Muntele Mare în flăcări - Rezistenţa (1946 – 1958)- Cicerone Ionitoiu (cap-XII-)
-PARTEA I-
Locuitorii satelor de pe valea Arieşului trăiau din creşterea vitelor şi din cultivarea pământurilor lor în terase, amenajate până la altitudini de necrezut, de peste 1.000 de metri. Acolo, oamenii refugiaţi în munte găseau mijloace de subzistenţă, motiv pentru care regiunea era împânzită cu o reţea de miliţie înarmată până în dinţi. Accesul la exploatările agricole răspândite în munţi era foarte dificil. De cele mai multe ori era vorba de un simplu drumeag. Ţăranul trebuia să facă adesea kilometri cu căruţa pentru a ajunge la stâna sau la crescătoria sa de porci, amenajate în mijlocul păşunilor. Trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă pentru se duce să-şi mulgă vacile şi să le îngrijească.
Astfel încât rezistenţa în munţi găsea adesea refugiu în aceste locuri, chiar fără ştiinţa proprietarilor. Dar miliţienii o ştiau. Mulţi moţi au plătit cu viaţa vina de a fi găzduit partizani, fără să o ştie, atunci când miliţia regimului comunist le prindea urma în fâneaţă. Forţa represivă nu ezita, în cruzime şi zelul cu care semăna groaza printre locuitori, să asasineze pe bătrânii care nu se puteau mişca, paralizaţi de boală sau de vârstă, aşa cum s-a întâmplat în satul Masca, aproape de Cacova Ferii, unde câteva bătrâne au fost ucise şi aruncate la răscruci, deşi ele, nemaiavând vite, nu mai fuseseră la stâne de ani de zile.
Una dintre cele mai ferme mişcări de rezistenţă contra regimului comunist a fost organizată în regiunea Arieşului de mijloc, în împrejurimile saţului Ocoliş, în valea cu torenţi care veneau din inima Muntelui Mare. în pădurile de mesteacăn din regiune, mistreţii trăiau în turme, mai ales după ce se interzisese vânatul lor, deşi distrugeau lanurile de secară şi scormoneau cu râtul mai adânc decât tractoarele, în căutarea rădăcinilor cu care se hrăneau. Partizanii refugiaţi în aceste păduri aveau deci carne din abundenţă în orice sezon.
Aici îşi stabiliseră sediul fraţii Ioanete, care cunoşteau regiunea cum îşi cunoşteau buzunarele. Escadroanele de miliţieni care s-au aventurat până acolo au fost capturate şi dezarmate unul după altul; apoi miliţienii au fost lăsaţi în libertate, fie pentru a da de gândit acelora care ar fi fost tentaţi să repete experienţe, (şi datorită principiilor religioase ale lui Ioanete, care avea un frate preot la Posaga: "Viaţa este dată de Dumnezeu, nimeni nu are dreptul să o ia. în afară de cazul când eşti constrâns").
Timp de patru ani, Ioanete Cucu şi oamenii lui nu numai că au rezistat încercărilor întreprinse pentru a-i captura, dar şi-au impus legea pe teritoriul pe care îl controlau. Locuitorii satelor vecine trăiau în pace, după tradiţiile dintre cele două războaie. Plăteau impozitele regulat şi-şi alegeau primari pe cei mai buni dintre ei. Jandarmii erau acolo de formă şi nu mai îndrăzneau să părăsească perimetrul comunei după ce plutonierul Băjenaru fusese găsit strangulat în biroul său, iar ceilalţi jandarmi fuseseră dezarmaţi şi constrânşi de Ioanete să părăsească regiunea, care era domeniul său.
Dacă într-o primă fază, jandarmii şi miliţienii trimişi din Turda se încăpăţânaseră să se aventureze cu riscul de a se întoarce în chiloţi şi de a fi ridiculizaţi de săteni, apoi ei au adoptat o tactică nouă: corupţia. Dar şi de data aceasta eşecul a fost total.
În 1950 invadatorii au recurs la o acţiune disperată, pe cit de riscantă, pe atât de ingenioasă. Au plasat în posturile administrative, încet-încet, miliţieni înarmaţi. Perceptorii, primarii, agenţii fiscali, învăţătorii, bibliotecarii, directorii căminelor culturale, toţi ascundeau, sub aparenţa unor funcţionari paşnici, nişte miliţieni bine antrenaţi, înarmaţi cu pistoale automate ascunse sub haine. Si se simţeau susţinuţi de la distanţă de colegi gata să le vină în ajutor la momentul decisiv. Şi acest moment a venit într-o manieră neaşteptată, ca de obicei.
Casa preotului Ioanete din Poşaga era situată pe o colină de unde domina tot peisajul de la poalele sale astfel încât nimeni nu se putea apropia fără să fie văzut. Acest avantaj a fost supraestimat de fratele său, cu atât mai mult cu cât într-o duminică nici el, nici preotul nu-şi dăduseră seama că prezenţa "domnilor", cum li se spunea funcţionarilor, la slujba religioasă din acea zi, era cusută cu aţă albă. Nu era deloc extraordinar să vezi "domnii" frecventând biserica de pe munte, în special în zilele frumoase de sfârşit de primăvară.
După slujbă, "domnii" nu s-au depărtat deloc de biserică. Câţiva s-au retras la umbra tufişurilor, scoţând mâncarea din sac şi lăsând impresia că vor să ia prânzul la iarbă verde. Alţii au început o partidă de fotbal pe pajişte, urmărind uneori mingea până la muncelul unde era casa parohială. Oaspeţii preotului, partizanii lui Ioanete, nu puteau bănui că sub masca acestui joc nevinovat se ascundeau asasini. Au dejunat fără frică şi au băut un pahar de vin ars. Atunci când se aşteptau cel mai puţin, au auzit zăngănit de arme şi ordinul de a se preda.
Ioanete şi oamenii lui au sărit la ferestre deschizând focul la întâmplare pentru că "domnii" erau invizibili. Fără sa fie zăriţi, o parte din miliţieni se strecuraseră până sub casă, unde nu puteau fi reperaţi, dar nici nu puteau utiliza armele, fiind neutralizaţi de focul partizanilor de la ferestre. Alţi miliţieni, ascunşi în cotarea şi protejaţi de grinzi, trăgeau prin ferestre, reuşind să atingă în interior când pe unui, când pe altul.
Ioanete şi ceilalţi rămaşi în picioare au rezistat până la căderea nopţii, sperând că vor putea să spargă barajul pe latura spre pădure şi să se strecoare pe acolo. Dar intenţia lor a fost devansată de miliţieni, care, la lumina lămpilor, le-au tăiat drumul, astfel că au fost nevoiţi să rămână în casă.
La capătul a 20 de ore de luptă, în timpul cărora au fost victime şi de o parte şi de alta, miliţienii au încercai să dea foc casei preotului, ceea ce a fost imposibil din cauza fundaţiilor de piatră. A doua zi de dimineaţă miliţienii au primit întăriri. Fumul grenadelor a începui să se răspândească în casă. Oamenii lui Ioanete cădeau unul câte unul. Primul care a plătit cu viaţa a fost preotul. Ioanele a fost găsit cu gura spartă de un glonte, ceea ce înseamnă că s-a sinucis când a văzut că era aproape singurul supravieţuitor. Dintre cei doisprezece oameni ai grupului, nu se ştie dacă a scăpat vreunul.
Douăzeci de ani mai târziu a fost întâlnit în Valea Ialomicioarei un bărbat puternic, foarte zgârcit la vorbă; încă îngrozit, el povestea că scăpase dintr-o casă de partizani incendiată. Se spune că la locul dramei de la Poşaga a fost găsit în comă un bărbat solid, Mihinda. Şi-a revenit suficient pentru a relata faptele la interogatoriu. Când a ajuns la momentul sinuciderii şefului său, Mihinda s-a repezit la anchetator şi cu bruma de forţă care-i mai rămăsese l-a strâns de gât cu palmele sale mari si puternice ca o menghină, atât de tare incit, pentru a-l elibera, miliţianul de gardă a trebuit sa-l împuşte pe partizan. Dar şi ofiţerul anchetator şi-a dai duhul.
Sfârşitul rezistenţei lui Ioanete si a partizanilor săi, ca şi sfârşitul rezistenţei lui Ghiţă Tautan au îndoliat populaţia din valea Arieşului. Sub protecţia partizanilor, locuitorii satelor se simţiseră în siguranţă. După lichidarea lor, au început represaliile contra celor care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut pe pământul acela, sub acelaşi cer pe care îl iubeau atât de mult.
Am povestit cele două episoade după un manuscris intitulat "Apele se reunesc", care mi-a fost încredinţat prin intermediul lui Ovidiu Vuia şi a fost scris de cineva din regiunea Arieşului, care citise manuscrisul meu "Rezistenţa armată anticomunistă". Printre participanţii la acţiunile partizanilor de la Poşaga au mai fost semnalaţi: Popa Roşa, Şuşman Leon din Mihăceni, Puf Aurel (vestit vînător), Trinca Teodor, Vlad Ilie, Rafailă, Părduţ Ilarie şi Popa Partenic.
Grupul Iosif Capotă - Alexandru Dejeu
Împotriva acţiunii de colectivizare s-a format un grup de partizani care erau înarmaţi pentru apărare şi care au lansat şi o serie de manifeste. Activitatea lor s-a desfăşurat între anii 1949 şi 1957. Cei doi conducători, dr. Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu, au fost executaţi, în lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj, şi dintre ei au fost condamnaţi în anul 1957 la muncă silnică pe viaţă: Creţu Gheorghe, Creţu Teofil, Bonig Gheorghe, Bortig Ioan şi Fărcane Vaier.
Ceilalţi au primii pedepse până la 25 de ani închisoare, printre ei numărându-se bărbaţi şi femei din sat: Mudure Arsinte, Cobîrzan Gheorghe, Bonig Traian. Bortig Vaier, Creţu Pamfil, Niculae Gheorghe, Nicula Iustina, Creţu Irina, Cătaş Oniţa, Bortig Vasile, Hanga Gheorghe, Brazdă Aurel, Fărcane Gheorghe (mort la Gherla în 1961), Mudure Vasile şi alţii.
Partizanii din Dealul Botii
Pe valea pârâului Iada, până la vărsarea în Criş, a acţionat un grup de partizani din care făceau parte: Ciota Ion, fost şofer al mareşalului Antonescu, paraşutat în spatele frontului de la Stalingrad, Jurj, un ţăran din părţile satului Ghiugiţa de Sus, şi soţia lui, Jurj Lucreţia.Luptele au avut loc în iulie 1952 şt în cursul lor au căzut Ciota Ion şi Mihuţ Gheorghe. Ţăranul Jurj a fost executat la Oradea, iar soţia lui condamnată la muncă silnică pe viaţă.
Sursa:universulromanesc.com
-PARTEA I-
Locuitorii satelor de pe valea Arieşului trăiau din creşterea vitelor şi din cultivarea pământurilor lor în terase, amenajate până la altitudini de necrezut, de peste 1.000 de metri. Acolo, oamenii refugiaţi în munte găseau mijloace de subzistenţă, motiv pentru care regiunea era împânzită cu o reţea de miliţie înarmată până în dinţi. Accesul la exploatările agricole răspândite în munţi era foarte dificil. De cele mai multe ori era vorba de un simplu drumeag. Ţăranul trebuia să facă adesea kilometri cu căruţa pentru a ajunge la stâna sau la crescătoria sa de porci, amenajate în mijlocul păşunilor. Trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă pentru se duce să-şi mulgă vacile şi să le îngrijească.
Astfel încât rezistenţa în munţi găsea adesea refugiu în aceste locuri, chiar fără ştiinţa proprietarilor. Dar miliţienii o ştiau. Mulţi moţi au plătit cu viaţa vina de a fi găzduit partizani, fără să o ştie, atunci când miliţia regimului comunist le prindea urma în fâneaţă. Forţa represivă nu ezita, în cruzime şi zelul cu care semăna groaza printre locuitori, să asasineze pe bătrânii care nu se puteau mişca, paralizaţi de boală sau de vârstă, aşa cum s-a întâmplat în satul Masca, aproape de Cacova Ferii, unde câteva bătrâne au fost ucise şi aruncate la răscruci, deşi ele, nemaiavând vite, nu mai fuseseră la stâne de ani de zile.
Una dintre cele mai ferme mişcări de rezistenţă contra regimului comunist a fost organizată în regiunea Arieşului de mijloc, în împrejurimile saţului Ocoliş, în valea cu torenţi care veneau din inima Muntelui Mare. în pădurile de mesteacăn din regiune, mistreţii trăiau în turme, mai ales după ce se interzisese vânatul lor, deşi distrugeau lanurile de secară şi scormoneau cu râtul mai adânc decât tractoarele, în căutarea rădăcinilor cu care se hrăneau. Partizanii refugiaţi în aceste păduri aveau deci carne din abundenţă în orice sezon.
Aici îşi stabiliseră sediul fraţii Ioanete, care cunoşteau regiunea cum îşi cunoşteau buzunarele. Escadroanele de miliţieni care s-au aventurat până acolo au fost capturate şi dezarmate unul după altul; apoi miliţienii au fost lăsaţi în libertate, fie pentru a da de gândit acelora care ar fi fost tentaţi să repete experienţe, (şi datorită principiilor religioase ale lui Ioanete, care avea un frate preot la Posaga: "Viaţa este dată de Dumnezeu, nimeni nu are dreptul să o ia. în afară de cazul când eşti constrâns").
Timp de patru ani, Ioanete Cucu şi oamenii lui nu numai că au rezistat încercărilor întreprinse pentru a-i captura, dar şi-au impus legea pe teritoriul pe care îl controlau. Locuitorii satelor vecine trăiau în pace, după tradiţiile dintre cele două războaie. Plăteau impozitele regulat şi-şi alegeau primari pe cei mai buni dintre ei. Jandarmii erau acolo de formă şi nu mai îndrăzneau să părăsească perimetrul comunei după ce plutonierul Băjenaru fusese găsit strangulat în biroul său, iar ceilalţi jandarmi fuseseră dezarmaţi şi constrânşi de Ioanete să părăsească regiunea, care era domeniul său.
Dacă într-o primă fază, jandarmii şi miliţienii trimişi din Turda se încăpăţânaseră să se aventureze cu riscul de a se întoarce în chiloţi şi de a fi ridiculizaţi de săteni, apoi ei au adoptat o tactică nouă: corupţia. Dar şi de data aceasta eşecul a fost total.
În 1950 invadatorii au recurs la o acţiune disperată, pe cit de riscantă, pe atât de ingenioasă. Au plasat în posturile administrative, încet-încet, miliţieni înarmaţi. Perceptorii, primarii, agenţii fiscali, învăţătorii, bibliotecarii, directorii căminelor culturale, toţi ascundeau, sub aparenţa unor funcţionari paşnici, nişte miliţieni bine antrenaţi, înarmaţi cu pistoale automate ascunse sub haine. Si se simţeau susţinuţi de la distanţă de colegi gata să le vină în ajutor la momentul decisiv. Şi acest moment a venit într-o manieră neaşteptată, ca de obicei.
Casa preotului Ioanete din Poşaga era situată pe o colină de unde domina tot peisajul de la poalele sale astfel încât nimeni nu se putea apropia fără să fie văzut. Acest avantaj a fost supraestimat de fratele său, cu atât mai mult cu cât într-o duminică nici el, nici preotul nu-şi dăduseră seama că prezenţa "domnilor", cum li se spunea funcţionarilor, la slujba religioasă din acea zi, era cusută cu aţă albă. Nu era deloc extraordinar să vezi "domnii" frecventând biserica de pe munte, în special în zilele frumoase de sfârşit de primăvară.
După slujbă, "domnii" nu s-au depărtat deloc de biserică. Câţiva s-au retras la umbra tufişurilor, scoţând mâncarea din sac şi lăsând impresia că vor să ia prânzul la iarbă verde. Alţii au început o partidă de fotbal pe pajişte, urmărind uneori mingea până la muncelul unde era casa parohială. Oaspeţii preotului, partizanii lui Ioanete, nu puteau bănui că sub masca acestui joc nevinovat se ascundeau asasini. Au dejunat fără frică şi au băut un pahar de vin ars. Atunci când se aşteptau cel mai puţin, au auzit zăngănit de arme şi ordinul de a se preda.
Ioanete şi oamenii lui au sărit la ferestre deschizând focul la întâmplare pentru că "domnii" erau invizibili. Fără sa fie zăriţi, o parte din miliţieni se strecuraseră până sub casă, unde nu puteau fi reperaţi, dar nici nu puteau utiliza armele, fiind neutralizaţi de focul partizanilor de la ferestre. Alţi miliţieni, ascunşi în cotarea şi protejaţi de grinzi, trăgeau prin ferestre, reuşind să atingă în interior când pe unui, când pe altul.
Ioanete şi ceilalţi rămaşi în picioare au rezistat până la căderea nopţii, sperând că vor putea să spargă barajul pe latura spre pădure şi să se strecoare pe acolo. Dar intenţia lor a fost devansată de miliţieni, care, la lumina lămpilor, le-au tăiat drumul, astfel că au fost nevoiţi să rămână în casă.
La capătul a 20 de ore de luptă, în timpul cărora au fost victime şi de o parte şi de alta, miliţienii au încercai să dea foc casei preotului, ceea ce a fost imposibil din cauza fundaţiilor de piatră. A doua zi de dimineaţă miliţienii au primit întăriri. Fumul grenadelor a începui să se răspândească în casă. Oamenii lui Ioanete cădeau unul câte unul. Primul care a plătit cu viaţa a fost preotul. Ioanele a fost găsit cu gura spartă de un glonte, ceea ce înseamnă că s-a sinucis când a văzut că era aproape singurul supravieţuitor. Dintre cei doisprezece oameni ai grupului, nu se ştie dacă a scăpat vreunul.
Douăzeci de ani mai târziu a fost întâlnit în Valea Ialomicioarei un bărbat puternic, foarte zgârcit la vorbă; încă îngrozit, el povestea că scăpase dintr-o casă de partizani incendiată. Se spune că la locul dramei de la Poşaga a fost găsit în comă un bărbat solid, Mihinda. Şi-a revenit suficient pentru a relata faptele la interogatoriu. Când a ajuns la momentul sinuciderii şefului său, Mihinda s-a repezit la anchetator şi cu bruma de forţă care-i mai rămăsese l-a strâns de gât cu palmele sale mari si puternice ca o menghină, atât de tare incit, pentru a-l elibera, miliţianul de gardă a trebuit sa-l împuşte pe partizan. Dar şi ofiţerul anchetator şi-a dai duhul.
Sfârşitul rezistenţei lui Ioanete si a partizanilor săi, ca şi sfârşitul rezistenţei lui Ghiţă Tautan au îndoliat populaţia din valea Arieşului. Sub protecţia partizanilor, locuitorii satelor se simţiseră în siguranţă. După lichidarea lor, au început represaliile contra celor care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut pe pământul acela, sub acelaşi cer pe care îl iubeau atât de mult.
Am povestit cele două episoade după un manuscris intitulat "Apele se reunesc", care mi-a fost încredinţat prin intermediul lui Ovidiu Vuia şi a fost scris de cineva din regiunea Arieşului, care citise manuscrisul meu "Rezistenţa armată anticomunistă". Printre participanţii la acţiunile partizanilor de la Poşaga au mai fost semnalaţi: Popa Roşa, Şuşman Leon din Mihăceni, Puf Aurel (vestit vînător), Trinca Teodor, Vlad Ilie, Rafailă, Părduţ Ilarie şi Popa Partenic.
Grupul Iosif Capotă - Alexandru Dejeu
Împotriva acţiunii de colectivizare s-a format un grup de partizani care erau înarmaţi pentru apărare şi care au lansat şi o serie de manifeste. Activitatea lor s-a desfăşurat între anii 1949 şi 1957. Cei doi conducători, dr. Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu, au fost executaţi, în lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj, şi dintre ei au fost condamnaţi în anul 1957 la muncă silnică pe viaţă: Creţu Gheorghe, Creţu Teofil, Bonig Gheorghe, Bortig Ioan şi Fărcane Vaier.
Ceilalţi au primii pedepse până la 25 de ani închisoare, printre ei numărându-se bărbaţi şi femei din sat: Mudure Arsinte, Cobîrzan Gheorghe, Bonig Traian. Bortig Vaier, Creţu Pamfil, Niculae Gheorghe, Nicula Iustina, Creţu Irina, Cătaş Oniţa, Bortig Vasile, Hanga Gheorghe, Brazdă Aurel, Fărcane Gheorghe (mort la Gherla în 1961), Mudure Vasile şi alţii.
Partizanii din Dealul Botii
Pe valea pârâului Iada, până la vărsarea în Criş, a acţionat un grup de partizani din care făceau parte: Ciota Ion, fost şofer al mareşalului Antonescu, paraşutat în spatele frontului de la Stalingrad, Jurj, un ţăran din părţile satului Ghiugiţa de Sus, şi soţia lui, Jurj Lucreţia.Luptele au avut loc în iulie 1952 şt în cursul lor au căzut Ciota Ion şi Mihuţ Gheorghe. Ţăranul Jurj a fost executat la Oradea, iar soţia lui condamnată la muncă silnică pe viaţă.
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu