sfârşitul regimului comunist, a fost gata să plece la faţa locului pentru a da concursul acestei mişcări, din partea Tineretului Naţional Ţărănesc, însoţit de alţi doi tineri, Ionescu şi Maxim, absolvenţi ai Academiei Comerciale, Nelu Robu a plecat în Apuseni şi, prin intermediul sătenilor, a ajuns să stea de vorbă cu şefii mişcării de rezistenţă de acolo. Cei trei bucureşteni au fost impresionaţi de viaţa acestora în munţi, de discuţiile purtate la lumina opaiţelor şi de drumurile parcurse pe înnoptate. Revenii la Bucureşti, Nelu Robu a povestit celui ce l-a trimis acolo ce a văzut şi a discutat.
Ieşit din închisoare, am aflat întâmplător de această poveste şi i-am transmis lui Robu, printr-un prieten, să se ferească de Drăgulănescu. Mai târziu, la Jilava, am avut un indiciu că i s-ar fi comunicat, dar n-a ţinut cont de mesajul meu. La încurajările lui Drăgulănescu, Robu a plecat din nou la drum, desigur cu alţii pe urmele lui. Bineînţeles, Siguranţa, transformată în Securitate, lucra acum pe mai multe planuri, astfel că a infiltrat şi un maior lângă Dabija.
Forţele armate dirijate de la Sibiu, Cluj şi chiar Bucureşti, unele devenind disponibile după căderea grupului Uţă-Blănaru, au fost puse în acţiune sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun şi au intrat în acţiune.
Groaza s-a aşternut peste moţi, peste sate.
Noapte de noapte, sătenii erau arestaţi pentru a tăia partizanilor orice sursă de aprovizionare, urmărind în acelaşi timp şi descoperirea ascunzătorilor. La represiunile împotriva moţilor, partizanii au răspuns cu aceeaşi monedă. La marginea comunei Brăzeşti, între Sălciua şi Baia de Arieş, a fost găsit împuşcat de jandarmi Vasile Meşter. A urmat un nou val de teroare şi noi ridicări de oameni. Sălbaticele Chei ale Turzii şi Arieşului deveniseră şi mai sălbatice din cauza acestei invazii, care ridica până şi pe ciurdari, lăsînd vitele la voia întâmplării. Ţăranii Ilea, tată şi fiu, de pe Valea Ierii, au fost împuşcaţi şi aruncaţi la marginea drumului între Ocoliş şi Runc, iar Grigore Ilea, din neamul lor, după ce a fost schingiuit pe la Securitate, a ajuns la "Canalul Morţii".
În toamna anului 1949 Mihai Cucu a fost asasinat şi aruncat la marginea comunei Ceanul Mare, iar Gheorghe Cucu, fratele lui, a ajuns în lagărul de exterminare de la Peninsula, în aceeaşi perioadă, locuitorii văilor Galdei şi Stremţului au trecut timp de o săptămână, în drum spre Teiuş, pe lîngă trupul mutilat al lui Nicolae Moldovan, împuşcat în luptă şi aruncat la marginea Benieului. Tot pe atunci a fost împuşcat şi locotenentul Ionescu.
Beldeanu Ion din comuna Mihalţ, judeţul Alba, a fost arestat pe 6 martie 1950 şi, după condamnarea la 25 ani muncă silnică, a fost omorât, fiind executat cu lotul Dabija de la Sibiu, iar familiei i s-a transmis certificatul nr. 37.061 din 5.IV. 1950, cu diagnostic "mort din cauza: insuficienţă cardiacă".
Mărginean Petre din comuna Obreja, judeţul Alba, condamnat pe 5 aprilie 1950 de Tribunalul Militar Sibiu, a fost omorât pe 25 iulie 1957 şi familiei i s-a comunicat numai în anul 1965.
Chicoş Florian din Galda de Jos, judeţul Alba, a fost condamnat la 20 ani de Tribunalul Militar Sibiu şi a fost executat pe 5 aprilie 1950.
Jalea Emil din Galda de Jos, judeţul Alba, condamnat la 20 de ani de Tribunalul Militar Sibiu, a fost executat pe 5 aprilie 1950 cu lotul Dabija.
O adevărată cursă de urmărire a avut loc după inginerul Traian Macovei şi după fratelui lui din satul Muşca, de lângă Lupşa. Acesta din urmă era învinuit că ar fi omorât doi plutonieri de jandarmi.
Maşinile Securităţii înconjurau muntele şi oamenii înarmaţi pătrundeau toi mai adânc în ascunzişurile lui. În urma lor alte maşini încărcau moţii şi-i transportau spre Turda, Alba Iulia, Cluj şi Sibiu. Molima Securităţii s-a abătut şi asupra satelor: Albac, Baia de Arieş, Buru, Cacova, Certege, Galda, Întregalde, Lunca, Lungeşti, Lupşa, Mogoş, Ocoliş, Poşaga, Rîmeţi, Roşia Montană, Runc, Sălciua, Ţelna, Vălişoara.
Satele au fost răscolite de la Mărişel, Măguri şi Răcătău, de pe valea cu acelaşi nume, care-şi mâna firul de apă spre Cîmpeni şi mai departe, la Cîmpia stropită de sângele lui Mihai Vodă Viteazul, vestind că "ţara arde de morminte, cum arde cerul de făclii".
Au mai fost ridicaţi Maria şi Cornel Păcurariu din comuna Miceşti şi dispăruţi au rămas până în ziua de azi. Alte făclii s-au aprins pe cer. Ţăranii Abăcioaiei Crişan şi Ştefan Pop au fost împuşcaţi pe marginile drumurilor. Traian Grigorescu, student din Caracal, a fost executat la Sibiu.
După decenii şi decenii, vorbind cu un supravieţuitor al acestei mişcări de rezistenţă din Ţara Moţilor, acesta mi-a spus:
"Curios! întrebam când pe unul, când pe altul dintre aceşti ţărani care formau marea majoritate a celor ce veniseră în munţi:
- Cit pământ ai, nene ? Nu puteam înţelege răspunsul lor unanim: - Nimica ! Auzi, dumneata - mi-a spus uimit interlocutorul - aceşti oameni, care nu aveau nimic de apărat, au pus mâna pe armă să salveze biata ţărişoară! Mă întrebam unde erau cei cu stare ? Pe cei cu cap îi ştiam deja porniţi pe drumul Jilavelor şi Aiudurilor. Aceşti ciurdari şi dodari, fără pită şi fără ţarină, băjenari din iarnă-n iarnă, se angajau să îndrepte orânduirea intrată în mâna muscalului!" Era porunca de dincolo de veacuri: "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru sfânta dreptate !" "De veacuri îmi tot pun în sac oftatul şi toamna plec la vale prin vâlcele"
Tot în acea toamnă, cu sutele au pornit moţii pe drumul închisorilor, osândiţi de o dreptate ciungă. Şi nu exagerăm dacă spunem că şi-au luat cu ei ciolanele ce "le ies prin piele" şi cu satele s-au mutat în lagărele de exterminare de pe valea Canalului plângerii neamului românesc.
Dintre ei, încercăm să smulgem uitării pe: Ion Bîrsan, Vili Braicu, Aurel Brumă, Ion Cîmpeanu (şef de secţie financiară la Turda), Ana Cibu (ţărancă), Ioana David (ţărancă, gravidă în momentul ridicării), Ion şi Pamfil David (ţărani), Teofil David (student), Victor Gherman (ţăran din Rîmeţi), Goia, Guţiu Hădăran (ţăran din comuna Viişoara), Hăngănuţ, Alexandra Lazăr (ofiţer invalid), Petre Luscov (ţăran din comuna Galda de Jos), Mihai Iubu (medic, arestat pentru că a îngrijit partizanii răniţi în zona văii Drăganului), Traian Istrate (notar din Ciugud), Ion Micu (din comuna Galda), Ion Mihuţ (ţăran din comuna Întregalde), Ariton Moldovan, Ion Nicoară, Gheorghe Pavel (din Turda), Gheorghe Popa, Ion Popescu (şef de gară din Lupşa), Ion Pop-Boabă, Ion Pop Aderii, Vaier Rusu, Raveca Stan (ţărancă), Manoilă Secui, Ion Cîrje (doctor în drept, din comuna Mihai Viteazu), Gheorghe Latiş, Eugen Soroiu ("doctor fără voie" din Lupşa, poreclă ce i-a dat-o Remus Radina, deoarece la Canal orice meserie i s-ar fi potrivit, în afară de cea de medic pe care i-a fixat-o ofiţerul politic), Stanciu (student la laşi), Mihai Tomuş, Trifu (din Turda).
Anchetarea şi chinuirea celor arestaţi s-au desfăşurat la Turda, pentru cei implicaţi în acţiuni de ajutorare şi la Alba Iulia şi Sibiu pentru cei ce au participat la lupte. Printre schingiuitori s-au numărat: Gheorghe Crăciun (maior), Margareta Hegheduş (care a împuşcat partizani în munţi şi a torturat pe cei arestaţi), Herta Kovacs, Gheorghe Mezci, Moravetz, Victor Nistor, Isaia Pop (un adevărat călău, care a murit într-un accident de motocicletă fără a se fi elucidat cauza acestuia). Lotul a căzut nu numai din pricina cozilor de topor venite de la Bucureşti după Ion Robu, dar şi ca urmare a infiltrării maiorului Ion Oniga, căruia drept răsplată i s-au dat 5 ani de muncă la Canal. După eliberare a fost responsabil la un magazin din comuna Miroslava.
Dintre conducătorii prinşi în viaţă, şase au fost condamnaţi la moarte. Au stat tot timpul în lanţuri la Sibiu. Se cunosc numele lui Dabija (executat), Iosif Oanea (student, executat), Vasile Rusu (ţăran din Satu Nou - Baia Mare, executat), Ion Robu (căruia i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi avea să moară în închisoare). Despre ceilalţi se ştie că "erau tineri şi voinici", după relatările unui filozof care era într-o celulă apropiată. Au mai fost condamnaţi: Maxim la 15 ani şi Ionescu la 10 ani, ambii din Bucureşti.
În anul 1950, Ion Robu, trecând prin Jilava şi auzind că sunt acolo, mi-a comunicat prin cineva că Sandu este omul Securităţii şi din cauza lui a căzut. Bănuiesc că a fost un răspuns la mesajul pe care i-l transmisesem cu doi ani înainte şi de care nu ţinuse cont. Dar poate ne-a fost dat ca fiecare să avem o iudă pe urmele noastre.
Ne scapă numele unui viteaz cioban, executor testamentar al voinţei strămoşeşti, exemplu pentru generaţiile viitoare: în iulie 1952, dinspre Gilău, pe valea Someşului Rece, între vârful Testiaşu şi Răcătău, veneau oamenii Securităţii, răspândiţi în trecători; în schimburi iuţi de plumbi a fost secerată o mare parte din companie. Pe o colină, baciul îi aştepta singur, cu arma devenită neputincioasă, rezemat de brad.
Teroarea se abate asupra Ţării Moţilor
Vom prezenta mai jos o condamnare la moarte în public, extrasă din relatarea unui martor ocular, si reţinută de Ovidiu Vuia. ......Comuna Iara este situată în depresiunea văii râului cu acelaşi nume, la 5 km. după ieşirea acestuia din Munţii Săcel şi Băişoara. Întinsă pe o suprafaţă mare şi înconjurată de munţi, la vest Muntele Mare, la sud Munţii Trascăului, închisă la nord de peretele Gherghei, Iara este sediul unei foarte vechi diviziuni administrative, cu un tîrg tradiţional, cu numeroase întreprinderi comerciale, cuprinzând cel mai mai mare număr de sate din România.
Unul din acestea, Agriş, este locul de naştere al primului erou al Unirii de la 1918, Ion Arion, împuşcat mişeleşte de jandarmii unguri pe podul din gara Teiuş, în timp ce se ducea la AJba Iulia. Agriş este situat pe un platou de pe vârfui Cremezeu. Din Iara nu se vede decât clopotniţa bisericii din sat, când soarele se reflectă pe acoperişul său de tablă zincată. Pentru a ajunge în sat cu căruţa trebuie să dai un ocol muncelului pe faţa despădurită a acestuia, transformată în sute de terase. O potecă străbate loturile de cereale, cultivate prin rotaţie de culturi, şi-ţi permite să ajungi în sat în două ore în loc de cinci.
Toată partea cultivabilă din Cremezeu aparţinea unui grof ruinat, Tiri Gyula. Acesta, pentru a uşura munca pe pământul lui, construise un corp de clădiri pentru slugi şi un grajd pentru 6 perechi de boi pe care îi folosea la aratul teraselor după ce le îngraşă cu bălegarul lor. Om practic, groful supraveghea chiar si folosirea găinaţurilor din crescătoriile de păsări, organizate metodic.
Odată ajuns pe vârful Cremezeu, aveai în faţă panorama satului străbătut de două uliţe principale. Printre case, în majoritate din lemn pe fundaţie de piatră, se distingeau două construcţii. Una era şcoala unde profesau institutorul şi soţia lui, cealaltă, înconjurată de grădini mari, aparţinea fostului director al şcolii, Gheorghe Taman, proprietar al unor terenuri agricole şi al unor livezi care îi permiteau să se considere un om destul de bogat. Moartea bătrânului a coincis cu intensificarea acţiunii de planificare a agriculturii: un an de cereale, un an de fânaţ. Acest sistem avea desigur un substrat.
Mulţi ţărani erau dezorientaţi. Pentru a-i face să obţină din pământurile lor recolte din ce în ce mai mari şi a le lua până la ultimul bob de secară, s-au trimis la ţară instructori, în realitate un fel de jandarmi camuflaţi, care nu se pricepeau deloc la agricultură. Rolul lor era să supravegheze ţăranii astfel incit toate produsele cerealiere să fie adunate într-o singură arie de treierat; în acest fel ţăranul era constrâns să livreze cota către stat. Dacă îi mai rămânea ceva, cu atât mai bine. Dacă nu, îi rămâneau sapa şi grebla. În faţa acestei situaţii, ţăranii au renunţat la toate avuţiile lor şi au emigrat către oraş. Unii dintre ei au luat drumul pădurii.
Bătrânul învăţător din Agriş lăsase la moartea sa doi copii: o fată, Letiţia, şi un băiat, Ghiţă. Letiţia era elevă la liceul din Turda, Ghiţă era student în anul patru la Medicină. Pentru a înlătura copiii de la succesiunea tatălui lor, agentul agricol a început să-i ameninţe: pe Letiţia cu închisoarea şi pe Ghiţă cu eliminarea din facultate. De teamă de a nu compromite studiile fratelui său, Letiţia s-a căsătorit cu învăţătorul Vasile Vomir, un profesor model. Acesta a preluat conducerea gospodăriei, pe care a administrat-o după regulile locale, achitându-se de obligaţiile faţă de stat, spre marea dezamăgire a agentului agricol, care a decis să se debaraseze de învăţător. Cum scrisorile anonime nu i-au adus succes, a recurs la alte metode.
Într-o seară, un ceferist a bătut la uşa învăţătorului şi i-a cerut să-l găzduiască pentru o noapte. Vasile Vomir l-a primii după tradiţia de ospitalitate românească. Când ceferistul a amintit de partizanii din munţi în cursul conversaţiei, învăţătorul, în loc să i-o reteze scurt, s-a mulţumit să-i spună că el are multă treabă şi nu are timp să se ocupe de prostii. Dar treaba era serioasă; mărturia agentului agricol şi a miliţianului din Turda, deghizat în ceferist, au fost suficiente pentru arestarea învăţătorului. Judecat în grabă, Vasile Vomir a fost condamnat la 10 ani închisoare, din care opt executaţi în minele de plumb de la Baia Sprie.
Odată cu condamnarea lui Vasile Vomir, studentul Ghiţă Tautan a fost exclus din facultate. Revenind de la Cluj, Ghiţă a preluat conducerea gospodăriei, ajutat de sora sa, mamă a doi copii. Oaspeţi suspecţi au bătut din nou la uşă cerând găzduire., dar avizat de păţania cumnatului său, Ghiţă Tautan i-a alungat. Agentul agricol nu-i găsea nimic de reproşat lui Ghiţă Tautan, care era foarte circumspect. De ciudă, agentul agricol se pune fără milă pe locuitorii satului, care au decis să-i vină de hac.
Într-o bună zi agentul agricol a fost găsit cu capul sfărâmat în faţa locuinţei lui Ghiţă Tautan. Era o zi de târg la Iară. Ghiţă întârziase până la căderea serii la birt cu preoţii din Filca de Jos şi Porcuţiu, preotul din Valea Ierii. Revenit la el acasă în Agriş, a fost smuls din pat în puterea nopţii, dus la închisoarea din Turda şi bătui pentru a mărturisi asasinarea agentului agricol. Printre călăii lui se găsea şi tapiţerul Albon din Turda, devenit mai târziu unul din torţionarii de la "Canalul Morţii".
La o săptămână de la arestarea sa, Ghiţă Tautan a fost judecat în public la Iară, unde s-au adus cu forţa delegaţi din toate satele, constrânşi să ceară moartea sa, ca duşman de clasă. Şi astfel, el n-a avut posibilitatea să dovedească cu martori nemernicia acuzaţiei ce i se aducea.

CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

Petrosani-Dealul Chiciora-Curmatura Calinii-Cabana Rusu-Stana lui Stedie-Poiana Cabanei vechi-Poiana Nedeii*muntii Parang

Petrosani (cartierul Carpati) - dealul Chiciora - Curmatura Calinii - cabana Rusu - Stina lui Stedie - poiana cabanei vechi - Poiana Nedeii

Marcaj: banda rosie (pina in Curmatura Calinii - in refacere)                                                          

Timp: 3½ - 4¼ ore .                                        

Traseu accesibil tot timpul ianulu.


Este un frumos traseu pe poteca, cu privelisti spre valea Jiului, muntii Vilcan si Retezat. Prima parte a traseului este totodata si accesul cel mai scurt din Petrosani la cabana Rusu.
De la statia de autobuz Stadionul Vechi (liniile 1, 2, 6 etc.) mergem pe bulevard inca 200 m spre sud. Parasim soseaua si ne abatem pe str. Slatinioara (595 m. alt.). Imediat trecem pe partea dreapta si dupa depozitul de pacura urcam 30 m diferenta de nivel, ca sa iesim pe golul muchiei dealului Slatinioara. Poteca trece pe sub doua linii de inalta tensiune. Drumul de caruta pe care urcam merge cind pe cumpana apelor, cind pe flanc, avind ca reper principal vf. Cirja. Dupa ½ - ¾ ora ajungem la un izvor mocirlos. In preajma se vad constructii taranesti. La izvor, drumul se imparte in doua: un drum de caruta ramine pe curba de nivel, in timp ce poteca traseului 1C urca la stinga, pe deasupra izvorului. Dupa scurta vreme evitam o poteca ramificata spre stinga (ea duce in valea Slatinioara), traversam o pajiste si dupa un ocol intram pe flancul sudic al dealului Chiciora. Dupa traversarea pantei estice a virfului iesim in Curmatura Calinii (870 m alt.), loc in care ajunge si poteca 1 B. Timp: 1-1¼ ora.
De aici vom urmari mai lesne poteca larga si marcajul aplicat pe trunchiurile fagilor. In dreapta se inlantuiesc pantele nisipoase de la Biraina. Poteca ocoleste marginea abruptului, fixindu-se pe latura sud-vestica. Dupa 5-6 minute din curmatura ajungem in dreptul unei troite vechi, Crucea Calinii. Urcam tot mai accentuat prin rariste, cu priveliste spre Dealul Negru, spre cabana Rusu si vf. Cirja. In apropiere de cabana intersectam soseaua ce vine din valea Maleia la cabana Rusu. Timp: 1¾ -2¼ ore.
De la cabana coborim usor pe muchie spre est, lasam in stinga poteca ce scurteaza spre Podul Rusu si ajungem la o cismea situata la marginea drumului, la 1145 m alt. Dupa popas urcam putin pe muchie spre est, apoi la o ravena, parasim muchia si ne abatem la dreapta pe drumul de tractor Rusu-telescaun. Marcajul banda rosie nu a fost refacut pina in prezent. Traversam ravena de la izvorul vaii Sesu si, pe linga pilcuri de fagi, taiem serpentinele, urcind circa 150 m diferenta de nivel. Intilnim poteca veche pe curba de nivel (circa 1300 m alt.) si, la liziera padurii, parasim definitiv drumul si ajungem linga Stina lui Stedie (circa 1440 m alt.). De aici, poteca patrunde in padurea de molid, lasa in dreapta o alta poteca si urca lent. Apar destul de des marcajele vechi banda rosie. Dupa circa 10 minute apare in cale o ramificatie. Atit poteca din dreapta, cit si cea din stinga se reunesc la iesirea din poiana. Sosim linga ruinele fostei cabane (1579 m alt.). Priveliste larga spre abrupturile Scurtului, Scaritei si Cirjei. Din poiana se vad, dincolo de adincul vaii Jiului, culmile Vilcanului, iar in zare se ridica piscurile Retezatului. Timp: 3-3½ ore. Izvorul se afla pe o poteca, la mica distanta de locul de popas.
Pe muchia Nedeii se deschide un culoar strajuit de molizi. Lasam in stinga o poteca in directia ,,Casuta din povesti' (traseul 10 A) si urcam direct prin culoar. Dupa circa 20 minute iesim in poienita din culmea Nedeii, linga statia superioara a telescaunulul. Aici sosesc si turistii care vin pe traseul 10.
Sursa:scrigroup.com
Foto:Wikimedia Commons

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

"Garzile lui Decebal"-Bucovinenii incep lupta(1946-1958)

PRELUAT din Rex Histrianorum
"Gărzile lui Decebal" - Bucovinenii încep lupta (1946 – 1958) – C. Ionitoiu (cap-X-)


După ce au suportat teroarea şi pângărirea altarelor şi vetrelor strămoşeşti, bucovinenii s-au împotrivit din primul moment invaziei bolşevice din 1944. ............A rămas în legendă figura Iui Vladimir Macoviciuc din comuna Voitinel. Un grup de 10 urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit pe drumul apărării demnităţii româneşti.
După ce au hărţuit trupele bolşevice intrate în ţară, şase membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, prin trădare, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, şef de post, a tras din clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s*a împuşcat pentru a nu cădea viu în mâna duşmanilor. Ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru. Fiul lui Macoviciuc, Silviu, a fost prins şi în 1950 se afla condamnat pe viaţă la Galata, încă în cercetări, deoarece noi şi noi partizani continuau acţiunea în regiune.
După moartea lui Vladimir Macoviciuc, acţiunea de luptă a preluat-o într-o primă fază Ion Vatamaniuc, ţăran din comuna Suceviţa, care a rezistat cu grupul lui până în 1947, când a fost rănit de ruşi. Au mai fost prinşi şi duşi în Rusia, într-un grup mai mare, şi partizanii Brăileanu Ion şi Stagler Frantz, care nu s-au mai întors.
Un alt ţăran, Mirăuţă Nicolae din Suceava, a fost împuşcat noaptea, pe geam, în casă, după ce se eliberase. Ion Vatamaniuc, după ce a fost rănit grav şi lăsat într-un şanţ, a fost prins, dar printr-o minune a scăpat adăpostindu-se într-o casă unde a primit ajutor. Arestat de români, a stat închis până în 1954 la Piteşti, de unde a fost eliberat, dar pentru scurt timp, fiindcă în 1956 este arestat şi anchetat cu fratele lui şi va rămâne prin închisorile Jilava, Aiud şi Gherla până în 1964, când este eliberat.
Acţiunea partizanilor a fost continuată de Gavrilă Vatamaniuc, fratele lui Ion, al zecelea copil al familiei. Centrul de activitate este în Obcina Mare, dar s-a căutat să se ia legătura şi cu cei din Făgăraş prin Motrescu Vasile, ţăran din Vicovul de Jos. Din acest grup mai făcea parte, pe lingă Chiras Ion şi Chiras Gheorghe, ţărani din comuna Suceviţa, împuşcaţi în lupta de la Ursoaia Mare (în apropierea comunei), şi Marciuc Vasile, tot din Suceviţa, care, fiind prins, a fost condamnat şi a murit după eliberare ca urmare a torturilor la care fusese supus în închisoare.
Gavrilă Vatamaniuc a început să difuzeze manifeste prin care îndemna pe ţărani să reziste şi să nu se înscrie la colectivele comuniste create pentru distrugerea proprietăţii ţărăneşti. Partizanii care au mai rămas după hărţuirea la care i-au supus securiştii locuiau în bordeie, în munţi, iar vara colindau pe o arie de 100 de km., între Straja-Gura Humorului şi Vatra Dornei-Rădăuţi, fiind înarmaţi cu puşti-mitraliere, puşti Z.B. şi grenade. În vara anului 1950 au mai căzut seceraţi de mitralierele securiştilor, lângă Gura Humorului, un grup de trei partizani: Ghimici, Flocea şi Sava.
Gavrilă Vatamaniuc cu oamenii ce-i mai avea, au distrus busturile lui Lenin şi Stalin din Căminul cultural al comunei Suceviţa şi au făcut zdrenţe steagurile comuniste. Ei apăreau pe neaşteptate pe la gurile minelor din munte şi le vorbeau muncitorilor despre nenorocirile aduse de comunişti îndemnându-i să se împotrivească colectivizării şi subliniind faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt teritorii furate de ruşi, pe care aceştia trebuie să le restituie.
În 1955 sunt înconjuraţi de 3 batalioane de securişti şi circa 100 de câini. Gavrilă Vatamaniuc reuşeşte să se salveze, dar pentru puţin timp, deoarece va fi prins în satul Voievodeasa, de pe malul Suceviţei, aproape de izvor, în Obcina Mare, fiind trădat de Marciuc Vasile, care nu a mai putut rezista la chinurile la care fusese supus, timp de 24 de ore, de când puseseră securiştii mâna pe el. Bătut în mod sălbatec cu pistolul până a intrat în comă, legat burduf, Gavrilă Vatamaniuc a fost dus la Securitatea din Suceava unde, timp de 9 luni, l-au chinuit zi şi noapte. Trimis la tribunal, a rămas condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a trecut prin multe închisori de exterminare până în 1964, când a reuşit să se salveze.
Motrescu Vasile a fost arestat în 1958 şi, după judecarea şi condamnarea la moarte de către Tribunalul din Botoşani, a fost executat în anul 1959. El mai fusese arestat la începutul lui 1954, pe 18 ianuarie, când s-a despărţit de Gavrilă Vatamaniuc şi a fost eliberat, se pare, condiţionat. Ce a făcut până în 1958, când a fost arestat, nu se ştie.
"Gărzile lui Decebal" - Obcinile Bucovinei se frământă
"Din Rarău la Detunata plânge ţara, geme glia; Din Orhei la Feldioara geme glia, geme ţara". La sfârşitul anului 1948 au începui să se organizeze alte grupe de partizani în Moldova de Nord, cunoscute sub denumirea de "Gărzile lui Decebal", care aveau 3 ramuri: Vatra Dornei-Piatra Neamţ. Vatra Dornei-Fălticeni. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud. Prima ramură era condusă de Filaret Gămălău, stareţul schitului Rarău, arestat la 1 septembrie 1950, fiind denunţat de pictorul din comuna Teiul Doamnei.
A doua fracţiune îşi desfăşura activitatea de la Şarul Dornei şi Crucea, până la frontiera sovietică. Şeful acestei grupe din cuiburile Obcinilor era sublocotenentul Jenică Arnăutu, originar din satul Ungureni, comuna Mîndreni, Judeţul Botoşani, care era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, îl cunoscusem la Bucureşti în timpul campaniei electorale din 1946, pe când venea după material de propagandă.
Dat fiind faptul că era militar însemna un mare avantaj, putând să circule nestingherit, în timp ce comuniştii căutau să împiedice orice propagandă şi mai ales circulaţia programelor partidelor. Era un om hotărât, care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa ţara de comunism. Timpul a probat acest caracter integru al lui Jenică. Încă din timpul campaniei electorale, unii erau preocupaţi să adune oamenii de bună-credinţă în vederea unei pregătiri militare pentru o rezistenţă armată ce părea singura soluţie pentru înlăturarea dictaturii ce se instaurase cu ajutorul bolşevicilor.
Scos din armată, ca foarte mulţi ofiţeri, Jenică Arnăutu a fost arestat, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reuşind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului, fixându-şi centrul de acţiune în Munţii Suhardului-Bistriţa şi Mestecăniş. Prezenţa partizanilor s-a făcut simţită în comunele următoare: Dorna Cândrenilor, Coşna, Coşniţa, Poiana Negri, Şarul Dornei, Arini, Crucea. Locuitorii satelor îi susţineau pe partizani, ajutându-i mai ales cu mâncare.
Printre partizanii din această regiune au putut fi identificaţi prin închisori: Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu. Aceşti oameni, legaţi acum de pădure, adunaseră arme, aparate de radio, de transmisie, pe care le instalaseră în bordei.
Adăpostul n-a putut fi reperat în timp de iarnă, fiind bine camuflat. Dar cum iuda e cauza tuturor nenorocirilor, şi printre ei a fost introdus un "student", care a informat asupra poziţiei unde se găseau. Securiştii au plecat pe urmele lor şi, după o serie de hărţuieli din partea acestora, partizanii s*au retras în ascunzătoare. Aici au fost surprinşi la un moment dat. În lupta de capturare, Jenică Arnăutu a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi înfundat în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au rămas până la exterminare.
Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar din Iaşi, unde procurorul Puişor a cerut pedeapsa cu moartea atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membri ai grupului, în aşteptarea recursului au trecut prin închisoarea Suceava. Aici li s-a anunţat comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă.
Jenică Arnăutu a stat la Gherla şi apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanşată împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, a fost mutat la Rîmnicu Sărat, împreuna cu cei care erau socotiţi conducătorii grevei, ca o măsură disciplinară. Aici era o temniţă grea, de izolare completă, fiecare deţinut cu celula lui, şi mai ales era un regim sever de alimentaţie, însoţit de bătăi continue.
Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reuşit să supravieţuiască: "Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Rîmnicu Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântaţi de vii. Cămaşa pe care o aveam era ca o apărătoare de muşte. Semănăm cu un soldat elveţian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâşii. Cînd le-am arătat temnicerilor starea cămăşii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul, pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959."
Jenică Arnăutu a stat aproape 1.000 de zile izolat în "cavoul" nr. 4, după care a fost aruncai în groapa comună. După 7 ani, când au aflat părinţii şi li s-a permis să-l aducă acasă, l-au găsit aruncat pe burtă, dezbrăcat, şi cu încă o persoană neidentificată. Amândoi au fost înmormântaţi creştineşte.
Cîmpulung Moldovenesc
În timp ce închisorile gemeau de deţinuţi politici, regimul comunist se grăbea să modifice manualele şcolare după structura manualelor sovietice pentru a se schimba mentalitatea generaţiilor tinere despre viaţă şi aspiraţiile omului ce trebuia să devină un robot, care să execute orbeşte dispoziţiile Partidului Comunist. Dar elevii de liceu şi studenţii refuzau acest sistem. Limba rusă şi filozofia marxistă au devenit motivele permanente de discordie în învăţământ. Şi nu încetau cererile de înlocuire a acestor obiecte.
Nici nu ne miră faptul ca în închisori îşi făceau apariţia tineri şi chiar copii, de 10-12 ani, din ce în ce mai mulţi, încât a fost nevoie să se amenajeze Tîrguşorul ca temniţă pentru ei, înainte de a fi trimişi la muncă forţată. Aceşti tineri îşi dădeau seama că adevăratul inspirator al sistemului opresiv instaurat la noi era Rusia. Interesant a fost că un roman sovietic, "Tânăra gardă", i-a încurajat la revoltă pe unii tineri.
Într-o seară, la marginea Cîmpulungului Moldovenesc, pe podul peste râul Moldova, un colonel rus a fost omorât şi corpul i-a fost aruncat în apă. Printre cei care au fost implicaţi în omorârea rusului se găseau trei elevi: Rotărescu, Serghei şi Tomaşevschi, toţi trei, de altfel, elevi foarte buni, ieşiţi din familii onorabile de intelectuali. Condamnaţi la muncă forţată pe viaţă pentru că erau minori, au trecut şi prin închisoarea de exterminare de la Gherla. Aceasta demonstrează că în lupta de rezistenţă împotriva comunismului se angajaseră atât tineri, cât şi bătrâni.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm
Sursa:universulromanesc.com

joi, 24 ianuarie 2013

Grupul "Haiducii Muscelului"-Rezistenta anticomunista(1946-1958) Partea II

 PRELUAT din Rex Histrianorum
Grupul "Haiducii Muscelului" - Rezistenţa anticomunistă (1946 – 1958) (cap-IX
Arestările din "Grupul Nucşoara"
 de Cicerone Ionitoiu

-PARTEA II-
 

După anul 1955 grupul de conducere al partizanilor era ascuns în pădurea Aluniş, într-o grotă naturală situată la marginea comunei Poinărei. Între 1-5 aprilie 1958 fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu au fost invitaţi de inginerul agronom Grigore Poinăreanu la o povarnă (cazan cu ţuică), din satul Poinărei (Corbi). Aici au fost înconjuraţi de securişti, conduşi de locotenent-major Bădicuţ Tănase şi Micuţelu, în urma unui denunţ lesne de înţeles, convinşi fiind că somniferul pus în ţuică îşi va face efectul.
Cei doi fraţi Arnăuţoiu au deschis focul şi au reuşit să iasă din încercuire prin livezi. Petre Arnăuţoiu a fost împuşcat în picior şi după câteva sute de metri a fost prins; Toma Arnăuţoiu a fost şi el capturat ceva mai departe de povarnă. Cei doi fraţi au fost duşi la grota unde erau ascunşi ceilalţi. Toma Arnăuţoiu a fost obligat să ceară celor din grotă să se predea pentru că nu mai era nici o scăpare. Securiştii i-au arătat pe cei doi arestaţi.
Fundul "grotei" se găsea la 6-7 metri adâncime. Tânărul Ion Jubleanu a ajutat-o pe Maria Plop să iasă împreună cu fetiţa de 2 ani. După ce cele două fiinţe au coborât pe platou, Titu Jubleanu a ridicat scara şi a spus că el nu se predă. A urmat un intens schimb de focuri în care Jubleanu a tras până la ultimul cartuş doborând mulţi securişti, printre care locotenent-major Enache Aurică. Titu Jubleanu s-a aruncat cu grenada în grotă, de unde a fost scos mort.
La două-trei zile după ce arestaţii au fost duşi la Piteşti, s-a trecut la arestarea principalilor acuzaţi: preotul Ion Drăgoi, Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu care fuseseră eliberaţi în 1955, Alexandru Moldoveanu, preoţii Ion Andreescu şi Constantinescu din comuna Corbşori, fraţii Gheorghe şi Ion Popescu din comuna Poinărei şi alţii.
În lotul principal al organizaţiei de rezistenţă împotriva comunismului au fost executaţi 17 bravi partizani. Printre ei se numără:
Fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, colonelul Gheorghe Arsenescu, preoţii Nicolae Andreescu, Constantinescu Ion, Ion Drăgoi, Alexandru Moldoveanu, învăţătorul Gheorghe Popescu, Ion Popescu, Nicolae Sorescu (ciobanul care s-a opus la povarnă securiştilor), învăţătorul Ion Mica, Nicolae Sufan şi alţii. Sentinţa a fost executată pe 21 iulie 1959 la Jilava. După arestarea fraţilor Arnăuţoiu şi până la executarea lor au avut loc sute de arestări.
În luna aprilie 1959, în noaptea de 18 spre 19, preotul Victor Popescu a fost ridicat de la domiciliul său din comuna Brădet-Argeş, iar fiul Daniel de la domiciliul din Bucureşti şi au fost deţinuţi amândoi în arestul Securităţii din Piteşti. După numeroase şedinţe de anchetă, unele însoţite de torturi, confruntări cu alţi deţinuţi implicaţi în dosarele grupului, dar niciodată cu fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, ancheta a probat vinovăţia de favorizare a infracţiunii de organizare în grup "terorist" (în limbajul Securităţii), prevăzută de art. 207 al. l cp., republicat la 27 februarie 1948.
Au fost judecaţi la data de 4 noiembrie 1959 şi condamnaţi: tatăl, preotul Victor Popescu, la 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii, şi fiul, la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. Preotul a fost eliberat în vara anului 1964, iar fiul în noiembrie 1961 printr-un decret de graţiere motivat de faptul că fiind medic veterinar era necesar acţiunii de consolidare a agriculturii recent colectivizate.
Adevărul întreg, precum şi sutele de condamnări pronunţate de Tribunalul Militar al Regiunii a -III-a Militare Bucureşti, nu poate fi cunoscut decât din dosarele cu peste 10.000 de pagini întocmite de Securitatea din Piteşti şi care privesc grupul de rezistenţă anticomunistă Arnăuoţiu-Arsenescu care a activat peste 10 ani în zona Munţilor Făgăraşi. La aceste dosare nu s-a permis accesul nici unuia din supravieţuitorii temniţelor comuniste, dezvăluirile urmând a fi făcute numai după consolidarea democraţiei în ţară, care 45 de ani a stat sub teroarea comunistă.
În procesele intentate persoanelor implicate în această acţiune de rezistenţă anticomunistă s-au pronunţat şi s-au executat pedepse de sute de ani, precum şi 17 condamnări la moarte executate pe 21 iulie 1959 la închisoarea Jilava. Printre cei condamnaţi la moarte au fost şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. În detenţie au rămas părinţii acestora şi alţi mulţi condamnaţi.
Suferinţele supravieţuitorilor din temniţele comuniste nu s-au încheiat odată cu eliberarea din închisori, ele continuând sub cele mai diverse şi sofisticate forme, până la prăbuşirea sistemului comunist începută odată cu revoluţia din decembrie 1989, când întregul popor, ajuns la limita oricărei sfinte răbdări, a distrus dictatura ceauşisto-comunistă, plătind cu numeroase jertfe de sânge ale tineretului acestor pământuri strămoşeşti. Date importante au fost furnizate de doctorul veterinar Daniil Popescu din Argeş, arestat şi condamnat în acest grup, precum şi de Cornel Drăgoi.
Aria de acţiune a partizanilor
Deşi la început colaborarea dintre fraţii Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu a fost strânsă, nu după mult timp s-au despărţit. O fostă ordonanţă l-a reclamat pe colonelul Arsenescu că are materiale şi arme ascunse prin clăile de fân. O parte din acestea au fost depistate prin trădare. Se pare că din anul 1952 colonelul Arsenescu s-a retras complet, ascunzându-se până prin 1959 când a fost arestat, în urma unui denunţ. Conducerea partizanilor a trecut sub fraţii Arnăuţoiu şi este cunoscută sub denumirea de "Gruparea Nucşoara" sau "Haiducii Muscelului".
Sub această denumire se identifică de fapt partizanii cuprinşi între râul Topolog şi Dîmboviţa. Ca demarcaţie spre sud am putea socoti o linie ce porneşte din comuna Sălătruc (pe Topolog), trece pe la Arefu, Căpăţîneni (pe Argeş), Brădetu (pe Vîslan), Nucşoara şi Slatina (pe râul Doamnei), Cîndeşti (pe Bratia), Lereşti (pe râul Tîrgului), mergând pe la nord de Rucăr, mai departe pe Răuşor, peste Pleaşa Podasei până la Cheile Dîmbovicioarei. La nord de această linie domnea partizanul român de pe versantul sudic al Făgăraşului, care se învecina la nord cu fratele lui din grupul lui Gavrilă.
Cine cunoaşte configuraţia terenului îşi poate imagina libertatea ce domnea în această ţară de piatră şi năzuinţă românească, unde drumurile sălbatice te conduceau prin pădurea care tăcea ca şi piatra pe care o călcâi, tulburată doar spre vecernii de vreun cântec de caval, îmbiindu-te să mergi spre obârşie şi să te crezi stăpânul spaţiului mioritic. Această regiune, caracterizată prin dealuri înalte, dar cu pante uşoare ce fac legătura între munte şi deal, formează o salbă de depresiuni în jurul masivelor maiestuoase ale Negoiului şi Moldoveanului: Cîmpulung-Muscel (pe râul Tîrgului), Nucşoara-Corbi (pe râul Doamnei), Brădet (pe râul Vîlsan), Aref (pe râul Argeş), Sălătruc (pe râul Topolog) şi Jiblea.
Unul din centrele de rezistenţă de durată a fost în triunghiul Sălătruc-Arefu-Rudeni. Mulţi săteni de pe valea Topologului şi mai ales de la Şuiei s-au retras în catacombele naturale din apropierea satului Cărpenişu, de pe pârâul cu acelaşi nume. Pădurea deasă de jugastru şi carpen, în special, care a dat şi numele împrejurimii, acoperea de minune aceste grote în care se ascundeau partizanii. Aici îşi făcuseră depozite de alimente şi îmbrăcăminte. De aici plecau să aprovizioneze şi alte locuri, când situaţia devenea precară acolo.
Găsindu-se în apropiere de întretăierea drumurilor Curtea de Argeş-Valea Danului-Berislăveşti-Călimăneşti, cu drumul ce venea de jos pe valea Topologului şi de la Cepari şi se bifurca spre Rucăr-Goranu-Rîmnicu Vîlcea, aceste ascunzişuri naturale, mascate de rădăcinile copacilor, puteau fi uşor aprovizionate din timp şi fără a da de bănuit, pentru a se evita efectuarea acestei operaţiuni iarna, când urmele pe zăpadă constituiau un indiciu în depistarea partizanilor. Aici se instalase şi un atelier de croitorie, unde croitorul Dincuţă din comuna Şuiei îşi adusese chiar şi o maşină de cusut şi se ocupa de repararea hainelor uzate.
Femeile şi fetele erau cele care cărau alimente de la locurile de depozitare din sate. O fată din regiune, Margareta, îmi povestea că mama ei făcea pâine în cuptor, cât mai mare, pe care o căra în straiţă, pusă după gât, având iarbă deasupra. Le ducea şi mălai, pentru ca, atunci când nu putea merge la ei, să-şi prepare singuri mămăliga, în timpul rece erau nevoiţi să-şi facă foc în ascunzătoare şi să-şi pregătească ceva cald de mâncare. Dar cu toate măsurile de precauţie, nu şi-au dat seama că din cauza norilor deşi, persistenţi, fumul plecat pe firul văii atrăgea atenţia securiştilor, care astfel le-au descoperit grotele.
În anul 1951 regiunea Şuiei a fost ocupată de peste 30 de camioane pline cu ostaşi şi armament greu. Trei zile şi trei nopţi oamenii n-au putut ieşi afară din case. Peste tot se făceau percheziţii şi arestări. Camioane după camioane cărau oamenii prin valea Danului-Curtea de Argeş, la Piteşti. Chinurile începeau odată cu ridicarea şi continua la Piteşti unde bestialităţile nu cunoşteau limită. Din conducerea acestor trupe de Securitate care au terorizat regiunea, au putut totuşi să fie identificaţi, dar numai o mică parte: Tericeanu, Bădica Ilie (fost zugrav la Craiova, ajuns general de Securitate), Drăghici Alexandru (ajuns ministru), Stănculescu, State (ajuns general), Dincă Ion (ajuns în Comitetul Central). Baza operaţională era formată, pe lângă trupele Regimentului l Securitate de la Băneasa, şi din activiştii şi securiştii din regiune. După trei ani de rezistenţă, acest grup a fost arestat.
Nume şi întâmplări despre oamenii care s-au împotrivit regimului comunist în această regiune:
Silişteanu, un om înstărit care, din cauza persecuţiilor, împreună cu soţia, au luat calea codrului.
Preotul Donescu Nicolae, din comuna Şuiei, a fost împuşcat pentru că a botezat copilul lui Silişteanu, născut în catacombe, precum şi pentru alte fapte creştineşti săvârşite în timpul prigoanei împotriva neamului românesc.
Se mai vorbeşte de preotul Dinescu Haralambie, socotit ca duhovnicul partizanilor din Făgăraş, care de asemenea a fost împuşcat în 1952.
Învăţătorul Dorobanţu, din comuna Cărpiniş, a avut o soartă tragică. Fata lui voia să se căsătorească cu un ofiţer de Securitate. El însă s-a opus spunând că e mai bine sa moară decât să-şi ştie fata măritată cu un astfel de om. După ce securistul a împuşcat un partizan în regiunea Şuiei, l-a obligat pe învăţător să meargă să-l recunoască pe mort. Cînd Dorobanţu s-a aplecat, să-l identifice, securistul a scos pistolul şi l-a descărcat în capul acestuia. Fata s-a măritat cu ucigaşul tatălui său.
Învăţătorul Dumitrescu Gheorghe din comuna Rudeni a dispărut. Agenţii care împuiau satele se duceau acasă pe la cei urmăriţi, dădeau bomboane copiilor, cerându-le să spună unde e tatăl lor. Vâzând că nu primesc nici un răspuns, le luau bomboanele din mână, scoţându-le chiar şi din gură, cu promisiunea că, atunci când vor spune, vor primi şi mai multe. Până la sfârşit învăţătorul a fost găsit ascuns în casă într-o groapă ce-i servise drept adăpost şi unde ieşea numai când trebuia să mănânce. În acea groapă, care era mai mică decât o carceră, a stat trei zile. A fost arestat şi condamnat. A murit în anul 1965, la foarte scurt timp după ce s-a eliberat de la Aiud.
Un alt învăţător, Dumitrescu Alexandru, din comuna Şuiei, a fost de asemenea condamnat în lotul partizanilor.
Se poate spune că intelectualii satelor, în mare parte, la această dată erau alături de ţăranii care sufereau din cauza unui regim spoliator. De fapt închisorile au cunoscut un mare număr de preoţi şi învăţători, din toate ţinuturile româneşti, care nu şi-au dezminţit misiunea de făclieri ai satelor.
Profesorul Ştefănescu de la Şcoala de Meserii din regiune, bănuit a fi opozant al regimului comunist şi sprijinitor al partizanilor, a fost găsit împuşcat şi aruncat într-un şanţ de pe marginea drumului.
Cam în acelaşi timp un avocat radiat din Barou a fost de asemenea găsit împuşcat intr-un şanţ. Toate aceste sălbăticii se făceau pentru a înspăimânta populaţia.
Preotul Rudeanu, originar din comuna Rudeni, profesor la Rîmnicu Vîlcea, refuzând să se încadreze pe linia comunistă, a fost dat afară din învăţământ. Fiind bănuit că ajută pe partizani, a fost bătut îngrozitor şi la scurt timp după aceea a murit.
Un alt grup de partizani acţiona în jurul localităţii Cîmpulung-Muscel. în luna iunie 1952, fiind surprinşi la Furnicoşi, membrii grupului, care se pare că erau legionari, s-au retras într-o casă lîngă cantonul C.F.R., la intersecţia cu şoseaua Cîmpulung-Piteşti, şi de acolo au deschis focul; în timpul luptei care a avut loc, trei partizani au fost împuşcaţi mortal. Cel de al patrulea, Constantin D.Stănescu, fost elev al Liceului Militar, originar din comuna Ţigăneşti-Topoloveni, a căzut grav rănit. El era de fapt şeful acestui grup. În drum spre spital a murit. Cu această ocazie au mai fost arestaţi: Dumitru Stănescu, tatăl lui, care a murit în închisoare; Marioara lonescu-Lungu, soţia lui, şi Sabina Ionescu din aceeaşi comună. Ultimele două au trecut prin închisoarea Miercurea-Ciuc.
Tot din satul Ţigăneşti-Topoloveni au mai trecut prin închisori în acea perioadă: preotul Gheorghe Tomescu, care murit la Botoşani în anul 1961; Gheorghiţă (Dodiţă), fiul lui, student la Farmacie; Fiencheş, din comuna Călineşti, care se pare că a murit în închisoare; Ionel Vălimăreanu, licenţiat în teologie, fost director al Federalei Negru-Vodă din Cîmpulung; Furtunescu Gheorghe.
Securitatea a întreprins acţiuni de amploare împotriva partizanilor de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, în primul rând au împânzit satele cu sute de agenţi civili. Lumea nu mai avea curajul să iasă pe dealuri pentru a-şi cultiva pământul sau a strânge recolta. La cel mai mic denunţ se trecea la arestarea şi schingiuirea celui vândut de vreo iudă. Era timpul răzbunărilor.
Securiştii, îmbrăcaţi ca ciobani, cu pistolul-mitralieră sub sarică, colindau muscelele şi stânele în căutarea partizanilor. Uneori rămâneau la stâne în aşteptarea venirii lor pentru aprovizionarea cu mâncare. Îndrăgostiţii de natură nu mai aveau curajul să meargă pe munte din cauza agenţilor care mişunau şi nicidecum din a partizanilor, care nu aveau de lucru decât cu comuniştii şi uneltele lor. Rareori se mai încumeta cineva să mai ajungă până la cabana Cumpăna, care se găsea în zona de exploatare forestieră, la capătul liniei ferate. Chiar printre muncitorii forestieri fuseseră infiltraţi agenţi pentru a putea observa prezenţa oamenilor străini sau chiar a acelor lucrători ce ar fi putut aproviziona pe partizani. Această situaţie de alarmă în regiune a durat un deceniu, cam până prin 1957 -1958, când au fost arestaţi ultimii partizani.
În această perioadă de dominaţie a partizanilor, satele au fost depopulate, locuitorii luând drumul închisorilor, bineînţeles după ce erau schingiuiţi. Localităţile cele mai greu lovite de Securitate, această calamitate ce s-a abătut asupra României, au fost: Albeşti, Alunişu, Aninoasa, Arefu, Berevoieşti, Bocăniţa, Bughea, Bumăşeşti, Dîmbovicioara, Domneşti, Dragoslavele, Fîntâneni, Gideni, Groşi, Furnicoşi, Lereşti, Măţău, Muşeteşti, Mărcuş, Malu, Măneşti, Negreşti, Nucşoara, Oeşti, Pământeni, Poderi, Păuleni, Răceni, Rudenî, Rucăr, Sălătruc, Stăneşti, Stroieşti, Stoeneşti, Suslăneşti, Şuiei, Turburea, Valea Danului, Valea Ursului, Verneşti, Vîlsăneşti, Voineşti, Ungureni şi Zboghiteşti.
Întâmplările prin care au trecut ţăranii din aceste localităţi te îngrozeau când le ascultai; de asemenea şi motivele pentru care au fost arestaţi. Trecuseră prin clipe tot atât de groaznice ca şi ale partizanilor din Banat cu care se găseau acum împreună prin iadul închisorilor comuniste, supuşi de data aceasta la alte torturi. Unii dăduseră sau nu un caş sau poame, dar recunoscuseră, mai mult pentru a scăpa de chinuri. Alţii au dat un flanel sau o căciulă unui nepot, care le transmisese altuia, care la rândul lui se dovedise că strângea îmbrăcăminte pentru partizani. Acum se găseau împreună, fuseseră chinuiţi pentru acelaşi lucru, deşi nu se cunoscuseră vreodată. Şi pentru aceasta făceau câte 5-10 ani închisoare.
Printre cei care au fost reţinuţi, din numărul mare de arestaţi, subliniem o serie, urmând ca ulterior să fie cunoscute şi celelalte:
Arnăuţoiu Petre şi Arnăuţoiu Toma (executaţi), Arnăuţoiu Iancu şi Arnăuţoiu Laurenţia (părinţi, morţi în temniţă), Arnăuţoiu Victoria, Arnăuţoiu Anton, Arnăuţoiu Ioana, Florea Elena (născută Arnăuţoiu), Arsenescu Gheorghe (executat), Andreescu Nicolae (preot, executat), Andreescu Maria (preoteasă), Andreescu Ion, Adămoiu Nicoiae, Alecu Eugen şi Alecu Ion (din comuna Goleşti-Brăduleţ), Andrei Gheorghe (mort la canal), Bălţel Petre, Băsoiu Filoftea, Băsoiu Gheorghe şi Băsoiu Nicolae (toţi din Stăneşti), Belu Gheorghe, Belu Ion, Belu Laurenţia şi Belu Vasile (toţi din comuna Nucşoara), Berevoianu Victor-Vică şi Berevoianu Titel (ambii din satul Slatina de Nucşoara), Borjag Gheorghe (din Domneşti), Butoi Gheorghe (din comuna Brăduleţ), Beija Petic (Nucşoara), Cîrstea (din Arefu), Chircă Aurel (executat), Chircă Ion (mort în munte), Chircă Elena (moartă în munte), Chircă Ion, Chircă Eugen, Chircă Gheorghe, Chircă Marina, Chircă Nicolae şi Chircă Aurica (toţi din Nucşoara), Ciolan Nicolae şi Ciolan Traian (din comuna Pietroşani), Cocuţă Nicolae, Coman Victoria, Comăndăşescu Justina şi Comăndăşescu Mucenic (amândoi din comuna Stăneşti, morţi în temniţă),
Cojocaru (căpitan), Constantinescu Ion (preot, execulat) şi Constantinescu Justina (preoteasă din Poinăreni), Cosiea Aurica (Nucşoara), Cotenescu (preot în Stăneşti), Cujbescu Toma (Nucşoara), Dămăţeanu Ion (doctor din comuna Corbi), Deriroiu Nicolae şi Deriroiu Simion (ambii din comuna Nucşoara), Diaconu Ion ( Poinărei), Diaconescu Andrei şi Diaconescu Nicolae (ambii din Nucşoara), Drăgoi Cornel (student), Drăgoi Ion (preot, executat), Drăgoi (preoteasă), toţi trei din aceeaşi familie, din comuna Nucşoara, Dudaş Ion (Brădet), Dragomirescu Ilie (preot din Cîmpulung-Muscel), Dumitraşcu Minai (din Corbi), Dumitrescu Luca ( Nucşoara), Dumitrescu (plutonier de jandarmi), Enescu Nicolae (din comuna Petreşti), Florea Ion (din comuna Nucşoara), Grigore Ion Lepărău, Grigore lon-Podea, Grigore Nicolae (mort în temniţă), toţi trei din comuna Domneşti, Greculescu Constantin (mort în închisoare), Greculescu (învăţător din Lăicăi), lacobescu Nicolae ( din comuna Pietroşani),Iliescu Nicolae, IonescuNicolae (şef de post în comuna Nucşoara, care a pactizat cu mişcarea de rezistenţă), Jubleanu Ion, Jubleanu Maria (moartă în luptele din munţi),
Jubleanu Tica (moartă în luptele din munţi), Jubleanu Titu (a luptai până la ultimul cartuş şi după aceea s-a sinucis cu ultima grenadă), toţi din comuna Nucşoara, Lemnaru Ion (învăţător), Lemnaru Elena, Lemnaru lulia (toţi din Nucşoara), Luca Petrică (din comuna Domneşti), Manolescu Nela, Manolescu Virgil (din comuna Brădeiu), Maricescu Nicolae (executat), Marinescu Alexandru, Marinescu Ion (omorât în munte), Marinescu Ecaterina, Marinescu Virgil (învăţător), Marinescu Vândă (toţi din comuna Nucşoara), Matei Constanţa (din Nucşoara), Mălureanu Ecaterina (din Nucşoara), Mămăligă Gheorghe (din Basarabia, refugiat, stabilit în comuna Nucşoara, a murit în munţi), Mănescu Nicolae (din Nucşoara), Mica Ion (executat), Mica Elena (amândoi din comuna Corbi), Mihai Gheorghe (din Nucşoara), Milea Benone (executat), Milea Nicolae (amândoi din Nucşoara), Moldoveanu Alexandru (învăţător din Nucşoara, executat), Năstase Ecaterina (din Nucşoara), Nicolae Petre (din comuna Domneşti), Niţu Iosif (din Pietroşani), Niţu Nicolae (învăţător din Pietroşani, executat), Oproiu Ion (din comuna Nucşoara),
Paul Paul şi Paul Gheorghe (din comuna Brăduleţ), Pasai Constantin, Păţitu Gheorghe, Păţitu Ion şi Păţitu Nicolae (toţi din comuna Nucşoara), Plop Maria-Arnăuţoiu (moartă în temniţa de la Miercurea Ciuc), Pascu Vasile (din comuna Slatina-Nucşoara), Popescu Constantin (executat), Popescu Constantin, Popescu Daniil, Popescu Eugen, Popescu Gheorghe (învăţător din Poinărei, executat), Popescu Maria (soţie, din Poinărei), Popescu Ion (învăţător din Nucşoara), Popescu Petre ( din comuna Muşeteşti), Popescu Victor (preot), Preda ion, Preda A. Maria (toţi din comuna Domneşti), Preduţ luliana (fata preotului Constaminescu Ion din Poinărei, executat; ea a născut o fetiţă în temniţa de la Văcăreşti), Purnichescu (mort în luptă, proprietar de darac), Radu Libertatea, Rizea Elena-Elisabeta şi Rizea Gheorghe (soţ şi soţie din Nucşoara), Ruxandra Ion (din comuna Nucşoara), Roşea Ion (din comuna Cetăţeni), Samoilă Constantin,
Samoilă Laurenţia şi Samoilă Nicolae (toţi din Nucşoara), Săndoiu Ion (din Nucşoara, executat), Săndulescu Constantin, Simion Ana, Stancescu Gheorghe şi Stancescu Verona (din comuna Stăneşti), Sorescu Gheorghe, Sorescu Maria şi Sorescu Nicolae (executat), toţi trei din comuna Poinărei, Ştirboiu Gheorghe Gigel (din comuna Nucşoara), Şufan Elena şi Şufan Ion (omorât în ancheta de la Piteşti, amândoi din comuna Nucşoara), Şuşală Ion (din comuna Domneşti, omorât în ancheta de la Securitate), Şuţu Luca (din comuna Domneşti), Şuţu Nicolae (din Domneşti), Şeitan Aurel (din comuna Şapte sate, de lîngă Braşov), Tache Ion (din comuna Pietroşani), Tefeleu Constantin şi Tefeleu Ion (ambii din comuna Slatina-Nucşoara), Tomeci Elisabeta (moartă în temniţă), Tomeci Gheorghe (executat), amândoi din comuna Brăduleţ, Tomeci lon-Doru (din satul Galeş-Brăduleţ), Vasilescu Nicolae (din comuna Domneşti), Vişoianu Iosif-Titi (din comuna Domneşti, a murit în temniţă).
Tot din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu au mai făcut parte: Bănăţeanu (comuna Corbi-Argeş), Băncescu Verona (din Slatina-Nucşoara), Avrămuţă Nicolae (mort la Poarta-Albă), Bunel Petre, Catrinu Alexandru (ţăran din comuna Mateiaşu), Hackenzelbern Gheorghe, Nicolae Pavel şi Nicolae Maria (din Măţău-Cîmpulung), doctor Pîslaru Serafim (din Cîmpulung-Muscel), Postoacă Apostol (în casa căruia a fost arestat colonelul Gh. Arsenescu care va fi executat în februarie 1962, la Jilava), Potcoavă Florian (contabil la "Concordia"), Predoiu Longin (ţăran din Dragoslavele, care din 1950 a luptat de unul singur), Suţu Marin (din Domneşti), Săndescu Vasile şi Ion (din Cîmpulung), Suicescu Vasile, Rosetti Radu (inginer), Vijolan (inginer), Voicescu Florian (din Merişani-Argeş), Zechil Gheorghe şi Zechil Ioan (din Rucăr)...
Aceştia au fost o parte din "Haiducii Muscelului" care au înscris o pagină de epopee în istoria luptei împotriva celui mai barbar sistem: orânduirea comunistă.
CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm

Sursa:universulromanesc.com