Blestemele au o vechime milenară, fiind o expresie elocventă a magiei cuvântului. Spre deosebire de alte practici vrăjitoreşti, ele făceau parte atât din inventarul magiei ne gre, cît şi din ritualul religios. Duelul blestemelor era în fapt curent în evul mediu, expresiile verbale fiind dintre cele mai pitoreşti, mergând de la banalele „Du-te dracului!” ori „Să te ia Naiba!”, formule care odinioară erau privite cu multă gravitate, până la compoziţii complicate, cuprinse în ritualuri anume concepute, oficiate de preoţi, oricând şi oriunde.
Blestemul se practica în mod frecvent în secolele trecute în ţările române, putînd fi făcut de oricine, împotriva oricui, fără nici o regulă. Dar potrivit credinţelor populare, cel mai teribil blestem era acela al părinţilor împotriva copiiilor sau al preoţilor contra necredincioşilor. Prin influenţa religiei termenul „a blestema” a căpătat într-o anumită perioadă corespondentul de origine slavă „a afurisi” care avea, cum era şi firesc, o încărcătură ecleziastică, desemnând şi acţiunea de anatemizare, de excomunicare.
Ca formă a magiei cuvântului, blestemul va dăinui nealterat. În secolul al XIX-lea, el avea forma asemănătoare cu cele din secolele XV şi XVI, ceea ce dovedeşte atât frecvenţa, cât şi puterea de conservare. Forma blestemului evocă practici magice primitive, când vrăjitorul acţiona asupra unei figurine, în ideea transmiterii de la distanţă a acţiunii malefice, părăsite de-a lungul mileniilor, spre a rămâne esenţa, adică ideea, voinţa, exprimată prin cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu